Snurfu – Play This Game (2014)

Snurfu 2014

Snurfu 2014 It’s not brain surgery, but only rock’n’roll and it feels good as it is. And probably it’s not much left to say because it’s that type of rock you love it or hate, but if you love it, you will have to play it loud and grab a beer!
While I have wrote about their debut EP “Bag of Bones” back in 2009, recently I wrote about Massive and their ass-kicker world-wide re-released debut album “Full Throttle” and it seems that the good old rock’n’roll it’s back in trends again. Well, probably it’s still not fancy as the electronic layers and bass drops, but I still can’t think of something better if you gonna have a party!
Fans of AC/DC and Massive will enjoy it, but it also have a nice glam/sleaze touch here and there. Sometimes feels like Poison and Motorhead are jamming together. Songs like “Boo”, “Stepto-Cock” or the title track will ringing in your ears for days. More like this, please! Read more Snurfu – Play This Game (2014)

Massive – Full Throttle (2014)

Massive - Full Throttle (2014)

Massive - Full Throttle (2014) While AC/DC is about retirement, Australia seems to find – finally – their new rock’n’roll Gods. In a world of hybrid and alternative musics, a world of fakes and imitations, a world of consume and (tasteless) products, it’s both eccentric and refreshing to hear some good old fashioned guitar riffs and neat, but goddamn exciting rock’n’roll grooves, screams and pounding drums.
And this is what Massive it’s all about. High-octane, rock’n’roll flavored hard rock. A little bit of AC/DC, some powerful Led Zeppelin riffs, the energy of Guns’N’Roses with the true blood hard rock melodies of Darkness, and the result it’s explosive and deadly. “One by One” will raise the dead and it will ringing in your ears for days once it gets into your system. This is truly infectious! Maybe they didn’t re-invent the rock, but they do it right!
Probably since “Appetite for Destruction” we didn’t have something so ferocious and irresistible. So, ladies and gentlemen, let’s go to the motherf*ckin’ dancefloor!! Read more Massive – Full Throttle (2014)

SuperCharger – Wrongside Of the Head (2013)

SuperCharger Wrongside Of the Head 2013 This is just bloody awesome! Think of The Wildhearts, Therapy?, Backyard Babies and Terrorvision, massive, powerful guitar riffs and huge, memorable, singable and melodious vocals. Somewhere between the punk rock fury and the glam rock flavour with heavy guitar riffs and catchy, pop fueled choruses, this Newcastle Upon Tyne, England based quartet fined a damn fine path to establish themselves. And best of all, this is a FREE RELEASE, so get your ass right now and grab it from HERE!
Formed in late 2007, the band released their debut EP “Smashing Up The Future” through indie label Nascar Records and played a huge amount of local and national incendiary live shows to support this EP. They have shared stages with the likes of Wednesday 13, Bullets and Octane, Sorry and the Sinatras and Eureka Machines, Ginger “Wildhearts” and friends.
“Wrongside Of the Head” it’s the perfect sonic molotov to bang your head off down at the club. On a payday night. Read more SuperCharger – Wrongside Of the Head (2013)

Adler – Back From The Dead (2012)

Adler? Sounds familiar, kind of from a million years ago. Adler, Adler… Hell yeah, Steven Adler, the former GUNS N’ ROSES drummer who was fired on July 11, 1990 during the recording session of “Use Your Illusion” because of his cocaine and heroin addiction.
He managed to record “Civil War” only for the album, although Adler featuring on the infamous “Appetite for Destruction” (1987) and “G N’ R Lies” (1988). “The Most Dangerous Band in the World” were inducted into the Rock and Roll Hall of Fame in 2012, their first year of eligibility, featuring both Adler and his replacement Matt Sorum, but also keyboard player Dizzy Reed.
After G’N’R he reformed his old band Road Crew and briefly joined BulletBoys, which both proved unsuccessful. During the 2000s, Adler was the drummer and frontman of his own band Adler’s Appetite playing mainly G’N’R songs from the “Appetite for Destruction” era. Released a self-titled EP through the band’s official website in 2005, featuring Ratt singer Jizzy Pearl, former Slash’s Snakepit guitarist Keri Kelli, and former Ratt bassist Robbie Crane.
But this new band and new album are actually really a back from the dead attempt from this restless guy. Read more Adler – Back From The Dead (2012)

The Darkness – Hot Cakes (2012)

“One for the money, two for the show, three to get ready…” So, this is the third installment from the Lowestoft, Suffolk, UK based Glam Rock band, The Darkness. Not a piece of cake considering the troubled history of the group, but a hot cake – hopefully!
The Darkness rose to fame even before singing their first record deal, sold 1.5 million copies only in the UK of their 2003’s debut album ” Permission to Land”, disbanded due serious alcohol and cocaine issues in 2006 soon after releasing their second album “One Way Ticket to Hell… and Back”, but reunite with all of the original members in 2011 and their third album is set for release on August 20, 2012 in the United Kingdom and on August 21, 2012 in North America. Read more The Darkness – Hot Cakes (2012)

Panzer Princess – Get Off My Back (2011)

Sleazy, ripped off from two decades ago, the Swedish Panzer Princess brings back the sparkling of glam metal just like it was yesterday. In June I had Michael Monroe of the Finnish Hanoi Rocks brand new album “Sensory Overdrive”, and the spirit of Hanoi Rocks, L.A. Guns, Mötley Crüe, Vain, Vixen, Faster Pussycat, Dogs Damoúr, and all the other sometimes called “hair-metal” bands of the 80s is all over on this “Get Off My Back”. And well, “Get Off My Back” and it’s 12 tracks are not just a fine time-capsule, but this dirty rock’n’roll sounds quite fresh and while nowadays everybody follows exclusively trendy patterns, it’s quite a rock’n’roll suicide. Read more Panzer Princess – Get Off My Back (2011)

Michael Monroe – Sensory Overdrive (2011)

While the most influential glam punk band has been the New York Dolls in the 70s, the 80s had the Finnish Hanoi Rocks which were formed in 1979 and had a major influence Poison, L.A. Guns, Ratt and Guns N’ Roses, as well as Manic Street Preachers, Murderdolls, Skid Row and the Foo Fighters have admitted being Hanoi Rocks fans and they open the way to the success for other Finish bands such HIM. Drummer Rezzel death’s in 1984 – caused by a car crash for which responsible was Mötley Crüe’s lead singer Vince Neil – had a big impact on the band and they broke up next year. Considered a “rebirth”, not a reformation of Hanoi Rocks, Michael Monroe and guitarist Andy McCoy rejoined in 2001 and released three more albums, but split once again in 2007. Michael Monroe sung on eight Hanoi Rocks albums, one Jerusalem Slim and one Demolition 23. album and “Sensory Overdrive” is his eight studio album. Read more Michael Monroe – Sensory Overdrive (2011)

The Darkness, Stone Gods, Hot Leg – A Thing Called…

Primul album al celor din The Darkness l-am primit cadou de la UnSoricel în iarna lui 2003 – dacă ţin bine minte, dar piese ca „Get Your Hands Off My Woman” (Motherfucker! Ha ha ha! 😛 ) sau „I Believe in a Thing Called Love” erau deja hit-uri şi la noi.
Dacă te uiţi la clip-ul „I Believe in a Thing Called Love” realizezi că e un mare-mare mişto, are şi o doză de auto-satiri, auto-ironie, dar piesa în sine este genială. De multe ori am spus că este dificil să scrii piese simple, să compui riff-uri elementare, să faci orchestraţii zemoase din tobă, bas, chitară şi treaba să sune compact şi plin. Rock-ul nu este nici fizică cvantică, nici chirurgie pe creier, a spus-o Henry Rollins şi moşu’ are dreptate, mereu mi-au plăcut trio-urile (Motorhead, Rush) sau cvartet-urile (Pantera), numai cei care n-au cântat niciodată, n-au trecut pragul unui studio în viaţa lor, nu realizează cât de dificil este să captezi şi să degajezi energia pură, energie pură ce în definitiv înseamnă şi reprezintă Rock-ul.

Puţin „school of Rock”. 🙂 sau cum se spune: who made who?


Ce vreau să sugerez este că – vorba celor din Pantera: reinventing the steel (genial!) – nu tre’ să reinventezi roata. Sau nu asta este neapărat ideea de bază ci uneori dacă reuşeşti să faci roată să se învârte, poţi fi cel puţin la fel de genial. Bine, nu pun la socoteală copiile imitaţiilor… ha ha ha! 😛

The Darkness

Englezii n-au inventat nimic nou. Muzica lor se înrudeşte cel mai mult cu AC/DC şi îşi are rădăcinile în Hard Rock-ul tradiţional britanic (Led Zeppelin), la asta au adăugat un strop de Glam pe ramura americană, puţin din The New York Dolls, o doză de Iggy Pop, ceva din David Lee Roth (Van Halen), au condimentat amestecul cu inspiraţie şi au scos din joben albumul „Permission to Land” în iulie 2003. Am simplificat radical schema, meritau pomeniţi şi The Who, Thin Lizzy şi încă o mână de trupe, dar nu despicatul firului în patru, căutarea calului în dinţi sau număratul spiţelor la roată este ideea… 🙂
Trupa s-a înfiinţat prin 2000, la baza ei fiind doi fraţi, Justin Hawkins – voce, pian, chitară şi Dan Hawkins – chitară, voce. Lor li s-a alăturat basistul Frankie Poullain şi bateristul Richie Edwards.
Albumul şi single-urile lansate au spart topurile, albumul a stat 4 săptămâni la rând pe primul loc în top-ul britanic, în 2004 a obţinut distincţii la 3 categorii al BRIT Awards-ului: cea mai bună formaţie, cea mai bună formaţie Rock şi cel mai bun album; revista Kerrang! le-a acordat în 2003 premiul pentru cel mai bun album Rock şi în 2004 2 distincţii: cea mai bună trupă live şi cea mai bună trupă britanică şi în clasamentul revistei al celor mai bune 50 de albume din secolul XXI s-au clasat pe locul 49. Dar albumul a ajuns şi-n Billboard până pe poziţia 36 şi a avut succes şi-n Europa. Un disc notat de 5 ori platină, înseamnă totuşi ceva.
Ca fapt divers, în 2003 au cântat în deschiderea turneului european Metallica.

Discul este aproape un clasic cap-coadă. 10 piese, 38 de minute, 100% Rock.
Vocea şi atitudinea lui Justin Hawkins este tot un amestec de Robert Plant şi David Lee Roth, admit, nu-s fan al vocilor „castrate”, al bărbaţilor „soprane”, m-am acomodat mai greu cu ţipetele lui Justin, dar ele sunt un trademark al formaţiei şi trebuie să recunosc, Justin are voce puternică, cântă excelent şi în tonalităţile joase şi-n final treaba are farmec.
N-am să desfac albumul pe piese, discul curge energic, are puls, este viu, e un Rock’N’Roll ca la carte, se disting 2 balada „Love Is Only A Feeling” şi „Holding My Own” (cu gust Queen) şi o piesă mai apăsată, cu un tempo mai redus, îmbibat cu miresme de Led Zeppelin, „Love On the Rocks With No Ice”.

În 2005 basistul Frankie Poullain părăseşte trupa – sau este dat afară, depinde care din cele 2 părţi le ei în considerare şi este avansat în poziţia de basist, tehnicianul de chitară a lui Dan: Richie Edwards.

Albumul „One Way Ticket to Hell… and Back” este lansat în noiembrie 2005 şi chiar dacă succesul comercial a rămas mult în urma albumului de debut şi criticile au fost mai amestecate, este tot un disc 100% Rock, are un tempo ceva mai moderat faţă de primul şi atmosfera este mai apropiată de Led Zeppelin şi Hard Rock-ul anilor ’70, însă – părerea mea – este un disc la fel de ascultabil şi de ascultat.
M-a bucurat intro-ul de nai de pe album şi tot discul are mai multe momente mai colorate, a rămas acel puls viu de Rock, dar trupa şi-a permis o abordare mai degajată, s-a „jucat”, a experimentat şi alte tonalităţi, abordări, se simt oarecare influenţe şi de factură mai modernă: The Stone Roses. 🙂

Stone Gods – Silver Spoons & Broken Bones (2008)

În 2006 solistul Justin Hawkins este internat într-o clinică de reabilitare din cauza problemelor cu alcoolul, restul trupei însă începe lucrul la al 3-lea album. Despărţirea devine însă fapt evident anul următor.
Trupa până-n ultimul moment a sperat să evite evenimentul, însă-n cele din urmă Richie Edwards a preluat poziţia de frontman, trece la microfon şi chitară şi este adus basistul Toby MacFarlaine.
Într-un final trupa anunţă şi schimbarea de titulatură şi astfel apare Stone Gods.
Albumul „Silver Spoons & Broken Bones” apare în 2008.

Trupa sună mult mai Heavy, vocea lui Richie Edwards este una puternică, o voce mult mai „şmirghel”, mai vânjoasă, aminteşte pe alocuri de Sebastian Bach, iar muzica sună ca o ciocnire dintre Deep Purple şi Metallica.
Discul a fost foarte bine primit atât de presă cât şi de public, este un material energic, un Rock tradiţional, dar cu sunet modern, tăios, gros şi gras, respectă tradiţia şi în acelaşi timp sună proaspăt.
Formaţia cântă la festivalurile importante (Download Festival, Isle of Wight Festival), în deschiderea turneului Velvet Underground apoi pe cont propriu.
Anul trecut, mai exact în mai, în timpul unui concert al noului proiect al lui Justin Hawkins, Dan Hawkins i s-a alăturat fratelui său pe scenă pentru a cânta piesa „I Believe In A Thing Called Love” şi i-a şoptit la ureche – prieteneşte, apoi a repetat şi cu voce tare pentru public: „you’re an absolute cunt!” 🙂

Se zvoneşte tot mai intens eventuala reformare a grupului original anul acesta.

Hot Leg – Red Light Fever (2009)

Nici Justin Hawkins n-a stat degeaba.
Începând din 2005 a avut un proiect solo numit British Whale, în 2007 a făcut parte din grupul care a reprezentat Anglia la Eurovision-ul de la Helsinki (ha ha ha! 😛 ) şi a colaborat cu mai mulţi artişti în diferite proiecte (Def Leppard, Beverlei Brown) ca în 2008 să anunţe crearea unei formaţii noi sub titulatura Hot Leg din care mai fac parte: Pete Rinaldi, Samuel SJ Stokes şi Darby Todd.

Albumul „Red Light Fever” este lansat pe 9 februarie 2009, este o continuare directă a stilului şi abordării The Darkness, are o amprentă pregnantă Thin Lizzy, dar şi influenţe Queen, este un material aproape la fel de clasic ca „Permission to Land”, are nerv, puls, curge natural, oferă acelaşi coctail Glam şi Rock care a funcţionat impecabil şi la debut.