The Darkness, Stone Gods, Hot Leg – A Thing Called…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=sRYNYb30nxU]

Primul album al celor din The Darkness l-am primit cadou de la UnSoricel în iarna lui 2003 – dacă ţin bine minte, dar piese ca „Get Your Hands Off My Woman” (Motherfucker! Ha ha ha! 😛 ) sau „I Believe in a Thing Called Love” erau deja hit-uri şi la noi.
Dacă te uiţi la clip-ul „I Believe in a Thing Called Love” realizezi că e un mare-mare mişto, are şi o doză de auto-satiri, auto-ironie, dar piesa în sine este genială. De multe ori am spus că este dificil să scrii piese simple, să compui riff-uri elementare, să faci orchestraţii zemoase din tobă, bas, chitară şi treaba să sune compact şi plin. Rock-ul nu este nici fizică cvantică, nici chirurgie pe creier, a spus-o Henry Rollins şi moşu’ are dreptate, mereu mi-au plăcut trio-urile (Motorhead, Rush) sau cvartet-urile (Pantera), numai cei care n-au cântat niciodată, n-au trecut pragul unui studio în viaţa lor, nu realizează cât de dificil este să captezi şi să degajezi energia pură, energie pură ce în definitiv înseamnă şi reprezintă Rock-ul.

Puţin „school of Rock”. 🙂 sau cum se spune: who made who?

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=SjOqN338qUc&feature=related]
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=abNqNYCHUHw]

Ce vreau să sugerez este că – vorba celor din Pantera: reinventing the steel (genial!) – nu tre’ să reinventezi roata. Sau nu asta este neapărat ideea de bază ci uneori dacă reuşeşti să faci roată să se învârte, poţi fi cel puţin la fel de genial. Bine, nu pun la socoteală copiile imitaţiilor… ha ha ha! 😛

The Darkness

Englezii n-au inventat nimic nou. Muzica lor se înrudeşte cel mai mult cu AC/DC şi îşi are rădăcinile în Hard Rock-ul tradiţional britanic (Led Zeppelin), la asta au adăugat un strop de Glam pe ramura americană, puţin din The New York Dolls, o doză de Iggy Pop, ceva din David Lee Roth (Van Halen), au condimentat amestecul cu inspiraţie şi au scos din joben albumul „Permission to Land” în iulie 2003. Am simplificat radical schema, meritau pomeniţi şi The Who, Thin Lizzy şi încă o mână de trupe, dar nu despicatul firului în patru, căutarea calului în dinţi sau număratul spiţelor la roată este ideea… 🙂
Trupa s-a înfiinţat prin 2000, la baza ei fiind doi fraţi, Justin Hawkins – voce, pian, chitară şi Dan Hawkins – chitară, voce. Lor li s-a alăturat basistul Frankie Poullain şi bateristul Richie Edwards.
Albumul şi single-urile lansate au spart topurile, albumul a stat 4 săptămâni la rând pe primul loc în top-ul britanic, în 2004 a obţinut distincţii la 3 categorii al BRIT Awards-ului: cea mai bună formaţie, cea mai bună formaţie Rock şi cel mai bun album; revista Kerrang! le-a acordat în 2003 premiul pentru cel mai bun album Rock şi în 2004 2 distincţii: cea mai bună trupă live şi cea mai bună trupă britanică şi în clasamentul revistei al celor mai bune 50 de albume din secolul XXI s-au clasat pe locul 49. Dar albumul a ajuns şi-n Billboard până pe poziţia 36 şi a avut succes şi-n Europa. Un disc notat de 5 ori platină, înseamnă totuşi ceva.
Ca fapt divers, în 2003 au cântat în deschiderea turneului european Metallica.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=H4iU97yakpo]

Discul este aproape un clasic cap-coadă. 10 piese, 38 de minute, 100% Rock.
Vocea şi atitudinea lui Justin Hawkins este tot un amestec de Robert Plant şi David Lee Roth, admit, nu-s fan al vocilor „castrate”, al bărbaţilor „soprane”, m-am acomodat mai greu cu ţipetele lui Justin, dar ele sunt un trademark al formaţiei şi trebuie să recunosc, Justin are voce puternică, cântă excelent şi în tonalităţile joase şi-n final treaba are farmec.
N-am să desfac albumul pe piese, discul curge energic, are puls, este viu, e un Rock’N’Roll ca la carte, se disting 2 balada „Love Is Only A Feeling” şi „Holding My Own” (cu gust Queen) şi o piesă mai apăsată, cu un tempo mai redus, îmbibat cu miresme de Led Zeppelin, „Love On the Rocks With No Ice”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=OHqf03doIxo]

În 2005 basistul Frankie Poullain părăseşte trupa – sau este dat afară, depinde care din cele 2 părţi le ei în considerare şi este avansat în poziţia de basist, tehnicianul de chitară a lui Dan: Richie Edwards.

Albumul „One Way Ticket to Hell… and Back” este lansat în noiembrie 2005 şi chiar dacă succesul comercial a rămas mult în urma albumului de debut şi criticile au fost mai amestecate, este tot un disc 100% Rock, are un tempo ceva mai moderat faţă de primul şi atmosfera este mai apropiată de Led Zeppelin şi Hard Rock-ul anilor ’70, însă – părerea mea – este un disc la fel de ascultabil şi de ascultat.
M-a bucurat intro-ul de nai de pe album şi tot discul are mai multe momente mai colorate, a rămas acel puls viu de Rock, dar trupa şi-a permis o abordare mai degajată, s-a „jucat”, a experimentat şi alte tonalităţi, abordări, se simt oarecare influenţe şi de factură mai modernă: The Stone Roses. 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=z8nQj14cS9k]

Stone Gods – Silver Spoons & Broken Bones (2008)

În 2006 solistul Justin Hawkins este internat într-o clinică de reabilitare din cauza problemelor cu alcoolul, restul trupei însă începe lucrul la al 3-lea album. Despărţirea devine însă fapt evident anul următor.
Trupa până-n ultimul moment a sperat să evite evenimentul, însă-n cele din urmă Richie Edwards a preluat poziţia de frontman, trece la microfon şi chitară şi este adus basistul Toby MacFarlaine.
Într-un final trupa anunţă şi schimbarea de titulatură şi astfel apare Stone Gods.
Albumul „Silver Spoons & Broken Bones” apare în 2008.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=I-I420-cqzw]

Trupa sună mult mai Heavy, vocea lui Richie Edwards este una puternică, o voce mult mai „şmirghel”, mai vânjoasă, aminteşte pe alocuri de Sebastian Bach, iar muzica sună ca o ciocnire dintre Deep Purple şi Metallica.
Discul a fost foarte bine primit atât de presă cât şi de public, este un material energic, un Rock tradiţional, dar cu sunet modern, tăios, gros şi gras, respectă tradiţia şi în acelaşi timp sună proaspăt.
Formaţia cântă la festivalurile importante (Download Festival, Isle of Wight Festival), în deschiderea turneului Velvet Underground apoi pe cont propriu.
Anul trecut, mai exact în mai, în timpul unui concert al noului proiect al lui Justin Hawkins, Dan Hawkins i s-a alăturat fratelui său pe scenă pentru a cânta piesa „I Believe In A Thing Called Love” şi i-a şoptit la ureche – prieteneşte, apoi a repetat şi cu voce tare pentru public: „you’re an absolute cunt!” 🙂

Se zvoneşte tot mai intens eventuala reformare a grupului original anul acesta.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=EtXY0g1CCs8]

Hot Leg – Red Light Fever (2009)

Nici Justin Hawkins n-a stat degeaba.
Începând din 2005 a avut un proiect solo numit British Whale, în 2007 a făcut parte din grupul care a reprezentat Anglia la Eurovision-ul de la Helsinki (ha ha ha! 😛 ) şi a colaborat cu mai mulţi artişti în diferite proiecte (Def Leppard, Beverlei Brown) ca în 2008 să anunţe crearea unei formaţii noi sub titulatura Hot Leg din care mai fac parte: Pete Rinaldi, Samuel SJ Stokes şi Darby Todd.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=FOLthJnrdEY&feature=related]

Albumul „Red Light Fever” este lansat pe 9 februarie 2009, este o continuare directă a stilului şi abordării The Darkness, are o amprentă pregnantă Thin Lizzy, dar şi influenţe Queen, este un material aproape la fel de clasic ca „Permission to Land”, are nerv, puls, curge natural, oferă acelaşi coctail Glam şi Rock care a funcţionat impecabil şi la debut.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=DnETYe5-GTE&feature=related]

4 comments on “The Darkness, Stone Gods, Hot Leg – A Thing Called…

  1. wow sa mai zica cineva ca vocea moare prima … dupa tot alcoolu si cocaina Justin inca are vocea sa ca semnatura inimitabila si cu ‘misto’ in ea si la propriu si la figurat.. care place instinctiv … poti sa fi cit de coke head si dick head vrei daca ai semnatura ta se pare ca oricum nu ti se poate chiar lua.. si place

    ma intreb daca genul asta de rock pastiche adica idea ca poti ride de tine ca rocker prinde la metal headz pe acolo … sau totul trebe sa fie ‘cu greutate’ gen Manowar (pe rotube m-am mirat citi au fost la concertul lor si cit ‘de greu’ era totul) .. macar Hot Legs met Jesus la un CokEtail … Manowar nu cred !

  2. pentru anamariadeleanu – seara bună. 🙂
    păi… de ce nu aş funcţiona sau n-ar mai funcţiona blogul?
    niciodată nu m-a ţinut nimeni de mânuţe şi sper să nici nu ajung să am nevoie… 🙂 şi nimeni să nu ajungă.
    am sute de discuri şi sute de trupe despre care n-am apucat să povestesc şi multe-multe alte “chestii”. cine are chef de ele, ştie unde mă găseşte. 🙂

  3. pentru UnSoricel – vezi? îţi tot promovez – deja – site-ul… ha ha ha! wow. 😀

    Manowar…. Sing of the Hammer mi-a plăcut, după aceea încet-încet au devenit un clişeu şi propria lor parodia involuntară… The Darkness măcar râd conştient… însă astfel de glume sunt complet de ne-acceptat în lumea “metal headz”… nu ştiu cum se comportă Manowar în altă parte, dar la ce au făcut la Bucureşti, sunt locuri unde plecau măcar cu capul spart… american rednecks, american idiots…..

    am auzit că Hot Leg a fost huiduit anul ăsta la unul din festivalurile mari unde au cântat… mie mi se pare la fel de ciudat că au avut succes cu primul album – zic de The Darkness – cum este ciudat şi că o trupă ca The Cure a ajuns în mainstreem… uneori scapă chestii faine în mainstreem, mă întreb dacă chiar scapă sau sunt “rateuri” controlate?

1 Pings/Trackbacks for "The Darkness, Stone Gods, Hot Leg – A Thing Called…"

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *