PNL – Pegazusok Nem Léteznek

PNL - Pegazusok Nem Léteznek

PNL - Pegazusok Nem Léteznek Music it’s dead. Too many times too many people stated this to matter anymore. I gave up on music lately because everything sound like something I already heard and I’m pretty bored. And tired.
Pegazusok Nem Léteznek it’s a relatively new Hungarian band and reminds me of Nine Inch Nails, respectively How to Destroy Angels. Pop music. Modern, consistent pop music, not that fancy lemonade!
It’s a little bit gloomy, a little bit indie, electronic and sometimes shoe gazing – or meditative if you prefer, minimalist, but catchy. It’s a strange dream, but you don’t wanna wake up from it.
Eszter Ács – vocals and keyboards, Domokos Lázár – guitar and vocals, Lázár Ágoston – drums and Róbert Németh – bass guitar find something beautiful, something of their own.
I stumbled into them accidentally while I was digging up news about one of my old favorites: Európa kiadó. Read more PNL – Pegazusok Nem Léteznek

Ghostpoet – Shedding Skin (2015)

Ghostpoet - Shedding Skin (2015)

Ghostpoet - Shedding Skin (2015) When everything it’s obsessively boring and irreversible predictable, Ghospoet find his way and manage to deliver – once again – something fresh and genuinely enjoyable. Where conformity ends there Ghospoet kicks in!
Ghostpoet (born Obaro Ejimiwe, on January 18 1983) debuted as singer and musician in June 2010 with first EP entitled “The Sound of Strangers” on Brownswood Recordings and was later featured in The Guardian’s “New Band of the Day”.
His first single “Cash & Carry Me Home” was released on 24 January 2011, followed by the debut album on 7 February 2011, Peanut Butter Blues & Melancholy Jam. The single “Survive It” was launched in Rough Trade East Record store, on London’s Brick Lane on 9 May 2011.
Ghostpoet was among the nominees for the 2011 Mercury Prize, but the winner of the prize was PJ Harvey.
The second album called “Some Say I So I Say Light” was released on 6 May 2013. The first single “Meltdown” premiered on Zane Lowe’s BBC Radio 1 show on 20 March 2013.
Ghostpoet via Soundcloud hosted a remix contest for three of his songs from “Some Say I So I Say Light”, but somehow I missed the submission deadline… Anyway, I do only weird hardcore stuffs…far off the mainstream. Read more Ghostpoet – Shedding Skin (2015)

KXM – KXM (2014)

KXM - KXM (2014)

KXM - KXM (2014) This is how probably The Jimi Hendrix Experience would sound if they would be still around.
I was skeptical about this as I am skeptical about any type of so-called supergroups. And this is definitively a supergroup while we have here three rock icons such as Doug Pinnick of King’s X on vocals and bass; George Lynch of Dokken and Lynch Mob on guitars and Ray Luzier of Korn behind the drum kit. On the other hand I always loved the powerful rock trios such as Cream, The Jimi Hendrix Experience, Rush, Motorhead (Ace of Spades era!), Primus, The Police, Nirvana, Muse, etc. And then again, I had my reserves regarding King’s X because their Christian affiliation/association. Don’t get me wrong, don’t care about the faith of anybody, it’s their own PRIVATE matter, but I don’t like to mix music and faith issues and don’t like to be guided, less, listening preaches on guitar riffs. But then Pinnick’s announcement in 1998 of his homosexuality. Another thing I disapprove: your sexual orientation should be another PRIVATE matter, don’t make a thing out it! (“Metal God” Rob Halford of Judas Priest did the same controversy announcement back in 1998…) As a result, the self-proclaimed religion of love (and tolerance) re-trait the support of the band and removed King’s X records from their distribution through Christian book stores. So, Pinnick has since openly discussed his agnosticism and his belief that Jesus Christ was not truly the Son of God, however, band mates Tabor and Gaskill, have a background in Christian rock and self-identify as Christians.
Too many non music related issues cloud the music… This is a quite dis-balanced and twisted world, isn’t it? And sometimes all that non music related buzz cover and kill the music. Fortunately, not this time!
While King’s X was more off then on in the last decade, Doug Pinnick had numerous guest appearances and worked on several side projects lately (as Pinnick Gales Pridgen). Read more KXM – KXM (2014)

The Smashing Pumpkins – Teargarden By Kaleidyscope Vol. 1 and 2 (2010)

Billy Corgan a fost o faţă – mutră 😀 – semnificativă a scenei Indie/Alternativ al anilor ’90 şi cu Pumpkins au furnizat câteva discuri interesante, pe mine m-au prins cu „Siamese Dream” din 1993, dar mi-a plăcut şi următorul „Mellon Collie and the Infinite Sadness” din 1995 şi chiar dacă treptat s-au îndepărtat de gusturile mele – sau m-am îndepărtat eu de acel spirit – , Pumpkins până la auto-dizolvarea lor din 2000 au avut o influenţă semnificativă asupra muzicii. Ultimul lor produs din aceea epocă, „Machina II/The Friends & Enemies of Modern Music” a fost scos de Corgan la propria sa casă de discuri după ce Virgin a refuzat să-l „comercializeze” sub forma descărcării sale gratuite via internet, astfel discul a fost scos în formă de vinil şi doar în 25 de exemplare numerotate şi oferite unor prieteni cu instrucţiuni precise pentru a fi copiate şi puse pe internet pentru descărcare gratuită.
După diferite experimente în 2005 Corgan sună goarnele şi repune-n mişcare Pumpkins-ul cu prietenul de nădejde, bateristul Jimmy Chamberlin şi astfel este scos albumul „Zeitgeist” în 2007 la o lună după lansarea filmului cu acelaşi titlu al lui Peter Joseph. Albumul – muzical – a fost o tentativă de penetrare a scenei Mainstream Rock, a debutat pe poziţia a 2-a în Billboard, dar a produs o cădere spectaculoasă. În ceea ce priveşte conceptul, toată faza „Zeitgeist” din punctul meu de vedere este un semi-bullshit pe băţ. Argumentaţia Read more The Smashing Pumpkins – Teargarden By Kaleidyscope Vol. 1 and 2 (2010)

Post Hardcore: Asleigh Stake şi Just Like Vinyl (2010)

Rămân în zona Post-Hardcore, treaba asta devine tot mai trandy şi astfel riscă să se consume pe foc rapid datorită supra-producţiei, însă deocamdată sunt suficiente trupe tinere şi interesante care merită urmărite, cutia este suficient de generoasă, trupe de coloraturi uneori radical diferite îşi găsesc locul în ea.
Asleigh Stake vin din zona Death-ului tehnic, infuziile Hardcore le-au adus un plus de culoare, dar şi-au păstrat brutalitatea şi intensitatea. Just Like Vinyl sunt o gaşcă extrem de proaspătă, abordează muzica dintr-o perspectivă mult mai experimentală, au coloratură Psihedelică şi Progresivă, împletesc secvenţele Rock/Metal cu elemente Jazz. Două trupe, două abordări Read more Post Hardcore: Asleigh Stake şi Just Like Vinyl (2010)

Trophy Scars – Darkness, Oh Hell (2010)

Trophy Scars – Darkness, Oh Hell (2010)

Trophy Scars – Darkness, Oh Hell (2010)Îmi dau seama că recomandările mele în mod frecvent n-au nici o relevanţă, lumea preferă brand-urile comode, marfa corporatistă de larg consum, ciunga ulimu’ răcnet asortat iPodului, însă aceşti Trophy Scars m-au lăsat cu gura căscată. Foarte proaspătul „Darkness, Oh Hell” este un amestec ameţitor de sonorităţi de la secvenţe Post Hardcore la Jazz şi Blues Rock, de la Indie realmente Alternative la orchestraţii subtile asortate perfect cu viori sau suflători şi au nervul absolut absent noii generaţii (pseudo) Punk. Oscilează pe o gamă extrem de largă muzical, riff-urile furioase nu exclud armoniile, pianul sau trompeta se îmbină cu cele mai incisive ritmuri şi răbufniri zgomotoase.
Catalogaţi Post Hardcore experimental, Trophy Scars mi-au amintit de geniul celor din Cop Shoot Cop, experimentele avangardiste ale celor din Crass, prospeţimea şi creativitatea celor din Sonic Youth (mai ales cu sonorităţile albumul „Dirty” – 1992), au ceva din abordarea celor din Rollins Band de pe albumul „Weight” (1994), dar mi-au amintit şi de Clutch şi Helmet presărat cu ceva din şarmul lui Tom Waits. Rădăcinile The Beatles se împletesc organic cu energia unor Converge (mă bucur că şi alţii au remarcat gaşca aceasta de Metal), dar şi cu sonorităţile experimental-zgomotoase ale celor din Eels în cele mai incisive şi frământate momente ale lor.
Muzica lor este o invitaţie de a explora lumea dincolo de aparenţe şi evidenţe, o lume ascunsă, vibrantă, uneori întunecată şi îmbibată de misticism şi magie. O magie pierdută, uitată, izolată în subconştient şi abandonată. Read more Trophy Scars – Darkness, Oh Hell (2010)

Skunk Anansie – Wonderlustre (2010)

O plăceam pe Deborah Anne Dyer (aka Pea Narni, aka Skin) când era „băiat”. Să nu mă înţelegeţi greşit, ea este lesbi, eu hetero, adică la amândoi ne plac fetele. Îmi plăcea atitudinea ei, îmi plăceau Skunk Anansie când aveau coaie, adevărate imnuri furioase ca „Selling Jesus”, „Intellectualise My Blackness”, „Little Baby Swastikkka” (de pe albumul de debut „Paranoid & Sunburnt din1995), „Yes It’s Fucking Political”, „All I Want”, „Milk Si My Sugar” (de pe „Stoosh” din1996), „Charlie Big Potato”, „On My Hotel TV”, „The Skank Heads”, „And This Is Nothing That I Thought I Had” (de pe albumul „Post Organics Chill” din 1999) şi Skunk Anansie au livrat şi balade intense, deloc siropoase ca „Charity”, „Weak”, „She’s My Heroine”, „Just Because You Feel Good – Hedonism”, „Weep – Brazen”, „Tracy’s Falw” sau „Secretly”. Skunk Anansie găsiseră o reţetă extrem de revigorantă în care elemente Heavy cu rezonanţe Rage Against The Machine se combinau organic cu nuanţele mai alternative cu iz Post Grunge şi infuzii de Blues şi Rock.
M-am bucurat ca pentru banii găsiţi pe jos când anul trecut am citit că după destrămarea trupei din 2001, gaşca se reuneşte, au şi scos în noiembrie 2009 un Best Of „Smashes and Trashes” care a inclus şi 3 piese noi, „Because of You”, „Tear the Place Up” şi „Squander”, urmat de un „Best Of Remixes”. „Tear the Place Up” suna energic, promiţător, celelalte două fiind piese mai lente, mai lirice. Preferam două piese-n forţă şi o singură baladă, dar asta probabil rămâne problema mea. Trei piese nu sunt suficiente să-ţi faci o idee, dar premizele erau bune.
Azi este lansat al patrulea album de studio al celor din Skunk Anansie, acest „Wonderlustre” Read more Skunk Anansie – Wonderlustre (2010)

Absolace – resolve[d] (2010)

Absolace – Pagină MySpace

Săpând după ceva interesant am găsit acest „resolve[d]” semnat Absolace. Cu toate că-mi amintesc de o grămadă de „chestii”, nu seamănă concret cu nimic, totuşi dacă ar fi să pomenesc nume aş spune Tool/A Perfect Circle şi Alice In Chains iar ce fac cei patru se încadrează în zona Progresiv/Experimentală a muzicii Rock/Metal.
Anul acesta i-am descoperit pe Orphaned Land trupă din Izrael care ne-a şi vizitat şi au cântat în cadrul festivalului Sonisphere, am avut o formaţie din Cairo – Destiny In Chains – , din Chile au „aterizat” Industrial Company Inc. , D’espairsRay ne-au introdus în lumea samurailor Rock şi am avut o mică revelaţie cu Apollo 18 din Republica Coreea.
Absolace sunt o gaşcă din Dubai, Emiratele Arabe. 🙂
Acest detaliu exotic evident mi-a sporit curiozitatea, dar dincolo de acest aspect ce fac Absolace şi acest „resolve[d]”, albumul lor de debut, merită toată atenţia.
Trupa îi are în centru pe bateristul Greg Cargopoulos şi chitaristul Jack Skinner. Greg a cântat la chitară, bas şi la tobe în diferite trupe din Dubai, concerte la care ca spectator a participat şi Jack. În 2006 Greg pleacă în Australia pentru a se alătura formaţiei Percuto şi la revenirea în Dubai în 2007 începe colaborarea cu Jack şi astfel pun bazele formaţiei Absolace. Experienţa bogată acumulată de Greg în cântările live este complementată de interesul lui Jack în muzica Jazz şi ce-i uneşte pe cei doi este pasiunea pentru acelaşi gen de Rock/Metal progresiv, experimental. Lor li se alătură un amic din copilărie al lui Greg, Kyle Roberts, un producător muzical cu experienţă şi tot odată clăpar şi dezvoltator de plug-in-uri audio, sound-designer şi samplerist. Componenţa trupei este completă cu cooptarea vocalului Nadim Jamal, „importat” din Beirut, Liban.
Lucrul la album începe în septembrie 2008 cu imprimarea tobelor şi adăugarea la acestea a clapelor şi samplerelor de către Roberts care are o experienţă vastă şi-n post-procesare, producţie şi compunerea de coloane sonore. În paralel Nadim scrie versurile şi îşi construieşte partiturile vocale, abordarea s-a fiind influenţată primordial de artiştii din zona Seattle şi în primul rând de Alice In Chains iar textele sale dezbat subiecte predominant legate de relaţii dificile, conflicte interumane, subiecte bazate pe experienţa personală.
Imprimările finalizate în 2009 iau calea Suediei unde-n celebrul Fascination Street Studio din Orebro, cunoscutul producător Jens Bogren (între multe alte materiale el este cel care a mixat şi ultimul material semnat Soilwork „The Panic Broadcast”) pentru a da „faţa” finală a materialului.
În 2010 formaţiei s-a alăturat şi Read more Absolace – resolve[d] (2010)

Android Lust – The Human Animal (2010)

Android Lust – Site Oficial
Android Lust – MySpace

Mi-am amintit de Rutger Hauer în secvenţa (semi) finală din Blade Runner (1982). Maşinile au sentimente, noi nu. Ne ascundem sentimentele sau ascundem faptul că nu mai avem sentimente? Suntem noi buni, sensibili, spirituali, măcar gânditori? Oh nu! Forme fără fond. Poate avem o percepţie mai largă a intereselor, dar suntem conduşi de aceleaşi instincte. Foamea, frigul, frica…. fff. 🙂
Privim de sus, îngâmfaţi şi tot mai superficial. Am dat nume lucrurilor, obiectelor, fenomenelor, animalelor… Cu un „enter” sau un smily rezolvăm tot, am spus tot ce era de spus. Apoi liniştea. Sau ploaia şi poate o lacrimă ascunsă, incertă. Şi din nou: fuga.
Nu ne deosebim substanţial de animale, doar avem… fiţe.
Sunt fâfâit…. 😆

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=GqUBSZIEvXs]

Shikhee s-a născut în Bangladeş, trăieşte la New York şi Read more Android Lust – The Human Animal (2010)

Deftones – Diamond Eyes (2010)

Pentru mulţi eticheta Nu Metal este la fel de stânjenitoare ca treaba cu Emo. Dacă „Adrenaline” (1995) şi „Around the Fur” (1997) aveau amprente Korn, sonorităţi explozive de Metal agresiv, de la „White Pony” (2000) acestea treptat s-au mai estompat, Deftones au cotit-o treptat spre o zonă mai „chill”, dar şi-au păstrat tonul grav, tulbure, muzica, vibraţia pe care o transmit este la fel de tensionată şi contorsionată.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=8F-kMVqLdf8]

Accidentul de maşină care l-a trimis în comă pe basistul Chi Cheng în noiembrie 2008 a dat peste cap planurile trupei Read more Deftones – Diamond Eyes (2010)