Home › Posts tagged Metal › Page 47

Metal

Trophy Scars – Darkness, Oh Hell (2010)

Posted on by — 4 Comments ↓
Trophy Scars – Darkness, Oh Hell (2010)

Trophy Scars – Darkness, Oh Hell (2010)Îmi dau seama că recomandările mele în mod frecvent n-au nici o relevanţă, lumea preferă brand-urile comode, marfa corporatistă de larg consum, ciunga ulimu’ răcnet asortat iPodului, însă aceşti Trophy Scars m-au lăsat cu gura căscată. Foarte proaspătul „Darkness, Oh Hell” este un amestec ameţitor de sonorităţi de la secvenţe Post Hardcore la Jazz şi Blues Rock, de la Indie realmente Alternative la orchestraţii subtile asortate perfect cu viori sau suflători şi au nervul absolut absent noii generaţii (pseudo) Punk. Oscilează pe o gamă extrem de largă muzical, riff-urile furioase nu exclud armoniile, pianul sau trompeta se îmbină cu cele mai incisive ritmuri şi răbufniri zgomotoase.
Catalogaţi Post Hardcore experimental, Trophy Scars mi-au amintit de geniul celor din Cop Shoot Cop, experimentele avangardiste ale celor din Crass, prospeţimea şi creativitatea celor din Sonic Youth (mai ales cu sonorităţile albumul „Dirty” – 1992), au ceva din abordarea celor din Rollins Band de pe albumul „Weight” (1994), dar mi-au amintit şi de Clutch şi Helmet presărat cu ceva din şarmul lui Tom Waits. Rădăcinile The Beatles se împletesc organic cu energia unor Converge (mă bucur că şi alţii au remarcat gaşca aceasta de Metal), dar şi cu sonorităţile experimental-zgomotoase ale celor din Eels în cele mai incisive şi frământate momente ale lor.
Muzica lor este o invitaţie de a explora lumea dincolo de aparenţe şi evidenţe, o lume ascunsă, vibrantă, uneori întunecată şi îmbibată de misticism şi magie. O magie pierdută, uitată, izolată în subconştient şi abandonată. Read more Trophy Scars – Darkness, Oh Hell (2010) ›

(hed) p.e. – Truth Rising (2010)

Posted on by — 2 Comments ↓
(hed) p.e. – Truth Rising (2010)

(hed) p.e. – Truth Rising (2010) Povesteam anul trecut la disecţia albumului „New World Orphans” că i-am remarcat pe (həd) p.e. acum zece ani cu piesa „Bartender” şi gaşca lui Jared Gomes înfiinţată în1994 ne furnizează cu regularitate şi perseverenţă începând de la debutul din 1997 albume incisive şi consistente, un amestec incendiar de Rap Metal, infuzii de Raggae şi Dub contrabalansate de secvenţe zgomotoase de Metal a la Anthrax şi Hardcore după standardele Suicidal Tendencies. Aceste faze Hardcore/Metal se datorează în primul rând chitaristului Jackson „Jaxon” Lee Benge alăturat trupei în 2004 pe albumul „Only In Amerika”. Lupta dintre preferinţele Rap ale lui Jared şi orientarea spre Hardcore al lui Jaxon s-a dovedit benefică trupei, riff-urile zgomotoase şi abordarea a la Minor Threat împinse insistent de Jaxon au câştigat tot mai mult spaţiu şi în final au obţinut un cocktail exploziv, dar bine echilibrat. Şi-au definit stilul ca fiind G-Punk, o “derivată” Rock la G-Funk.

„Truth Rising” este continuarea directă a materialului Read more (hed) p.e. – Truth Rising (2010) ›

(update) Maximum Rock – Suport Pentru Underground

Posted on by — 52 Comments ↓

Să-mi fie iertată sinceritatea, dar să vorbim despre Underground în Românie este mai neadecvat decât pomenirea funiei în casa spânzuratului. Am mai discutat despre asta şi lucrurile – ca toate celelalte – involuează constant, porcăiala existentă pe care o alintăm a fi „industrie muzicală” este cel mult un şmen de breşă, Underground-ul nu că n-are nici măcar pilonii de bază, dar – părerea mea – nici fundaţia n-a fost încă săpată.
Nu există publicaţii de Underground – încet-încet au dispărut unul câte unul şi cele mainstream… -, nu există o reţea de cluburi, nu există posturi de radio specializate, emisuni TV cu specific, nu sunt case de discuri independente, nu există impresari – vânători de talente şi nu în ultimul rând, musai să admitem, nu există public interesat şi de fapt asta-i buba. La Metallica sau AC/DC se îmbulzesc câteva 10 de mii de curioşi, însă trupe mai „mici” ca Soulfly, Faith No More, Limp Bizkit, etc – abia de adună 1000 de spectatori din toată ţara iar când vine vorba de artişti locali, dacă evenimentul e pe bani, e bine când în sală sunt măcar 100 de oameni. Şi dacă presă nu e, sunt cu atât mai mulţi jurnalişti. Este ceea ce numesc eu „sindromul Cerbul de Aur” la care Braşovul este invadat de circa 2500-3000 de bucureşteni, toţi angajaţi sau colaboratori ai TVR-ului. La ultima lansare de disc la care am fost pe pagina Facebook al artistului şi-au anunţat prezenţa circa 1600 de persoane – n-ar fi încăput în sala de 3-4 sute de locuri – iar în sală au fost cam 100 din care 95 erau presa, prietenii şi apropiaţii iar plătitori de bilet au fost 5… Dar cam la fel se întâmplă şi la artiştii de dincolo, din 1000 de oameni aproape jumătate vin cu invitaţii şi acreditări, adică la pomangeală şi cam ăsta-i tot sprijinul.
Nu vreau să dezgrop morţii, dar lucrurile s-au stricat definitiv la mijlocul anilor ’90 când tăvălugul de concerte moca a indus multora senzaţia că muzica gratuită li se cuvine şi este firească. Rock-ul rămâne viu însă mai ales datorită live-urilor şi dacă publicul în continuare se va lăsa aşteptat în cluburile goale, trupele practic vor fi condamnate la moarte sigură. La „Rock Battle”, un concert cu intrare liberă a fost dezolant să vezi micul club Fire mai mult gol decât plin iar terasa afară plină ochi…
Poate pe unii-i doare – predominant în cot, părerea mea -, dar aceasta este realitatea. Şi n-are legătură cu actuala criză financiară, este criza lu’ mi se rupe de vreo 10, chiar 15 ani încoace. E perversa întoarsă a concertelor câmpeneşti gen berar şi ziua oraşului la care la începutul anilor ’90 publicul s-a obişnuit să primească muzica gratuit ca garnitură la mici şi bere, e reversul mp3-urilor descărcate ilegal de pe internet, dar şi a nepăsării generalizate. Roacărul preferă tricoul, nu CD-ul şi asta doar dacă îi rămâne restu’ de la bere. Criza – golul – este-n capul şi sufletul nostru.
Că pe internet – pe bloguri – mai latră unul-altul, este absolut irelevant.
În atare condiţii este Read more (update) Maximum Rock – Suport Pentru Underground ›

White Walls – Mad Man Circus (2010)

Posted on by — 20 Comments ↓

Încep cu ce interesează cel mai mult. Albumul de debut al constănţenilor poate fi descărcat GRATUIT şi legal de pe site-ul Asiluum Arts.
Mereu este ingrat să scrii despre artiştii autohtoni, orgoliile sunt mereu exacerbate, sensibilitatea este mare, dacă ai „tupeul” să critici ceva inevitabil eşti bănuit de motive subiective, personale, mai cu seamă de invidie, dacă lauzi este pentru toată lumea la fel de limpede că eşti cel puţin prieten cu careva din gaşcă sau ai vre-un interes legat de ei. Adică poţi s-o dai cum vrei, nu e bine.
White Walls s-a format pe bazele a două trupe de la malul mării, Protest Urban, respectiv Fortuneteller, numele cum cei familiarizaţi cu Metal-ul contemporan pot să intuiască, l-au ales după titlul unei compoziţii Between The Buried And Me şi la doar un an de la primele repetiţii debutează cu acest „Mad Man Circus”, un disc ce conţine 8 piese originale.
Eugen Brudaru – voce, Alexandru-Eduard Dascălu – chitară, Şerban-Ionuţ Georgescu – bas şi bateristul Marian Mihailă abordează un Metal (Alternativ cum e moda să fie definit) modern, progresiv, complex şi de calitate şi cu siguranţă sunt cel mai bun produs din ultimele – şi nu numai – decenii ale scenei autohtone. Şi ştiţi, sunt zgârcit cu laudele.
Elemente Post Hardcore şi Nu Metal, riffuri zgomotoase şi ritmuri săltăreţe, se îmbină cu pasaje, elemente Progresive şi Alternative, regăsim în muzica lor reflecţii Rush (era modernă, mai ales albumele “Roll the Bones” (1991), “Counterparts” (1993) ), Tool, A Perfect Circle, filonul dur, Metalic, cu rădăcini Death Metal este completat ingenios şi inspirat de secvenţe acustice cu inserturi de Jazz, Eugen Brudaru reuşeşte să cânte în stilul lui Geddy Lee, dar este capabil şi de „hârâială” brutală, răguşită când tema, abordarea o cere.
Dacă e vre-un CD pe care să merită să daţi banii, cu certitudine „Mad Man Circus” este unul din ele.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=babEklQj6KA]

Materialul a fost lansat oficial (citeşte impresii, vezi video pe Asiluum) Read more White Walls – Mad Man Circus (2010) ›

Madball – Empire (2010)

Posted on by — 4 Comments ↓

Au trecut trei ani de la „Infiltrate the System” şi Madball revin cu un album proaspăt şi acelaşi Hardcore clasic de anii ’80 cu inconfundabila amprentă Agnostic Front.
Paralela nu e la întâmplare, solistul Freddy “Madball” Cricien este fratele mai mic al lui Roger Miret din A.F., invitat şi pe acest album în piesa „Shatterproof” iar Madball în sine a pornit ca un proiect paralel al Agnostic Front-ului la sfârşitul anilor ’80 când Freddy prelua adesea microfonul de la Roger în concertele A.F.
Prin trupă s-au perindat mai toţi componenţii Agnostic Front, dar şi multe alte feţe ale scenei Hardcore din New York, la tobe a fost şi Mackie Jayson din Cro-Mags respectiv Bad Brains, Ben Dussault din Throwdown sau John Lafata din Sheer Terror.
Tobar stabil n-au nici în acest moment, Jay Weinberg a fost concediat luna trecută – după imprimările albumului 😀 – colegii actuali ai lui Freddy fiind Read more Madball – Empire (2010) ›

Melechesh – The Epigenesis (2010)

Posted on by — 4 Comments ↓

Înfiinţaţi la mijlocul anilor ’90 la Jerusalem, Melechesh şi-au lansat pe 1 octombrie al cincilea album. Numele este o combinaţie din două cuvinte: melech – rege şi esh – foc şi îţi definesc muzica ca fiind Metal Mesopotamian. Abordează un Metal cu rădăcini Black, dar sonorităţi Thrash – de multe ori amintesc de germanii din Kreator în perioada 1985-1986, albumele „Endless Pain” şi „Pleasure to Kill” – şi la asta adaugă elemente oriental-folclorice ce conferă o aromă aparte trupei, dar şi pasaje lente sau acustice. Un coctail exotic, dar îmbietor şi cu siguranţă un loz câştigător. Melechesh au reuşit să scoată la suprafaţă ceva inedit, proaspăt, sună foarte-foarte bine ceea ce fac. După maNga, Orphaned Land şi Absolace, Melechesh cu siguranţă sunt o trupă din Orient de care o să mai auzim. Şi este reconfortant că fiecare din aceste formaţii „sapă” în altă direcţie, îmbină elementele orientale cu alte sonorităţi, dar fiecare din ei o face într-un mod extrem de profesional şi Read more Melechesh – The Epigenesis (2010) ›

Mortiis – Perfectly Defect (2010)

Posted on by — 2 Comments ↓

Mortiis este proiectul norvegianului Håvard Ellefsen care şi-a început cariera muzicală ca basist în Emperor unde a zăbovit doar vreme de vre-un an după care de la începutul anilor ’90 s-a concentrat pe acest proiect şi alte trei proiecte paralele: Cintecele Diavolui, Fata Morgana, respectiv Vond.
În perioada 1993-1999 sub denumirea Mortiis a scos 7 albume, primele 6 fiind exclusiv create cu ajutorul sintetizatoarelor şi samplerelor şi conţin o muzică întunecată, ambientală. Turnura a reprezentat-o albumul „The Stargate” din ’99 pe care un aport semnificativ a adus şi solista Sarah Jezebel Deva (a furnizat voce şi pentru Cradle of Filth), dar şi introducerea mai multor instrumente între care şi chitara.
Următorul album, „The Smell of Rain” din 2001 are o orientare mai Electro-Pop, Ellefsen preia pentru prima oară şi microfonul iar în jurul său încet-încet se încheagă şi o formaţie chiar dacă cu excepţia lui nici un membru nu rămâne constant în trupă.
În 2004 este lansat următorul album, „The Grudge”, turnura finală din cariera grupului, Ellefsen se reorientează spre zona Rock-ului Industrial, riffurile solide Read more Mortiis – Perfectly Defect (2010) ›

Umbra et Imago – Opus Magnus (2010)

Posted on by — No Comments ↓

Într-o prea frumoasă zi de sâmbătă, pe 20 februarie, la Silver Church au venit cu un show incendiar cei din Umbra et Imago, am pomenit atunci de eveniment, dar nu mai ştiu ce m-a ţinut departe de spectacol. Ascultând proaspătul „Opus Magnus” oarecum regret absenţa mea de la acel concert, Umbra et Imago dincolo de show-ul erotic cu accente BDSM (Bondage & Discipline, Dominance & Submission, Sadism & Masochism), fac muzică, muzică de calitate. Imagini din Silver Church găsiţi pe Realitatea.net.
11 piese plus un bonus („Wanderers Nachtlied”), noul Umbra et Imago este un material întunecat, o combinaţie extrem de nimerită între tendinţele Neue Deutsche Härte impuse în primul rând de Rammstein şi notele tradiţionale de Gothic Metal cu iz teuton.
Mozart (Manuel Munz) – voce, frumoasa Madeleine Le Roy – voce şi show, basistul Lutz Demmler, bateristul Michael „Migge” Schwarz şi chitaristul Sascha au reuşit să imprime un disc rotund, echilibrat, colorat şi foarte bine produs.
Dacă trecem peste balada obsesivă, laitmotivul NDH, „Ohne Dich” ce deschide albumul, riff-urile consistente, clapele îmbietoare, vocea gravă al lui Mozart şi partiturile muzicale sofisticate ale Madelinei ne călăuzesc într-o lume incitantă, bine nuanţată şi solid construită.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=HqXUDsFR-0s]

De la „Perfect Baby” la „Sonntagsandacht” discul Read more Umbra et Imago – Opus Magnus (2010) ›

NanowaR of Steel – Into Gay Pride Ride (2010)

Posted on by — No Comments ↓
NanowaR of Steel – Into Gay Pride Ride (2010)

NanowaR of Steel – Into Gay Pride Ride (2010) Mişto faci, mişto găseşti. E o vorbă de-a mea, da’ se pune.
E grav rău şi de tăvăleală! Ştiu, ştiu, ştiu! Probabil cu excepţia lu’ Frank Zappa, „roacării n-are umor”. Nu când vine vorba de Metal şi/sau trupa lor favorită. Mai ştiu că foarte mulţi ciumpalitici şi ciupacabre au pus botu’ anul trecut la faza cu Geoană preşedinte, vin minerii, se întorc comuniştii cu Iliescu-n frunte, etc, exact cum mulţi rockeri au pus botul şi la faza cu „True Metal”. Şi asta-i la fel ca scena politică mioritică: unii-s mai de dreapta sau mai de stânga (după caz sau… interes de moment) ca ceilalţi şi-n fapt sunt varză (o apă şi-un pământ) toţi. Metal „adevărat” şi… mai puţin adevărat. Dar să revin la umor. Pe americanii din Manowar poţi să-i iei Read more NanowaR of Steel – Into Gay Pride Ride (2010) ›

Dimmu Borgir – Abrahadabra (2010)

Posted on by — 5 Comments ↓

Lucrurile sunt rar albe sau negre şi nu vorbesc despre milioanele de nuanţe de gri, ci despre milioanele de culori. Dacă din capul locului excludem lucruri, experienţe, etc din viaţa noastră, practic nu facem altceva decât ne îngustăm orizontul. Convenienţa şi comoditatea pot fi garanţia unui oarecare confort, dar nu fac altceva decât ne scot pe o linie moartă. Cum lipsa de mişcare conduce la pierderea muşchilor şi în ultimă instanţă la obezitate, şi creierul, şi sufletul se atrofiază în timp. Puiul cu ananas sau dulceaţă pare extravaganţă, preferăm micii şi ne mulţumim cu „tradiţionalii” cartofi prăjiţi, nu ascultăm Depeche Mode fiindcă nu suntem cocalari, nici Black Metal fiindcă suntem de două mii de ani creştini şi dezavuăm satanismul.
Dimmu Borgir – oraşul, citadela, castelul întunecat – în norvegiana veche, este una din cele mai creative formaţii din anii nouăzeci. Elementele glaciar-nordice, infuzia medieval-simfonică şi Black Metal-ul închegat şi cu elemente Heavy sunt perfect îmbinate şi fac din norvegieni o trupă deosebită dincolo de constrângerile stilistice, de cutiuţele inventate pentru consumatorul comod/conservator.
Stian Tomt Thoresen aka Shagrath ne-a oferit alături de Tom Cato Visnes aka King ov Hell un album modern ca sunet, dar tradiţional de Black Metal sub titulatura Ov Hell de care m-am bucurat prin februarie, acum a venit timpul şi noului Dimmu Borgir după 3 ani de la lansarea precedentului „In Sorte Diaboli”.
Al nouălea album al norvegienilor Read more Dimmu Borgir – Abrahadabra (2010) ›