LaBrie cântă la tobe şi cu vocea de la vârsta de 5 ani, a performat într-un şir de trupe până ce a ajuns în trupa Glam Metal White Rose cu care a şi scos albumul de debut în 1989 ca-n 1990 să se alăture trupei alături de care s-a şi consacrat: Dream Theater.
„Static Impulse” practic este al 4-lea său album solo după „Keep It To Yourself” (1999) şi „MullMuzzler 2” sub titulatura Mullmuzzler, respectiv James LaBrie’s Mullmuzzler şi albumul „Elements Of Persuation” din 2005 scos sub această titulatură James LaBrie.
Evident, ce face separat de trupa mamă, sună diferit. Cele 12 piese noi ce urmează să fie lansate pe 28 septembrie, sunt un Metal Progresiv îmbinat cu elemente moderne, infuzii Screamo şi Metal Alternativ american. Bateristul Peter Wildoer are sarcina să aducă partiturile vocale extreme, apropriate abordării Death Metal şi dialogurile sale cu Read more James LaBrie – Static Impulse (2010)
Metal
Killing Joke – Absolute Dissent (2010)
Trupa britanică, veterani şi supravieţuitori, nu sunt foarte cunoscuţi şi implicit nici apreciaţi pe la noi, în schimb au influenţat determinant evoluţia muzicii de la sfârşitul anilor şaptezeci şi până-n prezent, trupe mult mai faimoase se înclină în faţa lor şi-i amintesc ca fiind una din influenţele majore asupra muzicii lor. Metallica, Napalm Death, Prong, Soundgarden, Nirvana, Foo Fighters, Jane’s Addiction, Faith No More, Big Black, Tool, Primus, Porcupine Tree, Ministry, Nine Inch Nails, Godflesh, Pitchshifter, Lamb of God, Rammstein, Amen, Amebix, Opeth, The Banner, Blacklist, Shihad, Das Oath, sau Korn, toţi au absorbit ca buretele câte ceva de la Killing Joke, dacă ascultând noul „Absolute Dissent” veţi descoperii sonorităţi familiare, teme, riff-uri, soluţii cunoscute, nu Killing Joke sunt cei care le împrumută sau le re-folosesc, ci multe alte trupe s-au inspirat din patrimoniul Killing Joke.
Trupa a fost înfiinţată în 1978 de bateristul Paul Ferguson – la aceea vreme component al formaţiei Matt Stagger Band – şi vocalul Jaz Coleman. Ei l-au cooptat pe chitaristul Kevin “Geordie” Walker şi basistul Martin “Youth” Glover în urma unor anunţuri postate în reviste de specialitate. Pentru „Absolute Dissent”, după 28 de ani, prima oară cei patru şi-au reunit eforturile Read more Killing Joke – Absolute Dissent (2010)
Methods Of Mayhem – A Public Disservice Announcement (2010)
M.O.M. nu se adresează fanilor Manowar, nici măcar celor Motley Crue. Gaşca bateristului Crue, Tommy Lee s-a născut în 1999 după divorţul tumultuos de Pamela Anderson şi conform declaraţiilor lui Lee, majoritatea pieselor le-a compus în timpul detenţiei ca urmare a unei „corecţii” aplicate Pamelei…
La finalul anilor ’90 în State valul Rap Metal glorifica noile vedete Limp Bizkit şi Kid Rock. Tommy Lee, un declarat fan al muzicii de dans a pus în mişcare propria sa trupă şi albumul de debut auto-intitulat s-a dovedit un succes comercial de amploare, chiar dacă o parte a fanilor Rock/Metal au cam strâmbat din nas. Mai ales cei europeni. Dacă la Ozzfest M.O.M. a cântat cu succes, în Italia la festivalul Gods Of Metal au fost nevoiţi să abandoneze scena datorită fluierăturilor, dai mai cu seamă sticlelor aruncate pe scenă.
Albumul de debut mi-a plăcut, are câteva piese foarte bune şi momente de excepţie. Lee şi colaboratorii săi au făcut un menaj virulent din muzica contemporană amestecând cu eficienţă maximă elemente Rock, Metal, Industrial, Tehno, Rap şi Hip Hop. N-au inventat uşa la lift, dar au pus cap la cap un disc bun.
Lee s-a întors în Crue şi M.O.M. a fost dat uitării.
Anul acesta au apărut zvonuri că după 11 ani Lee reporneşte motoarele proiectului şi pe 21 septembrie urmează să fie lansat albumul „A Public Disservice Announcement”.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=6KFV9_pM2c0]
Cele 11 piese Read more Methods Of Mayhem – A Public Disservice Announcement (2010)
Flotsam And Jetsam – The Cold (2010)
Încă un produs Old School din zona Thrash/Speed de la o formaţie cult, dar destul de subapreciată.
De Flotsam And Jetsam majoritatea au auzit datorită lui Jason Newsted care s-a alăturat în 1982 trupei fondate în 1981 de bateristul Kelly David-Smith fiind basist şi vocal. În 1983 Kelly la remarcat pe vocalul Eric A. (‘A.K.’) Knutson şi l-a adus la microfon, acesta fiind până în prezent singurul membru constant al trupei. Moartea subită a basistului din Metallica, Cliff Burton i-a adus oportunitatea lui Newsted să se alăture în1986 formaţiei în plină ascensiune şi a părăsit trupa după lansarea în acel an al primului album „Doomsday for the Deceiver” lansat sub egida Metal Blade, un material extrem de bine primit atât de critică cât şi de fani.
Trebuie spus despre Eric A.K. că este dotat cu o voce puternică, cântă în maniera lui Ronnie James Dio şi Jeff Scott Soto (Talisman, Trans-Siberian Orchestra, W.E.T., Takara, Human Clay, Axel Rudi Pell, Humanimal, Yngwie Malmsteen).
„No Place for Disgrace” lansat în 1988 a fost la fel de bine primit, cover-ul Elton John „Saturday Night’s Alright for Fighting” Read more Flotsam And Jetsam – The Cold (2010)
Death Angel – Relentless Retribution (2010)
Filipinezo-americanii din Death Angel sunt una din cele mai ghinioniste formaţii. Au fost acolo când s-a născut valul american Thrash, au prins startul cu Anthrax, Metallica, Slayer, Exodus, Overkill, Megadeth şi toate celelalte nume care contau însă în ciuda faptului că au livrat materiale de calitate, succesul nu s-a lipit de ei.
S-au înfiinţat în 1982 în formula Rob Cavestany – chitară, Dennis Pepa – voce, bas, Gus Pepa – chitară şi Andy Galeon – tobe şi după numeroase schimbări de titulatură – printre care şi Dark Fury – s-au decis să folosească numele Death Angel. Pomenitele ghinioane au legătură şi cu această titulatură, mulţi crezând că sunt o formaţie Death Metal, i-au evitat. Trupa la aceea vreme explora sonorităţile NWOBHM (New Wave of British Heavy Metal) având punct de plecare trupe ca Iron Maiden şi Tygers of Pan Tang – o altă trupă marginalizată pe nedrept -, sonorităţile devenind mai brutale o dată cu trecerea la microfon al roadie-ului Mark Osegueda în 1984 care a debutat pe scenă la unul din cele 4 concerte în care Kerry King (Slayer) a cântat alături de Dave Mustaine în Megadeth. Istorie!
În 1986 imprimă demo-ul „Kill As One” al cărui producător a fost nimeni altul decât Kirk Hammett şi anul următur după semnarea contractului de disc cu Enigma Records lansează albumul de debut: „The Ultra-Violence”.
„Frolic through the Park” este scos tot de Enigma Records în 1988 şi datorită concertelor intense prin zona San Francisco şi interesul crescut pentru noul val brutal de Metal, multinaţionala Geffen pune ochii pe trupă şi le oferă un contract. Astfel este lansat „Act III” în 1990. Dacă eşti un roacăr cu trico’ Metallica, dar n-ai ascultat albumul acesta niciodată eşti un dobitoc la fel ca taximetristu’ în maiou care scuipă seminţe pe geam şi-n casetofon bubuie Guţă. Read more Death Angel – Relentless Retribution (2010)
Bastardolomey – Plastic Pig Society (2010)
Dacă-ţi plac White respectiv Rob Zombie, trupe ca Static-X, Prong sau Rikets şi în general Metal-ul modern, abordările Groove şi Nu Metal, cu aceşti Bastardolomey te-ai scos. Şi la o adică nici nu trebuie să mergi foarte departe pentru ei, sunt din Sofia, Bulgaria.
Vecinii din sudul Dunării nu sună deloc rău şi acest album de debut este unul consistent şi de calitate, nu sună cu nimic mai prejos ca produsele similare din Vest şi de peste ocean. Din nefericire nu ştiu nici o gaşcă de pe la noi care să le poată fi măcar pe aproape…Am tot ascultat trupe de aiurea şi de te miri unde şi cumva nu-mi dă pace treaba asta că ei pot şi noi nu. În fine!
Cvartetul format în 2007 de chitarist/vocalul Dimitar Vassilev – aka Nufry – îi mai aliniază pe Kiril Petrushev – aka Busti – chitară, Venelin Georgiev – aka Villi – bas şi bateristul Milen Ivanchev. Ca influenţe îi desemnează pe Black Sabath, Ozzy, Rob Zombie, White Zombie, Ministry, Prong, Static X, Slayer şi NIN, cum spuneam, abordează un Metal modern, sănătos, vânjos, cântat din încheietură.
Imediat după înfiinţare au imprimat primul single – Cheap Thrill/51st State (cover New Model Army) şi au urcat pe scenă prima oară în Novemberie 2008. În Aprilie 2009 au deschis pentru New Model Army la primul concert al acestora la Sofia şi anul acesta au cântat în cadrul festivalului Sonisphere – evident, la Sofia – şi tot atât de evident în seara celor 4: Metallica, Slayer, Anthrax, Megadeth.
În Aprilie 2010 a fost lansat acest „Plastic Pig Society” şi trupa îşi promovează materialul prin concerte şi festivaluri Read more Bastardolomey – Plastic Pig Society (2010)
Linkin Park – A Thousand Suns (2010)
Linkin Park au rupt în 2000 cu albumul de debut „Hybrid Theory” şi hit-urile „Crawling”, „One Step Closer”, „In the End”, „Runaway”. În 2002 albumul a fost nominalizat la Grammy la secţiunea de cel mai bun album Rock, este în lista celor 1001 albume pe care trebuie să le asculţi înainte să mori (1001 Befor You Die) şi este pe poziţia a unsprezecea în Hot 200 albume ale deceniului. Gaşca a prins predominant la puşti (şi puştoaice 😛 ). În showbiz lucrurile se schimbă cu repeziciune, au trecut 11 ani, Linkin Park nu mai sunt „new kids (on the top 😀 )”, publicul lor s-a maturizat, mulţi s-au reorientat.
Justificat sau nu, Linkin Park par prototipul de boy-band Rock, prefabricat, produs cu public ţintă precis, o reţetă de succes venit pe valul Nu Metal şi asociat la debut unor nume ca Limp Bizkit şi Korn, dar ambalat pentru un public mai larg, comestibil la scară largă.
Găselniţa, reţeta Linkin Park este relativ complexă. Riff-uri Nu Metal inserate într-un fundal semi-Industrial şi Electronic cu clape şi samplere moderne, dialogul între două voci pe un model Hardcore, dar adaptat la abordări Rap/Hip Hop, adică au aruncat un arsenal vast şi cuprinzător din toate tendinţele muzicii contemporane şi au venit cu un produs final colorat ce încearcă să satisfacă cerinţele unui public pestriţ şi vast.
Eu n-am pus „botul” la Linkin Park, cu toate că admit, „Hybrid Theory” a fost un disc bun şi extrem de bine produs.
L-au şi remixat cu aportul unor nume consacrate din zona Nu Metal şi nume din underground-ul Hip Hop, disc scos în 2002 cu titlul „Reanimation”.
Au urmat albumele „Meteora” (2003), „Minutes to Midnight” (2007) şi acest al patrulea album de studio, „A Thousand Suns” urmează să fie lansat oficial în data de 10 septembrie. Între au mai avut un album remix în 2004 „Collision Course” şi 2 live-uri: „Live in Texas” (2003), respectiv „Road to Revolution: Live at Milton Keynes” (2008).
Anul trecut au revenit în atenţia publicului cu single-ul „New Divide”, parte a coloanei sonore a filmului „Transformers: Revenge of the Fallen” (semnată de celebrul Hans Zimmer). Piesa cei drept e cam subţire, accesoriu la clipul de fiţe şi efect.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ysSxxIqKNN0]
Astea fiind spuse, să Read more Linkin Park – A Thousand Suns (2010)
Discul următor sau press next
Meniu: Tarja, Stone Sour, Dagoba, Venetian Snares.
Depozitul meu de „prospături” muzicale seamănă tot mai mult cu o pungă de chipsuri. O pungă „mix”, amestecată cu chipsuri de tot felul, sărate, picante sau cu brânză, o pungă din care parcă cu cât ronţăi mai mult, se umple la loc. Numai zilele acestea am „achiziţionat” peste 40 de albume noi şi mai am un sertar cu aproape 300 de albume care-şi aşteaptă rândul la recenzie, toate discuri de anul acesta.
Cum spuneam şi zilele trecute, cam multe… „consumabile” după modelul pantofilor de înmormântare, de unică folosinţă. Read more Discul următor sau press next
Helmet – Seeing Eye Dog (2010)
N-am luat-o total razna, nu o să vorbesc de Albă Ca Zăpada nici în ruptul capului!
Am tresărit când am văzut că urmează să fie lansat un nou album Helmet, apoi mi-am amintit de ultimu’ Disturbed şi i-am dat play cu oarecare emoţii. Nu o fi un nou „Meantime” – sau „Betty”, albumul care parcă-mi place cel mai mult -, dar „Seeing Eye Dog” este un disc excelent.
Page Hamilton (50 de ani) ştie să compună riff-uri cu greutate, are o voce puternică, impunătoare, şi-a creat un sound inconfundabil şi de fiecare dată încearcă câte ceva cu care îşi face discurile de ascultat. Are un filon solid de Hardcore, are reminiscenţe Post-Grunge, ne serveşte un Rock modern, Metal Alternativ în sensul cel mai pozitiv al etichetei, nu inventează, dar experimentează şi face muzica extrem de funcţională, eficientă.
Şi un lucru mai rar în zilele noastre: nu are timpi morţi, umplutură. Nici piese, nici teme. Discul are un puls extrem de bun, curge firesc, piesele, temele se succed natural.
„Doar” 10 piese, dar fără cusur, nu face rabat de la calitate.
Hamilton a surprins în 1992 cu amintitul „Meantime”, al doilea album Helmet după debutul cu „Strap It On” (1990), dar primul scos la un label major (Interscope) şi disc care i-a adus şi recunoştinţă şi vânzări de peste un milion de copii. Clipul „Unsung” a făcut ravagii la aceea vreme pe eMpTyVee…
„Betty” (1994) n-a mai fost la fel de bine primit cu toate că este un disc cel puţin la fel de temerar, cu toate acestea a urcat în Billboard 200 până pe poziţia 45, dar vânzările au scăzut sub 300 de mii de exemplare.
Lucrurile au evoluat din punct de vedere comercial şi mai rău cu „Aftertaste” din 1997, vânzările au scăzut la circa 170 de mii de exemplare şi la capătul turneului din 1998 Hamilton decide să pună punct trupei, după cum a spus-o chiar el: „după 9 ani, 1600 concerte, 5 albume, nu mai puteau să se privească unul pe celălalt în ochi.”
În anii care au urmat Hamilton participă la producţia şi scrierea unor coloane sonore pentru filme, o perioadă cântă alături de David Bowie ca-n 2004 să înceapă un nou proiect alături de John Tempesta (ex-Testament şi White Zombie). Acest proiect în final s-a transformat în reuniunea Helmet şi s-a născut albumul „Size Matters” lansat în acelaşi an.
În 2006 este scos albumul „Monochrome” şi în data de 7 septembrie urmează să fie lansat acest nou „Seeing Eye Dog”. Read more Helmet – Seeing Eye Dog (2010)
Disturbed – Asylum (2010)
Probabil sunt destul de mulţi cei care aşteaptă cu sufletul la gură noul produs Disturbed ce urmează să fie lansat oficial în data de 31 august. Ştiu, mă vor înjura din nou toţi „roacării” conservatori, „Asylum” este un disc ok sau putea fi un album bun dacă era scos undeva la sfârşitul anilor ’80, începutul anilor ’90. De la primele până la ultimele acorduri sună ca discurile Heavy/Thrash ale acelor vremuri, mi-a venit în cap numele celor din Testament, excepţie face doar abordarea mai hardcore/post grunge/hip hop/etc al solistului David Draiman, sound-ul mai modern, folosirea subtilă a unor mici coloraturi de sintetizatoare, clape. Disturbed nu mai au nici prospeţimea, nici forţa de pe „The Sickness”, în fapt, de la disc la disc aceste elemente s-au estompat, s-au risipit treptat. Succesul pomenitului album de debut din 2000 probabil i-a împins conştient sau nu spre zona tot mai convenţională în dorinţa de a păstra sau mării succesul, dar – evident – lucrurile au „evoluat” fix pe dos şi vânzările au scăzut direct proporţional. Şi mi-a mai năzărit o paralelă, cea cu Godsmack (trupă ceva mai inspirată, dar cu care tinde să semene tot mai mult Disturbed) şi mă întreb dacă nu mediocritatea şi lipsa de personalitate, ce altceva te poate motiva în a-ţi dorii să fi Metallica 2, 3 sau 1794 în 2010?
Şi dacă mă gândesc mai bine, cu „Stupify” Disturbed se încadrează perfect Read more Disturbed – Asylum (2010)
