Despre OK Go şi acest „Of The Blue Colour Of The Sky” am scris în data de 20 ianuarie şi atunci, la primele ascultări cred că i-am subapreciat. Mi-a plăcut materialul şi atunci, dar ca foarte puţine discuri din ultimii ani, „Of The Blue Colour Of The Sky” s-a lipit la propriu de mp3 playerul meu, săptămâni la rând l-am tot ascultat şi re-ascultat şi de-a lungul anului am revenit la el în repetate rânduri.
Am păţit cu OK Go cam ce am păţit cu Kings Of Leon şi al lor „Only By the Night” anul trecut.
Piesele de pe albumul „Of The Blue Colour Of The Sky” toate au farmec, au şarm, au câte un cârlig, infuziile şi reflexiile diferite prind o culoare aparte în interpretarea, re-interpretarea şi viziunea celor din OK Go.
Această ediţie „extra drăguţă” conţine Read more OK Go – Of The Blue Colour Of The Sky Extra Nice Edition (2010)
Acesta este un „heavy shit” adevărat, dacă muzica ar avea greutate fizică şi ar cădea peste tine, te-ar strivi. Şi dacă eticheta „Avant-garde Metal” şi Rock experimental nu este doar fiţă de promenadă, se datorează exclusiv proiectelor de acest gen. În general „supergrup”-urile dau randamente oscilante, de cele mai multe ori sunt adunătură exclusiv din considerente comerciale, „le mai luăm fraierilor banii o tură”.
Îmi dau seama că recomandările mele în mod frecvent n-au nici o relevanţă, lumea preferă brand-urile comode, marfa corporatistă de larg consum, ciunga ulimu’ răcnet asortat iPodului, însă aceşti Trophy Scars m-au lăsat cu gura căscată. Foarte proaspătul „Darkness, Oh Hell” este un amestec ameţitor de sonorităţi de la secvenţe Post Hardcore la Jazz şi Blues Rock, de la Indie realmente Alternative la orchestraţii subtile asortate perfect cu viori sau suflători şi au nervul absolut absent noii generaţii (pseudo) Punk. Oscilează pe o gamă extrem de largă muzical, riff-urile furioase nu exclud armoniile, pianul sau trompeta se îmbină cu cele mai incisive ritmuri şi răbufniri zgomotoase.
Povesteam anul trecut la disecţia albumului 
Mişto faci, mişto găseşti. E o vorbă de-a mea, da’ se pune.
„Unii n-are stare, domne!” Am scris anul trecut pe larg despre cariera lui John 5, cum acest vrăjitor al celor 6 corzi a ajuns de la Lita Ford la Rob Zombie trecând pe la David Lee Roth, proiectul Industrial 2wo al lui Rob Halford şi prin trupa lui Marlyn Manson şi am scris şi despre albumele solo şi 
M-am „împiedicat” de acest „Of the Blue Colour of the Sky” lansat pe 12 ianuarie pur întâmplător. La prima „atingere” mi-au amintit de The Cars (1976-1988) şi Fisher-Z (1979-1987), puteam să amintesc eventual de mult mai celebrii Duran Duran, dar probabil sunt eu relativ sărac pe felia aceasta de muzică. Vocea lui Damian Kulash uneori aminteşte şi de 
