Lucrurile sunt rar albe sau negre şi nu vorbesc despre milioanele de nuanţe de gri, ci despre milioanele de culori. Dacă din capul locului excludem lucruri, experienţe, etc din viaţa noastră, practic nu facem altceva decât ne îngustăm orizontul. Convenienţa şi comoditatea pot fi garanţia unui oarecare confort, dar nu fac altceva decât ne scot pe o linie moartă. Cum lipsa de mişcare conduce la pierderea muşchilor şi în ultimă instanţă la obezitate, şi creierul, şi sufletul se atrofiază în timp. Puiul cu ananas sau dulceaţă pare extravaganţă, preferăm micii şi ne mulţumim cu „tradiţionalii” cartofi prăjiţi, nu ascultăm Depeche Mode fiindcă nu suntem cocalari, nici Black Metal fiindcă suntem de două mii de ani creştini şi dezavuăm satanismul.
Dimmu Borgir – oraşul, citadela, castelul întunecat – în norvegiana veche, este una din cele mai creative formaţii din anii nouăzeci. Elementele glaciar-nordice, infuzia medieval-simfonică şi Black Metal-ul închegat şi cu elemente Heavy sunt perfect îmbinate şi fac din norvegieni o trupă deosebită dincolo de constrângerile stilistice, de cutiuţele inventate pentru consumatorul comod/conservator.
Stian Tomt Thoresen aka Shagrath ne-a oferit alături de Tom Cato Visnes aka King ov Hell un album modern ca sunet, dar tradiţional de Black Metal sub titulatura Ov Hell de care m-am bucurat prin februarie, acum a venit timpul şi noului Dimmu Borgir după 3 ani de la lansarea precedentului „In Sorte Diaboli”.
Al nouălea album al norvegienilor Read more Dimmu Borgir – Abrahadabra (2010)
underground
ciorapi negri de damă
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=6ipgT9deSeM]
Killing Joke – Absolute Dissent (2010)
Trupa britanică, veterani şi supravieţuitori, nu sunt foarte cunoscuţi şi implicit nici apreciaţi pe la noi, în schimb au influenţat determinant evoluţia muzicii de la sfârşitul anilor şaptezeci şi până-n prezent, trupe mult mai faimoase se înclină în faţa lor şi-i amintesc ca fiind una din influenţele majore asupra muzicii lor. Metallica, Napalm Death, Prong, Soundgarden, Nirvana, Foo Fighters, Jane’s Addiction, Faith No More, Big Black, Tool, Primus, Porcupine Tree, Ministry, Nine Inch Nails, Godflesh, Pitchshifter, Lamb of God, Rammstein, Amen, Amebix, Opeth, The Banner, Blacklist, Shihad, Das Oath, sau Korn, toţi au absorbit ca buretele câte ceva de la Killing Joke, dacă ascultând noul „Absolute Dissent” veţi descoperii sonorităţi familiare, teme, riff-uri, soluţii cunoscute, nu Killing Joke sunt cei care le împrumută sau le re-folosesc, ci multe alte trupe s-au inspirat din patrimoniul Killing Joke.
Trupa a fost înfiinţată în 1978 de bateristul Paul Ferguson – la aceea vreme component al formaţiei Matt Stagger Band – şi vocalul Jaz Coleman. Ei l-au cooptat pe chitaristul Kevin “Geordie” Walker şi basistul Martin “Youth” Glover în urma unor anunţuri postate în reviste de specialitate. Pentru „Absolute Dissent”, după 28 de ani, prima oară cei patru şi-au reunit eforturile Read more Killing Joke – Absolute Dissent (2010)
Lie Lady Lie
1969… Generaţia flower-power, idealurile hippie despre o lume a păcii şi iubirii în plin război din Vietnam, emanciparea chiar şi doar superficială şi de suprafaţă şi răbufnirile sexuale de din-înaintea bolii SIDA.
Sunt un tip agitat. Şi dubios. Să nu-i spun altfel fiindcă nici nu ştiu cum i-aşi putea spune. N-am stare. N-am linişte. E un virus, este-n sânge.
Lucrez la un set nou de piese şi planific o serie intitulată generic „Vintage” şi din care primul disc se va numi „Chasing Shadows”. Muzică… contemporană. Poate pe alocuri experimentală, puţin bizară, de ambient. De fapt nici nu are importanţă ce este. Scriu teme de pian şi le colorez, le aşez în făgaşe diferite. Muzică de film pentru o viaţă supra-realistă fără film în care decorul are rolul principal. Şi singurul.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=CQCnwkJFRlI]
„Lay Lady Lay”-ul lui Dylan a fost scrisă-n ’69, iniţial Read more Lie Lady Lie
World’s End Girlfriend – Seven Idiots (2010)
Dacă sunt şapte idioţi, unul din ei cu siguranţă sunt eu. Nu mă ascund, îmi plac tot felul de ciudăţenii, de la muzică clasică la dubioşenii avangardiste. În aprilie mi-am găsit deja trupa şi albumul anului: Shining „Blackjazz”, am trecut de mijlocul lunii septembrie şi cu toate că am mai devorat un morman considerabil de discuri şi au fost printre deşeuri şi suficiente perle, Shining rămân de nedetronat.
De câteva zile tot mestec „Seven Idiots”-ul şi nu prea ştiu ce aş putea scrie despre el, cu toate că-mi place.
World’s End Girlfriend este numele sub care îşi scoate discurile japonezul Katsuhiko Maeda despre care până acum nu ştiam nici că există, deşii primul album l-a lansat în 2000 şi actualul material este al zecelea disc în rând.
Mi-a amintit de Frank Zappa, totuşi comparaţia este inadecvată. În schimb există o paralelă cu „Flex-able” şi „Flex-able Leftovers”, primele 2 albume solo ale lui Steve Vai profund impregnate cu spiritul lui Zappa. Diferenţa constă doar în faptul că Katsuhiko Maeda nu este un chitarist extrem de virtuos, în schimb este un multi-instrumentist, cântă la chitară, clape şi foloseşte tehnica oferită de samplere.
Muzica lui este muzică contemporană. Greu de îndesat într-o cutie anume. La vârsta de 10 ani era fascinat de muzica clasică, la 12 ani deja experimenta la pian şi chitară şi inevitabil au apărut infuziile electronice şi Rock.
Noul material conţine Read more World’s End Girlfriend – Seven Idiots (2010)
Nu pentru ţărani, ci la Muzeul Ţăranului
Treaba asta cu muzica electro este extrem de breşă, după calculele şi observaţiile mele, publicul poate fi numărat pe degete. Poate chiar pe degetele de la o mână… Cel puţin când vine vorba de „prestatorii” autohtoni. Pentru nu ştiu care DJ de printr-un Club obscur din Vest poate se mai adună lumea. Ai nevoie şi de degetele de la un picior. Fiţe de Dâmboviţa.
În fine!
La Clubul Ţăranului Român (Bucureşti, Şoseaua Kiseleff Nr.3, Sector 1), sâmbăta (18.09.2010) de la ora 21, respectiv duminica de la ora 15, avem un eveniment EBM pe al cărui afiş îi regăsim pe Brazda Lui Novac, Cycler şi Nic’s Lipstick Traces.
De Brazda şi Cycler am mai tot scris, pe Nic ascultătorii radio poate-l cunosc de la Radio 21, Radio Guerilla şi Greenchannel.
EBM, nu pentru ţărani, ci la Muzeul Ţăranului… Detalii (pă feisbuc)
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=iv6VOkxIF1Y]
Flotsam And Jetsam – The Cold (2010)
Încă un produs Old School din zona Thrash/Speed de la o formaţie cult, dar destul de subapreciată.
De Flotsam And Jetsam majoritatea au auzit datorită lui Jason Newsted care s-a alăturat în 1982 trupei fondate în 1981 de bateristul Kelly David-Smith fiind basist şi vocal. În 1983 Kelly la remarcat pe vocalul Eric A. (‘A.K.’) Knutson şi l-a adus la microfon, acesta fiind până în prezent singurul membru constant al trupei. Moartea subită a basistului din Metallica, Cliff Burton i-a adus oportunitatea lui Newsted să se alăture în1986 formaţiei în plină ascensiune şi a părăsit trupa după lansarea în acel an al primului album „Doomsday for the Deceiver” lansat sub egida Metal Blade, un material extrem de bine primit atât de critică cât şi de fani.
Trebuie spus despre Eric A.K. că este dotat cu o voce puternică, cântă în maniera lui Ronnie James Dio şi Jeff Scott Soto (Talisman, Trans-Siberian Orchestra, W.E.T., Takara, Human Clay, Axel Rudi Pell, Humanimal, Yngwie Malmsteen).
„No Place for Disgrace” lansat în 1988 a fost la fel de bine primit, cover-ul Elton John „Saturday Night’s Alright for Fighting” Read more Flotsam And Jetsam – The Cold (2010)
Death Angel – Relentless Retribution (2010)
Filipinezo-americanii din Death Angel sunt una din cele mai ghinioniste formaţii. Au fost acolo când s-a născut valul american Thrash, au prins startul cu Anthrax, Metallica, Slayer, Exodus, Overkill, Megadeth şi toate celelalte nume care contau însă în ciuda faptului că au livrat materiale de calitate, succesul nu s-a lipit de ei.
S-au înfiinţat în 1982 în formula Rob Cavestany – chitară, Dennis Pepa – voce, bas, Gus Pepa – chitară şi Andy Galeon – tobe şi după numeroase schimbări de titulatură – printre care şi Dark Fury – s-au decis să folosească numele Death Angel. Pomenitele ghinioane au legătură şi cu această titulatură, mulţi crezând că sunt o formaţie Death Metal, i-au evitat. Trupa la aceea vreme explora sonorităţile NWOBHM (New Wave of British Heavy Metal) având punct de plecare trupe ca Iron Maiden şi Tygers of Pan Tang – o altă trupă marginalizată pe nedrept -, sonorităţile devenind mai brutale o dată cu trecerea la microfon al roadie-ului Mark Osegueda în 1984 care a debutat pe scenă la unul din cele 4 concerte în care Kerry King (Slayer) a cântat alături de Dave Mustaine în Megadeth. Istorie!
În 1986 imprimă demo-ul „Kill As One” al cărui producător a fost nimeni altul decât Kirk Hammett şi anul următur după semnarea contractului de disc cu Enigma Records lansează albumul de debut: „The Ultra-Violence”.
„Frolic through the Park” este scos tot de Enigma Records în 1988 şi datorită concertelor intense prin zona San Francisco şi interesul crescut pentru noul val brutal de Metal, multinaţionala Geffen pune ochii pe trupă şi le oferă un contract. Astfel este lansat „Act III” în 1990. Dacă eşti un roacăr cu trico’ Metallica, dar n-ai ascultat albumul acesta niciodată eşti un dobitoc la fel ca taximetristu’ în maiou care scuipă seminţe pe geam şi-n casetofon bubuie Guţă. Read more Death Angel – Relentless Retribution (2010)
The Polyamorous Affair – Strange Bedfellows (2010)
De când cu The Atomica Project (şi Morcheeba – cântă în data de 5 octombrie la Bucureşti, Sala Palatului de la ora 20 😉 ) m-am împiedicat de o grămadă de trupe, proiecte din segmentul Chill, Trip Hop.
Aceşti The Polyamorous Affair se situează undeva între cele două trupe pomenite cu menţiunea că au un puternic iz David Bowie de anii ’80. Nu e de mirare că pe noua compilaţie – CD dublu – tribut Bowie, „We Were So Turned On” participă cu piesa „Theme From Cat People” alături de nume mult mai faimoase ca Duran Duran, A Place to Bury Strangers, Carla Bruni, etc.
Gaşca este compusă din Sissy Sainte-Marie – voce şi Eddie Chacon – voce, producător/compozitor, ex trupa Charles and Eddie, dar interesant este şi faptul că prima sa formaţie i-a avut în componenţă pe vecinii de cartier din Castro Valley, California: Cliff Burton (Metallica) şi Mike Borden (Faith no More). Să mai ziceţi că n-are relevanţă unde te naşti!
Şi-au autofinanţat albumul de debut din 2008 după care imediat Manimal Vinyl le-a oferit un contract de nerefuzat şi sub egida lor au scos anul următor albumul „Bolshevik Disco” şi anul acesta au participat pe compilaţia tribut Bowie de care aminteam.
Din L.A. şi-au mutat sediul în Europa la Berlin şi acest „Strange Bedfellows” este scos de label-ul Winter Palace Records şi conţine Read more The Polyamorous Affair – Strange Bedfellows (2010)
Suicidal Tendencies – No Mercy Fool! The Suicidal Family (2010)
He’s back. The Suicidal Maniac. Cyco Miko şi gaşca de nebuni din Venice (L.A., California) s-au întors!
Poate că la noi nu sunt chiar cei mai populari, dar ST sunt o bucată (mare) de istorie Rock pe segmentul Hardcore Punk/Crossover/Thrash şi Funk Metal.
Înfiinţaţi în 1981 în formula Mike Muir – voce, Mike Ball – chitară, Carlos “Egie” Egert – tobe şi Mike Dunnigan – bas, devin faimoşi în 1983 când „dumnezeul” MTV le rulează intensiv clipul „Institutionalized”, fiind de altfel prima formaţie Hardcore care s-a bucurat de un astfel de privilegiu.
Albumul de debut, „Suicidal Tendencies” (1983) a fost urmat abia în 1987 de un nou disc, foarte bine primitul „Join the Army”.
Şi aici trebuie făcută o paranteză.
În aceeaşi perioadă (1982) ia fiinţă şi trupa No Mercy patronată de chitaristul Mike Clark avândul la microfon pe Kevin Guercio, la bas pe Ken Blakley – înlocuit ulterior de Ric “Rancid” Clayton, tipul care a creat logo-ul ST – şi la tobe pe Sal Troy. No Mercy veneau tot de pe linia Hardcore Punk, însă aveau o abordare orientată mai spre Heavy şi Thrash Metal. În 1985 Kevin Guercio părăseşte trupa şi Mike Clark îl „combină” pe Mike Muir să preia sarcinile vocale. Astfel este scos singurul album No Mercy, „Widespread Bloodshed Love Runs Red” în 1987. Clayton şi Troy hotărăsc să se retragă din activitatea muzicală şi atunci Mike Muir îl invită pe Mike Clark să se alăture formaţiei ST şi astfel practic cele două formaţii se unesc.
Punct ochit, punct lovit, multe din piesele scrise de Mike Clark pentru planificatul album doi No Mercy astfel au intrat în repertoriul ST, o mare parte din ele fiind pe albumul „How Will I Laugh Tomorrow When I Can’t Even Smile Today” din 1998 şi pe „Controlled by Hatred/Feel Like Shit…Déjà Vu” din 1989 se regăsesc şi 2 piese re-înregistrate de pe primul album No Mercy, “Waking The Dead” şi “Controlled By Hatred”.
„Noul” album ST nu este chiar nou, cum trădează şi titlul discului, ST au re-imprimat o serie de piese din repertoriul No Mercy (I’m Your Nightmare, Widespread Bloodshed – Love Runs Red, Crazy But Proud), piese de pe amintitul „Join the Army” (Suicidal Maniac, Possessed to Skate, The Prisoner, I Feel Your Pain and I Survive, No Name, No Words, Born to Be Cyco şi Join the Army rebotezată Joint the ST Army) şi piesa cea mai proaspătă semnată ST „Come Alive” de pe materialul din 2008 „Year of the Cycos”, o compilaţie ce reuneşte piese din toate trupele şi proiectele în care a fost implicat Mike Muir: Suicidal Tendencies, Infectious Grooves, Cyco Miko şi No Mercy.
Pentru cei care au auzit de Suicidal Tendencies doar prin intermediul numelui basistului Robert Trujillo trecut prin Ozzy şi ajuns în brandul cel mai de succes din zona Metal, evident – Metallica, „No Mercy Fool!/ The Suicidal Family” este oportunitatea perfectă de a cunoaşte una din cele mai energice şi dinamice găşti din anii ’80, de a constata cât de vitali sunt şi în prezent şi conform declaraţiilor lui Mike Muir, un proaspăt ST cu piese absolut noi va fi Read more Suicidal Tendencies – No Mercy Fool! The Suicidal Family (2010)
