Toţi ne înecăm. La mal sau la… Mall. În siguranţa confortabilă a căminului – în general un spaţiu delimitat şi stingher – sau pierduţi în mulţimea anonimă, ne înecăm din când în când. O facem benevol sau inconştient. Am văzut un film, Cell 2, în care un criminal în serie îşi ucidea prin diverse metode victimele ca apoi să le readucă la viaţă şi printr-un alt experiment să repete şirul acesta morbid până la epuizare sau până la eşecul resuscitării. Viaţa noastră nu este atât de dramatică şi teatrală, ba, de cele mai multe ori este banală şi mult mai gri, dar ne înecăm câte puţin sistematic să respirăm mai cu sete câte o gură de aer.
Fiecare se descurcă cum poate.
Ne facem cu mâna pe Mess, dar nu ne privim niciodată-n ochi.
Oamenii nu prea se mai vizitează – trotuarele din faţa blocurilor s-au transformat în locuri de parcare cu plată rezervate exclusiv locatarilor – , cu vecinii nu ne salutăm din principiu şi prietenia ţine mai mult de o listă virtuală decât de o relaţie.
Auzim vocile, dar nu distingem mesajul.
Ascultăm sunetele, dar nu distingem melodia.
Arta a devenit un clişeu, un produs, ambalajul de cele mai multe ori este mult mai sofisticat decât conţinutul.
Toată lumea cântă, nimeni nu cumpără, descărcăm – să avem, să fie acolo – şi nici măcar nu ascultăm de foarte multe ori. Sau ascultăm şi nu auzim.
Sunt prea multe produse şi… prea puţină muzică.
Şi cine nu-i pe scenă este critic (jurnalist, blogger) sau bodyguard.
La cuptorul cu microunde (sonore) am „prăjit” cele mai recente produse semnate: This Drowning Man, Inside Again, Edge Of Dawn, Not Breathing, Veell şi The Paradise Motel. Read more Rotisorul de duminică ›
