Dead Can Dance – Anastasis (2012)

Dead Can Dance – Anastasis (2012) Formed in Melbourne, Australia, in August 1981, relocated to London in May 1982, reached No. 1 on the Billboard Top World Music Albums Chart with their seventh, 1996 album “Spiritchaser” which also charted on Billboard 200, disbanded in 1998, reunited 7 years later in 2005, Lisa Gerrard and Brendan Perry are path openers with their unique mixture of genres and styles, merging African polyrhythms with Gothic Rock, Gaelic folk with Post-Punk, Gregorian chants with New Age and Dark Wave, or Middle Eastern mantras with ethereal and Dream Pop.
“Anastasis”, the long awaited, upcoming eight studio album by the band is not different then the previous ones. It’s an exciting and colorful mixture of dark and Oriental vibes, minimalism and subtle, polyphonic build-ups, hypnotic mantras and addictive rhythms, Dead can Dance are once again a secret doorway to a lost and find universe of subconscious and superconscious. It’s a journey and an intimate, unique, mystical experience for each and every listener. Read more Dead Can Dance – Anastasis (2012)

Detachments – Detachments (2010)

Insularii – aka britanicii – suferă de tot felul de obsesii şi traume. Sindromul The Beatles i-a bântuit şi obsedat decenii, au încercat să-i reinventeze, să-i reproducă, să găsească înlocuitorul şi cu Oasis au ajuns – cred – cât s-a putut de departe. Dacă mai mult nu s-a putut, în ultimii ani au încercat clonarea celor din The Who, dar şi aceste tentative au eşuat consecutiv. Persistă şi obsesia Debbie Harry (Blondie), dar ea este de import.
Un alt reper obsesiv este Ian Curtis (Joy Division), poate mai puţin pregnant, dar la fel de căutat. Depeche Mode au reuşit cât de cât să exploateze acest segment electro-întunecat, totuşi performanţa majoră aparţinând celor din The Cure.
Îmi este foarte clar că dacă candidatul se dovedeşte docil şi manevrabil, industria – manager, producător, casa de discuri – măcar pentru o noapte poate face vedetă şi din cel mai improbabil subiect. Muzica de mult nu mai este o artă, nici vorbă de căutări interioare şi auto-exprimare, ci este doar un produs să satisfacă (prostească) publicul (consumatorul) tot mai tâmp. N-aş merge până la teoria conspiraţiei, mai de grabă este o schemă standard, funcţională şi aplicabilă.
Pe Detachments Read more Detachments – Detachments (2010)

Rotisorul de duminică

Toţi ne înecăm. La mal sau la… Mall. În siguranţa confortabilă a căminului – în general un spaţiu delimitat şi stingher – sau pierduţi în mulţimea anonimă, ne înecăm din când în când. O facem benevol sau inconştient. Am văzut un film, Cell 2, în care un criminal în serie îşi ucidea prin diverse metode victimele ca apoi să le readucă la viaţă şi printr-un alt experiment să repete şirul acesta morbid până la epuizare sau până la eşecul resuscitării. Viaţa noastră nu este atât de dramatică şi teatrală, ba, de cele mai multe ori este banală şi mult mai gri, dar ne înecăm câte puţin sistematic să respirăm mai cu sete câte o gură de aer.
Fiecare se descurcă cum poate.
Ne facem cu mâna pe Mess, dar nu ne privim niciodată-n ochi.
Oamenii nu prea se mai vizitează – trotuarele din faţa blocurilor s-au transformat în locuri de parcare cu plată rezervate exclusiv locatarilor – , cu vecinii nu ne salutăm din principiu şi prietenia ţine mai mult de o listă virtuală decât de o relaţie.
Auzim vocile, dar nu distingem mesajul.

Ascultăm sunetele, dar nu distingem melodia.
Arta a devenit un clişeu, un produs, ambalajul de cele mai multe ori este mult mai sofisticat decât conţinutul.
Toată lumea cântă, nimeni nu cumpără, descărcăm – să avem, să fie acolo – şi nici măcar nu ascultăm de foarte multe ori. Sau ascultăm şi nu auzim.
Sunt prea multe produse şi… prea puţină muzică.
Şi cine nu-i pe scenă este critic (jurnalist, blogger) sau bodyguard.

La cuptorul cu microunde (sonore) am „prăjit” cele mai recente produse semnate: This Drowning Man, Inside Again, Edge Of Dawn, Not Breathing, Veell  şi The Paradise Motel. Read more Rotisorul de duminică