Home › Posts tagged punk › Page 7

punk

(No) Reason

Posted on by — No Comments ↓

[bandcamp track=813586418  bgcol=FFFFFF linkcol=f20719 size=grande]

Motiv, scuză sau justificare? Mai contează?!
Şi sâmbăta, pe 8 ianuarie am avut şi primul jam pe anul acesta cu gaşca Oedip Piaf. Ne-am „jucat”, ne-am distrat, ne-am încins şi ne-am răcorit, fiecare cum am putut.
La prima strigare am făcut „piesa” (No) Reason, improvizaţie ca de obicei la care am sudat şi transpirat cu Grigore, Şerban şi Călin, un cvartet de forţă. 😀
Cum se întâmplă adesea, multe faze bune s-au consumat în timpul repetiţiei, dar lipsesc de pe imprimare.
Fiindcă la faţa locului în 3 secunde îmi este imposibil să scriu un track de tobe, am folosit o singură măsură de tobe pusă ad-hoc, acasă însă am stat două zile şi am rescris tobele măsură cu măsură din mânuţe (taste 😀 ) cuminţel.
Dacă în mixajul făcut pe „fast forward” şi-n spiritul momentului contrabasul lui Călin a fost scos din schemă, acasă reaşezând puţin instrumentele am considerat de cuviinţă să-i fac loc şi efortului depus de Călin – între două fumuri şi/sau pahare de Jack. 😀 Şi alte “chestii” le-am eliminat din mix, sorry guys! (Unele mi-au aparţinut, asta, să nu credeţi că am ceva cu cineva! 😀 )
„(No) Reson” în versiunea mea nu este „No Reason” în versiunea lui Grigore, dar – zic „io” – merită ascultate ambele Read more (No) Reason ›

Garagatze – Garagatze

Posted on by — 14 Comments ↓

Ieri mă întreba un fan – şi colecţionar – Punk din Ungaria legat de o discuţie pe marginea albumului Bikini din 1984 „cum stăm cu Punk-ul, cu scena Punk-Rock  în România?” I-am răspuns – evident 😀 – că… stăm. 😆
Şi fiindcă nimic nu-i întâmplător pe lumea asta, nici măcar accidentele, pe Muzica Magika am dat de acest Garagatze. „Goagălul” nu prea mi-a fost de folos, păpădie şi Herodot o fi, dar mare lucru-n plus n-am aflat despre acest proiect al lui Jussy ex-Protex. Pe disc prestează şi o serie de invitaţi de pe scena muzicală clujeană ca Paul Opriş (Godmode şi Planet Hell), Andy Ghost (Altar), Doru Nedelcu (CUG, Front), Lory (Respect) şi Richie (ex-Respect), de imprimări şi producţie s-a ocupat acelaşi Paul Opriş şi 10 piese pot fi descărcate gratuit de pe SoundCloud în format mp3. Ar mai fi două piese de ascultat pe YouTube („Sculer Matriţer”, respectiv „Mucles”).
Dintre piesele originale cel mai mult mi-a plăcut „Bau-Bau”, are Read more Garagatze – Garagatze ›

Bikini – XX. századi hiradó – 20th Century News (1984)

Posted on by — 6 Comments ↓

(Special pentru Goro, dar nu numai! 🙂 )

La începutul anilor ’80 eram un puşti care descoperea muzica prin intermediul colecţiei impresionante pentru aceea vreme de viniluri ale mamei mele. Printre Zeppelin şi Beatles, Motorhead şi The Clash, evident nu lipseau nici discurile formaţiilor ungureşti Omega, Locomotiv GT, P. Mobil, Piramis, etc. Aşa am avut primul meu contact cu Feró datorită unui concert Omega, LGT şi Beatrice.
Prin ’86-’87 uneori mă opream pe Republicii sub un anume geam şi ascultam muzica care se răsfrângea spre stradă. Muzică Rock, Maiden, Rush, Metal Church, Queensryche… Şi Braşovul fiind un „sat mic” inevitabil l-am cunoscut pe Goro şi ne-am împrietenit aproape instantaneu.
La el am ascultat atunci pentru prima oară albumul „XX. századi híradó” de pe casetă, casetă pe care Goro o are şi acum. 😀 Mi-am amintit de Beatrice/Bikini acum două-trei zile şi m-am apucat de săpat pe net… 🙂 Imprimat în 1984, „XX. századi híradó” este un album avangardist de excepţie, pe cât de genial, probabil pe atât de obscur, însă pe segmentul Post-Rock, Punk Rock sunt puţine albume atât de bine gândite şi făcute chiar şi până-n prezent.

Nagy Ferenc sau cum a devenit faimos (Nagy) Feró – „Frank the Great” 😀 – este o figură proeminentă a scenei Rock din Ungaria şi la sfârşitul anilor ’70 a pus bazele primei formaţii Punk Rock din Ungaria şi astfel a contribuit decisiv la dezvoltarea mişcării şi a Undergroundului din ţara vecină.
Beatrice – căci acesta a fost numele formaţiei – a fost o trupă de fete şi cântau pe atunci Read more Bikini – XX. századi hiradó – 20th Century News (1984) ›

The Fall – Your Future Our Clutter (2010)

Posted on by — 4 Comments ↓

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=M660GZSS3E8]

Mark Edward Smith are respectabila vârstă de 53 de ani, probabil nu este la fel de celebru şi faimos ca John Joseph Lydon aka. Johnny Rotten, dar a înfiinţat trupa sa The Fall la vârsta de 19 ani astfel dând cu piciorul la o frumoasă carieră de muncitor în docurile Salford din Manchester, asta acum mai bine de 30 de ani, mai exact în 1976.
Mark are cam acelaşi stil flegmatic ca Rotten, trupa The Fall abordează un Punk-Rock zgomotos cu mici infuzii Psihedelice şi cu timpul şi-au făcut loc şi nuanţe de Rock Alternativ, însă în esenţă este un Rock murdar, neşlefuit, zgomotos, basul bârâie, toba bubuie obsesiv, chitarele distorsionează prin staţiile date cu blana la maxim şi suprasaturate, The Fall cu siguranţă nu sunt o trupă foarte complicată, dar dacă termenul „Rock de garaj” poate fi atribuită unei formaţii, The Fall o merită cu desăvârşire.
Mr. Smith pare pilit tot timpul şi n-aş băga mâna-n foc că lucrurile nu stau exact aşa, însă sictirul acesta britanic cu abordarea frontal-zgomotoasă are un şarm aparte, ceva autentic care în cazul celor din The Fall pare şi absolut natural şi autentic, acel ceva pe care mulţi încearcă să-l copieze şi implementeze, dar dacă nu vine de la sine, dă în penibil. Bollocks ai sau n-ai. Şi vorba unui prieten: „ce credeaţi băi, e uşor să fi vedetă?!” 😆
Matoli sau nu, The Fall n-au pierdut deceniile degeaba, începând cu 1979 au scos 28 de albume, eu i-am cunoscut abia cu „Bend Sinister”-ul Read more The Fall – Your Future Our Clutter (2010) ›

Black 47 – Bankers and Gangsters (2010)

Posted on by — No Comments ↓

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=GFsTrvJGiDc]

Fanii serialului „Sons Of Anarchy” au remarcat piesa „The Big Fellah” al celor din Black 47 la începutul episodului „Lochan Mor” (episodul 34 – respectiv 8 din sezonul 3). Eu am avut bulanul să dau peste CD-ul „Home of the Brave” (1994) prin 1996 în consignaţia de la Braşov unde o pensionară a adus la vânzare la un preţ derizoriu un morman de CD-uri originale – promtional use only – primite – cum am aflat ulterior – de la băiatul dânsei, radio DJ în Canada. Mi-am pus labele atunci pe o grămadă de discuri interesante ale unor formaţii absolut anonime, am cumpărat aproape tot, pe neauzite.
„Hey big fella, where the hell are you now, when we need you the most?”
Albumul poate fi ascultat on-line AICI. The Big Fellah, Different Drummer, Paul Robeson (Born to be Free), Losin’ It, Who Killed Bobby Fuller?, Oh Maureen sau American Wake sunt câteva din piesele colorate ale celor din Black 47 care amestecă rădăcinile tradiţionale irlandeze cu Raggae, Hip Hop, Rock, Punk şi ceva Jazz.
Pentru mulţi această abordare multi-culturală şi extrem de colorată n-a fost pe plac, critica şi consumatorul este obişnuit cu standardele, cu tradiţionalul, cu lucrurile clare şi etichetabile, convenţionale. Şi tot majoritatea asimilează zona Celtic-Punk exclusiv cu numele celor din The Pogues.
Povestea celor din Black 47 se leagă şi de The Pogues, Frank Murray Read more Black 47 – Bankers and Gangsters (2010) ›

Weekend – Sports (2010)

Posted on by — No Comments ↓

Şi dacă tot e duminică – şi implicit week-end – şi tot am luat-o de dimineaţă pe poteca (Post) Punk, merită ascultat şi acest „Sport”, albumul de debut al trio-ului american Weekend. Din însorita Californie, Shaun Durkan, Kevin Johnson şi Abe Pedroza ne propun un Post-Punk murdar, un Sonic Youth mai puţin stufos, excentric şi experimental, au ceva din aroma  Joy Division, eventual un The Jesus and Mary Chain amestecat cu The Cure de pe la începuturi, ce atâta tura-bura, abordează un Post Punk cu sound de garaj, disonanţe şi distorsiuni, nu foarte încărcat, nici prea complicat, dar zemos, galopant.
Vocea aduce suficiente armonii şi căldură, instrumentaţia este minimalistă şi gălăgioasă, dar îmbinarea aşază lucrurile echilibrat şi ansamblul sună mai mult decât satisfăcător, e cam ceea ce ar trebui să fie fiecare trupă de Punk. Read more Weekend – Sports (2010) ›

Suicidal Tendencies – No Mercy Fool! The Suicidal Family (2010)

Posted on by — 4 Comments ↓

He’s back. The Suicidal Maniac. Cyco Miko şi gaşca de nebuni din Venice (L.A., California) s-au întors!
Poate că la noi nu sunt chiar cei mai populari, dar ST sunt o bucată (mare) de istorie Rock pe segmentul Hardcore Punk/Crossover/Thrash şi Funk Metal.
Înfiinţaţi în 1981 în formula Mike Muir – voce, Mike Ball – chitară, Carlos “Egie” Egert – tobe şi Mike Dunnigan – bas, devin faimoşi în 1983 când „dumnezeul” MTV le rulează intensiv clipul „Institutionalized”, fiind de altfel prima formaţie Hardcore care s-a bucurat de un astfel de privilegiu.
Albumul de debut, „Suicidal Tendencies” (1983) a fost urmat abia în 1987 de un nou disc, foarte bine primitul „Join the Army”.
Şi aici trebuie făcută o paranteză.
În aceeaşi perioadă (1982) ia fiinţă şi trupa No Mercy patronată de chitaristul Mike Clark avândul la microfon pe Kevin Guercio, la bas pe Ken Blakley – înlocuit ulterior de Ric “Rancid” Clayton, tipul care a creat logo-ul ST – şi la tobe pe Sal Troy. No Mercy veneau tot de pe linia Hardcore Punk, însă aveau o abordare orientată mai spre Heavy şi Thrash Metal. În 1985 Kevin Guercio părăseşte trupa şi Mike Clark îl „combină” pe Mike Muir să preia sarcinile vocale. Astfel este scos singurul album No Mercy, „Widespread Bloodshed Love Runs Red” în 1987. Clayton şi Troy hotărăsc să se retragă din activitatea muzicală şi atunci Mike Muir îl invită pe Mike Clark să se alăture formaţiei ST şi astfel practic cele două formaţii se unesc.
Punct ochit, punct lovit, multe din piesele scrise de Mike Clark pentru planificatul album doi No Mercy astfel au intrat în repertoriul ST, o mare parte din ele fiind pe albumul „How Will I Laugh Tomorrow When I Can’t Even Smile Today” din 1998 şi pe „Controlled by Hatred/Feel Like Shit…Déjà Vu” din 1989 se regăsesc şi 2 piese re-înregistrate de pe primul album No Mercy, “Waking The Dead” şi “Controlled By Hatred”.
„Noul” album ST nu este chiar nou, cum trădează şi titlul discului, ST au re-imprimat o serie de piese din repertoriul No Mercy (I’m Your Nightmare, Widespread Bloodshed – Love Runs Red, Crazy But Proud), piese de pe amintitul „Join the Army” (Suicidal Maniac, Possessed to Skate, The Prisoner, I Feel Your Pain and I Survive, No Name, No Words, Born to Be Cyco şi Join the Army rebotezată Joint the ST Army) şi piesa cea mai proaspătă semnată ST „Come Alive” de pe materialul din 2008 „Year of the Cycos”, o compilaţie ce reuneşte piese din toate trupele şi proiectele în care a fost implicat Mike Muir: Suicidal Tendencies, Infectious Grooves, Cyco Miko şi No Mercy.
Pentru cei care au auzit de Suicidal Tendencies doar prin intermediul numelui basistului Robert Trujillo trecut prin Ozzy şi ajuns în brandul cel mai de succes din zona Metal, evident – Metallica, „No Mercy Fool!/ The Suicidal Family” este oportunitatea perfectă de a cunoaşte una din cele mai energice şi dinamice găşti din anii ’80, de a constata cât de vitali sunt şi în prezent şi conform declaraţiilor lui Mike Muir, un proaspăt ST cu piese absolut noi va fi Read more Suicidal Tendencies – No Mercy Fool! The Suicidal Family (2010) ›

Totul pentru PUNK, totul…

Posted on by — 12 Comments ↓

pentru victorie!

Am mai vorbit despre Punk şi n-am să mă repet, abordarea, concluzia mea este că avem de-a face cu o atitudine, ci mai puţin cu un stil explicit, închistat muzical.
Punk-ul a venit ca o contra-manifestaţia vis a vis de abordarea „pace, iubire şi flori” a generaţiei, mişcării Hippy, ideologic situându-se tot în stânga, dar având o abordare directă, chiar brutală.
Muzica chiar dacă are la bază acelaşi bătrân Rock’N’Roll, de-a lungul timpului artiştii au adăugat fiecare după plac şi inspiraţie elemente Rock, Metal, Raggae, New Wave, Folk, Pop sau Jazz, au apărut sub-genuri şi genuri noi de la Hardcore la Pop Punk, de la Crossover la Ska.
Spuneam că la origine a fost tot o mişcare de stânga, dar evident a apărut şi versiunea de dreapta denumită Oi (anii ’70, pioneri fiind britanicii The Business). Dar anii ’80 şi mai ales ’90 au estompat în mare măsură latura politică (şi de protest/manifest) al mişcării, globalizarea şi comercializarea (corporatizarea) n-a iertat nici Punk-ul şi ironic azi avem şi Pop Punk, roşul a fost diluat şi îndulcit, a devenit balon de săpun şi… roz.

Se spune că la 19 ani eşti socialist (de stângă), la 30 liberal (de dreapta) şi după 40 devii conservator… În anii ’80 când am descoperit The Sex Pistols, The Clash, The Exploited şi Dead Kennedys m-a cucerit spiritul protestatar, n-a contat ideologia, ba mai mult, combăteam stânga cu stânga, oarecum contra naturii. Şi contra naturii, logicii a fost şi regimul opresiv care interzicea acele materiale care în fapt militau pentru ideile de stânga şi contra Capitalismului…
Vă plictisesc? Read more Totul pentru PUNK, totul… ›

Can’t Bear This Party – Ain’t No Princess (2010)

Posted on by — 2 Comments ↓

Și rămân în atmosfera de petrecere, o fi „viucăndul” (?), dar ne mutăm la Nice în Franța pentru a-i cunoaște pe cei șase băieți care formează gașca Can’t Bear This Party și albumul lor de debut lansat în luna mai „Ain’t No Princess” după un EP – „Modern Factory” – scos în 2009.
Lino – chitară, voce; Montegu – tobe; Remi – voce, clape; Sushi – chitară, Jimbo – bas și Jean – voce, clape și-au propus să se distreze și să ne distreze, abordează un Post-Punk vesel, Party Punk, Happycore cum spun ei, într-o manieră foarte americană, dar convingător.
Cu toate că au 2 clăpari, nu sunt atât de Electro, moderni ca Jaguar Love de care pomeneam azi dimineață legat de noul disc Vince Neil însă au câteva riff-uri sănătoase, au ritmuri săltărețe și multă energie, melodii plăcute și dacă de la petrecerile voastre nu lipsesc trupele gen Sum 41, cu siguranță își fac loc și Can’t Bear This Party.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=3XrLSt83E1w]

Deci! ( 😆 ) Să ne simtem bine! 😛 Cum spun chiar băieții, Read more Can’t Bear This Party – Ain’t No Princess (2010) ›

Jaguar Love – Hologram Jams (2010)

Posted on by — 2 Comments ↓

Urechile mele nu s-au intersectat cu între timp defuncta gaşcă Post-Punk The Blood Brothers şi am ratat şi întâlnirea cu Jaguar Love cu albumul de debut „Take Me to the Sea” din 2008 al noii trupe al solistului Johnny Whitney – veriga dintre cele două formaţii, însă noul „Hologram Jams” lansat pe 2 martie 2010 a alunecat în CD playerul meu şi nu-mi vine să-l mai scot.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=cGovcXvmbU0]

Vocea lui Johnny Whitney Read more Jaguar Love – Hologram Jams (2010) ›