action noise punk jazz

Şi sâmbăta am avut şi ultima ciocnire pe anul acesta cu băieţii din Oedip Piaf, Grigore şi Şerban, am masacrat (sau mascarat? 😀 ) împreună, de comun acod şi nesiliţi de nimeni o idee de-a mea “(Car Bombs for) Carlos” piesă ce va face parte din albumul pe care sper să-l termin luna aceasta, “Faking the Tree”. Doar e Crăciunul, ce dracu!

E secret, dar vă şoptesc, acţiunea de sâmbătă a fost şi filmată, s-ar putea să avem şi un video-clip pentru piesa-n cauză, dar de data aceasta asta nu mai depinde de mine. Poate am să montez şi eu ceva, dar încă nici de mixat imprimarea audio nu m-am apucat deocamdată. E… varză! 😆 Până atunci puteţi însă asculta versiunea “rough” pe site-ul Oedip Piaf – “(Bomb Car for) Carlos”. 😀 Multe n-ar fi de spus, Read more action noise punk jazz

Şuie Paparude – E suflet în aparat (2010)

Dă-l dracu de „goagăl”, torrente şi (file)share-uri – apropo,  “io” ca bou’ l-am căutat în Real “pă” raftu’ de “sidiuri” 😀  – , mergi direct la sursă şi descarcă noul album Şuie Paparude fiindcă băieţii ţi-l dau moca. Şi eu zic, mai bine aşa decât supliment la ştiu eu ce ziar.
Greu la stomac, eclectic ca stil şi abordare, noul disc şi cele 16 piese cuprinse între un intro şi outro ne comută de la Hip Hop la House, de la experimente electronice la Rock/Indie Alternativ, de la piese nostim-amuzante cu iz ironic-cinic, la contorsiuni sonore, cum spuneam, un album eclectic, dar deloc ambiguu, Şuie se „joacă”, experimentează şi de data asta şi o fac la fel de bine, n-au făcut rabat de la calitate, livrează încă un disc „obişnuit”, mai exact cu ce ne-au obişnuit, dar – din păcate – o fac rar şi puţini artişti de pe la noi.
Şuie s-a format în toamna anului 1993 în Club A, ca o trupă tradiţională – tobe, bas, chitară, clape, voce – şi abordau un New Wave-Alternativ după modelul New Order.
Un an mai târziu trei din cei cinci pleacă, rămân doi Mihai, basistul Mihai Dobre şi clăparul Mihai Câmpineanu, se reorientează şi muzical spre zona Industrial sub influenţe ca Front 242, Laibach, Frontline Assembly.
În 1995 este cooptat şi DJ Vasile şi prind cântarea în deschidere la 2 Unlimited şi este scos şi primul album.
Trupa cântă intens live, de pomenit evenimente ca Assos Rave Party sau turneul Camel Planet.
Următorul material, „Salvează-te” este lansat în 1997 care conţine şi hit-ul „Iarba verde de acasă”, piesă pentru care în regia lui Tudor Giurgiu toarnă şi un video-clip.
Pe drum e pierdut DJ Vasile, intră-n scenă DJ Niky4, se filmează şi noi clip-uri la „Ajutor” şi „Mutatia”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=O_Abqp_fEQ4]

Al treilea album, „Urban” este lansat în 2000, invitată-n două piese Read more Şuie Paparude – E suflet în aparat (2010)

The Smashing Pumpkins – Teargarden By Kaleidyscope Vol. 1 and 2 (2010)

Billy Corgan a fost o faţă – mutră 😀 – semnificativă a scenei Indie/Alternativ al anilor ’90 şi cu Pumpkins au furnizat câteva discuri interesante, pe mine m-au prins cu „Siamese Dream” din 1993, dar mi-a plăcut şi următorul „Mellon Collie and the Infinite Sadness” din 1995 şi chiar dacă treptat s-au îndepărtat de gusturile mele – sau m-am îndepărtat eu de acel spirit – , Pumpkins până la auto-dizolvarea lor din 2000 au avut o influenţă semnificativă asupra muzicii. Ultimul lor produs din aceea epocă, „Machina II/The Friends & Enemies of Modern Music” a fost scos de Corgan la propria sa casă de discuri după ce Virgin a refuzat să-l „comercializeze” sub forma descărcării sale gratuite via internet, astfel discul a fost scos în formă de vinil şi doar în 25 de exemplare numerotate şi oferite unor prieteni cu instrucţiuni precise pentru a fi copiate şi puse pe internet pentru descărcare gratuită.
După diferite experimente în 2005 Corgan sună goarnele şi repune-n mişcare Pumpkins-ul cu prietenul de nădejde, bateristul Jimmy Chamberlin şi astfel este scos albumul „Zeitgeist” în 2007 la o lună după lansarea filmului cu acelaşi titlu al lui Peter Joseph. Albumul – muzical – a fost o tentativă de penetrare a scenei Mainstream Rock, a debutat pe poziţia a 2-a în Billboard, dar a produs o cădere spectaculoasă. În ceea ce priveşte conceptul, toată faza „Zeitgeist” din punctul meu de vedere este un semi-bullshit pe băţ. Argumentaţia Read more The Smashing Pumpkins – Teargarden By Kaleidyscope Vol. 1 and 2 (2010)

Kings Of Leon – Come Around Sundown (2010)

I-am cunoscut pe băieţi cam la al doilea lor album, „„Aha Shake Heartbreak”, prin 2004-2005 şi atunci nu m-au impresionat cine ştie ce, erau încă o trupă americană care cânta Rock american, un fel de Dire Straits modern, dar dintr-o altă lume (sonoră), dar cu aceleaşi infuzii de Country şi cu un iz pronunţat de Southern Rorck. Am ciulit urechile la următorul album, „Because of the Times”, avea ceva special, se simţea ceva în aer. Şi „Only by the Night” lansat în 2008 m-a cucerit din prima şi a cucerit şi toată lumea, a făcut ravagii în clasamente şi trupa familiei Followill şi-au câştigat pe merit statutul de super-vedete. Într-o lume tot mai rece, distantă, alienată, „Only by the Night” a fost ca ultimul pai, mâna întinsă, o alintare şi o mângâiere, un disc cu mult suflet aşa cum rar mai apar în ultimul deceniu.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=gnhXHvRoUd0]

Succesul înseamnă şi o presiune imensă. Când Read more Kings Of Leon – Come Around Sundown (2010)

Killing Joke – Absolute Dissent (2010)

Trupa britanică, veterani şi supravieţuitori, nu sunt foarte cunoscuţi şi implicit nici apreciaţi pe la noi, în schimb au influenţat determinant evoluţia muzicii de la sfârşitul anilor şaptezeci şi până-n prezent, trupe mult mai faimoase se înclină în faţa lor şi-i amintesc ca fiind una din influenţele majore asupra muzicii lor. Metallica, Napalm Death, Prong, Soundgarden, Nirvana, Foo Fighters, Jane’s Addiction, Faith No More, Big Black, Tool, Primus, Porcupine Tree, Ministry, Nine Inch Nails, Godflesh, Pitchshifter, Lamb of God, Rammstein, Amen, Amebix, Opeth, The Banner, Blacklist, Shihad, Das Oath, sau Korn, toţi au absorbit ca buretele câte ceva de la Killing Joke, dacă ascultând noul „Absolute Dissent” veţi descoperii sonorităţi familiare, teme, riff-uri, soluţii cunoscute, nu Killing Joke sunt cei care le împrumută sau le re-folosesc, ci multe alte trupe s-au inspirat din patrimoniul Killing Joke.
Trupa a fost înfiinţată în 1978 de bateristul Paul Ferguson – la aceea vreme component al formaţiei Matt Stagger Band – şi vocalul Jaz Coleman. Ei l-au cooptat pe chitaristul Kevin “Geordie” Walker şi basistul Martin “Youth” Glover în urma unor anunţuri postate în reviste de specialitate. Pentru „Absolute Dissent”, după 28 de ani, prima oară cei patru şi-au reunit eforturile Read more Killing Joke – Absolute Dissent (2010)

Methods Of Mayhem – A Public Disservice Announcement (2010)

M.O.M. nu se adresează fanilor Manowar, nici măcar celor Motley Crue. Gaşca bateristului Crue, Tommy Lee s-a născut în 1999 după divorţul tumultuos de Pamela Anderson şi conform declaraţiilor lui Lee, majoritatea pieselor le-a compus în timpul detenţiei ca urmare a unei „corecţii” aplicate Pamelei…
La finalul anilor ’90 în State valul Rap Metal glorifica noile vedete Limp Bizkit şi Kid Rock. Tommy Lee, un declarat fan al muzicii de dans a pus în mişcare propria sa trupă şi albumul de debut auto-intitulat s-a dovedit un succes comercial de amploare, chiar dacă o parte a fanilor Rock/Metal au cam strâmbat din nas. Mai ales cei europeni. Dacă la Ozzfest M.O.M. a cântat cu succes, în Italia la festivalul Gods Of Metal au fost nevoiţi să abandoneze scena datorită fluierăturilor, dai mai cu seamă sticlelor aruncate pe scenă.
Albumul de debut mi-a plăcut, are câteva piese foarte bune şi momente de excepţie. Lee şi colaboratorii săi au făcut un menaj virulent din muzica contemporană amestecând cu eficienţă maximă elemente Rock, Metal, Industrial, Tehno, Rap şi Hip Hop. N-au inventat uşa la lift, dar au pus cap la cap un disc bun.
Lee s-a întors în Crue şi M.O.M. a fost dat uitării.
Anul acesta au apărut zvonuri că după 11 ani Lee reporneşte motoarele proiectului şi pe 21 septembrie urmează să fie lansat albumul „A Public Disservice Announcement”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=6KFV9_pM2c0]

Cele 11 piese Read more Methods Of Mayhem – A Public Disservice Announcement (2010)

Get Cape. Wear Cape. Fly. – GCWCF (2010)

Noapte oraşul dispare: clădirile se prăbuşesc sub praful de stele, visele se rostogolesc peste parcările abandonate şi parcurile încremenite, pisicile fugăresc câinii şi şoarecii dorm în cuiburile păsărilor sub plapuma de nori. E un vis profund, scapă cine poate. Poate cine visează.

N-am auzit până azi în viaţa mea de Sam Duckworth aka Slam Dunkworth şi acest proiect GCWCF. N-am jucat nici jocul Batman în care soluţia de rezolvare al unui nivel este acest: „Get Cape. Wear Cape. Fly” (Găseşte pelerina. Poartă pelerina. Zboară.) Nu ştiu nimic!
În schimb ascult cu plăcere acest al treilea album al trupei şi mă surprinde cât de viu este ceea ce fac, cum se joacă cu stilurile, sunetele şi abordările, cum muzica cu rădăcini adânc înfipte în anii ’70 este reambalată în sonorităţi moderne. „All Falls Down” este un exemplu perfect care sună ca o piesă din vremurile bune ale celor din Manic Street Preachers reorchestrată de Editors şi interpretată eventual de Placebo. Clar? 😆
Ce mă fascinează că muzica este aparent extrem de simplă, dar de fapt complexă însă fără să devină agasantă, obositoare. Teme Dub se împacă şi îmbină cu momente cu iz Folk sau secvenţe electronice şi Rock. Acusticul nu exclude zgomotele industriale şi ritmurile dansante se combină cu armonii marcante. Pare o joacă, joaca însă mereu are ceva magic în ea şi GCWCF explorează şi exploatează perfect acest lucru.
„The Uprising” sună ca un imn New Model Army, elementele Folk se suprapun cu vehemenţa (Post) Punk şi infuzia de electronică complementată de viori formează un întreg unitar şi revigorant.
În „Collapsing Cities (feat. Shy Fx)” mi-am amintit (şi) de The Madness, dar mai ales de The Clash.
Şi fiecare piesă Read more Get Cape. Wear Cape. Fly. – GCWCF (2010)

The Polyamorous Affair – Strange Bedfellows (2010)

De când cu The Atomica Project (şi Morcheeba – cântă în data de 5 octombrie la Bucureşti, Sala Palatului de la ora 20 😉 ) m-am împiedicat de o grămadă de trupe, proiecte din segmentul Chill, Trip Hop.
Aceşti The Polyamorous Affair se situează undeva între cele două trupe pomenite cu menţiunea că au un puternic iz David Bowie de anii ’80. Nu e de mirare că pe noua compilaţie – CD dublu –  tribut Bowie, „We Were So Turned On” participă cu piesa „Theme From Cat People” alături de nume mult mai faimoase ca Duran Duran, A Place to Bury Strangers, Carla Bruni, etc.
Gaşca este compusă din Sissy Sainte-Marie – voce şi Eddie Chacon – voce, producător/compozitor, ex trupa Charles and Eddie, dar interesant este şi faptul că prima sa formaţie i-a avut în componenţă pe vecinii de cartier din Castro Valley, California: Cliff Burton (Metallica) şi Mike Borden (Faith no More). Să mai ziceţi că n-are relevanţă unde te naşti!
Şi-au autofinanţat albumul de debut din 2008 după care imediat Manimal Vinyl le-a oferit un contract de nerefuzat şi sub egida lor au scos anul următor albumul „Bolshevik Disco” şi anul acesta au participat pe compilaţia tribut Bowie de care aminteam.
Din L.A. şi-au mutat sediul în Europa la Berlin şi acest „Strange Bedfellows” este scos de label-ul Winter Palace Records şi conţine Read more The Polyamorous Affair – Strange Bedfellows (2010)

Discul următor sau press next

Meniu: Tarja, Stone Sour, Dagoba, Venetian Snares.
Depozitul meu de „prospături” muzicale seamănă tot mai mult cu o pungă de chipsuri. O pungă „mix”, amestecată cu chipsuri de tot felul, sărate, picante sau cu brânză, o pungă din care parcă cu cât ronţăi mai mult, se umple la loc. Numai zilele acestea am „achiziţionat” peste 40 de albume noi şi mai am un sertar cu aproape 300 de albume care-şi aşteaptă rândul la recenzie, toate discuri de anul acesta.
Cum spuneam şi zilele trecute, cam multe… „consumabile” după modelul pantofilor de înmormântare, de unică folosinţă. Read more Discul următor sau press next

The Atomica Project – The Non Affair (2010)

După un august cam palid, deh, perioadă de concedii, nu multe trupe se omoară cu lansatul noilor materiale în sezonul „mort”, septembrie debutează-n forţă, în doar câteva zile am acumulat un mic morman de discuri de ronţăit cu urechea. De fapt cantitatea n-a fost chiar o problemă nici luna anterioară, conţinutul produselor este tot mai îndoielnică. Muzica – indiferent de gen, etichetă – a devenit parcă complet tipizată, majoritatea lor sunt produse de serie, ci nu creaţii. Artiştii/producătorii livrează marfă pentru un public ţintă bine determinat şi îi servesc parcă o marfă alcătuită după criterii extrem de precise, standardizate. Societatea de consum n-ar fi posibilă, funcţională, fără consumatori şi „omul nou” pare să fie consumatorul cuminte, docil, care înghite fără rezerve ce i se dă. Cu linguriţa. Sau televizorul. Mă tot gândesc dacă cei care ne îndobitocesc sistematic sunt responsabili sau vina este a noastră că ne lăsăm îndobitociţi şi inevitabil dacă ne lăsăm îndobitociţi clar avem potenţial (mare) de dobitoci fiindcă altfel nu s-ar putea. Este un gen de dilemă ou-găină la care răspuns cert probabil nici nu există. Muzica a devenit un accesoriu ca poşeta, cureaua sau tenişii de fiţe, blugii de firmă. Muzica este un component secundar la iPod, la telefonu’ cu internet wierless şi mp3 player, iPod-ul şi telefonul cât mai şmecher fiind accesorii vestimentare al acestui prototip de „om nou”. Contează mai puţin ce bâzâie-n urechi, contează că ai căşti. Şi ajută şi la alienare, te izolează de restul lumii. O lume tot mai gri cu oameni – rotiţe – gri. „Muzica” e tot mai mult doar un „white noise” ce acoperă celelalte zgomote.
Mulţi afirmă că le place, ba chiar iubesc muzica, dar „uită” că dragostea necesită implicare şi în fapt ei nu se implică nici cum în muzică, ci doar o… consumă.
Limonadă şi… sirop.

The Atomica Project este Read more The Atomica Project – The Non Affair (2010)