Asupra acestei trupe mi-a atras atenţia Şerban-Ionut Georgescu (danke!), basistul din White Walls, m-am băgat pe pagina lor MySpace şi ascultând piesa „Salieri” mi-am amintit de momentele complex-schizofrenice ale celor din VoiVod din era „Nothingface”, East of the Wall au ceva din acel spirit contorsionat, construiesc un univers disonant şi impredictibil aflat mereu în mişcare.
De câţiva ani, mai ales dincolo de ocean o serie de trupe din zona extremă a Metal-ului, mai ales de pe filonul Death-ului tehnic, s-au orientat spre sonorităţi experimentale, şi-au lărgit orizontul sonor introducând elemente de Jazz, Avangardă, zgomote Industriale, soliştii pe lângă urletele şi hârâielile tipice au început să şi cânte, să contrabalanseze brutalitatea cu pasaje melodice. Să urli ca boul de la un cap la coadă nici nu mai sperie, nici nu impresionează pe nimeni, cum nici traforajul viteză şi bătrâna sârbă bătută la viteze cât mai imposibile nu mai reprezintă mare lucru. Cynic au deschis drumul încă de la sfârşitul anilor ’80, albumul „Focus” din 1993 rămâne un punct de referinţă.
Un nou val de trupe, o nouă generaţia şi-a făcut vocea tot mai auzită. The Dillinger Escape Plan, Between The Buried And Me, Rolo Tomassi, Called To Arms, The Black Dahlia Murder , Chiodos, Gladiator, Converge, Haste the Day, Every Time I Die, Bleeding Through şi mulţi alţii au extins barierele Metal-ului brutal, introducând diferite nuanţe şi elemente inedite şi experimentând dincolo de barierele convenţionale.
Etichele Metalcore şi Post-Hardcore acoperă o gamă largă de trupe ce experimentează aceste combinaţii şi modul în care ele sunt îmbinate, procentul elementelor au adus la suprafaţă o serie de formaţii extrem de promiţătoare.
Şi acest val din fericire ne-a lovit şi pe noi, constănţenii din White Walls cu albumul „Mad Man Circus” au dovedit că muzică de calitate se poate face în oricare colţ de lume, au demonstrat, creaţia n-are legătură cu dotarea tehnică şi rezultatele vin în funcţie de muncă.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=caJiYLlqFE8]
Acesta este un „heavy shit” adevărat, dacă muzica ar avea greutate fizică şi ar cădea peste tine, te-ar strivi. Şi dacă eticheta „Avant-garde Metal” şi Rock experimental nu este doar fiţă de promenadă, se datorează exclusiv proiectelor de acest gen. În general „supergrup”-urile dau randamente oscilante, de cele mai multe ori sunt adunătură exclusiv din considerente comerciale, „le mai luăm fraierilor banii o tură”.
Îmi dau seama că recomandările mele în mod frecvent n-au nici o relevanţă, lumea preferă brand-urile comode, marfa corporatistă de larg consum, ciunga ulimu’ răcnet asortat iPodului, însă aceşti Trophy Scars m-au lăsat cu gura căscată. Foarte proaspătul „Darkness, Oh Hell” este un amestec ameţitor de sonorităţi de la secvenţe Post Hardcore la Jazz şi Blues Rock, de la Indie realmente Alternative la orchestraţii subtile asortate perfect cu viori sau suflători şi au nervul absolut absent noii generaţii (pseudo) Punk. Oscilează pe o gamă extrem de largă muzical, riff-urile furioase nu exclud armoniile, pianul sau trompeta se îmbină cu cele mai incisive ritmuri şi răbufniri zgomotoase.
Povesteam anul trecut la disecţia albumului 
