Secvenţe şterse, imagini ireale, intangibilul rece al lucrurilor nespuse. Stropi alergând pe geamul mat şi indiferent. Un dans ameţit pe ritm schimbător, vals, rock’n’roll, tangou. Tăcerea zgârietoare, zgomotoasă.
“If you can hear this don’t assume that I’m talking to you…”
Ud până la piele de amintiri pregnante, imprimate ca un tatuaj permanent pe suflet, cicatricele săruturilor de adio şi umbrele acelor „îmi pare rău” spuse cu jumătate de gură la telefon… Cineva acolo… sau ceva. Iluzia că poate îţi pasă sau măcar ţi-a păsat vreodată.
”Yesterday everything I thought I believed in died,
but today is my birthday…
Today is my birthday!”
Dincolo de geam vuieşte lumea dezlănţuită, nici urmă de oameni şi totuşi ei sunt acolo, unii spun că ar fi şi un Dumnezeu care ne mângâie, dar eu nu mai simt de multă vreme nimic.
”I don’t need you, I’ll say it to myself
It doesn’t mean I won’t need somebody
Anyone with half a soul will hear this and will never leave me”
Ploaia mă cheamă cu un murmur înecat, urmăresc vocea misterioasă orbeşte, calc în fiecare băltoacă şi nimic nu mai contează, vreau să te ating… Pentru totdeauna.
”If you don’t know what forever feels like
I’ll show you what it feels like without it”
”This time I won’t hesitate to kill to protect what I believe in
This time I won’t hesitate to kill to protect what I believe in”
Visul se rupe, îmi las trupul jerpelit în urmă şi plec trântind uşa-n urmă într-un alt vis, unul pe care-l pot controla şi modela după bunul plac, un vis care vreau să fie real şi doar al meu, un minut de eternitate pe pragul disperării.
Clipa care se naşte moare instantaneu lăsând loc următoarei clipe şi şirul infinit de clipe, vise, stropi, ace, strigăte, umbre, bule se nasc şi mor în aceiaşi clipă eternă.
”I get by now I’m not really dead
but I really needed someone to save me
leaving me alone to die
is worse than having the guts to kill me”
N-am să uit nimic: este pedeapsa supremă. Nu mă lăsa singur… Nu şi de data asta. Nu mă lăsa singur cu Dumnezeu: nu avem ce să ne spunem.
”If you don’t know what forever feels like
I’ll show you what it feels like without it
I’ll show you what it feels like without it”
”This time I won’t hesitate to kill to protect what I believe in
This time I won’t hesitate to kill to protect what I believe in”
Nu poţi ucide ceva ce n-a existat niciodată, nu poţi pierde ceva ce n-ai avut şi ploaia spală şi ultima umbră de ezitare din colţul gurii. Gurii de canal. Ne înecăm la mal visând că pe ţărmul celălalt ar fi fost mai bine…. sau măcar altfel.
Simt cum putrezesc, dar un zâmbet forţat a încremenit pe faţa mea şi în lumina incertă nimeni nu vede grotescul situaţiei. Mâine o să fie totul la fel.
Te faci că plouă şi uneori chiar toarnă cu găleata…
”Not letting you in
Won’t satisfy me
I’ll teach you about loss…”
Se deschide o altă uşă într-o altă zi şi un fir subţire de lumină taie bezna ca o lamă impasibilă. Zâmbetul se desface şi mă înghite. Mă ţin înăuntru şi n-am să-mi mai dau drumul. Băieţii buni termină ultimii. Sunt lucruri care nu se termină niciodată. Şi când nu-mi iese nimic, mă apuc de altceva. 🙂
Să încep elegant cu sfârşitul: felicitări câştigătorilor! Fără masă şi dans.
Doi: nu sunt fotograf şi nici măcar nu pretind că mă pricep la fotografiat. E drept, de prin clasa a VI-a am fost într-un grup foto la şcoală, făceam poze cu un aparat rusesc alb/negru şi evident manual, Smena se numea dacă nu mă înşel, am învăţat să developez filmul şi toate alea, dar sincer, am uitat tot şi habar n-am. Nu mă luaţi cu timpi de expunere că am senzaţia că mă înjuraţi şi fac urât! Ha ha ha! 😛
OK. Cu răspândirea spectaculoasă a aparatelor foto digitale nici nu mai e mare nevoie să-ţi baţi capul cu prea multe cunoştinţe tehnice. Cred – şi nu mă refer doar la fotografie ci la orice procesare digitală, fie imagine, fie sunet – că omul învaţă ce şi cât are nevoie şi foloseşte. La fotografiat dacă la un moment dat setările automate nu ne mai satisfac, cu siguranţă ne vom străduii să-i dăm „de cap” cu o setare manuală şi atunci fiecare se lămureşte care-i mersul cu luminozitatea, cu timpul de expunere şi cu toate celelalte.
Ce tehnica avansată nu poate înlocuii eficient este ochiul. Nici o cameră foto Nikon, Canon, Sony, Olympus, Fujifilm sau Panasonic nu o să vadă ceea ce este de văzut, nu o să găsească în locul nostru unghiul şi cadrul potrivit.
Să zicem trei. Nu cred că poate exista un concurs unde toţi participanţii să fie mulţumiţi cu rezultatul final. Toată lumea vrea să câştige, nu câştigă decât câţiva, fiecare din noi are vanităţi, suntem invidioşi şi egocentrici într-o măsură mai mare sau mai mică. N-am câştigat nimic şi n-am nicio problemă cu asta: cu obiectivismul relativ de care sunt capabil, afirm că am văzut câteva fotografii mai reuşite ca ale mele. Nici nu scriam probabil acest articol dacă nu vedeam câştigătorii pe de o parte, pe de altă parte, dacă puteam posta câteva comentarii pe situl concursului , dar – mirare mare – nu m-am putut loga nicicum, cu toate că – evident – am cont. Aşa că mă voi exprima aici. Nu cred că am frustrări ci opinii. Poate nesănătoase, dar nesănătos sunt şi eu, asta explică – dar nu scuză ha ha ha 😛 – eventualele opinii nesănătoase.
Ce mai vreau să spun este că a compara şi a ierarhiza arta este uneori un act criminal. 🙂 Din nefericire “pistolul” este la mulţi cu gândire gen Goebbels: “când aud despre cultură îmi vine să scot pistolul”.
Anghel Andreea - Alba Iulea (?)Diana Felicia - Opreşte TimpulVeronica Grădinaru - Studiu Renascentist
(Menţiuni: Andrei Radu Alexandru – Mr. Temptation Berechet Claudiu-Mihai – Ridica-te Mitu Adela Maria – Poison Morosan Ioana – Sadness Rusu Aliona – Sentimente)
Despre manipularea digitală nu e mare lucru de spus. Cei care cunosc dedesubturile Photoshop-ului ştiu oricum cum stă treaba iar cei care nu, habar n-au despre ce vorbim, aşa că… ha ha ha!
La această secţiune cel mai mult dintre câştigători mi-a plăcut „Studiu Renascentist” al lui Veronica Gradinariu. Este interesantă şi lucrarea câştigătoare, mi-a amintit de nişte secvenţe dintr-un video-clip Nine Inch Nails şi tot de un video-clip al lui Bjork. Marea problemă la manipularea digitală este că niciodată nu poţi să ştii ce a “luat” autorul gata prelucrat de undeva, ce a adăugat, ce a modificat el la o imagine…
Din categoria „loser” ( ha ha ha 😛 ) mi-a plăcut o imagină postată de Cattani (fără titlu) sau „Dreamsellers” al Ralucăi State.
Cattani - fără titluRaluca State - Dreamsellers
Aici însă intervine subiectivismul, viziunea artistică este un teren mult prea alunecos, fiecare avem preferinţe, cum nu poţi compara un Picasso cu un Caravaggio, aşa nici în zona lucrărilor digitale – şi evident, nu numai – nu cred că putem afirma că X este mai „bun” ca Y. Şi concursul nu cred că a fost gândit ca un test de Photoshop, cine ce şi cât ştie. Privind strict tehnic problema, lucrarea clasată pe locul 2 al Dianei Felicia – în opinia mea – este subţire rău: „măzgăliturile” fac parte dintr-un set de plug-in Photoshop, aşa numite „rame” şi există „pre-seturi” şi pentru schimbarea culorilor (color shift). Dar cum spuneam, dacă nu cunoştinţele tehnice prevalează, la capitolul strict “impresie artistică”, lucrurile devin absolut relative.
N-am înţeles de ce „cultural heritage” şi nu „moştenire culturală”? Sunt expresii care nu pot fi traduse fidel sau acceptabil din limba engleză, dar aici chiar nu este cazul. Cred că s-a creat o anumită confuzie cu acest „englezism” inutil.
Imaginea câştigătoare a lui Ionuţ Crija o trec la categoria „ok”, adică – să rămânem la traduceri – „merge şi aşa”, ha ha ha! Este o imagine gen carte poştală, nu are nimic spectaculos, dar nu este „rea”, câştigă prin simplitatea efectului alb/negru, pierde prin decupaj, nu ne arată tot cadrul captat. „Ceaţa Dimineţii” a lui Tudor Ardeleanu este mai aproape de dezastru, decât de o fotografie ce să merite atenţie. Este un simplu instantaneu semi-eşuat, ceaţa are ceva-ceva efect vizual, dar asta nu este meritul „artistului”. Poate dacă călăreţul din fundal dispărea în ceaţă şi nu apărea cu jumătate de cap tăiat, impresia era alta. Aşa… Şi mai rău de atât este „Geamul Unguresc” a lui Nechita Bogdan. Trec peste aspectul că mare legătură cu tema nu are şi vorbesc despre imagine în sine: este dezechilibrată (verticala din stânga din perete este mult mai lată decât orizontala de jos şi disproporţia se repetă şi în ceea ce priveşte geamul lateral dreapta, respectiv orizontal sus, dar asta nu reuşeşte să echilibreze imaginea) şi nu exprimă nimic, este o poză şi atât. Poză şi nu fotografie. E şi uşor strâmbă. Ha ha ha! 😛
Imre Iuliu - Time SquereAlexandra Mihalcea - fără titluDiana Olteanu - Bucharest 2009
(Mentiuni: tevuasohe – [Titlu necunoscut] Sebastian Puraci – Curgerea timpului Pricopie Lucian – City Life Oana Mangiurea – Black Man Roxana Balint – Street Music.)
„Time Square”-ul lui Imre Iuliu Augustin este o altă carte poştală clişeu: au făcut-o milioanele de turişti care au trecut pe acolo şi o să o mai facă încă câteva milioane, aşa că nici de carte poştală nu e bună şi propun ca premiul – 150 EURO + Card de Memorie High-Capacity SDHC/16GB class 4 DataTraveler 8GB G2 (USB 2.0) – DTIG2/8GB oferite de Kingston + webcam oferit de Wintech Group – să fie împărţit între toţi aceia care au realizat acest cadru. În imagine se şi vede încă un turist cu aparatul ridicat şi-n „focuri”. Ha ha ha!
Mi-a plăcut fotografia clasată pe locul trei, cu toate că nu cred să cadreze cu tema.
La secţiunea aceasta sunt foarte multe fotografii bune. „City Life 01”, „City Life 02” ale lui Lucian Pricopie, „Migraţia Bipedelor” al lui Tibi, „Jungla Urbană” al lui Oana Damir, „Curgerea Timpului” al lui Sebastian Puraci, „Fade Away” al lui caelea sau „City Noise 1” al lui Blackmaiden sunt doar câteva din fotografiile care mi-au plăcut. Şi – iar părerea mea impertinentă – oricare din acestea bat la distanţă imaginea lui Alexandra Mihalcea de pe locul 2 de exemplu.
Lucian Pricopie - City Life 02Tibi - Migraţia BipedelorOana Damir - Jungla UrbanăSebastian Paraci - Curgerea TimpuluiCalelea - Fade AwayBlackmaiden - City Noise 1
Florin Ivan - Portret ReverieCodrina Cazacu - HeartbeatsDobritoiu Andra - Eternal Sunshine
(Mentiuni: Jimborean Ioana – Hide and Seek Ade – Tales from the attic Tanase Emanuel – Sobranie Betuel Hreniuc – Street fashion Iulia Chiras – On the road.)
La secţiunea retro s-a mers predominant pe sepia şi alb/negru. Cred că tema este suficient de largă şi îţi conferă o libertate nelimitată de exprimare artistică. Delimitarea câştigătorilor este dificilă şi subiectivă, lucrările câştigătoare sunt reuşite.
Mădălina Paunica cu „Masca”, Blackmaiden cu „Last Song”, teq3204 cu „DSC_0849”, Claude cu „Retro Cafe” şi Eugen Brodner cu „Retro 1” sunt iar doar câteva imagini care mi-au atras privirea.
De menţionat ar fi că multe din imaginile postate în „Jungla Urbană” poate se încadrau mult mai bine la secţiunea „Retro”, dar asta este o altă poveste şi încă o părere personală. Şi eu am dat-o uşor în bară cu alegerile fotografiilor mele la secţiunea “moştenire culturală” de exemplu… 🙂
Concluzia mea este una şi aceeaşi: la noi se stabilesc câştigătorii ca apoi să se organizeze concursul în cadrul căreia ei să fie elegant premiaţi. Chestia asta nu mi-o poate scoate nimeni din cap când văd ce se întâmplă concurs de concurs indiferent că este vorba de Eurovision sau altfel de competiţii.
Mai am o observaţie: am văzut multe fotografii depunctate (1 stea din 5 posibile), dar nici un comentariu lăsat în urmă. Cred că este corect şi de bun simţ să-ţi motivezi… manifestările, altfel laşi impresia anonimă de invidios şi răutăcios.
Am văzut şi comentarii răutăcioase şi pe lângă subiect. Poate fără legătură, mi-am amintit de anunţurile de la televizor legate de gripa porcină unde suntem sfătuiţi să ne spălăm pe mâini… Eu aş adăuga la acel anunţ şi sfatul să nu mai scuipăm pe jos.
Am reţinut şi ce spunea ieri Un Şoricel: „BBC are o ‘competitie’ cam la doi ani pentu ‘noi talente’… adica trimiti scenariu si 3 care le plac cel mai mult le transforma in filme de televiziune… 3 ? de ce nu 4 ? sau de ce nu 10 ? insa nu asta vreau sa zic… ci faptul ca e recunoscut ca ‘multe vrabii malai viseaza’ deci participare mare nene! iar ei ce fac in final este sa se uite cam la ce vrea lumea si sa culeaga idei noi… una de aici una de acolo .. Evident BBCu nu o sa fure scenariul nimanui … dar cite o idee doua… si mai ales idei noi da.. si mai ales daca o idee apare sub mai multe forme e intersant de retinut si dezvoltat de ei ulterior … deci ‘concursul’ e defapt un exercitiu de marketing cam ca aia pe strada care iti pun intrebari despre ce iti place … insa facut pe usa din dos si cu un premiu !… Ciudatul fiind ca insa sunt destui tot la 2 ani care nu vor sa creada asta si incearca in idea ca ei o sa fie locu 1 2 sau 3…. !”
Adică nici „schema” asta nu au inventat-o „băieţii deştepţi” de la noi ci doar au preluat-o şi o aplică cu mult succes. Cu alte cuvinte suntem furnizori de „carne de tun”…
Ce s-ar putea face? Măcar acelaşi lucru pe care l-am propus şi legat de clasa politică şi alegerile care urmează: boicot total. Da’ cum spune şi Un Şoricel, mereu există „fraieri” care an de an speră să prindă locu’ 1,2 sau…3.
Mai sunt 2 zile în care se pot trimite fotografii la concursul „Bucureştiul în tranziţie” organizat de Muzeul Naţional al Literaturii Române.
Mai citez odată din blogul lu’ moshemordechai:
Adresăm participanţilor invitaţia de a surprinde personalitatea unui Bucureşti mai degrabă cald şi uman, paradoxal şi cu un farmec încărcat adesea de umor involuntar. Cele mai valoroase fotografii vor fi incluse în expoziţia „Luna Bucureştiului” organizată în luna septembrie la Praga de Institutul Cultural Român.
Concursul se adresează atât amatorilor, cât şi profesioniştilor. Un juriu de specialitate va acorda următoarele premii: – PREMIUL I – 1500 euro
– PREMIUL II – 1000 euro
– PREMIUL III – 500 euro
Fotografiile acceptate în concurs vor fi în mod obligatoriu inedite şi exclusiv în format electronic, având următoarele caracteristici:
– format: jpg (fine) sau RAW (în diferitele formate specifice), eventual TIFF.
– dimensiuni: peste 8 megapixeli (nu se acceptă resamplarea fotografiilor mici).
Se acceptă şi fotografii provenind din scanarea clişeelor, la o rezoluţie de 300 dpi, mărite de cel puţin 10 ori (clişee 24-36) sau 6-8 ori (clişee mai mari).
În cazul fotografiilor digitale, MNLR solicită prezenţa EXIF, prin care imaginile se autentifică.
Imaginile vor putea fi expediate pe adresa [email protected] sau [email protected]. Ele pot fi de asemenea trimise pe CD sau DVD pe adresa MNLR, B-dul Dacia 12, sector 1, Bucureşti (cu menţiunea – pentru concurs foto). Imaginile trimise vor fi însoţite de un scurt CV şi de datele de contact.
Fiecare participant este acceptat în concurs cu un număr de minim 5 şi maxim 15 fotografii. Data limita de înscriere în concurs este 31 mai a.c. Rezultatele vor fi date publicităţii în data de 15 iunie.
Fotografiile premiate intră în proprietatea MNLR. – ATENŢIE MARE LA PASAJUL FINAL!!! – Celelalte fotografii vor fi deţinute în coproprietate cu autorii pe o durată de 2 ani, orice eventuală tranzacţionare a acestora urmând a face obiectul unui contract separat.
Mi-am mai spus părerea şi o reafirm: la noi se hotărăsc câştigătorii, apoi se organizează un concurs să fie premiaţi cu eleganţă, da’ am trimis şi „io” 11 cadre să mă aflu în treabă.
Bucureştiul „meu” este chiar în tranziţie şi cred că am surprins exact tema propusă, dar asta este numai şi numai părerea mea subiectivă. Prin ochiul camerei mele foto eu asta am “simţit” ca fiind un “Bucureşti mai degrabă cald şi uman, paradoxal şi cu un farmec încărcat adesea de umor involuntar.” 🙂 Dar eu sunt mai mult decât un simplu amator, sunt un profan… şi nu mă pun cu un juriu de specialitate.
În ceea ce priveşte pasajul de la sfârşit, nu ştiu dacă este perfect legal, dar este mai aberant decât comunismul…. Abia aştept să-mi văd fotografia undeva… pentru a strânge încă un imbecil de gât, ori ce motiv este suficient de bun! Ha ha ha! 😛
Şi bătrâna Anglie îşi are Elodia sa, chiar dacă n-are „televiziunea poporului” – un OTV şi nici o cucuvea a la Dan Diaconescu gata oricând să dezgroape morţii sau să hărţuiască sosiile. Richard James Edwards a dispărut în mod misterios pe 1 februarie 1995. Edwards a fost şofer şi rodie al formaţiei Manic Street Preachers, apoi a devenit al 4-lea membru al formaţiei ca al 2-lea chitarist, cu toate că la multe din primele apariţii pe scenă, doar mima cântatul. Principalul său aport au fost textele şi grafica. Dar şi furnizor de şocuri pre-emo: şi-a scris pe braţ cu o lamă „4 REAL”. După dispariţie au existat multe zvonuri, semnalându-se prezenţa sa pe diferite insule sau în India. Oficial, pe 23 noiembrie 2008, Edwards a fost declarat „presupus decedat”, trupa însă în continuare pune deoparte într-un cont 25% din încasările reprezentând drepturi de autor pentru el.
Conform celor declarate de colegii săi, textele albumului „Journal for Plague Lovers” lansat pe 18 mai, provin din ce a lăsat în urmă Edwards.
4 REAL
Trupa a fost înfiinţată la Blackwood, Wales în 1986 de James Dean Bradfield – voce, chitară, Nicky Wire – bas şi Sean Moore – tobe, trompetă, numele iniţial fiind Betty Blue. Primul album, „Generation Terrorists” (intitulat original „Culture, Alienation, Boredom And Despair”) a fost lansat în 1992 şi a avut un succes moderat, s-a vândut în 250.000 de exemplare. Imaginea trupei avea amprente de Punk Android, muzica lor fiind un Rock melodios, uşor Post-Punk cu accente Glam.
Succesul a venit cu cover-ul „Suicide Is Painless” din coloana sonoră a filmului M.A.S.H. – muzica Johnny Mandel, textul Mike Altman. Single-ul a intrat în top 10 în Anglia.
În 1993 este scos al doilea album, „Gold Against the Soul”, sunetul formaţiei se cristalizează, apar elemente de Rock Alternativ, textele sunt mai interiorizate, melancolice. Se remarcă piesa „La Tristesse Durera (Scream to a Sigh)”, un tribut adus lui Vincent van Gogh, inspirat de afirmaţia lui Theo van Gogh: „tristeţea va dura o veşnicie”. Aspectul Punk/Glam este schimbat cu o apariţie mai clasică, simplă.
„The Holy Bible” din 1994 continuă maturizarea sunetului formaţiei, este un disc ceva mai întunecat ca anteriorul, unii critici mergând până a-l cataloga Goth Rock, cred, totuşi o exagerare. Dar discul sună mult mai grav, sunt piese mult mai grele (Heavy) ca „Archives Of Pain” cu un bas fuzzat şi riffuri pregnante, este un disc mult mai grav. Blugii sunt schimbaţi din nou pe… uniforme militare. Azi deja este o modă… Discul nu se vinde conform aşteptărilor, la acel moment nici nu este lansat în America, dar formaţia are statut de cult şi are un public fidel. Noua imagine le-a adus şi suficiente probleme, lucrurile au degenerat până la acuzaţii de susţinere a terorismului…
Dispariţia lui Edwards a marcat membrii formaţiei. Prima înregistrare a formaţiei rămasă trio, a fost un nou cover, „Raindrops Keep Falling On My Head” pentru „The Help Album”, o compilaţie apărută în 1995 pentru ajutorarea sinistraţilor în urma conflictului din Bosnia.
Primul disc fără Edward apare în 1996, „Everything Must Go”, un album mai tradiţional, revin la un sunet mai cristalin, mai Rock (Alternativ), dar rămâne melancolia, tonalităţile grave. Discul este şi primul cu un succes major, fiind nominalizat la premiile Mercury Prize la categoria „cel mai bun album” în 1996.
Pe „This Is My Truth Tell Me Yours” din 1998 trupa păstrează abordarea sumbră, sunetul Alternativ şi le aduce şi primul single „number one”: „If You Tolerate This Your Children Will Be Next”.
„Know Your Enemy” din 2001 readuce un sunet mai abraziv/agresiv, mai Rock, un sunet mai modern şi mai puţin tradiţional, acusticul este înlocuit în multe locuri de electric şi asta conferă o dinamică mai crescută a materialului chiar dacă elementele de „tristeţe”, melancolie rămân pregnante.
În 2001 formaţia vizitează Cuba, se întâlnesc cu preşedintele Fidel Castro şi devin prima formaţie vestică care concertează la Karl Marx Theater din Havana. Spectacolul apare pe DVD cu titlul „Louder Than War”.
„Lifeblood” din 2004 este o îndepărtare radicală de la sunetul şi abordarea discului anterior, este un album mult mai aerisit, elementele Rock şi chitara electrică este abandonată aproape în totalitate, sunetul devine uşor Pop, uşor Rock Progresiv cu amprente New Wave/Post Punk.
2007 aduce cel mai de succes album de până acum, „Send Away The Tigers”. Trupa şi-a reanalizat cariera de până atunci şi conform propriilor declaraţii: „publicul aşteaptă politică şi imnuri Rock”. Astfel, discul este un amestec cu bun gust din tot ce e mai bun în muzica celor de la Manic Street Preachers, Rock-ul se mulează plastic pe melancolie, elementele acustice şi electrice alternează plăcut, piesele sunt dinamice, orchestraţiile mai colorate ca pe materialele anterioare.
Pe disc apare ca invitată Nina Persson din The Cardigans în piesa „Your Love Alone Is Not Enough”, primul single oficial de pe album, urmat de încă două extrase: „Autumn Song” şi „Indian Summer”.
În 2008 imprimă un alt cover, piesa „Umbrella” al Rihannei care apare pe compilaţia NME Awards 2008.
În această seară, vineri, 29 mai 2009, la ora 18 în magazinul Off The Record (str. Blanari nr. 14) va avea loc lansarea şi în România a noului album Manic Street Preachers, „Journal For Plague Lovers”, iar luni seara, 1 iunie, la MTV în cadrul emisiunii Alternative Nations, de la ora zero, va fi o ediţie specială dedicată galezilor.
Cele 13 piese noi plus un „hidden track”, „Bag Lady”, prezintă un Manic Street Preachers pulsant, cu un sunet mai musculos, mai modern, uşor mai agresiv/incisiv, un Rock „up to date”.
„Peeled Apples” sună surprinzător de modern, se înrudeşte cu abordarea Placebo, este mai electric ca niciodată. „Jackie Collins Existential Question Time” se întoarce la un sunet mai cuminţel, dar este ambalat mult mai modern, are schimbări interesante, dinamică antrenantă, pasaje mai moderate şi momente explozive de energie.
„Me And Stephen Hawking” este un Rock vesel, condimentate cu ruperi şi răsturnări ingenioase, se păstrează alternanţa pasajelor lente şi al celor dinamice, sunetul este la fel de modern şi filtrat prin efecte mai mult decât ne-au obişnuit.
„This Joke Sport Severed” este o piesă acustică lentă, ritmul se schimbă abia pe ultimul minut al piesei, orchestraţia colorată cu viori şi violoncele îi creşte dinamica, strălucirea.
Piesa de titlu al discului, „Journal For Plague Lovers” readuce în prim-plan sunetul electric, abordarea modernă, însă rămâne în tonalitatea caracteristică formaţiei.
„She Bathed Herself In A Bath Of Bleach” este construită pe aceeaşi schemă a alternanţelor, are un groove de anthem.
„Facing Page: Top Left” este construită pe chitarele acustice, vocea pregnantă a lui James Dean Bradfield, este un moment liric, confortant ca următoarea „Marlon J.D.” să readucă sunetul electronic, uşor Retro, uşor New Wave/Post Punk de anii ’80.
„Doors Closing Slowly” este o baladă de nici 3 minute, uşor pulsantă, uşor melancolică şi întunecată.
„All Is Vanity” menţine atmosfera tensionată, ritmul creşte exponenţial, instrumentele intră treptat, melodia devine electrică, iar apare acel iz ce aminteşte puţin de Placebo, dar nu sunt atât de gravi ci doar mai Rock decât ne-au obişnuit. Aşa este şi piesa următoare, „Pretension/Repulsion”, doar puţin mai moderat şi alternanţa momentelor calme cu cele „nervoase” este mai accentuată.
„Virginia State Epilpetic Colony” sună proaspăt şi mai relaxat, împletirea electricului cu acusticul este cursivă, piesa este fredonabilă în sensul bun.
Finalul cu „Williams Last Words” este o închidere calmă, armonioasă a celui mai dinamic, celui mai penetrant album de până acum al galezilor. Bonusul ascuns, „Bag Lady” este o piesă electrică, cu schimbările care caracterizează tot materialul, are ceva rezonanţă The Clash şi Muse, sună uşor diferit, dar nu contrastează disonant cu restul materialului.
Producătorul principal al albumului a fost excentricul Steve Albini, care a lucrat cu formaţiile The Stooges, Ramones, Television, Suicide, Wire, The Jesus Lizard, The Fall, The Velvet Underground, The Birthday Party, Public Image Ltd. şi Killing Joke, dar s-a afirmat şi ca muzicean în formaţiile Big Black, Rapeman şi Shellac. Şi de această dată, Albini a produs un sunet zgrunţuros, chitarele zgârie, au pregnanţă. „Journal For Plague Lovers” sună modern fără să deranjeze sau să forţeze nota, sunetul, este un material colorat şi diversificat atât ca sunet, cât şi ca abordare şi – părerea mea – cel mai reuşit material al formaţiei.
N-am vorbit intenţionat despre texte: sunt faine, merită toată atenţia! Edwards, las-o pe Elodia şi hai înapoi, vorba olteanului: good job, we need you! 4 REAL!
Pe numele său adevărat John William Lowery, John 5 s-a născut pe 31 iulie 1971 la Grosse Pointe, Michigan şi conform celor spuse de el, a pus mâna pe chitară la 7 ani şi nu i-a mai dat drumul.
După ce a cântat între alţii şi cu Lita Ford, în 1996, John 5 a dat o audiţie pentru postul de chitarist al formaţiei Marilyn Manson, dar la acel moment a fost ales Mike (Timothy) Linton, devenit cunoscut sub pseudonimul Zim Zum.
În 1998 a debutat pe albumul 2wo (Two), proiectul controversat al lui Rob Halford produs de Trent Reznor (Nine Inch Nails). A fost momentul în care Halford a declarat că este homosexual şi s-a plictisit de Heavy Metal, fanii Priest n-au apreciat nici una din aceste declaraţii şi discul cu toate că este un material interesant, s-a bucurat de un succes moderat.
În acelaşi an, John 5 s-a alăturat ex-solistului formaţiei Van Halen, David Lee Roth şi a participat la compunerea şi înregistrarea albumului „The David Lee Roth Band”. Ulterior, în 2003 a mai compus o piesă pentru David şi albumul „Diamond Dave”, „Thug Pop”.
În timpul imprimării albumului „Mechanical Animals” Zim Zum părăseşte trupa Marilyn Manson şi prima opţiune pentru un nou chitarist a fost John 5. Riffurile lui colorează Read more John 5 – Remixploitation (2009) ›
„Centrul de Proiecte Culturale al Primăriei Municipiului Bucureşti -organizează cea de-a doua ediţie a Festivalului Internaţional de Teatru de Stradă “B-FIT in the Street!”
După succesul de anul trecut, evenimentul revine în centrul Capitalei, animându-l din nou timp de patru zile cu parade alegorice, instalaţii suspendate, concerte în aer liber şi spectacole extreme ce îmbină muzica şi dansul cu elemente de acrobaţie şi efecte pirotehnice.
Manifestarea va reuni şi de această dată importante companii de teatru de stradă. Trupe din Franţa, Spania, Italia, Germania, Argentina şi România vor transforma Bucureştiul într-un spaţiu urban plin de culoare şi magie, destinat exprimării artistice libere şi creative. Locuitorii Capitalei vor fi purtaţi într-o lume populată de maşinării miraculoase, păpuşi gigant şi personaje captivante.
Trupele participante în festival sunt: Malabar, KITONB Project, Comediants, Voala, Antagon, Carros de Foc, Provisional Danza, Geants du Sud, Les Caramantran, La Tal, Cuartetto Maravilla, L’Excuse,Teatre NU, Les Cubitenistes, Les Enjoliveurs, Funambules precum şi Teatrul Masca şi XtREme.
B-FIT in the Street! include atât spectacole fixe şi cât şi mobile. Spectacolele fixe se vor desfăşura în următoarele locaţii: EsplanadaTNB, Piaţa Constituţiei, Piaţa “George Enescu”, Parcul Colţea, Parcul Unirii şi Parcul Cişmigiu. Deasemenea mici reprezentaţii mobile vor străbate străzile Capitalei în fiecare zi a festivalului. Nu vor lipsi nici paradele din încheierea serilor de spectacol. Acestea vor avea loc pe trasee către Piaţa Constituţiei, dinspre Piaţa Unirii şi Parcul Cişmigiu.”
ArCuB http://www.arcub.ro/
Programul complet al festivalului: Joi, 28 Mai 2009
Format în 2005 la Hertfordshire (Anglia) din rămăşiţele trupelor My Dad Joe al bateristul Lee Barratt şi Winter In June al basistul Stuart Gili-Ross, Gallows sunt o gaşcă de Punk pe linia Hardcore, amintind de Black Flag şi implicit Rollins Band.
Primul disc, „Orchestra of Wolves” lansat de o casă de discuri independentă în 2006 a atras atenţia publicului şi a primit critici pozitive din partea presei, astfel, noul material „Grey Britain” este lansat pe 2 mai sub egida celor de la Warner.
Discul numărul doi mereu este considerat cel mai dificil şi totodată crucial pentru existenţa unei formaţii şi trecerea de la o casă de discuri independentă la o multinaţională este privită tot timpul cu suspiciune. Gallows şi-au păstrat nervul, agresivitatea, materialul nou nu face compromisuri, ba, chiar sună mai grav, mai plin şi este definitiv un pas înainte.
„The Queen is dead, so is the clown…” este punctul de plecare a primei piese „The Riverbank”, un intro întunecat cu miros de ceaţă de pe malul Tamisei şi practic fără trecere explodează „London Is the Reason”.
Vocea lui Frank Carter aminteşte fantomatic de Henry Rollins, iar abordarea de Rollins Band din perioada „The End of Silence”, dar fără incursiunile experimentale, jazzistice, ci pe o linie mai abruptă, cu anumite nuanţe de Heavy Metal britanic manifestate mai ales de chitarele care uneori merg în paralel a la Maiden. Nu-i de mirare că pentru discul tribut „Maiden Heaven” au ales „Wratchild”, o piesă din era Paul Di’Ano.
Reţeta de bază rămâne aceeaşi pe tot parcursul discul: sunetul este abraziv, baza solidă o conferă basul cu toba, chitarele colorează şi furnizează riffuri galopante iar vocea furioasă, vorbit/strigată îţi şterge faţa ca un pumn. Micile ruperi, scurtele momente de respiro, sparg ritmul doar pentru a-l accentua, armonicele aduse de chitare sau coruri condimentează ingenios materialul.
Discul este destul de uniform şi echilibrat, nu are vârfuri, dar nici momente slabe, mici găselniţe, şuruburi, se găsesc în fiecare piesă, evită monotonia cu îndemânare şi furnizează 52 de minute de adrenalină în 12 doze.
O să mai auzim de ei.
Propagandhi – Supporting Caste (2009)
Înfiinţată în 1986 în Canada de Chris Hannah şi Jord Samolesky, Propagandhi poate fi numită indubitabil o formaţie militantistă. Trupa luptă în primul rând pentru drepturile animalelor, dar susţin şi „veganismul” lui Donald Watson, o formă – să zic aşa – extremă a vegetarianismului care exclude complet alimentele de provenienţă animalică, adică şi brânza, ouăle, etc.
Dar să vorbim despre muzică! Trupa a pornit cu primul album pe linia Punk Rock, Ska şi Skate Punk, cu elemente de Hardcore, influenţe majore fiind Bad Brains, Minor Threat şi Fugazi-ul ulterior al lui Ian MacKaye, adică zona Straight Edge. Treptat în muzica lor şi-au făcut simţită prezenţa tot mai mult elemente de Heavy Metal, muzica s-a colorat şi diversificat în mod constructiv.
Anul acesta au ajuns la al patrulea album, „Supporting Caste” fiind lansat pe data de 10 mai.
Cele 52 de minute împărţite în 12 piese, sunt cel mai complex, cel mai colorat şi cel mai Metal produs al formaţiei de până acum.
„Night Letters” porneşte cu riffuri agresive alternate cu armonice gustoase, ritmul este alert, piesa creşte într-un Hardcore sănătos, musculos şi antrenant.
„Supporting Caste” combină ingenios abordarea directă, Hardcore cu sunetul Heavy/Thrash Metal al chitarelor, părţile agresive cu o frumoasă incursiune acustică ca apoi să revină la ritm cu o trecere a la Maiden.
„Tertium Non Datur” porneşte cu o temă Heavy Metal furnizată de chitare, construcţia devine tensionată, ritmica colorată şi accentuată iar basul are intervenţii progresive, rezultatul fiind foarte dinamic.
„Dear Coach’s Corner” cu toate că are la bază un pasaj acustic, păstrează tempoul alert, are nerv, urcă şi coboară cursiv, băieţii sunt instrumentişti excelenţi şi au simţ de a orchestra, inventivitate de a dinamiza compoziţiile.
„This Is Your Life” este o doză concentrată de Hardcore într-o pastilă de un minut, o rupere ingenioasă.
„Human(e) Meat (The Flensing of Sandor Katz)” este momentul propagandei, muzica este redusă la un Hardcore pur, ingenios alternând pasajul acustic cu riffurile, piesa creşte în intensitate în mod natural.
„Potemkin City Limits” este o doză de trei minute de Punk curat, chitările sunt mai puţin tăioase, ritmul însă rămâne alert, ruperea de pe la mijlocul piesei este ca o gură de oxigen, remarcabil simţul cu care trupa reuşeşte să te menţină atent şi în priză, să schimbe, să alterneze elemente şi pasaje în momentele cheie, ingeniozitatea de a surprinde chiar şi cu elemente care într-o altă abordare ar părea clişee.
„The Funeral Procession” este ca o piesă Maiden din prima perioadă cântată la turaţie dublă, deloc macabră, la fel de antrenantă ca tot materialul.
„Without Love” nu este o baladă, rămânem în zona chitarelor a la Maiden, la ritmul sănătos şi alert/galopant, la alternanţa riffurilor melodioase cu traforaje mai tăioase, vocea impecabilă a chitaristului Chris Hannah ne conduce ferm prin temele piesei, abordează cu aceeaşi uşurinţă cântatul şi momentele mai agresive.
„Incalculable Effects” începe cu o temă progresivă ca apoi să se transforme într-un galop Hardcore, schimbările fie ele şi abrupte, sună extrem de firesc.
„The Banger’s Embrace” este un moment Punk relaxant, melodic, mi-au amintit puţin de o altă formaţie obscură: Black 47.
Finalul durează nu mai puţin de 15 minute, „Last Will & Testament”, cei drept, cu o pauză de linişte consistentă între piesa semi-acustică şi prelucrarea „ascunsă” a piesei „Come to the Sabbat” al celor din Black Widow. Aş fi curios câţi cunosc/îşi amintesc piesa: “Come, Come, Come to the Sabbat, Come to the Sabbat, the Satan’s there…” O re-întâlnire plăcută. 🙂
Propagandhi este o descoperire extrem de plăcută şi o recomand atât Punkerilor cât şi Metaliştilor. Pe mine m-au surprins în cel mai plăcut mod şi m-au convins. Merg să-mi fac o omletă! Ha ha ha! 😛
Mulţi cred că Punk-ul a început şi s-a terminat cu Sex Pistols. Sau mai rău, cu The Offspring sau cu Green Day.
Până în 1977 şi la „Never Mind the Bollocks, Here’s the Sex Pistols” s-au întâmplat multe, între altele, managerul Malcolm McLaren a lucrat şi pentru americanii New York Dolls.
Piesa „Personality Crises” de pe albumul de debut auto-intitulat din 1973 le-a adus ulterior şi faima de Punkeri, dar în mare parte sunt responsabili şi pentru linia Glam. Rădăcinile trupei se trag din Rhythm And Blues şi influenţele majore sunt The Rolling Stones, MC5 şi The Stooges.
Cu toate că trupa s-a înfiinţat în 1971 nu concurează discografia celor din Kiss. După al doilea album lansat în 1974 „Too Much Too Soon” şi turneul care a urmat, formaţia s-a destrămat. Influenţa lor însă se regăseşte într-un şir lung de formaţii Rock, Glam şi Punk: Ramones, The Damned, The Clash, Dead Boys, The Smiths, Sigue Sigue Sputnik, Kiss, Hanoi Rocks, Mötley Crüe, Faster Pussycat, JetBoy şi Guns N’ Roses.
În 2004, Morrissey (ex-The Smiths), vechi fan al trupei, a reuşit să readucă cei trei supravieţuitori: David Johansen (voce), Sylvain Sylvain (chitară) şi Arthur Kane (tobe) pentru Meltdown Festival-ul de la Londra. De aici a fost doar un pas nou album, „One Day It Will Please Us to Remember Even This” în 2006, un disc realizat cu aportul lui Steve Conte (chitară), Sami Yaffa (bas), Brian Koonin (pian) iar în locul veteranului Kane, Brian Delaney la tobe şi Read more Înapoi la Punk ›
INDECÉNT, -Ă, indecenţi, -te, adj. Care calcă sau contrazice legile decenţei; lipsit de pudoare; necuviincios, neruşinat, impudic, licenţios. – Din fr. indécent, lat. indecens, -ntis.
adj. v. obscen. (DEX )
Vă anunţam sâmbăta despre „Ziua Porţilor Deschise” la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti şi despre expoziţia la care şi un prieten de-al meu urma să expună un tablou.
Cum povesteşte chiar el , a fost sunat cu 10 minute înaintea vernisajului şi a fost anunţat că lucrarea sa a fost retrasă din expoziţie pe motiv de „indecenţă”. Indecenţă relativă, relaţionată la celelalte lucrări expuse între care, din ce am înţeles, mai erau şi alte nuduri. Da’ vorba lu’ Andrei, ceva este sau nu indecent. Punct.
Mi-am amintit iar de această piesă Paraziţii şi de cele spuse de Andrei Gheorghe. Nu ştiu cine şi după ce criterii poate decide ce este indecent. Eu sunt un Punker împuţit, obsedat şi obscen. Recunosc. Măzgăliturile mele sunt mai… deocheata. Îmi plac femeile. Care-i problema? Îmi place sexul şi uneori asta se vede şi în lucrurile pe care le…fuck. Asta e! Am schimbat titlul paginii din „brushvox dezgolit” în „Mr. Pan(k)sament”, dar esenţa rămâne: eu nu ascund şi n-am să mă ascund, sunt cine sunt şi îmi asum acest fapt. Nu-s frumos, nu-s deştept, n-am moţ şi n-am cine ştie ce merite. Dacă am făcut sau fac ceva, este pentru că asta am chef să… fuck.
Mi-am amintit de o expoziţie de acum câţiva ani la care am fost invitat alături de un tip condamnat pentru omor din culpă care la „mititica” şi-a descoperit vocaţia de pictor şi astfel şi-a mai uşurat detenţa. Totul a fost ok până mi-am dus lucrările şi le-am expus lângă ale sale. A doua zi dimineaţa – ziua vernisajului – nu mai erau. Acum nu ştiu dacă eu nu mă pretam să expun lângă un ex-condamnat, sau fostul deţinut nu se preta la pictura din libertate, dar mi-am luat „jucăriile” şi le-am expus cu 2 săli mai încolo pe cont propriu şi toată lumea a fost fericită.
Dar nu despre mine este vorba. Revin la ce spunea Gheorghe: „cu ce este mai indecentă pula decât să fuţii miliarde” – adaug eu – din banii publici? În ziua în care Primăria a autorizat marşuri pentru „diversitate”, marşuri pentru „normalitate”, să dai jos de pe un perete într-o sală de expoziţie un nud, mi se pare grosolănie.
Ce mă enervează este faptul că generaţia tânără trebuie să înghită aceleaşi porcării pe care le-am primit şi noi pe gât ani de zile. Am mai povestit eu despre marea cumetrie care infectează tot sistemul şi toată societatea, dar poveştile nu duc nicăieri.
Până una-alta mă oftic că homosexualii reuşesc să se organizeze şi să iasă-n stradă, iar noi, marea majoritatea, rămânem tăcuţi şi înghiţim toate mizeriile clasei politice şi a câtorva şmecheri profitori. Nu ştiu ce şi câte trebuie să se mai întâmple ca oamenii să aibe boaşe din nou să iasă-n stradă şi revoluţia începută în 1989 să se finalizeze….
Ne merităm soarta frate!
Dar să rămânem puţin în zona artei, reiau un blog scris anul trecut şi publicat în altă parte despre artă. Şi îmi pun întrebarea: la ce valori ne referim?
M-am uitat pe topul celor mai vânduţi artişti plastici contemporani. Cam mult plastic şi… contemporanul ţine loc de artă. Dar nu sunt un critic demn de luat în seamă şi gusturile nu se discută.
Pe primul loc se află artistul American Jeff Koons cu un preţ record de 14,5 milioane euro, obţinute pentru sculptura “Balloon Flower (Magenta)” de casa de licitaţii Christie’s din Londra.
Koons a studiat pictura la School of the Art Institute of Chicago şi la Maryland Institute College of Art. La începutul anilor 80, după modelul Fabrici lui Andy Warhol sau al Studioului lui Damien Hirst, Koons şi-a amenajat un studio de lucru în SoHo la New York unde 30 de angajaţi lucrau pentru a realiza lucrările sale.
Koons şi-a angajat şi un consultant de imagine şi a postat o serie de reclame cu el în revistele de artă. A atras atenţia mass mediei prin căsătoria cu Ilona Staller, cunoscută ca actriţa de filme pornografice, Cicciolina, căsnicie reflectată în seria de lucrări “Made in Heaven”.
Catalogat Neo-Pop, lucrările lui Koons sunt de un gust cel puţin îndoielnic, definite ca parodii ale kitschului şi consumismului modern. Cota sa actuală probabil nu reflectă valoarea sa artistică, ci este rezultatul contextului social şi geo-economic actual, în care cei mai mulţi investitori în lucrări de artă provin din Europa de Est, mai ales noii îmbogăţiţi din fosta Uniune Sovietică.
Britanicul Damien Hirst cu vânzare la 12,7 milioane euro, se situează pe locul doi. Hirst a devenit cunoscut pentru lucrările sale care predominant au ca subiect central moartea, dar şi pentru legătura sa cu colecţionarul Charles Saatchi. Ultima sa reuşită se leagă de o licitaţie de la Sotheby’s, unde a obţinut 140 milioane de euro dintr-un foc, pe mai multe lucrări.
Pe locul trei apare Americanul Jean-Michel Basquiat, considerat primul artist Graffiti. Cea mai scumpă lucrare a sa a fost vândută cu 9,6 milioane euro. Deşi a murit la doar 28 de ani, artistul e unul dintre marile mituri ale artei contemporane. A creat un stil unic, melanj de arta bruta si street-art, inventand un gen care a facut cariera ulterior. Lars Ulrich, tobosarul trupei Metallica, va scoate la vanzare, la casa de licitatii Christie’s, un tablou semnat Jean-Michel Basquiat, evaluat la circa 8,9 mil. Euro. Licitatia va avea loc pe 12 noiembrie. Organizatorii estimeaza un record de pret pentru o opera a lui Basquiat. Pictura, intitulata “Boxer”, a fost achizitonata de catre Ulrich cu 10 ani in urma.
Moarte prietenului de o viaţă, chitaristul The Stooges, Ron Asheton în data de 6 ianuarie 2009, a schimbat agenda lui Iggy Pop radical. A anulat toate concertele pentru acest an, inclusiv spectacolul programat la Bestfest. În aceste condiţii, faptul că Iggy lansează un nou album solo, a venit pe neaşteptate.
Ultimul album a fost scos în 2003, „Skull Ring”, un disc zgomotos, în maniera clasică, tradiţională, urmat de reuniunea formaţiei The Stooges şi la fel de clasicul şi zgomotosul album „The Weirdness” din 2007.
După 41 de ani de carieră, 6 discuri cu The Stooges şi 14 albume solo, la 62 de ani, Iggy ne surprinde cu 36 de minute de Jazz, un amestec de parfum Parizian cu aromă de New Orleans, un disc,cum o spune chiar el „mai liniştit”.
Discul este inspirat de cartea „La Possibilité d’une île” (Posibilităţile unei insule) a lui Michel Houellebecq, recunosc, nu am citit cartea, nu cunosc autorul.
„Les feuilles mortes” (Autumn Leaves) care deschide albumul sună cunoscută din interpretările anterioare a lor Yves Montand şi Edith Piaf, este un standard Jazz franţuzesc din anii ’40 şi în varianta lui Iggy aminteşte de Serge Gainsbourg. Vocea lui Iggy este răguşită şi discretă, miroase a fum, a club îmbibat cu whiskey şi a obscuritate. Saxofonul răbufneşte, piesa sună surprinzător pentru Iggy, dar are şarm.
„I Want to Got o the Beach” are acelaşi parfum franţuzesc, amprentă Tom Waits, acomodarea cu „noul” Iggy este ciudată, totul este atmosferă aerisită, melancolie şi cinism, nu sunt elemente străine de Iggy, este inedit ambalajul.
„King of the Dogs” este (şi) mai Tom Waits, are puls de New Orleans, are ritm, atmosferă de anii ’40.
„Je Sais Que Tu Sais” îmbină cu gust Parisul cu New Orleansul, blues minimal, bas/tobă, chitara discretă şi pe lângă vocea lui Iggy o voce feminină mai mult şoptită, misterioasă.
„Spanish Cost” aminteşte de un apus de soare pe o plajă părăsită, vântul aduce sunete şterse, ecouri incerte… Încă nu pare real că acesta este Iggy Pop.
„Nice to Be Dead” animează puţin atmosfera, este prima sclipire de (Blues) Rock, refrenul are toate caracteristicile personale ale lui Iggy, era nevoie de un astfel de moment.
„How Insensitive” este un standard semnat de Antônio Carlos Jobim, readuce liniştea, confirmă spusele lui Iggy că s-a săturat de „Rock-ul cu două acorduri”… Hm. Piesa este plăcută, uşor ambientală şi obscură, orchestrată rafinat, pe straturi ce cresc şi se suprapun pentru crearea atmosferei.
Chiar dacă „Party Time” nu este un nou „Nightclubbing” şi mai degrabă o piesă de pe „Arizona Dreaming”, nuanţele electro colorează în mod pozitiv discul.
„Hes Dead – Shes Alive” este absolut New Orleans, simţi mirosul deltei şi al nămolului printre acordurile chitarei.
„A Machine for Loving” este povestită de Iggy pe un fundal minimal ce doar susţine vocea, chitara acustică alternează cu cea electrică, percuţia şi toba menţine ritmul, are cadenţă.
„Shes a Business” este un Blues tradiţional, condimentat cu puţină muzicuţă şi instrumente de corzi ce accentuează izul de coloană sonoră a întregului material.
„Les Feuilles Mortes (Marcs theme)” este o variantă de închidere a primei piese, orchestrată diferit, puţin mai ritmat ca la începutul discului şi cu o partitură de saxofon mai plină, dar în esenţă este acelaşi lucru.
Discul apare oficial pe 2 iunie, sunt curios cum va fi primit. Mie mi-a plăcut, dar este altceva decât cu ce ne-a obişnuit şi cu ce aşteptăm de la Iggy.
Tosca – No Hassle (2009)
Mare lucru nu ştiam despre acest duo Austriac, cum nici despre celelalte proiecte ale membrilor Richard Dorfmeister şi Rupert Huber. „No Hassle” este al 5-lea material al proiectului şi un album concept în maniera Electro/Downtempo.
Cei doi folosesc tehnica de sampling, sintetizatoare, pian, maşini de ritm. Dacă anumite teme, sunete par cunoscute, nu este întâmplător. Cu toate acestea rezultatul este unul plăcut urechii, o muzică relaxantă, uşor meditativă, dar nicidecum solicitantă, o poţi lăsa liniştit să curgă-n fundal şi să furnizeze un ambient cald şi lejer. Momentele mai antrenante rup ingenios plutirile, tripurile şi astfel cei doi evită amorţeala şi senzaţia de monotonie. Orchestraţia este minimalistă, dar de efect şi cu gust, sunetele sunt rotunde şi bine aşezate, integrate în ansamblu. Într-o lume în care este la modă „re-conectarea”, „No Hassle” aduce un moment confortabil de… de-conectare.
Casiotone For The Painfully Alone Vs. Children (2009)
Casiotone for the Painfully Alone vine din Chicago şi este proiectul lui Owen Ashworth.
După două albume minimaliste, (Answering Machine Music (1999) şi Pocket Synphonies for Lonesome Subway Cars (2001) ), stilul a fost extins, s-au introdus instrumente adiţionale: pian, flaut, instrumente cu corzi, astfel muzica a prins gust Indie/Alternativ. Albumul „Twinkle Echo”(2003) face trecerea uşor spre discul „Etiquette” din 2006.
Cele 11 piese de pe noul material păstrează abordarea minimalistă şi orchestraţiile suave ce oferă un covor moale de sunete sub vocea caldă şi calmă a lui Owen al cărui abordare aminteşte de Eels în momentele lor cele mai relaxate.
Nu este un produs de geniu, nu reinventează Indiul şi nici nu-l revoluţionează, dar o audiţie merită, este… chill.
Datarock – Red (2009)
Datarock sunt o formaţie Norvegiană ajunsă la al 3-lea album. Pornit ca un trio de prieteni în 2005, după plecarea lui Kevin O’Brien, formaţia a rămas un duo format din Fredrik Saroea – Voce, chitară, tobe, clape şi Ketil Mosnes – Bas, programare, clape, voce.
Stilul abordat este un Post-Punk pe linia Electro/New Wave, îşi numesc ca influenţe majore nume ca Devo, Talking Heads şi Happy Mondays, eu aş mai adăuga Yes şi Focus în abordările lor cele mai comerciale şi în anumite momente mi-au amintit şi de The Stranglers.
„Red” va fi lansat oficial în septembrie şi conţine 13 piese, o parte din ele fiind de factură mai progresivă, celelalte încadrate în maniera Dance/New Wave cu amprentă Retro şi Revival.
Mi-au plăcut „The Blog”, „Give it Up”, „In the Red”, „Fear of Death” şi „Amarillion”.
Un material plăcut, ascultabil, pretabil pentru maşină, iPod sau şters praful prin casă într-o dimineaţă de duminică.
Mobile In Motion – Shadows of Danger (2009)
Este un proiect Electro ambiental, minimalist, cu amprente de Trip-Hop şi Downtempo. Pot fi gustaţi pe MySpace şi cu toate că piesele sunt cântate în limba engleză, par francezi. În lipsă de informaţii, dau şi eu cu presupusul, sper că nu şi cu băţul în baltă.
Cele 14 piese ale albumului „Shadows of Danger” jonglează între elementele amintite, uneori cochetează cu puţin spirit de (Acid) Jazz, alte ori se reduce totul la un minimalism obscur, mecanic şi construit exclusiv din zgomote nedefinite, dar rezultatul este interesant şi audiabil. Poate nu au şarmul celor din Koop, n-au nervul unor Us3, nu-s nici muzicali ca A.I.R., dar în fiecare piesă au ceva, sunt câteva momente foarte bune şi tot discul este cursiv, n-are găuri, mereu alternează abordarea, sunetul şi stările în aşa fel încât te ţin „legat” să-i asculţi. Mi-a plăcut „The Dude” cu ruperile electro şi valurile zgomotoase, Jazz-ul modernist din „20_2047” cu umbre de Miles Davis, suspansul fragmentat din „Firestorm”, abordarea a la Business of Punishment din „American Diarrhea 2”, „Sure Thing” este un amestec de coloană sonoră, zgomote electro şi balans Jazz, foarte dinamic, antrenant.
E un nume care merită memorat şi dacă apar prin vre-un club nu trebuie rataţi!
Pe numele său adevărat John William Lowery, John 5 s-a născut pe 31 iulie 1971 la Grosse Pointe, Michigan şi conform celor spuse de el, a pus mâna pe chitară la 7 ani şi nu i-a mai dat drumul.
Mulţi cred că Punk-ul a început şi s-a terminat cu Sex Pistols. Sau mai rău, cu The Offspring sau cu Green Day.
