N-am mai vorbit în ultima vreme despre „realitate”, despre lucrurile concrete şi imediate din jurul nostru. Nu prea mai am stomac pentru ele, nu prea e mare lucru de spus. S-a retras cu târle şi trâmbiţe Mihaela Rădulescu din media „jegoasă”, media din care s-a hrănit, media în care şi-a câştigat faima, popularitatea şi nu în ultimul rând traiul mult mai decent decât au majoritatea românilor. S-a retras într-un moment în care în primele patru luni ale acestui an, investiţiile publicitare în piaţa TV autohtonă au scăzut cu 30% faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut, iar cele din presa scrisă, cu 40%. Trusturile media nu prea mai au de unde să scoată sume fabuloase pentru a plătii „vedete” mai mult sau mai puţin veritabile, reale. Ogică, Sexy Brăileanca, Alina Plugaru, Nikita, Piticul Porno, Naomi, Magda Ciumac versus Andreea Marin, Teo Trandafir, Mircea Radu sau Mihaela Rădulescu. Atâta timp cât scandalurile, trivialul, nuditatea şi nulitatea vând publicaţiile şi fac audienţe cu investiţie minimală sau zero, tradiţionalul „merge şi aşa” se aplică şi în mass-media. „Titus Steel a ejaculat din greşeală pe un cameraman“ este titlul unui pretins comunicat de presă difuzat săptămâna aceasta de Radio 21. Se poate şi aşa… Staţi aproape, nu ştiţi ce pierdeţi! Ha ha ha! 😛 😛 😛
Normalitatea mă sperie. Este o generalizare ambiguă care pentru fiecare din noi reprezintă cu totul altceva. „Marşul pentru normalitate” versus „Marşul pentru diversitate” este mai mult o găselniţă mediatică, decât un act real cu substanţă. Nu am înţeles şi nu înţeleg ideea de „gay pide parade” – marşul mândrieri de a fi gay – cum nici contra partida, marşul mândriei de a fi „normal” nu are nici un sens pentru mine. Nu te poţi mândrii pentru o infirmitate – să zicem marşul mândriei de a fi ciung – cum nici un marş că eşti mândru că nu eşti ciung nu are sens. Nu ştiu dacă homosexualitatea poate fi comparată cu infirmitatea, probabil nu, dar evident, abordarea este relativ similară. N-am nicio vină pentru faptul că-s alb, că-s blond, că am ochii albaştrii. Nu mă simt responsabil nici pentru inchiziţie, nici pentru sclavagism sau holocaust. Nu sunt mândru de faptul că sunt heterosexual. Şi are dreptate Un Soricel când spune că fiecare individ este o minoritate. Şi dacă mai mulţi indivizi se grupează în jurul unor idei sau caracteristici pe care le consideră comune, este treaba şi dreptul lor. Eu nu mă simt bine în nicio „adunătură”, sunt mult prea egoist şi egocentric pentru asta, dar, asta este problema mea. N-am să arunc pietre nici în grupările de ultraşi, nici în fanii Michael Jackson, mă doare-n cot de Martorii lu’ Iehova şi n-am să mă înscriu în nici un partid politic. Punct. Dar asta este decizia mea intimă şi fiecare din noi decide pentru el. Nu vreau să voteze nimeni pentru mine şi în locul meu.
Asociaţia „ACCEPT“, care promovează toleranţa şi diversitatea, organizează sâmbătă, între orele 17.00 şi 19.00, Parada Gay, în timp ce vineri seară, de la 17.00 la 20.00, şi sâmbătă dimineaţă, între 10.00 şi 14.30, două organizaţii de dreapta, Asociaţia Noua Dreaptă şi Asociaţia pentru Cultură „Alfa“, au planificat marşuri sub deviza „Pentru normalitate“.
Patriarhia Română atacă Primăria Generală a Capitalei pentru că a aprobat organizarea a două manifestări contra comunităţii de homosexuali şi lesbiene din România, în zilele de vineri şi sâmbătă, care ar avea ca punct de organizare Dealul Mitropoliei. Totodată, conducerea Bisericii Ortodoxe susţine despre organizatorii celor două manifestaţii – Federaţia Organizaţiilor Ortodoxe Provita din România, Alianţa Familiilor din România, Forul Ortodox Român, respectiv Asociaţia Noua Dreaptă – că funcţionează fără binecuvântarea Sfântului Sinod şi urmăresc doar să-şi facă reclamă.
Ce vrea publicul depinde şi de cum este educat publicul….
În final, dar nu în ultimul rând, vă invit la un vernisaj. 🙂
Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti organizează sâmbătă, de Ziua Porţilor Deschise, mai multe workshopuri şi o paradă de modă neconvenţională. De asemenea, cei interesaţi pot achiziţiona lucrări ale studenţilor.
În spaţiul expoziţional al Universităţii Naţionale de Arte din strada general Constantin Budişteanu, va avea loc, de la ora 19,00, vernisajul expoziţiei „Întâlniri vizuale”.
“Evenimentul reprezintă prima colaborare experimentală ce reuneşte produsele dialogului artistic (conceptual şi formal) dintre studenţii secţiilor de Grafică şi Pictură din cadrul Universităţii Naţionale de Arte Bucureşti”, se arată într-un comunicat al Universităţii.
La expoziţie participă şi un prieten, Andrei Pavel cu lucrarea de grup intitulată „Lilith”.
Oraşul respiră greu, sudoarea curge-n valuri şi se lipeşte de noi, devorează tot. Mai bifez o staţie, o zi, un vis împuşcat, împănat, pus ca trofeu pe cerul negru şi indiferent. Dau mai tare muzica, înfig cât pot de adânc căştile-n urechi, urăsc dopurile acestea, urăsc transpiraţia, am o listă neîncăpătoare pentru tot ce urăsc şi am obosit tot urând totul.
„it’s not like I made my self a list
of new and different ways to murder your heart”
Jos, în burta oraşului ritmul este diferit, zâmbetele zugrăvite cu lumină de neon se reflectă prietenos pe pereţii pătaţi cu amintiri, stropiţi cu bere, zgâriaţi de dezamăgiri înecate-n fum…
„I’m just a painting that’s still wet,
if you touch me I’ll be smeared,
you’ll be stained
stained for the rest of your life”
Prima bere, prima ţigară, prima privire, prima atingere, prima firimitură dintr-o poveste neîncepută şi sortită sfârşitului, primul sunet, primul ciob, primul strigăt surd.
”So turn around ,walk away
before you confuse the way we abuse each other
you’re not afraid of getting hurt
and I’m not afraid of how much i hurt you”
The Legendary Pink Dots. N-ai ce povestii despre un concert Psihedelic într-o eră a consumului în care este mai şic să fi „post” sau „retro” prăfuit, să fi orice numai tu însăţi nu, când este mai important să fi văzut decât să vezi şi conversaţiile se termină inevitabil cu: „ce vremuri au fost acelea!”.
”I’m well aware I’m a danger to my self
are you aware I’m a danger to others ?
there’s a crack in my soul
You thought it was a smile”
Zâmbesc. Am bătut sistemul acum 20 de ani şi mi-am dat seama că am să-l mai bat. Coşuri de gunoi pline…
„whatever doesn’t kill you…
it’s gonna leave a scar…”
Mă uit la afişul cu The Amsterdams şi îmi amintesc de „Portocala Mecanică”, muzica lor (îmi) aminteşte de Midnight Oil şi Kaiser Chiefs în egală măsură, băieţii au strâns 11 piese pentru albumul lor de debut „Adolessons” şi-l lansează în seara aceasta la Silver Church la ora 20.30.
Intrarea costă 25 RON şi primeşti şi CD-ul pentru banii aceştia sau poţi cumpăra ultimul număr al revistei Sunete care conţine o invitaţie pentru spectacol.
În această seară de la ora 21 vor cânta la Bucureşti, în Control Club (Str. Academiei nr.19, Telefon: 0733 927 861) formaţia The Legendary Pink Dots, după ce ieri seară (habar n-am avut) au evoluat în acelaşi loc jumătate de oră formaţia şi câte un bloc solo doi din membrii formaţiei, Edward Ka-spel şi The Silverman.
Actuala componenţă a grupului Anglo-Olandez este: Edward Ka-spel (solist vocal, keyboards, gadgets), Phil “The Silverman” Knight (keyboards, electronic devices, gadgets), Niels Van Hoorn (saxofon, flaut, clarinet şi alte instrumente de suflat), Martijn De Kleer (chitară, bass, banjo, vioară, percuţie, gadgets) şi se află în turneul de promovare al noului lor album lansat anul trecut, „Plutonium Blonde”.
Nu-mi plac şi nu sunt elegante comparaţiile, dar ca să vă faceţi o ideea, The Legendary Pink Dots sunt cel mai apropiaţi de formaţia germană Can şi linia numită Krautrock, muzică experimentală cu rădăcini în Rock apărută la sfârşitul anilor ’60. Tot strict pentru cunoscători, seamănă şi cu T.C. Matic, formaţia Belgiană de avangardă de la sfârşitul anilor ’70 din care ceva mai cunoscut a devenit ulterior Arno (Hintjens).
The Legendary Pink Dots sub această titulatură şi prin multiplele proiecte colaterale şi albume solo realizate de membrii grupului au o discografie impresionantă de peste 40 de realizări, primul disc fiind lansat în 1981.
Cele 55 de minute şi zece piese ale albumului „Plutonium Blonde” păstrează linia experimentală, de avangardă a grupului.
„Torchsong” porneşte zgomotos, uşor agresiv, sunetele se suprapun, este o piesă tensionată, mi-am amintit de un alt grup experimental, dEUS şi de primele lor două albume, dar LPD sunt mai abstracţi, aici uşor Industriali.
„Rainbows Too” începe cu un sintetizator a la Kraftwerk, vocea povesteşte în maniera melodică a primelor discuri Pink Floyd, are un groove psihedelic de anii ’70 întrerupt de un experiment (free) Jazz cu un saxofon răguşit şi zgomote obscure ca apoi să revină la tema de bază şi la amintitul spirit Floyd.
„A World with No Mirrors” ne menţin în aceeaşi zonă de plutire, chitara acustică parcă pâlpâie ca un led în beznă, flautul înmoaie fumul imaginar, piesa prinde viaţă, are uşor iz de Folk ca apoi să urmeze un nou picaj într-o zonă a zgomotelor şi umbrelor sonore.
„My First Zonee” are la bază sintetizatorul buclucaş, tema este uşurică şi veselă, vocile dialoghează, piesa este jucăuşă, micile experimentele doar colorează, nu şi abstractizează compoziţia.
„Faded Photograph” este o incursiune în clar-obscurul zgomotelor furnizate de sintetizatoare şi colorate cu puţin flaut, unicul lucru de care te poţi agăţa cu certitudine este vocea ce aminteşte din nou de Pink Floyd.
„An Arm and a Leg” începe cu remarca „ce lume minunată” ca să urmeze şi întrebarea (retorică) „ai simţit vreodată că este şi a ta?”. Urmează 6 minute experimentale, un amalgam de sunete şi voce în creştere şi descreştere în care la un moment dat nu mai ştii care este braţul, care piciorul, dar tăvălugul te poate lua cu el. Uşor free, dar interesant.
„Mailman” nu e „postman”, sună o dată şi bine, un Pink Floyd cu banjo, prinde bine momentul de relaxare, 2 minute de respiro.
„Oceans Blue” este o călătorie abstractă, un fel de muzică pentru un film mut, eventual alb/negru… filmul se mai rupe sau, ca în cazul unui pick-up, mai sare acul. Poţi să-ţi închizi ochii, poţi visa… Unii cred că-şi aprind… dacă n-au făcut-o deja.
„Savannah Red” în contrast cu piesa anterioară este aproape un dans, durează doar puţin peste un minut, dar clapele cu sunet şi ritm de bongosuri te redirecţionează spre lumină, poate…realitate.
Finalul cu „Cubic Caesar” este încă o călătorie în abstract, cum fiecare disc Legendary Pink Dots poate fi asimilat unei călătorii – să nu zic trip! – , sunetele vin şi trec ca vântul blajin de seară de vară, este puţin suspans şi sunetele dispar încet-încet. Se stinge lumina.
Cred că este un experiment să-i vezi live, 45 RON biletul, nu este chiar un capăt de ţară, cu toate că nici ieftin nu este pentru un club şi o perioadă tot mai de criză… Organizatorii ne bombardează cu oferte care mai de care, concertele, spectacolele se ţin lanţ şi cred că uneori într-un club, un nume mai obscur poate oferii un experiment mult mai incisiv decât un super-show pe un stadion.
Cine n-a văzut filmul Desperado cu Antonio Banderas şi Salma Hayek sau un alt „măcel” cinematografic al lui Roberto Rodriquez „From Dusk Till Dawn”? Coloana sonoră a primului film conţine 2 piese ale formaţiei Tito & Tarantula: „White Train (Showdown)” şi „Back to the House that Love Built”, iar în al doilea, probabil cea mai cunoscută piesă a formaţiei: „After Dark”. Tito Larriva (voce, chitară) are un rol minor, dar important în Desperado iar în „From Dusk Till Dawn” apar ca formaţia care cântă în „Titty Twister”.
Piesele furnizate pentru coloanele sonore ale filmelor constituie şi baza primului album, „Tarantism”, lansat în 1997.
Duminică, 7 iunie, de la ora 20, ARTmania aduce în Hala de Muzică (Şos. Mihai Bravu 475) la Bucureşti formaţia Tito & Tarantula în promovarea celui mai proaspăt album al lor, „Back into the Darkness”, lansat anul trecut.
„Back into the Darkness” este al 4-lea disc al formaţiei construite în jurul mexicancei Larriva, din componenţa actuală mai făcând parte Steven Hufsteter la chitară, Caroline Rippy la bas şi Alfredo Ortiz la tobe. Trupa a fost înfiinţată în 1992 în Los Angeles după ce Larriva mai activase în formaţiile The Plugz şi Cruzados, cea din urmă cântând în deschiderea unor nume sonore ca INXS şi Fleetwood Mac.
Cu toate acestea, formaţia este mult mai cunoscută în Germania decât peste ocean.
„Back into the Darkness” este un set de 13 piese noi în aceeaşi manieră de Southern Rock şi Blues „murdar”, inevitabil amintesc uşor de ZZ Top, cu siguranţă se potrivesc de minune pe scena unui club unde se poate crea atmosferă. Pe lângă piesele care i-au consacrat: “After Dark”, “Back to the House That Love Built”, “Strange Face of Love”, “Angry Cockroaches”, de pe materialul nou mi-au plăcut „Now That You’re Gone”, antrenanta „Machete”, „Monsters”, „In My Car” şi amuzanta „If You Love Me”. Este un disc colorat, cursiv, are sare şi piper chiar dacă nu este revoluţionar, nu reinventează nici roata, nici vre-un combustibil alternativ ne-poluant. Este Rock pur şi simplu, zemos şi spumos.
Preţul biletului este de 50 RON, cam „lung” zic eu, dar vorba aceea: viaţa-i grea, noroc că trece repede! Ha ha ha! 😛 😛 😛
Şi la muzică ne pricepem toţi ca la fotbal, politică şi… criză. Pretindem şi avem pretenţii: artistul ne este dator, este obligat să ne servească şi să ne satisfacă. În definitiv suntem clienţii. Consumatorii. Descărcăm tot de pe internet (ilegal) şi criticăm: „băi, ce de c*cat e!” ha ha ha! 😛
Cred că mulţi fani şi-ar dorii la doi ani un nou set de „Antichrist Superstar”, dar dacă asta am primii, cu siguranţă am fi indignaţi că Manson nu mai inventează şi nu se reinventează ci doar repetă o reţetă de succes. Orice face un artist mereu cineva o să fie nemulţumit.
Am strâmbat şi eu din nas la orientarea mai Pop al „Mechanical Animals”-ului, am lăsat multă vreme pe repeat „The Golden Age of Grotesque”-ul şi m-am acomodat mai greu cu abordarea minimalistă, amprenta Glam-Goth şi burlescul albumuli „Eat Me, Drink Me”. Stările, frământările, viziunile unui artist nu se suprapun, nu se intersectează tot timpul cu ale mele, cu ale noastre, cum nici criza şi crizele personale nu ne afectează în acelaşi fel sau nu sunt identice.
În toamna lui ’94 a venit un prieten cu o casetă pirat, mi-a zis că e nu ştiu ce trupă a fostului chitarist din Nine Inch Nails, lui nu-i plac „chestiile” astea, dar ştie că-s fan, nu o vreau? Era „Portrait of an American Family”, suna ca dracu, dar mi-a plăcut. Apoi prin ’96 a explodat „Antichrist Superstar”-ul şi lumea a aflat cine este inamicul public numărul unul, duşmanul omului „normal”, al creştinului familist, corupătorul viciat al inocenţei secolului XX, idiotul care îşi asumă nu doar propriile defecte, dar – ce ironie! – ca Isus, le asumă şi pe ale noastre şi le poartă cu mândrie.
Cât marketing, cât de planificat-cosmetizat a fost brandingul Marilyn Manson, poate fi discutat, dar ce folos? Implicarea lui Trent Reznor a contribuit substanţial şi la cariera artistului şi la producţia discului care poartă amprenta Nine Inch Nails. Întâmplător am găsit pe net (he he he) varianta originală a înregistrărilor pentru „Portrait of an American Family” înainte ca discul să fie revizuit sub supravegherea lui Reznor şi diferenţa este sesizabilă. Rămâne însă muzica dincolo de imagine şi ambalaj, „The Beautiful People” este un imn incontestabil, tot discul fiind un album concept ce a revoluţionat scena Industrial şi a deschis drumul pentru mulţi artişti spre un public mai larg.
Popularitatea nu este mereu propice. A urmat conflictul cu mentorul Reznor şi discul „Mechanical Animals” cu o abordare mai Glam, cu multe nuanţe a la David Bowie din anii 80, dar şi primele schimbări în rândul formaţiei. Lipsesc riffurile agresive, dar nu şi piesele fredonabile: „Rock Is Dead”, „The Dope Show” sau „I Don’t Like the Drugs (But The Drugs Likes Me)”. Apar şi primele balade „adevărate”: „Coma White”, „The Speed of Pain”.
Discul din 2000 „Holy Wood (In the Shadow of the Valley of Death)” readuce abordarea mai directă, mai Rock, mai zgomotoasă, are din nou un şir de imnuri fredonabile cu pumnul strâns ca „Disposable teens” şi „Fight Song”. Momentul liric este conferit de „şlagărul” „The Nobodies”.
Conform indicaţiilor, cele trei discuri constituie o singură poveste şi au fost „servite” în ordinea inversă a desfăşurării evenimentelor şi prezintă naşterea, creşterea şi căderea unui personaj fictiv, dar cu evidente trăsături auto-biografice.
„The Golden Age of Grotesque” mi s-a părut discul pe care Manson s-a simţit uşurat de povara aşteptărilor publicului şi pe care s-a concentrat asupra propriilor sale aşteptări. Astfel s-a născut un disc colorat şi dinamic, cu hit-uri ca „Mobscene”, experimente ca „Para-Noir” şi multe fraze memorabile:
„I’m not an artist, I’m a fucking work of art!”
"Când voi fi bătrân" - Acuarelelă de Marilyn Manson - http://marilynmanson.com/art/
Şi Manson este un artist. Acuarelele sale cu tot grotesc-macabrul lor, sunt fascinante. Versurile sale mereu mi-au plăcut: are o abordare directă, au consistenţă, te scuipă-n faţă sau îţi prezintă realitatea dură, Manson vorbeşte despre sine cum nu mulţi au tupeul să o facă, povesteşte totul la persoana a-ntâia indiferent despre ce lucruri macabre, groteşti sau brutale este vorba şi expunerea aceasta este dezarmantă.
Manson apare-n diferite filme cu roluri mai mari sau mai mici: Lost Highway, Party Monster, Jawbreaker, The Heart Is Deceitful Above All Things. Vă recomand filmuleţul „Beat the Devil” cu James Brown din seria „The Hire” al filmelor de scurt metraj BMW în care apare secvenţial şi Manson cu biblia în mână… ha ha ha! Dar merită ascultată părerea lui despre arme şi violenţă în America în „Bowling for Columbine” al lui Michael Moore, film ce pleacă de la incidentul de la Columbine High School din 1999 şi pentru care ţap ispăşitor a fost găsit Rock-ul şi… Marilyn Manson. Manson, vorba lui, este un milion de lucruri… 🙂
(diferite portrete ale lui Manson pictate de mine pe discuri...)
„Eat Me, Drink Me” din 2007 a adus un Manson mai sobru, preocupat mai mult de problemele personale decât de soarta lumii, discul este mult mai Goth şi mai puţin Glam (Rock), lipsesc aproape complet răbufnirile violente şi momentele mai relaxate, este o fereastră spre interior, un tărâm nu mereu luminos, de multe ori alunecos, plin de sertare ascunse şi în care ascundem. Nu este un album comod şi în ciuda minimalismului din abordare, nici foarte comestibil.
V-am fiert suficient! Am fost totuşi „salon”, nu v-am plictisit nici cu Spooky Kids, nici cu Satan On Fire… Ha ha ha! Să vă spun – în opinia mea – cum stă treaba cu „ArmaGoddamnMotherfuckinGeddon-ul după Manson în anul de graţie 2009.
„The High End of Low” va fi lansat oficial astăzi şi este al 7-lea disc de studio a lui Manson. Brian Hugh Warner a împlinit 39 de ani, Marilyn Manson 20. Este un bărbat în toată firea, un Rockstar „copt”, cu experienţă.
Nu-mi place să citesc ce spun alţii, dar am făcut-o de această dată şi critica deja strâmbă din nas. Unii deplâng faptul că iar n-a repetat Antichrist-ul, îl văd ba prea cuminte, ba previzibil în versuri menite să şocheze. Pe orizontul larg de aşteptare era imposibil să faci un disc care să mulţumească toate aşteptările aşa că fiecare va trebuii să vadă unde va aşeza discul. L-am ascultat de 5-6 ori şi încă-l mai ascult. Ca o descriere generală şi implicit superficială, noul album este o îmbinare a ultimelor două producţii: a rămas atmosfera Goth, aroma burlesc-macabră, dar sunt şi piese dinamice, posibile imnuri pentru adolescenţi iar sunetul este poate cel mai apropiat de „Mechanical Animals”, adică au revenit pe un făgaş mai Glam, mai digerabil. Lipseşte însă tăişul Metalic, nici urmă de riffurile memorabile din perioada Antichrist sau Holy Wood. „Devour” începe clar-obscur cu atmosfera încărcată ce aminteşte de precedentul disc. Lucrurile se aşează, cresc şi prind contur treptat. Din Gothicul de pornire iese o piesă Rock în toată regula. „Pretty as a Swastika” a încins deja spiritele, atrage protestele şi scandalul şi Manson cu siguranţă râde-n palmă şi de data aceasta. Este o piesă zgomotoasă, tumultoasă şi aminteşte de momentele de pe Holy Wood. „Leave a Scar” începe sănătos cu duo-ul minimal bas-tobă, chitara e Glam/New Wave, ritmul apăsat, uşor săltăreţ are premiza unui imn, linia melodică este simplistă, dar memorabilă, textul nimerit: „ce nu te omoară lasă urme…” „Four Rusted Horses” începe leit „Personal Jesus” (varianta acustică), refrenul Glam/Goth urmează direcţia de pe „Eat Me, Drink Me”, este o construcţie minimalistă cu vocea în centru, o chitară acustică, un bas distorsionat bine ascuns în umbra tobei şi mici artificii de sintetizator şi intervenţii de chitară electrică. „Arma-Goddamn-Motherfuckin-Geddon” poate sună pueril, dar se lipeşte de urechi, fredonezi şi involuntar, piesa putea fi şi pe Mechanical Animals, eu căutam un sunet mai tăios pentru chitară, dar dacă tot sunt aşa priceput să fuck pe deşteptu’ pe discul meu! Ha ha ha! „Blank and White” este încă o combinaţie de New Wave, Glam şi Rock, frazele minimaliste alternează cu cele apăsate şi cu sunet plin. Manson ia la mişto puştii (mai mult puştoaicele) ahtiate după vedetele Rock şi imnurile de o vară, ne vinde o acadea pe post de şlagăr şi o face bine, cu umor. De apreciat că Manson pare să îmbătrânească frumos cu publicul său, nu pretinde că are tot 19 ani, a devenit mai cinic şi nu forţează acelaş tipar “Beautiful People” doar de dragul de a vinde mai mult sau a face pe placul fanilor…
„Running to the Edge of the World” este o baladă acustică pentru care în anii 80 l-ar fi invidiat toate formaţiile „Hair Metal” de la Poison la Motley Crue, totuşi Manson îi dă un refren puţin diferit, dar aici, parcă Manson se cam copiază, se repetă, „gluma” aceasta am mai ascultat-o tot de la el. Aş risca puţin: piesa are şi un vag iz Country… 🙂
Trec la basul gras din „I Want to Kill You Like They Do in the Movies” şi la încă un moment sumbru, de atmosferă, o piesă relativ lentă, dar interesantă şi presărată cu mici experimente ce o fac gustoasă în ciuda celor 9 minute. „WOW” are la temelie basul fuzzat pe care ca un puzzel este construită o melodie condimentată cu sunete „ciudate” de sintetizator, dacă e să compar, seamănă puţin cu „I Don’t Like the Drugs”, dar este mai puţin săltăreaţă. „Wight Spider” are sunet plin, porneşte abrupt ca apoi ritmul să revină pe o treaptă inferioară, intermediară, simt puţin lipsa de vână, de explozie, de furie de pe disc, dar asta iar, este părerea mea profund subiectivă.
Luată separat, nu-i o piesă rea. „Unkillable Monster” este un potenţial şlagăr în cel mai prietenos sens al cuvântului. Aminteşte de un milion de piese din anii 80, este uşor Blues, puţin Country, armoniile sunt suspect de calde, refrenul puternic şi bombastic. Exagerez evident, dar putea să o cânte şi Rod Stewart! Ha ha ha!
Din „We’re From America” mergeau încă 2-3 bucăţi, în sfârşit chitara preia conducerea, toba prinde puţin viaţă, nu este nici asta cea mai rapidă piesă a lor, dar este imnul pe care-l aşteaptă cel mai mulţi, mai puţin conservatorii care şi-l doresc pe Manson arzând în Iad. Ha ha ha!
Din păcate „I Have to Look Up Just to See Hell” calcă iar frâna, revine ritmul mediu spre lent, predomină atmosfera sumbră, servită corect de Manson, dar oarecum repetitiv tocmai prin abordarea minimalistă. „Into the Fire” este următoarea baladă, introdusă de pianul care domină toată piesa, mai puţin soloul de chitară electrică, armonioasă, cu gust. Nu este încă un „Coma White”, este totul mult mai dezbrăcat, mai minimalist. „15” este a 15 şi ultima piesă a discului, ţine loc de concluzie şi ne face cu mâna zâmbitor amar. Toba este filtrată, orchestraţia elegantă şi subtilă, creşte exponenţial, lasă momente de respiro, în ciuda faptului că este încă o piesă destul de lentă, este unul din momentele cele mai inspirate şi ne lasă cu un gust plăcut la sfârşit şi astfel ne face să mai parcurgem materialul încă o dată, să-i mai acordăm o şansă.
Discul bonus conţine 6 remixuri mai mult sau mai puţin inspirate: “Arma-goddamn-motherfuckin-geddon” (Teddybears Remix), “Leave a Scar” (Alternate Version), “Running to the Edge of the World” (Alternate Version), “Wight Spider” (Alternate Version), “Four Rusted Horses” (Opening Titles Version) şi “I Have to Look Up Just to See Hell” (Alternate Version), iar ediţia Delux mai are două piese: “Fifteen” [iTunes bonus track], respectiv “Into the Fire” (Alternate Version) [iTunes pre-order & Japanese versions].
Nu este o (nouă) revoluţie, salvarea nu vine de la Manson şi dacă salvarea o căutăm, ea a fost şi este tot exclusiv în noi. Manson ne-a servit încă 15 piese, 72 de minute plus 28 de minute de bonusuri.
L-am ascultat şi am să-l cumpăr cum le-am cumpărat şi pe celelalte.
Toţi avem schelete-n dulap. Unii păstrează dulapul sub cheie, alţii merg mai departe şi ascund dulapul în pod, în pivniţă, într-o debara sub o prelată sau chiar încearcă să-l zidească. Poţi fugii, te poţi ascunde, dar nu şi de tine. Sub mantaua unui banal contabil prăfuit se poate ascunde o minte bolnavă, gospodinele se pot transforma în criminale, există click-uri şi de-click-uri, lucruri despre care nu vorbim şi altele despre care nu se poate spune nimic, tabieturi şi tabuuri, secrete şi defecte, obsesii şi negaţii, jumătăţi de adevăr care fac adevărul să devină un fals, lumini şi umbre:
viaţa nu este un film alb/negru …
Sunt artişti (artiste) despre care nu poţi spune lucruri drăguţe. Un „îmi place” sau „nu-mi place” nu acoperă nici pe departe subiectul. Sunt artişti care nu pot fi asimilaţi de snobi oricât s-ar străduii, pot devenii celebrii, dar nu populari, sunt artiştii care colorează scena cu show şi ignoră business-ul, se expun şi se exprimă să se descătuşeze şi nu ţin cont de efecte şi consecinţe ci îşi urmează egoul. Arta este egoism. Arzi şi te arde.
„A te exprima pe tine însuţi e o treabă grea şi egoistă. Ea devoră tot, până şi propriul eu. La urmă, constaţi că nici nu mai ai pe cine exprima. Nu mă mai interesează nimic…”
(Graham Greene, Un caz de mutilare, Editura pentru Literatura, 1968, în traducerea lui Petre Solomon)
Tori Amos (născută Myra Ellen Amos pe 22 august 1963) este o artistă . S-a remarcat la vârsta de 5 ani câştigând o bursă la Conservatorul de Muzică Peabody de unde a fost expulzată la vârsta de 11 ani fiind indisciplinată şi nesupusă. Şi-a continuat studiile 2 ani mai târziu la Colegiul Montgomery şi a început să cânte prin baruri.
La vârsta de 21 de ani se mută în Los Angeles, joacă câteva roluri secundare în filme şi reclame, cântă într-un club, este victima unui viol… O viaţă tumultoasă într-un oraş al viselor, oraşul îngerilor.
Împreună cu chitaristul Steve Caton, basistul Brad Cobb şi bateristul Matt Sorum (trecut prin Hawk, Jeff Paris şi ulterior Johnny Cash, Guns’N’Roses, Slash’s Snakepit, Neurotic Outsiders, The Cult şi actualmente la Velvet Revolver) înfinţează formaţia Y Kant Tori Read (numele este o referire la faptul că Tori cânta orice melodie după o singură audiere) cu care şi scot sub această titulatură un album în 1988, având un contract pentru şase discuri cu Atlantic Records.
Casa de discuri îi cere un nou material în 1989, dar este profund dezamăgită de muzica umplută cu pian şi consideră proiectul nevandabil. Împreună cu Steve Caton şi cu colegi noi, Tori revizuieşte tot materialul şi finalul este un disc tensionat, tulburător, plin de frământări sexuale şi religioase, „Little Earthquakes” este lansat în 1992, de data aceasta ca un album solo sub titulatura Tori Amos.
Urmează albumele Under The Pink (1994), Boys For Pele (1996), From the Choirgirl Hotel (1998), To Venus and Back (1999), Strange Little Girls (2001), Scarlet’s Walk (2002), The Beekeeper (2005) şi American Doll Posse (2007), ultimele patru fiind toate discuri concept, ultimul, „American Doll Posse” fiind cel mai electric şi cel mai orientat spre Rock disc al artistei cu o poveste inspirată din mitologia Greacă şi în care de-a lungul a 23 de piese, Tori însufleţeşte 5 personaje feminine diferite.
Pe Tori nu o poţi constrânge într-o cutie, nu-i poţi lipii etichete, muzica ei cu profunde rădăcini clasice se amestecă în funcţie de situaţie şi necesităţile artistei cu Jazz, cu Rock, cu orice îi foloseşte pentru a se exprima. Casa de discuri a încercat să o „vândă” ca pe un Elton John feminin, s-o „ambaleze” ca fiind un nou Joni Mitchell sau Laura Nyro, dar Tori este Tori, este altcineva, muzica ei este altceva. Ea convinge prin abordare originală, prin interpretarea sensibilă şi explozivă, prin sinceritate, prin nonconformismul natural.
Noul material semnat de Tori, „Abnormally Attracted to Sin” a fost lansat pe 19 mai 2009 şi este încă o colecţie de 17 piese însumând 76 de minute despre religie, adevăr, relaţia femeie-putere-păcat. Tori a schimbat şi casa de discuri, acesta este primul material pentru Universal, dar discul urmează linia albumului precedent, este dinamic, colorat, o combinaţie de electric şi acustic, de la Rock Alternativ la experimente abstracte sau nuanţe de Jazz şi muzică clasică. Nici de această dată Tori nu s-a transformat în Madonna.
Discul porneşte cu „Give” şi toba apăsată, cu zgomote tensionate şi pianul sobru. Este o piesă minimalistă, creşte şi descreşte, şerpuieşte la propriu şi la figurat, Eva ne oferă mărul de nerefuzat.
Primul single, „Welcome to England” este o joacă pe pian într-un ritm compus şi cu orchestraţie ce aminteşte de era Post-Punk/New Wave al anilor 80 şi cu un refren relaxat, aproape uşurel.
„Strong Black Vine” aminteşte de „Kashmir”, de Led Zeppelin-ul de pe „Houses of the Holy” şi „Physical Graffiti”, pulsează şi se întipăreşte uşor în urechi.
„Flavor” calmează ritmul, dar tensiune rămâne undeva-n umbra tobei şi vocii încadrate de armonii discrete de pian şi bas, chitara electrică şi sintetizatoarele sunt undeva departe ca într-un vis aromat.
„Not Dying Today” porneşte vesel cu tobe cu flavoare de Samba, contrar titlului este un moment vesel, aproape însorit.
„Maybe California” ne „adoarme” cu chitarele reci, cu pianul armonios, cu puţină vioară şi cu vocea calmă, inevitabil mi-am amintit-o pe Kate Bush.
„Curtain Call” este mai sobră, construită pe aceeaşi schemă minimalistă, dar totuşi plină, nu-i lipseşte nimic, creşte, este tensionată şi curge firesc, acordurile se rup natural.
„Fire To Your Plain” calcă uşor pe acceleraţie, este simplă, dar echilibrată, are mici găselniţe orchestrale care o fac dinamică şi suspect de ascultabilă.
„Police Me” începe zgomotos, este cel mai electric moment, schimbările sunt ingenioase, aproape din nimic reuşeşte să transmită mult, basul fuzat mârâie, chitarele şi viorile intră alternativ, toba bubuie sănătos şi pianul răsare în contrast cu sintetizatorul.
„That Guy” pleacă de la pian şi voce ca să crească prin orchestraţia rafinată, dar discretă.
Piesa de titlu combină momentele introvertite cu cele expansive, orchestraţia minimalistă, obscură cu secvenţele electronice, apăsate. Este o imagine sonoră de ansamblu al albumului.
„500 Miles” cu pianul jucăuş şi vocea calmă, caldă aduce un moment plăcut de relaxare.
„Mary Jane” este introdusă cu pianul apăsat şi vocea lui Tori balansează ca pe un dans pe sârmă dea-lungul piesei.
„Starling” revine la micile artificii electronice, la simplitatea copleşitoare ce te înconjoară şi te pătrunde aproape pe nesimţite.
„Fast Horse” are ceva din muzica Celtică, pluteşte şi te prinde.
„Ophelia” este încă o demonstraţie de voce-pian a la Tori, farmecul vine din şi prin interpretare. Apar şi instrumentele într-un fin crescendo spre final, dar doar atât cât să-i susţină construcţia.
Fianlul cu „Lady In Blue” este un amestec aromat de Jazz de bar cu puţin Chill electric şi minimalismul clar-obscur ce traversează subtil tot materialul.
Pare cel mai accesibil disc al artistei, dar insuficient de comercial pentru consumatorii de şlagăre şi imnuri. Tori face muzică şi bine face!
Căutam cu totul altceva, nu mai ştiu ce, când în primăvara trecută am dat peste albumul „We’ll Live and Die in These Towns” lansat în iulie 2007 al celor de la The Enemy. Piesa care dă titlul albumului îţi rămâne-n cap, este radiografia vieţii într-un cartier mizer şi rece unde perspectiva este…”and there’s absolutely nothing that you can do…” şi „toilets smell of desperation” şi „just a matter of time before you break”. „Aggro” este o combinaţie reuşită între spiritul The Clash şi abordarea a la Kaiser Chiefs, „Away From Here” este un la la la plăcut în spirit britanic şi cu amprentă de abordare Sex Pistols, „Pressure” readuce în prim plan iar veteranii The Clash şi sonoritatea Kaiser Chiefs, „Had Enough” este un Indie britanic uşor comercial, radio friendly cum se spune, dar este ok, „You’re Not Alone” are spiritul Pistols, dar e de azi, e Pop Punk şi Indie simultan, „It’s Not OK” te menţine-n ritm, curge ca tot albumul, te regăseşti în versuri şi cânţi de bucurie sau tristeţe, „Technodanceaphobia” şi „40 Days And 40 Nights” au mirosul The Clash şi puţină aromă The Sranglers, totul amestecat cu ce se poartă astăzi, „This Song” este o soră a piesei de titlu, dar mai cuminţică şi mai pentru radio ca-n final să mai fie şi o baladă adevărată, „Happy Birthday Jane”, o piesă drăguţă. Pot fi uşor acuzaţi de a fi comercial, se simte dorinţa lor de a devenii populari, dar în definitiv care artist nu-şi doreşte succesul şi aprecierea publicului? Amintitele rezonanţe nu sunt deranjante, mie chiar mi-a plăcut paralela The Clash şi cred că atuul cel mai important al materialului au fost melodiile bine scrise, orchestrate şi interpretate.
Uşor nefericită alegerea numelui, există o formaţie tot britanică şi tot de Punk Rock din anii 80 cu acelaşi nume şi cu două albume la activ („Gateway to Hell (1983) şi Last But Not Least (1984) ), o formaţie din Noua Zelandă de la sfârşitul anilor 70 şi „băieţii noştri”, trioul din Coventry adunaţi sub această titulatură în 2006.
Albumul de debut a fost bine primit de public şi critică: până la finele anului s-au vândut 222,000 de exemplare şi în primăvara anului următor au trecut de 300,000 de exemplare vândute şi astfel discul a primit certificatul de Platină. Sinle-ul „We’ll Live and Die in These Towns” a fost numărul unu în topurile britanice şi a devenit de două ori disc de Platină, dar şi următoarele single-uri, „Away from Here” şi „Had Enough” au ajuns printre primele 10 poziţii în top.
Au prins deschiderea unor turnee pentru The Fratellis, Kasabian, The Paddingtons, Ash, Manic Street Preachers şi Stereophonics, au participat la turneul „Rock ‘N’ Roll Riot” alături de Lethal Bizzle şi The Wombats şi au cântat în deschiderea concertului The Rolling Stones la O2 Arena.
Momentan sunt în propriul lor turneu în Anglia şi Irlanda şi alături de cei de la Kasabian vor cânta în deschiderea turneului Oasis.
Am aşteptat noul lor material, nu ştiu exact ce aşteptam de la el, dar am o uşoară nostalgie Punk şi în fine, pe 27 aprilie 2009 a fost lansat „Music for the People”.
„Elephant Song” începe târziu, abia după un intro de peste un minut şi când în sfârşit explodează melodia aminteşte obsesiv de Rock-ul sănătos al anilor 80, de nume ca Stone Roses, Terrorvision, Saigon Kick, sună foarte Rock, foarte familiar, dar surprinzător când mă aşteptam la… The Clash. Ha ha ha! 😛
„No Time For Tears” păstrează sunetul Big Time Rock, este plăcut, totuşi acomodarea cu această abordare merge greu.
În „50st State” intră abrupt mult aşteptatul The Clash, suntem chemaţi la revoluţie… Mai crede cineva în aşa ceva chiar şi la 16-17 ani?
„Sing When You’re in Love” este exact ce spune şi titlul, un cântecel de dragoste, uşor amar, dar săltăreţ şi ascultabil.
Urmează o altă piesă lirică, o baladă ce ne aruncă uşor înapoi în timp, la sfârşitul anilor 70, începutul anilor 80, tot în zona Rock-ului clasic şi tradiţional: „Last Goodbye” – numai pentru dezamăgiţi în dragoste! Ha ha ha!
„Nation of Checkout Girls” reanimează discul, mi-a amintit puţin de New Model Army, dar numai puţin.
Am ajuns la „Be Somebody” pentru care aproape ar putea să-i dea în judecată Sex Pistols 😛 Ha ha ha! Refrenul aduce o relaxare Indie şi o abordare mult mai Pop, dar este un moment bun al discului. Păcat că şi Kings Of Leon au o piesă genială cu acelaşi titlu, la fel şi W.A.S.P. şi parcă şi 3 Doors Down au un „Be Somebody”, ca să nu revin la „I Wanna Be Me” şi la Sex Pistols.
„Don’t Break the Red Tape” este poate singura piesă care încăpea lejer şi pe primul disc, are chestiile acelea care-i trebuie, boaşe şi melodie ca la carte.
„Keep Losing” readuce chitările acustice, melancolia de ploaie britanică, ceva viori şi suma unei beri amare: keep loosing, keep boozing… Nu e o piesă rea, era la fix dacă piesele precedente aveau ceva mai mult nerv, mai multă energie, mai mult sictir.
Surpriza cea mai mare este eposul de peste 11 minute din capătul discului, „Silver Spoon”, o construcţie ce imediat mi-a amintit de „Tomy” şi The Who. O fi anul revival-ului The Who, şi ultimul Green Day este condimentat cu elemente ce mi-au redeschis apetitul pentru The Who, dar refrenul acestei piese şi fraze gen: „which is which and who is who” te aruncă înapoi în acea lume magică şi uitată a Rock-ului sănătos şi adevărat. Şi plăcut. 🙂
Un disc care m-a surprins şi plăcut, m-a şi dezamăgit puţin, nu este continuarea albumului de debut, cred că trioul vrea parcă prea mult succesul de această dată şi nu ştiu dacă abordarea este cea mai potrivită. Rămâne de văzut. Până atunci de pe discul acesta sunt 3-4 piese de ascultat şi scot din sertar primul album.
O fâşie de vis flutură agăţată de o creangă undeva în obscuritatea zorilor imaculaţi. Te încui în tine şi înghiţi cheia. Iluzia alegerilor când nu există dreapta şi nu există stânga şi lucrurile sunt pur şi simplu aşa cum sunt.
Cărarea se pierde undeva prin hăţişul umbrelor prelungite, curbelor incerte, foşnetelor ce te înconjoară cu suspiciune şi a paşilor risipiţi de-a lungul timpului.
Viaţa ca un carusel: într-un tramvai zi de zi, între două şi aceleaşi staţii, între oameni semi-străini care te ating şi… nu simt nimic. Fete cu oja sărită de pe unghii, miros de parfum ieftin diluat în valuri de transpiraţie şi priviri pierdute pe cefe străine, gânduri ce nu valorează nici cât biletul perforat. Stingher, înghesuit între mine şi tot restul lumii, între mine şi nimic, între cutele disperării şi valurile fericirii, între cuvintele nerostite, lucruri spuse în grabă şi formalităţile politicoase, prins undeva între totul sau nimic, dar prea departe să întinzi mâna şi să atingi ceva.
Mă trezesc altundeva şi deschid fereastra. Fac câţiva paşi printre crengile crăcite apoi începe căderea. Totul pare mult mai lent şi mai fragmentat, aerul mă zgârie şi văd capota maşinii parcate jos. Se stinge lumina.
Îngeri cu aripile smulse îmi aruncă o privire şi întorc capul. În club este mult fum şi miros ţepos de transpiraţie. Muzica este tare, văd buze mişcându-se, nu înţeleg nimic, închid ochii pentru o clipă şi mai iau o gură de bere. Un zâmbet fără destinatar, un blitz al unui aparat foto. O altă piesă uitată, feţe proaspete, familiar într-o lume necunoscută. Şi o linişte dincolo de tot şi de toată harababura plăcută şi gălăgioasă. Este bine. Sau pur şi simplu este.
Aceeaşi oameni aşteaptă tramvaiul în aceeaşi staţie. Şoseaua este pustie, nu se vede nimic la orizont. Dintr-un taxi cu geamurile deschise se aude piesa „Feelings” într-o interpretare pentru pian, întorc capul, şoferul un ţigan umflat, cu lanţ gros la gât de la care te-ai aştepta la cu totul altă muzică. Scenă aproape suprarealistă, îmi aprind o ţigară şi o iau pe jos.
Becul pâlpâie plăpând şi vântul se joacă cu o pagină de ziar. Trăim şi murim în aceste oraşe… Nu vreau să mă uit într-o staţie şi să plec. 🙂 Nici azi, nici mâine… nici în vis.
La televizor gălăgie mare, mă întorc pe partea cealaltă şi încerc să blochez orice sunet. Telecomanda s-a ascuns undeva sub pat şi sforăie nestingherită. Este un alt vis cu titulatura de realitate. I-realitate.
Este noaptea în care unsprezece muzee bucureştene se reunesc într-un circuit şi îşi aşteaptă vizitatorii la expoziţii, spectacole de muzică, dans, teatru şi film, proiecţii în aer liber şi evenimente speciale interactive. Intrarea este liberă.
16.05.2009….autobuzele care fac legătura între muzee circulă între orele 21.00-04.00.
Muzeul Naţional de Artă al României: 18.00-04.00
Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”: 19.30-01.00
Muzeul Municipiului Bucureşti: 10.00-04.00
Muzeul Naţional de Artă Contemporană: 20.00-05.00
Muzeul Naţional de Geologie: 18.00-02.00
Muzeul Naţional “George Enescu”: 20.00-05.00
Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi: 10.00-04.00
Muzeul Naţional de Istorie a României: 16.00-04.00
Muzeul Naţional al Literaturii Române: 18.00-03.00
Muzeul Naţional al Satului “Dimitrie Gusti”: 11.00-18.00
Muzeul Tehnic Naţional “Dimitrie Leonida”: 18.00-02.00
A început meciul electoral, goana după voturi. Cu urlete, cu dans, cu muzică, cu ce vreţi şi cu ce nu vreţi, ca de obicei bine condimentat, dar fără consistenţă. Adevărul nu se spune, nu-l vom auzi niciodată de la politicieni: miza este obţinerea unuia din cele 33 de mandate de parlamentar, fiecare din ele valorând circa jumătate de milion de euro pe an. Salariului lunar brut al euro-parlamentarului român este de 7.000 de euro (4.000 de euro net) la care se adaugă diurna lunară de 4.700 de euro şi 20.000 de euro lunar pentru cheltuielile de birou şi plata consilierilor. Pe viitoarea grilă de salarizare unică nu ştiu cu cine echivalează un euro-parlamentar român, bănuiesc că nu intră în categoria ce aduce în acelaşi rând un tenor cu un căpitan şi un medic primar. Dincolo de ciolaniada strictă, nu există nimic. Influenţa parlamentarilor români în cadrul grupurilor politice de la Bruxelles este zero barat şi despre interes naţional nici nu poate fi vorba. Acesta este adevărul care este trecut în tăcere. Sub tăcere, sub scandal sau sub franzela cea mai mare şi omleta ţărănească din 30.000 de ouă din tot mai mioriticul Parc Izvor, sub bâlci, sub arestări spectaculoase şi eliberări dubioase, trivialităţi, baloane sparte şi – repet – nimic dincolo de vorbe goale, interese mediocre şi o lipsă înspăimântătoare de viziune, perspectivă, realism şi soluţii. Unicul program al partidelor politice din ultimii ani este „Jos Băsescu!” şi asta, în contextul grav economic şi social pe care-l traversăm, este mai puţin ca nimic. Dar, s-a dat….”ştartul”. Ha ha ha! 😛 “Ştartul” la…şpriţ! 😛
Sloganul PSD pentru euro-parlamentare: „Alege bine!” este edificator. Stângăcie mai mare cu greu putea fi concepută şi comisă. Sau aşa înţelege PSD-ul că reprezintă stânga? Ha ha ha!
Am asistat la execuţia lui Mădălin Voicu şi la demisia lui Dan Mihalache, şef al Departamentului de Sinteză şi Comunicare Publică al PSD. Cu toate acestea, socialiştii au avut o lansare zgomotoasă, o manifestare aproape fascistă, cu atacuri furibunde la adresa dreptei şi speră 2,5 milioane de voturi la alegerile pentru Parlamentul European, un scor de 40%. Strigătele PSD aminteau strident de vechiul PCR şi istericul „Geoană preşedinte” suna nu doar disonant ci absolut fals. Metoda atacurilor pare doar unicul mijloc la îndemâna politicienilor pentru a masca lipsa de planuri şi proiecte proprii. Geonă a uitat să spună că grupul socialiştilor de care aparţine şi PSD-ul a girat prin votul său regimul Voronin din Moldova şi a condamnat la moarte sigură ori ce tendinţă de democratizare a statului de peste Prut.
Nu ştiu ce se petrece în PSD, dar de ceva vreme îl bănuiesc pe Vanghelie de şiretlicuri menite să-l facă muci pe Geoană şi să-i faciliteze preluarea conducerii. „Ajunge cinci ani…” ha ha ha! Eşecul lui Geoană la prezidenţiale îl duce inevitabil la decapitare. Eliminare unul câte unul al anumitor persoane cu greutate din prima linie a partidului par parte a acestui plan. Geoană sau chiar este proverbial de prost sau este pus la colţ de Vanghelie cu alte mijloace, de exemplu organizarea şi susţinerea financiară. Geoană se află la ghidonul unui partid segmentat şi feudalizat în care tandemul Vanghelie-Nica, sprijinit şi de baronii lui Dragnea şi Mitrea, au ajuns mai puternici ca Năstase sau Iliescu.
Ne îndreptăm spre un PSD-mici şi bere? Mi-am amintit de locale şi de „mie-mi pasă”… De ce-i pasă lu’ Vanghelie? Un răspuns a dat chiar el: „Mădălin Voicu să-mi trimită pe prietena lui să-i arăt cum mă mişc”.
Lista propusă de PSD este deschisă de Adrian Severin, urmat de Rovana Plumb, Ioan Mircea Paşcu, Silvia-Adriana Ţicău, Daciana-Octavia Sârbu, Corina Creţu şi Victor Boştinaru.
„La bine şi la greu” este sloganul PD-L-ului la aceste alegeri şi lista candidaţilor propuşi este: Theodor Stolojan, Monica Macovei, Cristian Preda, Traian Răzvan Ungureanu, Marian Jean Marinescu. Sondajele arată o scădere atât a partidului cât şi al preşedintelui Băsescu. Cu o lansare mai moderată ca cea a PSD-ului, dar într-un ton foarte optimist şi cu balonaşele după modelul american, PD-L-ul mizează în continuare în primul rând pe şarmul lui Băsescu. Slabă platformă politică! Ha ha ha! Aflaţi la guvernare sunt expuşi şi erodării inerente, dar şi atacurilor partenerilor de guvernare, PSD se comportă constant ca un partid de opoziţie. Nici candidatura ca independent al Elenei Băsesescu nu aduce ci ia voturi de la partid şi PD-L-ul riscă să piardă oricum şubreda poziţie fruntaşă din clasamentul partidelor politic.
„Apărăm interesul tău în Europa” – este sloganul propus de PNL şi lista candidaţilor este: Norica Nicolai, Adina Vălean, Renate Weber, Ramona Mănescu, Cristian Buşoi, Ovidiu Silaghi ,Adrian Cioroianu. De pe listă a fost exclus Daniel Dăianu. Sloganul – dincolo de falsitatea enunţului – este sec şi butucănos.
Discursul aproape sobru, lansarea decentă nu ştiu dacă conving alegătorii îmbiaţi cu mici, bere şi promisiuni gălăgioase. Bunul simţ nu (mai) dă bine. Eleganţa de care uneori dau dovadă liberalii de cele mai multe ori a fost percepută de mase ca slăbiciune. „Fantoma” lui Tăriceanu încasatorul, cumva a rămas lipită de sigla partidului. Crin Antonescu (încă) n-a dat dovada că ar fi mai bătăios şi povara fostei guvernări mai atârnă greu de gâtul subţire al liberalilor. Declaraţiile care-l atacă predominant pe Traian Băsescu şi guvernul Boc sunt aproape similare cu cele ale lui Geoană şi al PSD-ului şi nici asta nu convinge foarte tare alegătorul de dreapta.
„Rămân român în Europa”, sloganul PNŢCD este cel mai simpatic, dar nu şi convingător. Obiectivul electoral al campaniei este obţinerea unui rezultat de cel puţin 5%. Primii doi candidaţi pentru Parlamentul European sunt Alexandru Herlea şi Radu Munteanu. Din păcate, partidul Ţărănist există doar formal şi şansele reale de a-şi îndeplinii obiectivul sunt foarte mici.
Vadim cu Becali cu siguranţă vor „fura” cel puţin două mandate, UDMR probabil tot două sau trei – avându-l cap de listă pe Tokes Laszlo care la alegerile anterioare ca independent le-a luat considerabil din voturi – iar Elena Băsescu are şanse să-şi câştige mandatul din voturile deturnate de la PD-L. Rămân în luptă 27 de locuri pentru care cu şanse reale se bat cele trei partide mari.
Prezenţa estimată la vot nu depăşeşte 35%. Din punctul meu de vedere fiind alegeri fără miză pentru noi electoratul şi votul fiind unica armă avută la îndemână în mod democratic în lupta împotriva clasei politice, eu cred că este ocazia noastră pentru a arăta un ultim avertisment prin boicotarea totală a alegerilor. Nu ştiu dacă asta ar trezii clasa politică, dar măcar ar fi o palmă pe care n-ar mai putea să o treacă cu vederea.
Cu alte cuvinte: hai să le mâncăm micii, să le bem berea şi să ocolim… urna. Ne-am câştigat dreptul să alegem. 🙂
Sunt formaţii care reuşesc să se reinventeze miraculos. După succesul major al albumului „Dookie” şi al piesei „Basket Case” din 1994, vândut în peste 15 milioane de exemplare, băieţii din California însorită, încet-încet au intrat într-un corn de umbră şi multă lume a fost tentată să-i arunce în cutia formaţiilor cu un succes de o vară. La 10 ani distanţă, albumul „American Idiot” s-a instalat confortabil în fruntea tuturor clasamentelor muzicale, s-a vândut până-n prezent în peste 12 milioane de exemplare şi a câştigat numeroase premii printre care şi Grammy şi Brit Awardsul pentru cel mai bun album Rock în 2006.
Mulţi contestă „bărbăţia” muzicală a formaţiei, apartenenţa lor la curentul Punk Rock, s-au ales cu eticheta de Pop Punk, dar asta este o altă poveste! Paternitatea genului este revendicată şi atribuită unui şir lung de artişti, de la MC5, Stooges, The Dictators, New York Dolls până la The Who, Patti Smith, Captain Beefheart, The Velvet Underground sau Plastic Ono Band-ul lui… John Lennon. O poveste colorată ce merită o analiză separată.
Dar să revenim la Green Day! După succesul neaşteptat al albumului „American Idiot” a urmat un turneu mondial cu 150 de spectacole şi DVD-ul „Bullet in a Bible” scos pe 15 noiembrie 2005. Atât albumul, cât şi acest DVD au fost aspru criticate pentru presupusa atitudine anti-americană.
În urma uraganului Katrina, în scop caritabil pentru ajutorarea sinistraţilor, Green Day şi U2 scot pe piaţă în 2006 single-ul „The Saints Are Coming”, o prelucrare a piesei din 1978 al celor de la The Skids. În 2007 imprimă piesa lui John Lennon, „Working Class Hero” pentru discul „Instant Karma: The Amnesty International Campaign to Save Darfur”, un alt proiect umanitar.
2008 aduce albumul „Stop Drop And Roll!!!” lansat sub titulatura Foxboro Hot Tubs, un proiect despre care cu mult umor a comentat solistul Billie Joe Armstrong: „singura similaritate între Green Day şi Foxboro Hot Tubs este că sunt una şi aceeaşi formaţie.” Ha ha ha! 😛 Discul de doar 32 de minute este un material perfect Green Day cu multă lejeritate, melodios, dinamic şi cu mult gust de anii 70 cu o mare pregnanţă The Beatles.
Lansarea oficială a albumului „21 Century Breakdown” va avea loc pe data de 15 mai, dar din 7 mai a scăpat pe torrente versiunea completă a discului şi a fost cel mai descărcat material al zilei.
Noul album este produs de celebrul Butch Vig (Garbage), cel care a lucrat şi pe materiale ca „Nevermind”-ul celor de la Nirvana şi „Siamese Dream”-ul celor din Smashing Pumpkins. Discul este tot o poveste narativă ca şi anteriorul material şi prezintă viaţa unui cuplu, Christian şi Gloria, prin turbulenţele cotidiene ale timpurilor noastre. Structurat în trei acte, are o durată de 70 de minute.
După un scurt intro („Song of the Century”) urmează „calupul” de 6 piese al actului întâi: „Heroes and Cons”.
Din primele acorduri ale piesei „21 Century Breakdown” paralela The Who şi The Beatles pare inevitabilă. Structura aminteşte de „American Idiot” şi are toate componentele caracteristice formaţiei: melodicitate şi dinamism. Reţeta se aplică la tot materialul, dacă ţi-a plăcut „American Idiot”, o să-ţi placă şi acest disc.
Primul single, „Know Your Enemy” păstrează linia ca „¡Viva la Gloria!” după un intro melancolic-sentimental să revină în ritmul săltăreţ şi la melodicitatea Pop. „Before the Lobotomy” începe tot în surdină ca după circa un minut să explodeze într-un riff ce iar mi-a amintit de The Who. „Christian’s Inferno” porneşte filtrat foarte modern, ca să se transforme într-o piesă galopantă de Punk Rock. Finalul actului, „Last Night on Earth” este o baladă foarte John Lennon şi extrem de The Beatles.
Actul doi, „Charlatans and Saints”, conţine tot şase melodii, „East Jesus Nowhere” ne trezeşte din visare cu un riff sănătos, este un potenţial nou imn Green Day. „Peacemaker” mi-a amintit uşor de perioada „Nimrod/Warning” (1997-2000) şi de… Franz Liszt. „Last of the American Girls” revine în zona (Pop) Punk, ca „Murder City” să echilibreze uşor balanţa spre Punk Rock. „¿Viva la Gloria? (Little Girl)” este încă o perlă de cum combină Green Day ritmurile dansante cu melodia şi sunetul uşor retro totuşi are un suflu proaspăt.
Finalul de act, „Restless Heart Syndrome” iar aminteşte de The Beatles, de această dată linia George Harrison cu un final exploziv reaşezând tema într-o interpretare modernă.
Actul final, „Horseshoes and Handgrenades” conţine 5 piese şi începe energic cu „Horseshoes and Handgrenades” un Punk’N’Roll sănătos, ca la carte. „The Static Age” păstrează ritmul, ca „21 Guns” să reînvie spiritul The Beatles pentru încă 5 minute. „American Eulogy” poate fi considerat partea a doua la „American Idiot”, un imn aproape clasic Green Day: „I don’t wanna live in a modern world!” Finalul „See the Light” încheie discul în notă The Who cu amprenta dată de Billie Joe Amstrong, de altfel, compozitorul întregului material.
Am ascultat şi B-Side-ul „Lights Out” care este o piesă mult mai Punk Rock, mai directă şi mai brută decât piesele de pe album şi poate că momente din acestea şi cu sunetul acesta mai puţin cizelat încăpeau şi pe disc, dar una peste alta, „21 Century Breakdown” este un material OK, te scote dintr-o eventuală amorţeală şi chiar dacă Johnny Rotten şi mulţi fani Punk nu privesc cu ochi buni evoluţia celor de la Green Day, sincer, prefer astfel de produse în mainstreem, decât deşeurile produse pe bandă rulantă de tot felu’ de fufe ambalate drept dive şi toată grămada de băieţi cu dantură perfectă şi pieptănaţi cu cărare impecabilă de pe alea din spate sau de pe bloc… ha ha ha! 😛
Viitorul sună bine?
În spiritul celor prezentate ieri şi a apatiei generale, astăzi las loc liber gândurilor. Acestea nu au fost, nu sunt şi nu vor fi niciodată cenzurate.
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
Viitorul sună bine?
Ne vedem la… puşcărie! Ha ha ha! 😛
Este noaptea în care unsprezece muzee bucureştene se reunesc într-un circuit şi îşi aşteaptă vizitatorii la expoziţii, spectacole de muzică, dans, teatru şi film, proiecţii în aer liber şi evenimente speciale interactive. Intrarea este liberă.
