Home › Posts tagged rock › Page 38

rock

NanowaR of Steel – Into Gay Pride Ride (2010)

Posted on by — No Comments ↓
NanowaR of Steel – Into Gay Pride Ride (2010)

NanowaR of Steel – Into Gay Pride Ride (2010) Mişto faci, mişto găseşti. E o vorbă de-a mea, da’ se pune.
E grav rău şi de tăvăleală! Ştiu, ştiu, ştiu! Probabil cu excepţia lu’ Frank Zappa, „roacării n-are umor”. Nu când vine vorba de Metal şi/sau trupa lor favorită. Mai ştiu că foarte mulţi ciumpalitici şi ciupacabre au pus botu’ anul trecut la faza cu Geoană preşedinte, vin minerii, se întorc comuniştii cu Iliescu-n frunte, etc, exact cum mulţi rockeri au pus botul şi la faza cu „True Metal”. Şi asta-i la fel ca scena politică mioritică: unii-s mai de dreapta sau mai de stânga (după caz sau… interes de moment) ca ceilalţi şi-n fapt sunt varză (o apă şi-un pământ) toţi. Metal „adevărat” şi… mai puţin adevărat. Dar să revin la umor. Pe americanii din Manowar poţi să-i iei Read more NanowaR of Steel – Into Gay Pride Ride (2010) ›

Dimmu Borgir – Abrahadabra (2010)

Posted on by — 5 Comments ↓

Lucrurile sunt rar albe sau negre şi nu vorbesc despre milioanele de nuanţe de gri, ci despre milioanele de culori. Dacă din capul locului excludem lucruri, experienţe, etc din viaţa noastră, practic nu facem altceva decât ne îngustăm orizontul. Convenienţa şi comoditatea pot fi garanţia unui oarecare confort, dar nu fac altceva decât ne scot pe o linie moartă. Cum lipsa de mişcare conduce la pierderea muşchilor şi în ultimă instanţă la obezitate, şi creierul, şi sufletul se atrofiază în timp. Puiul cu ananas sau dulceaţă pare extravaganţă, preferăm micii şi ne mulţumim cu „tradiţionalii” cartofi prăjiţi, nu ascultăm Depeche Mode fiindcă nu suntem cocalari, nici Black Metal fiindcă suntem de două mii de ani creştini şi dezavuăm satanismul.
Dimmu Borgir – oraşul, citadela, castelul întunecat – în norvegiana veche, este una din cele mai creative formaţii din anii nouăzeci. Elementele glaciar-nordice, infuzia medieval-simfonică şi Black Metal-ul închegat şi cu elemente Heavy sunt perfect îmbinate şi fac din norvegieni o trupă deosebită dincolo de constrângerile stilistice, de cutiuţele inventate pentru consumatorul comod/conservator.
Stian Tomt Thoresen aka Shagrath ne-a oferit alături de Tom Cato Visnes aka King ov Hell un album modern ca sunet, dar tradiţional de Black Metal sub titulatura Ov Hell de care m-am bucurat prin februarie, acum a venit timpul şi noului Dimmu Borgir după 3 ani de la lansarea precedentului „In Sorte Diaboli”.
Al nouălea album al norvegienilor Read more Dimmu Borgir – Abrahadabra (2010) ›

Killing Joke – Absolute Dissent (2010)

Posted on by — 2 Comments ↓

Trupa britanică, veterani şi supravieţuitori, nu sunt foarte cunoscuţi şi implicit nici apreciaţi pe la noi, în schimb au influenţat determinant evoluţia muzicii de la sfârşitul anilor şaptezeci şi până-n prezent, trupe mult mai faimoase se înclină în faţa lor şi-i amintesc ca fiind una din influenţele majore asupra muzicii lor. Metallica, Napalm Death, Prong, Soundgarden, Nirvana, Foo Fighters, Jane’s Addiction, Faith No More, Big Black, Tool, Primus, Porcupine Tree, Ministry, Nine Inch Nails, Godflesh, Pitchshifter, Lamb of God, Rammstein, Amen, Amebix, Opeth, The Banner, Blacklist, Shihad, Das Oath, sau Korn, toţi au absorbit ca buretele câte ceva de la Killing Joke, dacă ascultând noul „Absolute Dissent” veţi descoperii sonorităţi familiare, teme, riff-uri, soluţii cunoscute, nu Killing Joke sunt cei care le împrumută sau le re-folosesc, ci multe alte trupe s-au inspirat din patrimoniul Killing Joke.
Trupa a fost înfiinţată în 1978 de bateristul Paul Ferguson – la aceea vreme component al formaţiei Matt Stagger Band – şi vocalul Jaz Coleman. Ei l-au cooptat pe chitaristul Kevin “Geordie” Walker şi basistul Martin “Youth” Glover în urma unor anunţuri postate în reviste de specialitate. Pentru „Absolute Dissent”, după 28 de ani, prima oară cei patru şi-au reunit eforturile Read more Killing Joke – Absolute Dissent (2010) ›

Eric Clapton – Clapton vs Neil Young – Le Noise (2010)

Posted on by — 10 Comments ↓

Iar am pescuit un morman de albume şi din nou am ascultat prea multe discuri. Multe proaste, majoritatea de uitat instantaneu, dar şi câteva „chestii mişto”.
Cine a împuşcat şeriful? Cu siguranţă nu Clapton. Ştiu, ştiu, ştiu! E o legendă, The Yardbirds, Mayall, Cream, adevărate repere muzicale. Din anii ’60. Suntem în 2010 şi după albumul Blind Faith din 1969, o colaborare cu Lennon şi The Plastic Ono Band, din 1970 – adică de 40 de ani – Clapton a scos 20 de albume solo, a colaborat la o serie de coloane sonore şi a cântat cu toată crema muzicii. A avut piese şi momente bune – nu că ar conta, mie mi-a plăcut cât de cât albumul „Pilgrim” din 1998 unde infuziile de sonorităţi moderne i-au prins bine lui Mr. Slowhand, „Unplugged”-ul din 1992 pe care „Layla”, piesa celor din Derek and the Dominos sună parcă cel mai bine, mi-a plăcut „It’s Probably Me” – colaborare cu Sting pentru soundtrack-ul „Lethal Weapon 3” şi… cam atât. „Cocaine” e piesa lu’ J.J. Cale din 1976 şi multe alte piese care i-au adus faimă, nu-i aparţin.
Doamnelor şi domnilor, Eric Clapton e un labagiu şi nimeni nu are argumente serioase să mă convingă de contrar. Mai ales Clapton n-are nici un argument. Clapton, în ciuda repetatelor sale ieşiri rasist-naţionaliste – sau poate de aceea – a „spălat” muzica neagră, a albit-o şi a transformat-o într-un produs comestibil, o muzică de salon pentru snobi, bătrânei nostalgici şi pseudo-elitişti. I-au fost de folos producătorii pricepuţi şi invitaţii, colaboratorii, toţi muzicieni de elită. Cu aceştia şi administratorul din bloc ar scoate discuri impecabile. Şi nu că ar fi un om rău – administratorul -, dar talent ioc.
Albumul „Clapton” Read more Eric Clapton – Clapton vs Neil Young – Le Noise (2010) ›

Serj Tankian – Imperfect Harmonies (2010)

Posted on by — 4 Comments ↓

„Elect the Dead” – albumul de debut solo al lui Serj Tankian din 2007 a fost amplu aclamat de critică ca fiind discul anului şi ascultând noul „Imperfect Harmonies” cred că şi acesta va fi primit cu acelaşi entuziasm.
Probabil nu mai surprind pe nimeni dacă spun că Serj nu mi-a smuls capu’ cu primul său disc, un album ok, dar fără a fi ceva deosebit şi nici „Imperfect Harmonies” nu m-a doborât din prima. Şi parcă nici din a doua.
Serj îmi aminteşte tot mai mult de Sting: vrea să fie altceva decât ce este. Detaliez puţin. Sting era un punker simpatic, dar a ţinut morţiş să fie un artist rafinat. La debutul său solo, Sting a aliniat o armată de jazzmani cu greutate – Branford Marsalis, Kenny Kirkland, Darryl Jones, Omar Hakim, etc -, dar asta nu-l face pe Sting un jazzman.
Într-un alt mod, într-o altă direcţie, cam asta face şi Serj: vrea să arate că nu e un „roacăr nespălat”, ci un artist complex, sensibil, se poate adresa unui public mai elevat şi… mai larg decât fanii Heavy Metal.
Acum, nu sunt printre cei care consideră că-i rău să te adresezi unui public larg, dimpotrivă! Însă, da, sunt uşor sceptic când cineva peste noapte se dezice chiar şi indirect de trecutul său, de ceea ce a făcut şi încearcă să ne vândă acadele şi gogoşi. Ar fi multe de spus.
Serj Tankian s-a născut în data de 21 august 1967 la Beirut, Liban. Părinţii lui au emigrat în State, s-au stabilit la Los Angeles şi Serj a urmat şcoala Armeano-Americană „The Rose & Alex Pilibos School” unde i-a cunoscut pe viitorii săi colegi de trupă din Soil (1992-1995) transformată în System Of A Down: Daron Malakian şi Shavo Odadjian.
Serj este un artist, cântă la mai multe instrumente nu doar cu vocea, este compozitor şi producător, poet şi textier, are propria sa casă de discuri denumită ingenios Serjical Strike Records şi este un virulent activist politic, alături de Tom Morello (Rage Against the Machine) au înfiinţat organizaţia non-profit Axis of Justice.
Nu vreau să par îngust la minte, poate-mi scapă nişte lucruri, dar sunt Read more Serj Tankian – Imperfect Harmonies (2010) ›

Skunk Anansie – Wonderlustre (2010)

Posted on by — 6 Comments ↓

O plăceam pe Deborah Anne Dyer (aka Pea Narni, aka Skin) când era „băiat”. Să nu mă înţelegeţi greşit, ea este lesbi, eu hetero, adică la amândoi ne plac fetele. Îmi plăcea atitudinea ei, îmi plăceau Skunk Anansie când aveau coaie, adevărate imnuri furioase ca „Selling Jesus”, „Intellectualise My Blackness”, „Little Baby Swastikkka” (de pe albumul de debut „Paranoid & Sunburnt din1995), „Yes It’s Fucking Political”, „All I Want”, „Milk Si My Sugar” (de pe „Stoosh” din1996), „Charlie Big Potato”, „On My Hotel TV”, „The Skank Heads”, „And This Is Nothing That I Thought I Had” (de pe albumul „Post Organics Chill” din 1999) şi Skunk Anansie au livrat şi balade intense, deloc siropoase ca „Charity”, „Weak”, „She’s My Heroine”, „Just Because You Feel Good – Hedonism”, „Weep – Brazen”, „Tracy’s Falw” sau „Secretly”. Skunk Anansie găsiseră o reţetă extrem de revigorantă în care elemente Heavy cu rezonanţe Rage Against The Machine se combinau organic cu nuanţele mai alternative cu iz Post Grunge şi infuzii de Blues şi Rock.
M-am bucurat ca pentru banii găsiţi pe jos când anul trecut am citit că după destrămarea trupei din 2001, gaşca se reuneşte, au şi scos în noiembrie 2009 un Best Of „Smashes and Trashes” care a inclus şi 3 piese noi, „Because of You”, „Tear the Place Up” şi „Squander”, urmat de un „Best Of Remixes”. „Tear the Place Up” suna energic, promiţător, celelalte două fiind piese mai lente, mai lirice. Preferam două piese-n forţă şi o singură baladă, dar asta probabil rămâne problema mea. Trei piese nu sunt suficiente să-ţi faci o idee, dar premizele erau bune.
Azi este lansat al patrulea album de studio al celor din Skunk Anansie, acest „Wonderlustre” Read more Skunk Anansie – Wonderlustre (2010) ›

Get Cape. Wear Cape. Fly. – GCWCF (2010)

Posted on by — No Comments ↓

Noapte oraşul dispare: clădirile se prăbuşesc sub praful de stele, visele se rostogolesc peste parcările abandonate şi parcurile încremenite, pisicile fugăresc câinii şi şoarecii dorm în cuiburile păsărilor sub plapuma de nori. E un vis profund, scapă cine poate. Poate cine visează.

N-am auzit până azi în viaţa mea de Sam Duckworth aka Slam Dunkworth şi acest proiect GCWCF. N-am jucat nici jocul Batman în care soluţia de rezolvare al unui nivel este acest: „Get Cape. Wear Cape. Fly” (Găseşte pelerina. Poartă pelerina. Zboară.) Nu ştiu nimic!
În schimb ascult cu plăcere acest al treilea album al trupei şi mă surprinde cât de viu este ceea ce fac, cum se joacă cu stilurile, sunetele şi abordările, cum muzica cu rădăcini adânc înfipte în anii ’70 este reambalată în sonorităţi moderne. „All Falls Down” este un exemplu perfect care sună ca o piesă din vremurile bune ale celor din Manic Street Preachers reorchestrată de Editors şi interpretată eventual de Placebo. Clar? 😆
Ce mă fascinează că muzica este aparent extrem de simplă, dar de fapt complexă însă fără să devină agasantă, obositoare. Teme Dub se împacă şi îmbină cu momente cu iz Folk sau secvenţe electronice şi Rock. Acusticul nu exclude zgomotele industriale şi ritmurile dansante se combină cu armonii marcante. Pare o joacă, joaca însă mereu are ceva magic în ea şi GCWCF explorează şi exploatează perfect acest lucru.
„The Uprising” sună ca un imn New Model Army, elementele Folk se suprapun cu vehemenţa (Post) Punk şi infuzia de electronică complementată de viori formează un întreg unitar şi revigorant.
În „Collapsing Cities (feat. Shy Fx)” mi-am amintit (şi) de The Madness, dar mai ales de The Clash.
Şi fiecare piesă Read more Get Cape. Wear Cape. Fly. – GCWCF (2010) ›

Suicidal Tendencies – No Mercy Fool! The Suicidal Family (2010)

Posted on by — 4 Comments ↓

He’s back. The Suicidal Maniac. Cyco Miko şi gaşca de nebuni din Venice (L.A., California) s-au întors!
Poate că la noi nu sunt chiar cei mai populari, dar ST sunt o bucată (mare) de istorie Rock pe segmentul Hardcore Punk/Crossover/Thrash şi Funk Metal.
Înfiinţaţi în 1981 în formula Mike Muir – voce, Mike Ball – chitară, Carlos “Egie” Egert – tobe şi Mike Dunnigan – bas, devin faimoşi în 1983 când „dumnezeul” MTV le rulează intensiv clipul „Institutionalized”, fiind de altfel prima formaţie Hardcore care s-a bucurat de un astfel de privilegiu.
Albumul de debut, „Suicidal Tendencies” (1983) a fost urmat abia în 1987 de un nou disc, foarte bine primitul „Join the Army”.
Şi aici trebuie făcută o paranteză.
În aceeaşi perioadă (1982) ia fiinţă şi trupa No Mercy patronată de chitaristul Mike Clark avândul la microfon pe Kevin Guercio, la bas pe Ken Blakley – înlocuit ulterior de Ric “Rancid” Clayton, tipul care a creat logo-ul ST – şi la tobe pe Sal Troy. No Mercy veneau tot de pe linia Hardcore Punk, însă aveau o abordare orientată mai spre Heavy şi Thrash Metal. În 1985 Kevin Guercio părăseşte trupa şi Mike Clark îl „combină” pe Mike Muir să preia sarcinile vocale. Astfel este scos singurul album No Mercy, „Widespread Bloodshed Love Runs Red” în 1987. Clayton şi Troy hotărăsc să se retragă din activitatea muzicală şi atunci Mike Muir îl invită pe Mike Clark să se alăture formaţiei ST şi astfel practic cele două formaţii se unesc.
Punct ochit, punct lovit, multe din piesele scrise de Mike Clark pentru planificatul album doi No Mercy astfel au intrat în repertoriul ST, o mare parte din ele fiind pe albumul „How Will I Laugh Tomorrow When I Can’t Even Smile Today” din 1998 şi pe „Controlled by Hatred/Feel Like Shit…Déjà Vu” din 1989 se regăsesc şi 2 piese re-înregistrate de pe primul album No Mercy, “Waking The Dead” şi “Controlled By Hatred”.
„Noul” album ST nu este chiar nou, cum trădează şi titlul discului, ST au re-imprimat o serie de piese din repertoriul No Mercy (I’m Your Nightmare, Widespread Bloodshed – Love Runs Red, Crazy But Proud), piese de pe amintitul „Join the Army” (Suicidal Maniac, Possessed to Skate, The Prisoner, I Feel Your Pain and I Survive, No Name, No Words, Born to Be Cyco şi Join the Army rebotezată Joint the ST Army) şi piesa cea mai proaspătă semnată ST „Come Alive” de pe materialul din 2008 „Year of the Cycos”, o compilaţie ce reuneşte piese din toate trupele şi proiectele în care a fost implicat Mike Muir: Suicidal Tendencies, Infectious Grooves, Cyco Miko şi No Mercy.
Pentru cei care au auzit de Suicidal Tendencies doar prin intermediul numelui basistului Robert Trujillo trecut prin Ozzy şi ajuns în brandul cel mai de succes din zona Metal, evident – Metallica, „No Mercy Fool!/ The Suicidal Family” este oportunitatea perfectă de a cunoaşte una din cele mai energice şi dinamice găşti din anii ’80, de a constata cât de vitali sunt şi în prezent şi conform declaraţiilor lui Mike Muir, un proaspăt ST cu piese absolut noi va fi Read more Suicidal Tendencies – No Mercy Fool! The Suicidal Family (2010) ›

Devils Brigade – Devils Brigade (2010)

Posted on by — No Comments ↓

„Devil’s Brigade” cunoscut şi ca „The Black Devils” sau „The Black Devils’ Brigade” a fost prima unitate de comando, de Forţe Speciale americano-canadiene formată în 1942 pentru a lupta în al doilea Război Mondial, unitate care stă la baza tuturor unităţilor Speciale create ulterior.
În 1968 s-a făcut şi un film „The Devil’s Brigade” despre formarea şi activitatea comandoului.
Trupa Devils Brigade a luat fiinţă în 2002 ca un proiect colateral al lui Matthew “McCall” Freeman – basistul formaţiei Rancid şi alături de el activează şi chitaristul Timothy Lockwood Armstrong – tot din Rancid – şi bateristul Donald J. “DJ” Bonebrake – membru al formaţiei Punk Rock X şi în două formaţii de Jazz: Bonebrake Syncopaters, respectiv Orchestra Superstring.
Au debutat cu piesa „Vampire Girl” pe compilaţia „Give ’Em Boot III” de Ska Punk al casei de discuri Hellcat Records şi acesta este albumul lor de debut care conţine 12 piese.
Amestecul de Punk, Ska şi mult-mult Rockabilly este extrem de revigorant. Şi amuzant. Muzică simplă, din încheietură, fără artificii, murdar şi americănesc. Multe din piese au sub 2 minute şi doar vreo 3 ajung la 3 minute, nu s-au complicat şi nici n-au încărcat Read more Devils Brigade – Devils Brigade (2010) ›

Discul următor sau press next

Posted on by — 4 Comments ↓

Meniu: Tarja, Stone Sour, Dagoba, Venetian Snares.
Depozitul meu de „prospături” muzicale seamănă tot mai mult cu o pungă de chipsuri. O pungă „mix”, amestecată cu chipsuri de tot felul, sărate, picante sau cu brânză, o pungă din care parcă cu cât ronţăi mai mult, se umple la loc. Numai zilele acestea am „achiziţionat” peste 40 de albume noi şi mai am un sertar cu aproape 300 de albume care-şi aşteaptă rândul la recenzie, toate discuri de anul acesta.
Cum spuneam şi zilele trecute, cam multe… „consumabile” după modelul pantofilor de înmormântare, de unică folosinţă. Read more Discul următor sau press next ›