Home › Posts tagged post punk › Page 5

post punk

The Ex – Catch My Shoe (2010)

Posted on by — No Comments ↓

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=dTZvPSKAnWI]

Pilotul pilotează, chiloţii… Distanţa dintre defect şi funcţional uneori poate fi insesizabilă şi sunt şi lucruri care defecte fiind, totuşi funcţionează. Sistemul, societatea, showbizz-ul… „All the pilots gets rich, all the passengers pay for it!” (Toţi piloţii se îmbogăţesc, toţi pasagerii plătesc pentru asta) cântă Arnold de Boer în piese „Maybe I Was The Pilot” ce deschide noul album The Ex,  şi evident n-are nimic cu piloţii, ci cu… cei care ne „chilotează”.
Showbizz-ul deşii profund defect, funcţionează perfect şi ne recomandă, ne vinde orice produs „sănătos” şi ignoră, elimină – de pe piaţă – orice „anomalie”.  Cine cu cine se trage de şireturi (sau aţa de la chiloţi?) ?
Pentru cei care nu-s familiarizaţi cu The Ex, sunt o gaşcă olandeză de pe felia Anarcho-Punk cu infuzii de Jazz, Folk, muzică africană şi alte căutări, experimente avangardiste şi activează din 1979.
Au pornit în formula G.W. Sok – voce, Terrie Hessels – chitară, Geurt – tobe şi basistul René, în cele trei decenii scurse de la înfiinţare s-au produs mai multe schimbări pe parcurs, au avut şi diferite colaborări cu alţi artişti, între alţii în anii ’90 au lucrat cu violoncelistul Tom Cora, anul trecut solistul G.W. Sok a decis să se retragă din activitatea muzicală şi să se concentreze exclusiv asupra scrisului şi designului astfel lăsând locul solistului din formaţia Zea, trupă cu care The Ex a efectuat o serie de turnee. Din membrii fondatori singurul supravieţuitor este chitaristul Terrie Hessels, celălalt chitarist, Andy Moor este-n trupă din 1990 iar bateristul Katherina Bornefeld s-a alăturat formaţiei în 1984. Arnold de Boer pe lângă voce cântă şi la chitară şi manevrează şi samplerele.
Ştiu puţine trupe care au supravieţuit Read more The Ex – Catch My Shoe (2010) ›

Judgement Day – Peacocks/Pink Monsters (2010)

Posted on by — 2 Comments ↓

[bandcamp track=550440077  bgcol=a02746 linkcol=e7e5e4 size=venti]

Când vine vorba de violoncel şi Metal, toată lumea asociază îmbinarea cu finlandezii din Apocalyptica. Însă băieţii din Helsinki nu sunt singurii care experimentează menajul între muzica şi instrumentele clasice şi Metal-ul. Fraţii Patzner – Anton – vioară şi Lewis – violoncel – împreună cu bateristul Jon Bush au înfiinţat trupa Judgement Day în 2002 la San Francisco un oraş celebru pentru multiculturalitatea sa şi viaţa artistică – şi nu numai – extrem de diversificată.
În 2003 lansează un prim EP Acustic ce conţine 7 plus 1 piese urmat un an mai târziu şi de albumul de debut „Dark Opus” – puteţi asculta toate materialele pe pagina lor Bandcamp.
„Dark Opus” conţine 12 piese, sunetul trupei devine mai agresiv, compoziţiile sunt dinamice, băieţii îmbine ingenios elementele din muzica clasică cu structurile Metal/Rock şi Punk. Ce fac americanii nu seamănă deloc cu muzica finlandezilor, Judgement Day sunt mult mai coloraţi, au o paletă mai largă de sonorităţi, elementele se îmbină diferit în muzica lor, este un experimet avangardist cu rădăcini clasice, un produs de fuziune extrem de intens şi dinamic. Read more Judgement Day – Peacocks/Pink Monsters (2010) ›

My Chemical Romance – Danger Days The True Lives Of The Fabulous Killjoys (2010)

Posted on by — 7 Comments ↓

Pe scurt: veselie mare pe noul My Chemical Romance, al patrulea album al băieţilor americani care făceau ravagii în 2004 cu al doilea lor album „Three Cheers for Sweet Revenge” şi în mare parte au pus temelia la faima controversatul val Emo.
Albumul concept din 2006, „The Black Parade” s-a dovedit încă un succes şi între numeroase premii acumulate, solistul Gerard Way în 2007 a primit şi distincţia de „Eroul Anului” în cadrul NME Awards. Dar nu toată presa le-a fost favorabilă, băieţii sunt într-un război deschis mai ales cu tabloidele din Regatul Unit, The Sun şi The Daily Mail, publicaţii care le-au adus o serie de acuze vis a vis de sinuciderea unor adolescenţi etichetaţi a fi emo şi conexiunea lor cu muzica celor din My Chemical Romance.
Dar cum spuneam, „Danger Days The True Lives Of The Fabulous Killjoys” este un material exploziv, dinamic, nici urmă de depresie şi deprimare, chiar dacă textele ating şi subiectele controversate amintite, abordarea este incisivă, muzica are vână Post-Punk, sclipiri Pop şi Alternativ, chitarele ţipă şi completările aduse de clape şi electronică la olaltă constituie un (Punk) Rock modern, solid şi colorat.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=8bbTtPL1jRs]

Ştiu, e la modă – şi uşor – să facem mişto de „generaţia emo”. Aş spune că Read more My Chemical Romance – Danger Days The True Lives Of The Fabulous Killjoys (2010) ›

Nouvelle Vague – Couleurs sur Paris (2010)

Posted on by — 2 Comments ↓

Dacă e să reduc la un singur cuvânt ceea ce fac Nouvelle Vague (am scris despre ei şi anul trecut), acel cuvânt ar fi şic. Resuscitarea unor piese clasice, altele obscure din anii optzeci al valului New Wave cu iterpretări acustice şi infuzia de Bossa Nova are un şarm aparte, Marc Collin şi Olivier Libaux susţinuţi de un colectiv creativ în mişcare, din 2004 furnizează discuri cochete şi show-uri incendiare.
După vizita din 2008 revin şi-n toamna aceasta la Bucureşti, în data de 22 noiembrie în seria evenimentelor Fusion Nights, la Sala Palatului, preţul biletelor fiind între 65 şi 185 RON.
Dacă pe anterioarele trei albume – „Nouvelle Vague” (2004), „Bande à Part” (2006) şi „3” (2009) – s-au focalizat primordial asupra scenei britanice şi americane, a unor artişti ca XTC, Modern English, The Clash, Joy Division, Tuxedomoon, The Cure, Killing Joke, Dead Kennedys, The Sisters of Mercy, The Undertones, Buzzcocks, New Order, Echo & the Bunnymen, Yazoo, Blondie, Depeche Mode, The Specials, Magazine, etc, noua colecţie de cover-uri a fost culeasă exclusiv din zona scenei franceze al anilor şaptezeci-optzeci şi continuând reţeta anteriorului material, la fiecare piesă au adus invitaţi de seamă, dar de data aceasta nu din trupa al cărei piese au reinterpretat-o, ci din rândul artiştilor din prima scenă franceză actuală. Astfel îşi fac apariţia Vanessa Paradis, Helena Noguerra, Louis-Ronan Choisy, Camille, Adrienne Pauly, Julien Doré, Yelle, Soko, Olivia Ruiz, Emily Loizeau, Mélanie Pain, Nadeah Miranda, etc. Totuşi sunt şi trei piese Read more Nouvelle Vague – Couleurs sur Paris (2010) ›

The Stranglers – Decades Apart (2010)

Posted on by — 4 Comments ↓

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=kFeykueEZNI]

The Stranglers au fost prea Punk pentru muzica Electronică şi prea Electronici – şi intelectuali – pentru Punk. Prin „Golden Brown” de pe albumul „La Folie” din 1981 au devenit extrem de cunoscuţi, unda lor a lovit şi marii noştri artişti – cu ghilimelele de rigoare 😀 – şi Sfinx s-au grăbit să ne seducă cu „Într-un Cer Violet”, ciordeala o avem în sânge… Dar şi alţii s-au „inspirat” din creaţia lor – mă refer la The Stranglers, evident. 😀
Evit să scriu despre compilaţii, dar „sugrumătorii” merită mai mult decât un simplu review. „Decades Apart” este un CD dublu lansat în februarie, conţine măcar o piesă de pe fiecare album (sunt 16) şi are şi două piese absolut proaspete: „Retro Rockets” şi „I Don’t See The World Like You Do”.
Eu am avut bulan, un prieten cumpărase albumele „The Raven” (1979) şi „The Gospel According to the Meninblack” (1981), „coadă” – adică la pachet, obligatoriu – la nişte discuri Progresiv şi nu i-au plăcut, mi le-a vândut. Asta undeva prin anii ’80. Aveam salariul de 1250 Lei, un vinil original în stare bună costa 300, uneori chiar şi 500 Lei… 🙂 Pe mine m-au marcat definitiv piese ca „Dead Loss Angeles”, „Baroque Bordello”, „Nuclear Device”,  „Duchess” şi „Waltzinblack”, „Just Like Nothing on Earth”, „Second Coming”, „Waiting for the Meninblack” sau „Two Sunspots”, „The Gospel…” este un album absolut genial. Read more The Stranglers – Decades Apart (2010) ›

O.P.E.N. – Let’s Get It On (2010)

Posted on by — No Comments ↓

Despre britanicii din O.P.E.N. n-am reuşit să dezgrop aproape nimic. Şi-au dat faţă colorată paginii MySpace, dar la capitolul informaţii: zero. Le-am găsit în schimb canalul YouTube.
O.P.E.N. sună ca nedrept uitaţii Mordred din San Francisco, amintesc de Infectious Grooves-ul lui Cyco Miko, au momente care-i invocă pe Primus („What A Lovely Day!”, „L’Homage Du Fromage”) şi pe Red Hot Chilli Peppers până prin 1989. Adică este un amestec revigorant de Funk şi Metal/Rock/Punk. Băieţii pomenesc de influenţe venite de la Estradasphere, Primus, Textures, Mr Bungle, Fishbone, Pantera, Tool, System of a Down, Jimmy Smith, Jimi Hendrix, Meshuggah, Lamb, Russian Circles, Groundation, Them Apples, Secta Rouge, Don Caballero, The Cat Empire, Oceansize, Maybe Myrtle Tyrtle, Dillinger Escape Plan, etc.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=XIm8AsfvprQ]

Formulă clasică, Read more O.P.E.N. – Let’s Get It On (2010) ›

Child Abuse – Cut And Run (2010)

Posted on by — 4 Comments ↓

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Jc4EEUlzN5I]

Un exerciţiu de imaginaţie dificil: Jazz amestecat cu elemente de Metal extrem şi Proto/Anarcho-Punk. Probabil aşa ar fi sunat Slipknot prin 1999 dacă i-ar fi produs Steve Albini (Big Black, Rapeman,  Shellac) şi printre ei s-ar fi infiltrat John Zorn sau vre-un alt Jazzman cu mintea deschisă, eventula Slipknot şi King Crimson s-ar fi înfruntat într-un jam-session pe “21st Century Schizoid Man”.
Ritmuri incisive, bas distorsionat, clape schizofrenice şi o voce absolut brutală sunt caracteristicile celor din Child Abuse. Jazzcore sau post… everything piperat cu Psihedelic şi mult-mult zgomot.
Esenţa muzicii avangardiste constă în experimente şi experimentare, în fuziunea dintre genuri, stiluri, abordări teoretic de neîmbinat. Asta fac şi cei din Child Abuse şi o fac cu succes. Nu este o muzică pentru mase, dar muzica nici n-ar trebui să fie concurs de popularitate.
Molestarea de copii nu e cel mai fericit nume, însă au fost trei formaţii care au optat pentru el. La sfârşitul anilor ’70 a fost o gaşcă Punk din LA, apoi la începutul anilor ’80 o trupă de Hardcore din New York a activat sub această denumire şi în anii 2000 duo-ul compus din bateristul Oran Canfield şi vocal/clăparul Luke Calzonetti migrează din San Francisco la New York (Brooklyn) şi prin cooptarea basistul Tim Dahl Read more Child Abuse – Cut And Run (2010) ›

John Zorn (Moonchild) – Ipsissimus (2010)

Posted on by — 12 Comments ↓
John Zorn (Moonchild) - Ipsissimus (2010)

John Zorn (Moonchild) - Ipsissimus (2010) Acesta este un „heavy shit” adevărat, dacă muzica ar avea greutate fizică şi ar cădea peste tine, te-ar strivi. Şi dacă eticheta „Avant-garde Metal” şi Rock experimental nu este doar fiţă de promenadă, se datorează exclusiv proiectelor de acest gen. În general „supergrup”-urile dau randamente oscilante, de cele mai multe ori sunt adunătură exclusiv din considerente comerciale, „le mai luăm fraierilor banii o tură”.
Nu este şi cazul lui John, Mike, Joey şi Trevor. La origini un trio compus din Joey Baron – tobe, Mike Patton – voce, Trevor Dunn – bas şi John Zorn pe post de compozitor, producător şi dirijor, Moonchild sau cum mai este denumit, The Moonchild Trio s-a dovedit încă de la debutul din 2006 cu „Moonchild: Songs Without Words” urmat imediat de al doilea album „Astronome” unul din cele mai incisive găşti de acest gen şi din fericire proiectul livrează materiale de calitate cu o regularitate demnă de oricare trupă obişnuită.
„Six Litanies for Heliogabalus” este lansat în 2007 şi sunt cooptaţi şi Ikue Mori (compozitor, baterist, artist grafic) şi clăparul Jamie Saft. La aceste două produse Zorn nu participă în mod direct, dar revine în 2008 pe albumul „The Cruciable” şi este adus şi chitaristul Marc Ribot pentru una din piese: „9×9″.
„Ipsissimus” s-a lăsat ceva mai mult aşteptat, dar a meritat cu desăvârşire. Scos sub numele lui John Zorn, noul produs Moonchild îi aduce din nou la olaltă pe John Zorn (saxofon, pian), Joey Baron (tobe), Mike Patton (voce), Trevor Dunn (bas) şi Marc Ribot (chitară) şi astfel avem de a face cu o trupă completă şi o formulă clasică.

Despre Zorn Read more John Zorn (Moonchild) – Ipsissimus (2010) ›

Trophy Scars – Darkness, Oh Hell (2010)

Posted on by — 4 Comments ↓
Trophy Scars – Darkness, Oh Hell (2010)

Trophy Scars – Darkness, Oh Hell (2010)Îmi dau seama că recomandările mele în mod frecvent n-au nici o relevanţă, lumea preferă brand-urile comode, marfa corporatistă de larg consum, ciunga ulimu’ răcnet asortat iPodului, însă aceşti Trophy Scars m-au lăsat cu gura căscată. Foarte proaspătul „Darkness, Oh Hell” este un amestec ameţitor de sonorităţi de la secvenţe Post Hardcore la Jazz şi Blues Rock, de la Indie realmente Alternative la orchestraţii subtile asortate perfect cu viori sau suflători şi au nervul absolut absent noii generaţii (pseudo) Punk. Oscilează pe o gamă extrem de largă muzical, riff-urile furioase nu exclud armoniile, pianul sau trompeta se îmbină cu cele mai incisive ritmuri şi răbufniri zgomotoase.
Catalogaţi Post Hardcore experimental, Trophy Scars mi-au amintit de geniul celor din Cop Shoot Cop, experimentele avangardiste ale celor din Crass, prospeţimea şi creativitatea celor din Sonic Youth (mai ales cu sonorităţile albumul „Dirty” – 1992), au ceva din abordarea celor din Rollins Band de pe albumul „Weight” (1994), dar mi-au amintit şi de Clutch şi Helmet presărat cu ceva din şarmul lui Tom Waits. Rădăcinile The Beatles se împletesc organic cu energia unor Converge (mă bucur că şi alţii au remarcat gaşca aceasta de Metal), dar şi cu sonorităţile experimental-zgomotoase ale celor din Eels în cele mai incisive şi frământate momente ale lor.
Muzica lor este o invitaţie de a explora lumea dincolo de aparenţe şi evidenţe, o lume ascunsă, vibrantă, uneori întunecată şi îmbibată de misticism şi magie. O magie pierdută, uitată, izolată în subconştient şi abandonată. Read more Trophy Scars – Darkness, Oh Hell (2010) ›

(hed) p.e. – Truth Rising (2010)

Posted on by — 2 Comments ↓
(hed) p.e. – Truth Rising (2010)

(hed) p.e. – Truth Rising (2010) Povesteam anul trecut la disecţia albumului „New World Orphans” că i-am remarcat pe (həd) p.e. acum zece ani cu piesa „Bartender” şi gaşca lui Jared Gomes înfiinţată în1994 ne furnizează cu regularitate şi perseverenţă începând de la debutul din 1997 albume incisive şi consistente, un amestec incendiar de Rap Metal, infuzii de Raggae şi Dub contrabalansate de secvenţe zgomotoase de Metal a la Anthrax şi Hardcore după standardele Suicidal Tendencies. Aceste faze Hardcore/Metal se datorează în primul rând chitaristului Jackson „Jaxon” Lee Benge alăturat trupei în 2004 pe albumul „Only In Amerika”. Lupta dintre preferinţele Rap ale lui Jared şi orientarea spre Hardcore al lui Jaxon s-a dovedit benefică trupei, riff-urile zgomotoase şi abordarea a la Minor Threat împinse insistent de Jaxon au câştigat tot mai mult spaţiu şi în final au obţinut un cocktail exploziv, dar bine echilibrat. Şi-au definit stilul ca fiind G-Punk, o “derivată” Rock la G-Funk.

„Truth Rising” este continuarea directă a materialului Read more (hed) p.e. – Truth Rising (2010) ›