Home › Posts tagged muzică › Page 8

muzică

Unit: 187 – Out For Blood (2010)

Posted on by — No Comments ↓

Canada are o scenă Industrial cu tradiţie, extrem de activă şi prolifică. Skinny Puppy, Front Line Assambly, VoiVod, Malhavoc, Fear Factory sau unele din proiectele lui Devin Townsend sunt doar câteva din numele cele mai cunoscute dintr-o listă lungă de artişti.
Unit: 187 s-au înfiinţat la Vancouver în 1994, fiind proiectul lui John Morgan – programare, samplere, clape, aranjamente şi Tod Law – voce. După un an de lucru în studio, dar şi o serie de apariţii live în cluburile din zonă semnează pentru 21st Circuitry Records şi este scos albumul de debut auto-intitulat.
Patru ani mai târziu, produs de Devin Townsend este lansat următorul album: „Loaded”, material foarte bine primit de public şi critică, un pas important în cariera formaţiei. Trupa este completată cu doi noi membrii „împrumutaţi” din gaşca lui Devin Strapping Young Lad :Jed Simon – chitară şi Byron Stroud – bas.
„Capital Punishment”, al treilea album al trupei este lansat în 2004 şi beneficiază de aportul lui Chris Peterson din Front Line Assambly, dar şi de munca producătorului Skinny Puppy Anthony Valcic.
Noul material vine după o pauză de şase ani, este produs de un alt colaborator al celor din Skinny Puppy, Hiwatt Marshall şi îl readuce şi pe Chris Peterson (programare, clape, samplere) ca membru integrat în grup şi-l introduce pe chitaristul Ross Readhead , membru al formaţiei Decree.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=LAig6GP3X8k]

Cele 10 piese noi se îndepărtează de zona Electro-Industrialului şi au o abordare mult mai Heavy, sonorităţile sunt mai grave, oarecum amintesc de Ministry de la sfârşitul anilor ’80 („The Land of Rape and Honey”, respectiv „The Mind is a Terrible Thing to Taste”), dar şi de pomeniţii Malhavoc sau proiectul BiGod 20. Soundul evident este mult mai modern, mai consistent, dar Read more Unit: 187 – Out For Blood (2010) ›

Beaten Back to Pure – The Last Refuge of the Sons of Bitches (2010)

Posted on by — 2 Comments ↓

Beaten Back to Pure poate că n-au strălucirea şi şarmul unora ca Maylene And The Sons Of Disaster, însă furnizează un Rock/Metal sănătos în cea mai bună tradiţie Stoner/Sludge/Southern Metal amintind de Corrosion of Conformity, Buzzov*en, de nervul Pantera/Down ( 😀 ), dar şi de dinamica celor din Soudgarden din epoca „Badmotorfinger”.
N-au inventat roata de rezervă, uşa la cămară sau filetul la bec, dar acest „The Last Refuge of the Sons of Bitches” sună energic, băieţii îşi fac treaba cu suflet, din convingere şi plăcere.
Cam subţire informaţiile legate de gaşcă, discul lansat acum pare re-editarea celui de-al doilea lor disc din 2004, însă nu ştiu dacă este doar o re-editare sau au remixat, re-masterizat, eventual re-imprimat materialul.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=d9y4a3RlkI8]

S-au înfiinţat Read more Beaten Back to Pure – The Last Refuge of the Sons of Bitches (2010) ›

John Zorn (Moonchild) – Ipsissimus (2010)

Posted on by — 12 Comments ↓
John Zorn (Moonchild) - Ipsissimus (2010)

John Zorn (Moonchild) - Ipsissimus (2010) Acesta este un „heavy shit” adevărat, dacă muzica ar avea greutate fizică şi ar cădea peste tine, te-ar strivi. Şi dacă eticheta „Avant-garde Metal” şi Rock experimental nu este doar fiţă de promenadă, se datorează exclusiv proiectelor de acest gen. În general „supergrup”-urile dau randamente oscilante, de cele mai multe ori sunt adunătură exclusiv din considerente comerciale, „le mai luăm fraierilor banii o tură”.
Nu este şi cazul lui John, Mike, Joey şi Trevor. La origini un trio compus din Joey Baron – tobe, Mike Patton – voce, Trevor Dunn – bas şi John Zorn pe post de compozitor, producător şi dirijor, Moonchild sau cum mai este denumit, The Moonchild Trio s-a dovedit încă de la debutul din 2006 cu „Moonchild: Songs Without Words” urmat imediat de al doilea album „Astronome” unul din cele mai incisive găşti de acest gen şi din fericire proiectul livrează materiale de calitate cu o regularitate demnă de oricare trupă obişnuită.
„Six Litanies for Heliogabalus” este lansat în 2007 şi sunt cooptaţi şi Ikue Mori (compozitor, baterist, artist grafic) şi clăparul Jamie Saft. La aceste două produse Zorn nu participă în mod direct, dar revine în 2008 pe albumul „The Cruciable” şi este adus şi chitaristul Marc Ribot pentru una din piese: „9×9″.
„Ipsissimus” s-a lăsat ceva mai mult aşteptat, dar a meritat cu desăvârşire. Scos sub numele lui John Zorn, noul produs Moonchild îi aduce din nou la olaltă pe John Zorn (saxofon, pian), Joey Baron (tobe), Mike Patton (voce), Trevor Dunn (bas) şi Marc Ribot (chitară) şi astfel avem de a face cu o trupă completă şi o formulă clasică.

Despre Zorn Read more John Zorn (Moonchild) – Ipsissimus (2010) ›

Trophy Scars – Darkness, Oh Hell (2010)

Posted on by — 4 Comments ↓
Trophy Scars – Darkness, Oh Hell (2010)

Trophy Scars – Darkness, Oh Hell (2010)Îmi dau seama că recomandările mele în mod frecvent n-au nici o relevanţă, lumea preferă brand-urile comode, marfa corporatistă de larg consum, ciunga ulimu’ răcnet asortat iPodului, însă aceşti Trophy Scars m-au lăsat cu gura căscată. Foarte proaspătul „Darkness, Oh Hell” este un amestec ameţitor de sonorităţi de la secvenţe Post Hardcore la Jazz şi Blues Rock, de la Indie realmente Alternative la orchestraţii subtile asortate perfect cu viori sau suflători şi au nervul absolut absent noii generaţii (pseudo) Punk. Oscilează pe o gamă extrem de largă muzical, riff-urile furioase nu exclud armoniile, pianul sau trompeta se îmbină cu cele mai incisive ritmuri şi răbufniri zgomotoase.
Catalogaţi Post Hardcore experimental, Trophy Scars mi-au amintit de geniul celor din Cop Shoot Cop, experimentele avangardiste ale celor din Crass, prospeţimea şi creativitatea celor din Sonic Youth (mai ales cu sonorităţile albumul „Dirty” – 1992), au ceva din abordarea celor din Rollins Band de pe albumul „Weight” (1994), dar mi-au amintit şi de Clutch şi Helmet presărat cu ceva din şarmul lui Tom Waits. Rădăcinile The Beatles se împletesc organic cu energia unor Converge (mă bucur că şi alţii au remarcat gaşca aceasta de Metal), dar şi cu sonorităţile experimental-zgomotoase ale celor din Eels în cele mai incisive şi frământate momente ale lor.
Muzica lor este o invitaţie de a explora lumea dincolo de aparenţe şi evidenţe, o lume ascunsă, vibrantă, uneori întunecată şi îmbibată de misticism şi magie. O magie pierdută, uitată, izolată în subconştient şi abandonată. Read more Trophy Scars – Darkness, Oh Hell (2010) ›

(hed) p.e. – Truth Rising (2010)

Posted on by — 2 Comments ↓
(hed) p.e. – Truth Rising (2010)

(hed) p.e. – Truth Rising (2010) Povesteam anul trecut la disecţia albumului „New World Orphans” că i-am remarcat pe (həd) p.e. acum zece ani cu piesa „Bartender” şi gaşca lui Jared Gomes înfiinţată în1994 ne furnizează cu regularitate şi perseverenţă începând de la debutul din 1997 albume incisive şi consistente, un amestec incendiar de Rap Metal, infuzii de Raggae şi Dub contrabalansate de secvenţe zgomotoase de Metal a la Anthrax şi Hardcore după standardele Suicidal Tendencies. Aceste faze Hardcore/Metal se datorează în primul rând chitaristului Jackson „Jaxon” Lee Benge alăturat trupei în 2004 pe albumul „Only In Amerika”. Lupta dintre preferinţele Rap ale lui Jared şi orientarea spre Hardcore al lui Jaxon s-a dovedit benefică trupei, riff-urile zgomotoase şi abordarea a la Minor Threat împinse insistent de Jaxon au câştigat tot mai mult spaţiu şi în final au obţinut un cocktail exploziv, dar bine echilibrat. Şi-au definit stilul ca fiind G-Punk, o “derivată” Rock la G-Funk.

„Truth Rising” este continuarea directă a materialului Read more (hed) p.e. – Truth Rising (2010) ›

(update) Maximum Rock – Suport Pentru Underground

Posted on by — 52 Comments ↓

Să-mi fie iertată sinceritatea, dar să vorbim despre Underground în Românie este mai neadecvat decât pomenirea funiei în casa spânzuratului. Am mai discutat despre asta şi lucrurile – ca toate celelalte – involuează constant, porcăiala existentă pe care o alintăm a fi „industrie muzicală” este cel mult un şmen de breşă, Underground-ul nu că n-are nici măcar pilonii de bază, dar – părerea mea – nici fundaţia n-a fost încă săpată.
Nu există publicaţii de Underground – încet-încet au dispărut unul câte unul şi cele mainstream… -, nu există o reţea de cluburi, nu există posturi de radio specializate, emisuni TV cu specific, nu sunt case de discuri independente, nu există impresari – vânători de talente şi nu în ultimul rând, musai să admitem, nu există public interesat şi de fapt asta-i buba. La Metallica sau AC/DC se îmbulzesc câteva 10 de mii de curioşi, însă trupe mai „mici” ca Soulfly, Faith No More, Limp Bizkit, etc – abia de adună 1000 de spectatori din toată ţara iar când vine vorba de artişti locali, dacă evenimentul e pe bani, e bine când în sală sunt măcar 100 de oameni. Şi dacă presă nu e, sunt cu atât mai mulţi jurnalişti. Este ceea ce numesc eu „sindromul Cerbul de Aur” la care Braşovul este invadat de circa 2500-3000 de bucureşteni, toţi angajaţi sau colaboratori ai TVR-ului. La ultima lansare de disc la care am fost pe pagina Facebook al artistului şi-au anunţat prezenţa circa 1600 de persoane – n-ar fi încăput în sala de 3-4 sute de locuri – iar în sală au fost cam 100 din care 95 erau presa, prietenii şi apropiaţii iar plătitori de bilet au fost 5… Dar cam la fel se întâmplă şi la artiştii de dincolo, din 1000 de oameni aproape jumătate vin cu invitaţii şi acreditări, adică la pomangeală şi cam ăsta-i tot sprijinul.
Nu vreau să dezgrop morţii, dar lucrurile s-au stricat definitiv la mijlocul anilor ’90 când tăvălugul de concerte moca a indus multora senzaţia că muzica gratuită li se cuvine şi este firească. Rock-ul rămâne viu însă mai ales datorită live-urilor şi dacă publicul în continuare se va lăsa aşteptat în cluburile goale, trupele practic vor fi condamnate la moarte sigură. La „Rock Battle”, un concert cu intrare liberă a fost dezolant să vezi micul club Fire mai mult gol decât plin iar terasa afară plină ochi…
Poate pe unii-i doare – predominant în cot, părerea mea -, dar aceasta este realitatea. Şi n-are legătură cu actuala criză financiară, este criza lu’ mi se rupe de vreo 10, chiar 15 ani încoace. E perversa întoarsă a concertelor câmpeneşti gen berar şi ziua oraşului la care la începutul anilor ’90 publicul s-a obişnuit să primească muzica gratuit ca garnitură la mici şi bere, e reversul mp3-urilor descărcate ilegal de pe internet, dar şi a nepăsării generalizate. Roacărul preferă tricoul, nu CD-ul şi asta doar dacă îi rămâne restu’ de la bere. Criza – golul – este-n capul şi sufletul nostru.
Că pe internet – pe bloguri – mai latră unul-altul, este absolut irelevant.
În atare condiţii este Read more (update) Maximum Rock – Suport Pentru Underground ›

White Walls – Mad Man Circus (2010)

Posted on by — 20 Comments ↓

Încep cu ce interesează cel mai mult. Albumul de debut al constănţenilor poate fi descărcat GRATUIT şi legal de pe site-ul Asiluum Arts.
Mereu este ingrat să scrii despre artiştii autohtoni, orgoliile sunt mereu exacerbate, sensibilitatea este mare, dacă ai „tupeul” să critici ceva inevitabil eşti bănuit de motive subiective, personale, mai cu seamă de invidie, dacă lauzi este pentru toată lumea la fel de limpede că eşti cel puţin prieten cu careva din gaşcă sau ai vre-un interes legat de ei. Adică poţi s-o dai cum vrei, nu e bine.
White Walls s-a format pe bazele a două trupe de la malul mării, Protest Urban, respectiv Fortuneteller, numele cum cei familiarizaţi cu Metal-ul contemporan pot să intuiască, l-au ales după titlul unei compoziţii Between The Buried And Me şi la doar un an de la primele repetiţii debutează cu acest „Mad Man Circus”, un disc ce conţine 8 piese originale.
Eugen Brudaru – voce, Alexandru-Eduard Dascălu – chitară, Şerban-Ionuţ Georgescu – bas şi bateristul Marian Mihailă abordează un Metal (Alternativ cum e moda să fie definit) modern, progresiv, complex şi de calitate şi cu siguranţă sunt cel mai bun produs din ultimele – şi nu numai – decenii ale scenei autohtone. Şi ştiţi, sunt zgârcit cu laudele.
Elemente Post Hardcore şi Nu Metal, riffuri zgomotoase şi ritmuri săltăreţe, se îmbină cu pasaje, elemente Progresive şi Alternative, regăsim în muzica lor reflecţii Rush (era modernă, mai ales albumele “Roll the Bones” (1991), “Counterparts” (1993) ), Tool, A Perfect Circle, filonul dur, Metalic, cu rădăcini Death Metal este completat ingenios şi inspirat de secvenţe acustice cu inserturi de Jazz, Eugen Brudaru reuşeşte să cânte în stilul lui Geddy Lee, dar este capabil şi de „hârâială” brutală, răguşită când tema, abordarea o cere.
Dacă e vre-un CD pe care să merită să daţi banii, cu certitudine „Mad Man Circus” este unul din ele.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=babEklQj6KA]

Materialul a fost lansat oficial (citeşte impresii, vezi video pe Asiluum) Read more White Walls – Mad Man Circus (2010) ›

Detachments – Detachments (2010)

Posted on by — 4 Comments ↓

Insularii – aka britanicii – suferă de tot felul de obsesii şi traume. Sindromul The Beatles i-a bântuit şi obsedat decenii, au încercat să-i reinventeze, să-i reproducă, să găsească înlocuitorul şi cu Oasis au ajuns – cred – cât s-a putut de departe. Dacă mai mult nu s-a putut, în ultimii ani au încercat clonarea celor din The Who, dar şi aceste tentative au eşuat consecutiv. Persistă şi obsesia Debbie Harry (Blondie), dar ea este de import.
Un alt reper obsesiv este Ian Curtis (Joy Division), poate mai puţin pregnant, dar la fel de căutat. Depeche Mode au reuşit cât de cât să exploateze acest segment electro-întunecat, totuşi performanţa majoră aparţinând celor din The Cure.
Îmi este foarte clar că dacă candidatul se dovedeşte docil şi manevrabil, industria – manager, producător, casa de discuri – măcar pentru o noapte poate face vedetă şi din cel mai improbabil subiect. Muzica de mult nu mai este o artă, nici vorbă de căutări interioare şi auto-exprimare, ci este doar un produs să satisfacă (prostească) publicul (consumatorul) tot mai tâmp. N-aş merge până la teoria conspiraţiei, mai de grabă este o schemă standard, funcţională şi aplicabilă.
Pe Detachments Read more Detachments – Detachments (2010) ›

Marc Ribot – Silent Movies (2010)

Posted on by — No Comments ↓

Dacă numele lui Marc Ribot nu vă sună familiar, poate unele din aceste nume da: Tom Waits, John Zorn, David Sylvian, Robert Plant, Elvis Costello, Allen Ginsberg, Foetus, The Black Keys, McCoy Tyner, Cassandra Wilson, The Jazz Passengers, Cyro Baptista, Akiko Yano, John Medeski, Jack McDuff, Wilson Pickett, The Lounge Lizards, Marianne Faithfull, Arto Lindsay, T-Bone Burnett, Martin and Wood, Cibo Matto, Elysian Fields, Sam Phillips, David Poe, Susana Baca, Stan Ridgway, Vinicio Capossela, Alain Bashung, Hector Zazou,  Madeline Peyroux,  Leonid Fedorov, Tonio K – aceştia fiind o parte din artiştii cu care Ribot a colaborat ca producător, compozitor, chitarist, trompetist şi… vocal. Ce-i drept, nici pe „ăştia” nu cred că i-aţi auzit la Radio Zu – puteam înşira oricum toate posturile radio, Guerilla, Radio 3, Romantic sau Antena Satelor – şi nu-i prea vedeţi nici pe MTV 2…
Ribot este un muzician multi-instrumentist implicat în stiluri diferite de la Rock Alternativ – şi experimental – la Jazz, muzică electronică (No Wave), muzică cubaneză şi Hardcore Punk.
Având preocupări – artistice – atât de colorate şi – aparent – divergente, Read more Marc Ribot – Silent Movies (2010) ›

Syd Barrett – An Introduction to Syd Barrett (2010)

Posted on by — 4 Comments ↓

Născut Roger Keith Barrett, Syd Barrett a fost partea întunecate, nebunul – sau geniul – strălucitor („Shine On You Crazy Diamond”) din trupa Pink Floyd – perioada 1965-1968 -, de numele lui se leagă piese ca „Arnold Layne” şi „See Emily Play”, dar el este responsabil şi de conceptul albumului „The Piper at the Gates of Dawn” îmbibat cu Psihedelism vizionar, dar amprenta sa este pregnantă şi pe următorul „A Saucerful of Secrets”.
Mai ales datorită consumului excesiv de LSD, comportamentul lui Barrett devine tot mai impredictibil la sfârşitul anului 1967, cântă tot mai des cu chitara dezacordată şi nu ţine cont deloc de dificultăţile de a se armoniza cu ceilalţi membrii ai trupei şi astfel este adus în trupă şi prietenul şi elevul său, David Gilmour să-l „acopere” pe Barrett. Planul iniţial a fost păstrarea lui Barrett ca membru neparticipant la live-urile trupei – după modelul Brian Wilson şi The Beach Boys – însă au apărut şi inevitabilele conflicte creative şi în final Barrett a fost debarcat în 1968.
Pink Floyd-ul cu Gilmour a luat o cu totul altă cale iar Barrett a rămas în urmă ca o figură excentrică a muzicii.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=F94vHO7okZQ]

Barrett a scos şi două albume Read more Syd Barrett – An Introduction to Syd Barrett (2010) ›