Home › Posts tagged Metal › Page 59

Metal

Silverstein – A Shipwreck in the Sand (2009)

Posted on by — No Comments ↓

Trupa a fost înfiinţată în 2000 la Burlington, Ontario şi actualul material este albumul cu numărul patru din cariera formaţiei. Catalogaţi Post Hardcore şi Screamo, gaşca canadiană combină ingenios o paletă largă din trendurile Metal-ului modern. Unii aplică eticheta Emo, eu în general am reţineri faţă de cutiuţe şi etichetări. Cu toate acestea, etichetele uneori te ajută să „localizezi” cam pe unde se situează o anumită formaţie ca stil şi abordare. În ceea ce priveşte acest „Emo” am însă reţinerile mele, pare doar o găselniţă stric comercială şi nu un stil propriu-zis. Spun asta să nu vă speriaţi: Silverstein furnizează un Metal sănătos, noul material este foarte bun.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=7JcdX17si9k&feature=fvst]

„A Shipwreck in the Sand” este primul album concept al formaţiei, cele 14 piese fiind împărţit pe patru capitole.

Chapter One: It Burns Within Us All (Capitolul Unu: Arde în Noi Toţi)
„A Great Fire” ne introduce în lumea Silverstein: alternanţa pasajelor urlate şi al celor melodice, riff-uri tăioase şi pasaje armonice într-o constantă goană susţinută impecabil de o secţie ritmică excepţională. Piesa începe ameninţător, chitarele creează tensiune, vocea puternică a lui Shane Told trece cu uşurinţă de la pasajele răguşite la cele pline de armonii. Schimbările sunt bine legate, fluide şi dau dinamică şi culoare.
„Vices” (feat. Liam Cormier) apasă şi mai mult pe acceleraţie, contribuţia vocalului din formaţia Cancer Bats colorează şi mai mult partitura vocală, chitarele lui Neil Boshart şi Josh Bradford furnizează riff-uri groase şi pasaje armonice bine puse la punct, trecerea de la faze Thrash la Heavy se face natural, lucrurile se leagă perfect.
„Broken Stars” păstrează ritmul, Shane Told pune accentul pe abordarea melodică, foarte bună prestaţia bateristului Paul Koehler, trecerile, schimbările sunt „şurubul” câştigător din mecanismul Silverstein.

Chapter Two: Liars, Cheaters and Thieves (Capitolul Doi: Mincinoşi, Trişori şi Hoţi)
„American Dream” începe mai lent, creşte treptat şi se transformă într-un imn. Basistul Bill Hamilton este liantul dintre tobe şi chitare, uneori accentuează punctajele, alteori susţine rifful, rotunjeşte sunetul trupei, iese în evidenţă când este necesar, conferă „grosime” din umbră când accentul cade pe altceva.
„Their Lips Sink Ships” este un scurt intermezzo acustic şi filtrat, un mic moment de relaxare.
„I Knew I Couldn’t Trust You” readuce abordarea melodică, chitarele rămân Heavy, ritmul susţinut, dar tonul este mai la zi, coloratura piesei este mai apropiată de zona Post Punk, decât de Hardcore/Thrash Metal.
„Born Dead” (feat. Scott Wade ex vocal în trupa Comeback Kid) combină ingenios momentele Heavy/Thrash cu fazele mai apropiate de Punk, multe formaţii încearcă această reţetă, puţine reuşesc să o facă cu atâta naturaleţe şi cursivitate cum le iese celor din Silverstein.

Chapter Three: Fight Fire with Fire (Capitolul Trei: Luptă cu Foc împotriva Focului)
„A Shipwreck in the Sand” cu toate că este ceva mai lentă decât majoritatea pieselor de pe album şi accentul cade pe refrenul repetat, are puls, este o construcţie simplă, dar eficientă în conformitate cu trendurile actuale.
„I Am the Arsonist” readuce riff-urile zgomotoase în centrul atenţiei, trecerile zemoase, are greutate, energie şi forţă. Uşurinţa schimbărilor de abordare ale lui Shane Told sunt impresionante, sunt curios dacă se descurcă la fel de bine şi live.
„You’re All I Have” este o baladă fără să fie plângăcioasă, prinde ritm treptat, chitariştii apasă distorsul, au nerv şi linie melodică concomitent, leagă lucrurile frumos, rezultatul este rotund.

Chapter Four: Death and Taxes (Capitolul Patru: Moarte şi Taxe)
„We Are Not the World” este introdusă cu tobele, piesa rămâne în zona ritmului mediu, accentele cad pe construcţiile armonice şi mai puţin pe riff-urile Heavy.
„A Hero Loses Everyday” continuă linia piesei anterioare, chitara punctează doar, în centru se află vocea susţinută şi de dublaje de cor, albumul „se stinge” treptat, furia este încet înlocuită cu resemnarea.
„The Tides Raises Every Ship” este o scurtă trecere acustică, un intro piesei finale.
„The End” (feat. Lights) închide discul în notă acustică, riffurile sunt furnizate „la rece” pe chitare acustice, piesa beneficiază şi de aportul vocal al lui Valerie Poxleitner, o artistă canadiană în plină ascensiune, cunoscută sub numele de Lights.

Silverstein nu sunt cu nimic mai puţin Metal ca majoritatea formaţiilor din noul val Heavy european, refuză eticheta „Emo”, dar în definitiv Emo înseamnă emoţie ([Post] Punk/Metal cu emoţie – sentiment – vibraţie) şi pe lângă riff-urile tăioase, au şi feeling, au vibraţie sănătoasă care reflectă trăire, muzica lor este în forţă, dar conţine şi multe armonii iar albumul „A Shipwreck in the Sand” este dinamic, pulsant şi foarte viu, un disc ce merită ascultat fără prejudecăţi.
Am mai spus-o: nu mă interesează nici bârfele despre viaţa particulară a artiştilor, nici tunsoarea sau ce piercing sau tatuaj are ori ba cineva ci ceea ce contează este muzica, ceea ce reuşesc (sau nu) să transmită. Şi Silverstein au tot ce le trebuie, au ce să transmită şi o fac cu prisosinţă.

Discografie:
„When Broken Is Easily Fixed” 2003
„Discovering the Waterfront” 2005
„Arrivals & Departures” 2007
„A Shipwreck in the Sand” 2009
Şi compilaţia:
„18 Candles: The Early Yars” 2006

Site Oficial

Pagină MySpace
Pagină Facebook
Pagină Twitter
Pagină YouTube

Limp Bizkit, Queensryche and Saga live – Bucureşti 28.06.09.

Posted on by — 4 Comments ↓

„Ladies and Gentlemen, introducing, the chocolate starfish, and the hot-dog flavored water, Bring it on!”

2009 Jun 28 Concert 01 Read more Limp Bizkit, Queensryche and Saga live – Bucureşti 28.06.09. ›

VoiVod – Infini (2009)

Posted on by — 4 Comments ↓

Despre VoiVod nu prea se vorbeşte. Sunt formaţii care devin „cult”, mai ales alţi artişti adesea se referă la ei, influenţează prin creaţia lor una sau mai multe generaţii de muziceni, dar succesul (major) în cazul lor nu vine niciodată. VoiVod nu ştiu câte milioane au vândut din cele 12 albume lansate începând cu 1984, dar cu siguranţă nu prea multe.
La turnura dintre anii ’80 şi anii ’90 am făcut o trecere destul de abruptă de la chestiile Heavy gen Priest sau Motorhead la Kreator, Overkill şi apoi la Ministry, Nine Inch Nails. Punte între aceste abordări a oferit-o trupa canadiană şi genialul album „Nothingface” din 1989. Copil fiind, m-a marcat Kraftwerk cu „The Man-Machine” în 1978 apoi în adolescenţă acest „Nothingface”. Despre răceală, dezumanizare, o lume tehnologizată în care omul devine tot mai infim în faţa maşinilor pe care tocmai el le-a creat, nu cred că există album mai reprezentativ. Textele lor suprarealiste m-au bântuit multă vreme:

„Lapse of time
Synchro freeze
Loop rewind
Forward speed”

mi-a sunat în cap ca un ecou ani de zile, ca şi:

„Sleeping sky
Winding walk
Breezing by
Ravaged rock”

sau ţipătul „Go!” din:

„I did, I didn’t know
I think, I should go, go!
Bio-atrophy
Doxite double-wind
Forgetful retry
Aphasic clouded cult
Synaptic planet pulse
Lost engram”

m-a bântuit ca un avertisment de câte ori simţeam că pierd direcţia…

Cele 44 de minute sunt o capodoperă fără fisură al Rockului Modern. Strecurată între 8 piese proprii, cover-ul Pink Floyd, „Astronomy Domine” este un exemplu cum să prelucrezi o piesă fără să o modifici, dar prin interpretare să o integrez într-un concept personal.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=3hhP9ZGHTEQ]

Chitaristul Denis D’Amour (Piggy) şi bateristul Michel Langevin (Away) au constituit nucleul de bază şi constant al formaţiei. Vocalul Denis Bélanger (Snake) lipseşte de pe 2 albume (Negatron -1995 şi Phobos – 1997) în perioada 1994-2001 fiind înlocuit de basist/vocalul Eric Forrest (E-Force) iar la bas fondatorul Jean-Yves Thériault (Blacky) a fost înlocuit în 1992 de Pierre St. Jean, apoi de amintitul E-Force ca-n final, din 2002 să li se alăture Jason Newstead (alias Jasonic, ex-Flotsam And Jetsam şi – evident – Metallica).
Moartea chitaristului Denis D’Amour pe 26 august 2005 în timpul imprimărilor albumului „Katorz” probabil a pecetluit şi viitorul formaţiei.
„Infini” este anunţat ca un ultim material semnat VoiVod şi au existat multe zvonuri legat de producţia lui începând din 2007. Iniţial au fost chemaţi toţi foştii membrii al formaţiei şi a fost implicat şi chitaristul Dan Mongrain din trupa Martyr care s-a alăturat formaţiei pentru apariţiile live.
În final – conform declaraţiilor oficiale – „Infini” conţine numai chitarele imprimate de Piggy premergător decesului său, materiale pe care le-a lăsat în laptopul său cu instrucţiuni precise de folosinţă. Nu este chiar simplu să construieşti un disc în jurul chitarei, dar în final Snake, Away şi Jasonic s-au descurcat de minune (şi de data aceasta).

Cele 13 piese au toate caracteristicele de marcă VoiVod şi sunt un mod demn de a ne lua rămas bun de la Piggy. Este un album colorat, pulsant şi…viu.

Voivod_Infini

„God Phones” este o piesă tehnică în maniera tradiţională a formaţiei, o abordare directă, vocea lui Snake aminteşte de Lemmy şi pe la mijlocul piesei („came to rock’n’roll, came to steal your soul”) este un pasaj chiar foarte Motorhead. Refrenul aminteşte de ruperile accentuate de pe „Nothingface”.
„From the Cave” începe în aceeaşi manieră Metal/Rock’N’Roll cu micile floricele ritmice şi amprenta inconfundabilă a chitarei lui Piggy. Vocea lui Snake rămâne în aceeaşi zonă gravă şi uşor răguşită: „take it as it comes…”
„Earthache” începe mai tăios, într-un tempo impunător de marş, tema vocală mi-a amintit piesa „Five to One” (The Doors) ca la răsturnarea cu: „blah blah blah that’s all you say” să se transforme totul în schizofrenie fluidă. Basul bâzâie murdar, aşa cum îmi place.
„Global Warning” pleacă de la un riff pur Piggy, reţeta ritmică aminteşte de cele mai bune momente ale trupei, schimbările sunt coerente, cursive, tehnicitatea nu joacă-n defavoarea creativităţii, VoiVod niciodată nu au făcut-o de paradă ci mereu cu sens.
„A Room With A V.U.” începe misterios, alunecă ca o umbră, sunetele plutesc şi rămân agăţate în jur. Este o piesă mai lentă, îţi lasă spaţiu să: „not thinking of anything” ca apoi să vină vocile şi să polueze în „zgomotul” furnizat într-un crescendo aproape insesizabil ajungând la apogeul unei stări de ameţeală.
„Destroy After Reading” are nerv şi tensiune din prima secundă, este o temă apăsată, Snake vorbeşte pe un ton grav şi ameninţător, ridică vocea şi piesa alunecă într-un vârtej care inevitabil ne aruncă înapoi la „Nothingface”.
„Treasure Chase” este puţin mai rapidă, formula schimbărilor, răsturnărilor funcţionează ireproşabil, duelul de la mijlocul piesei între chitara solo şi restul instrumentelor este extrem de inspirată şi interesantă. Snake este mai reţinut: „the treasure I found in your eyes…”
„Krap Radio” mai apasă uşor pe acceleraţie. „One word says it all” – VoiVod furnizează cu aceeaşi prospeţime şi ingeniozitate o muzică deosebită, greu de digerat pentru cei obişnuiţi exclusiv cu pseudo-anthem-urile de o vară difuzate de radiouri şi televiziuni.
„In Orbit” ne aruncă-n spaţiu să privim în jos golul din locuinţele de beton în care trăim şi murim îngropaţi. Piesa este evident întunecată, lentă şi sugestiv anevoioasă pe alocuri.
„Deathproof” readuce puţin izul acela de Rock’N’Roll de la începutul discului, dar are tot arsenalul de găselniţe VoiVod de la riffurile simple, sacadate până la un mic solo de bas „aruncat” cu lejeritate de Jasonic.
„Pyramidome” are calităţile unui imn Metal fără să sune pre-fabricat sau contrafăcut, vocea sună de parcă Lemmy ar interpreta să zicem „Missing Sequences”-ul de pe Nothingface. Alternanţa temei apăsate şi mai lente cu intervenţiile energice creează tensiunea şi dinamismul atât de caracteristic trupei.
Tema din „Morpheus” este iar o „chestie” care se lipeşte de creierul omului şi rămâne acolo ca un ghimpe, Snake spune că „nu este un vis urât”, dar simţi cum îţi pierzi minţile treptat, că uneori realitatea se poate dovedii mai urâtă decât coşmarul. Despărţirile sunt dureroase tocmai prin prisma fricii de singurătate.
„Volcano” închide materialul într-un ritm alert, este cea mai rapidă piesă a discului, uşoara paralelă Motorhead nu o pot evita nici aici şi asta, cum spuneam, vine şi prin tonul mai jos şi uşor răguşit al vocii lui Snake. Piesa are la final inserţii zgomotoase, o pauză de peste un minut şi încă o doză de sunete incerte. Dacă laş materialul pe repeat „Volcano” şi „God Phones” se leagă cursiv, discul este rotund. Perfect.

Tare n-aş vrea să fie adevărat că am toată discografia VoiVod. Mai vreau… Detest despărţirile.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=8bO_DtSwlB0&feature=related]

(həd) p.e. – New World Orphans (2009)

Posted on by — No Comments ↓
(həd) p.e. – New World Orphans 2009

(həd) p.e. s-au lipit de mine prin 2000 cu piesa „Bartender”.

„Ain’t nothing working ain’t nothing right
There’s a whole in me that I can’t fill
No matter how hard I try

Hey bartender hit me with a double
And introduce me to that girl with the bubble
Im looking for trouble tonight…” Read more (həd) p.e. – New World Orphans (2009) ›

maNga – Şehr-i Hüzün (2009)

Posted on by — 18 Comments ↓

Trupa din Ankara s-a înfiinţat în 2001 şi s-a evidenţiat la concursul de căutare a tinerelor talente „Sing your song”, unde au atras atenţia impresarului Hadi Elazzi care le-a facilizat un contract de disc cu Sony Music.
Dacă la început formaţia a cântat predominant prelucrări, în timp s-a cristalizat un stil personal, o combinaţie de Metal, Rap/Hip Hop, Electro şi muzică tradiţională turcească.
„Şehr-i Hüzün” este al trei-la lor album, după debutul autointitulat din 2004 şi „MaNga+” din 2006, ambele bucurându-se de vânzări foarte bune.
Formaţia apare într-un duet cu Göksel pe coloana filmului „Sinav” (Examenul) al lui Ömer Faruk Sorak, o îmbinare de dramă şi comedie având-ul în distribuţie pe Jean-Claude Van Damme şi fiind unul din cele mai de succes producţii cinematografice turceşti.
Piesa „Bir kadın çizeceksin” a fost inclusă în coloana jocului FIFA 06 şi anul trecut băieţii au cântat pe faimosul Wembley Arena din Londra în deschiderea spectacolului lui Tarkan. Sunt cap de afiş la numeroase festivaluri din Turcia şi pe bună dreptate: muzica lor este explozivă, un amalgam gustos de elemente orientale cu riffuri vânoase, ritmuri săltăreţe, electronică dinamică şi treceri de la genuri diferite cu multă uşurinţă şi naturaleţe.

I-am „descoperit” şi eu butonând  într-o dimineaţă în camera de hotel între programele muzicale turceşti de la televizor, MTV, Power Turk, Canal D Dream şi NR1 cu piesa „Dünyanın Sonuna Doğmuşum”:

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=aBaXFrXPkGI&feature=related]

Noul material începe sobru cu pianul piesei „Gün Doğumu” şi colorată cu suflători tradiţionali într-o piesă de inspiraţie folclorică. „Beni Benimle Bırak” porneşte imediat cu percuţii orientale şi dialogul între clapă şi chitara ascuţită, accentuată cu viori şi scratchuri. Vocea lui Ferman Akgül este puternică şi totodată melodioasă, piesa are ruperi ingenioase, intervenţii zemoase ale basistului Cem Bahtiyar, creşte exponenţial şi convinge. Urmează amintita „Dünyanın Sonuna Doğmuşum” care prin sunet şi abordare contrasta puternic cu majoritatea muzicii difuzate pe amintitele programe de televizor, am şi dat „blană” la sonor! 😛 Este o combinaţie antrenantă de Hip Hop cu Nu-Metal şi Electro, o piesă cu un refren puternic. Cred că o variantă în limba engleză la această piesă ar face furori şi mai mari în topuri, dar gândindu-mă la reţeta Rammstein, poate şi MaNga pot cucerii lumea cu limba turcă tocmai prin această nuanţă exotică. Poate şi ca urmare a celor două săptămâni petrecute în Turcia, nu mă deranjează limba, regret doar că nu înţeleg textele.
„Cevapsız Sorular” este o baladă Power, fundalul de Trip Hop asigurat de tobe electronice, scratchuri şi chitara acustică este completată de un refren puternic, dar armonios. „Evdeki Ses” este un amestec sănătos de Etno şi Hip Hop cu Rock, aminteşte uşor de începuturile promiţătoare ale celor din Zdob şi Zdub când mai aveau vână Metal în ei. La MaNga este foarte bună colaborarea lui Efe Yılmaz care este răspunzător de instrumentele tradiţionale şi electronice cu chitaristul Yağmur Sarıgül. Reuşesc să aducă genurile diferite abordată într-un produs final care sună unitar şi colorat.

MaNga - Şehr-i Hüzün

„Her Aşk Ölümü Tadacak” este o piesă mai aşezată, dar puternică, dialogurile amintite o fac pulsantă, vocea fermă dar melodioasă a lui Ferman Akgül este un mare atu pentru formaţie. „Şehr-i Hüzün”, piesa de tiltlu, are doar un minut şi este tot un fel de intro ca şi prima piesă de pe disc urmată de „Hayat Bu İşte” o compoziţie epică, condusă cu pianul şi un covor de instrumentaţie simfonică culminând într-un refren melodios şi puternic. Elementele orientale se întrepătrund perfect cu „şmecheriile” Electro moderne şi cu chitara Rock 100%, pianul colorează plăcut toată piesa cu o temă folclorică ce mi-a amintit de Liszt.
„Üryan Geldim” este o melodie tensionat cu clapa şi chitara, aminteşte uşor de atmosfera ultimul album Faith No More ca şi următoare „Tek Yön Seçtiğin Tüm Yollar” care este puţin mai rapidă, dar rămâne în aceeaşi zonă destul de întunecată dominată de dialog riff-clapă şi de răsturnările dintre momentele mai calme şi răbufniri. În unele pasaje mai ales basul aminteşte flagrant de stilul lui Billy Gould, dar e de bine!
Un alt intro/ intermezzo,  „Gecenin Ritmi” are o clapă care m-a dus cu gândul la Pink Floyd şi la „Division Bell”, mai exact la „High Hopes” şi la: „The grass was greener, The light was brighter, With friends surrounded, The nights of wonder”… „Hepsi Bir Nefes” readuce energia Rock, apoi „cade” într-un ritm mediu ca la refren să crească la loc. Foarte plăcute aceste „alunecări” sonore, straturi de orchestraţie aerisite şi combinaţiile ingenioase între fazele apăsate de Rock şi chitare cu pasajele Electronice şi inserţiunile din folclor. O parte din refren este melodic, apoi urmează un moment de Rap Metal, apoi un final gen „Epic” cu voce şi pian. Super.
„Sessizlik Sona Erdi” este cel mai zgomotos moment al albumului, clapele moderne, ritmul puternic asigurat cu precizie de Özgür Can Öney şi riffurile, apoi solul susţinut cu basul puternic se constituie într-o piesă de forţă.
Ultimul intermezzo, „Kaçamak Faslı” este cel mai modern, cu „ah ah”-uri feminine şi instrumentaţie Electro/Trip Hop şi introduc încă o baladă în forţă: „Alışırım Gözlerimi Kapamaya”, piesă ce aminteşte uşor de Linkin Park.
„Gün Batımı” închide discul într-o notă mai calmă, meditativă. După 1 minut şi 14 secunde urmează o pauză de peste 2 minute şi o piesă „ascunsă”, o mică „joacă” pe o armonie simplă şi caldă cu multe voci vorbite, iar, mare păcat, nu înţeleg textul.

mangaaaaaa

Nu ştiu cui să recomand materialul, cred că fanii Faith No More obişnuiţi cu acest gen de amalgam se pot regăsii şi în maNga, dar poate şi fanii Linkin Park sau Limp Bizkit. Pe mine mă cuceresc cu cât ascult mai mult materialul, aş vrea să-i văd live, cred că rup.
maNga sunt dovada că se poate face muzică bună oriunde şi talentul, consecvenţa, seriozitatea şi truda se răsplăteşte. Am convingerea că vom mai auzii de maNga, acest nou disc s-ar putea să le aducă o consacrare internaţională.

maNga pe MySpace

Don’t pattonize me! – Portret Mike Patton

Posted on by — 6 Comments ↓

I’m easy…easy like a Sunday morning…

Am văzut Faith No More acum 11 ani în turneul „Album of the Year” la Budapesta în cadrul festivalului Sziget. Existau deja zvonurile că este ultimul lor turneu, tensiuni erau deja de ceva vreme în cadrul formaţiei şi chiar dacă acel spectacol a fost unul destul de sobru, a fost un eveniment deosebit.
Vestea că anul acesta Mike Bordin, Roddy Bottum, Bill Gould, Jon Hudson şi Mike Patton s-au reunit, urmează un turneu şi posibil un nou disc cred că a bucurat multă lume. Lipseşte Jim Martin, dar el a părăsit trupa încă din 1993.
Ştirea cea mai mare a fost că „Reunion Tour 2009” trece şi prin Bucureşti, astfel pe 15 august, Faith No More cântă la Sala Polivalentă!

The_Real_Thing_vinyl_cover

Mr. Bungle/Faith No More – 1984-2003

Michael Allan Patton, (născut pe 27 ianuarie 1968) şi-a început cariera cu Mr. Bungle prin 1984, dar a devenit faimos abia în 1989 după ce s-a alăturat în 1988 formaţiei Faith No More înlocuind-ul pe Chuck Mosley.
„The Real Thing”, al 3-lea album Faith No More (după „We care A Lot” 1985 şi „Introduse Yourself” 1987), primul cu Patton, a spart tiparele, a dărâmat frontiera dintre Heavy Metal, Hip Hop, Jazz şi Funky, a devenit un disc clasic şi de referinţă. Succesul a venit însă destul de greu şi abia la aproape un an de la lansarea albumului când MTV a început difuzarea intensă a video-clipulrilor „Falling To Pieces” şi  „Epic” – în care Patton poartă un tricou Mr. Bungle.
În paralel cu Faith No More, în 1991 este lansat albumul autointitulat Mr. Bungle. Este unul din cele mai geniale discuri de Fusion pe care le-am ascultat vreodată. Trecerile de la Jazz la Thrash Metal cu respiro-uri de Funk sau momente Psihedelice sunt fabuloase. Este un disc greu de digerat, dar extrem de dinamic şi colorat, şi în final, probabil cel mai comercial album Mr. Bungle. Oficial discografie conţine 4 demouri: „The Raging Wrath of the Easter Bunny” (1986),  „Bowel of Chiley” (1987), „Goddammit I Love America!” (1988) şi „OU818” (1989) şi încă 2 albume: „Disco Volante” (1995) şi “California” (1999) Trupa s-a desfiinţat oficial în 2003.
1992 aduce pentru fanii Faith No More albumul „Angel Dust” care continuă direcţia precedentului disc, poate este ceva mai întunecat, dar este primul material la care Patton a contribuit şi cu idei muzicale, nu doar cu versuri. Este probabil cel mai mare succes comercial al formaţiei de până acum, discul s-a vândut în peste 3 milioane de exemplare şi piese ca „Midlife Crises”, „A Small Victory”, „Everything’s Ruined” au devenit clasice ca şi prelucrarea piesei Commodores din 1977, „Easy”.
Ascultaţi refrenul piesei „Be Aggressive” şi refrenul din „mObscene” al lui Manson…
Plecarea rockerului Jim Martin a lăsat un gol pe care nici unul din chitariştii veniţi în trupă n-au reuşit să-l umple pe deplin. „King for a Day… Fool for a Lifteme” este lansat în 1995. Pe înregistrările discului este chitaristul Trey Spruance din Mr. Bungle, dar şi el părăseşte trupa şi este înlocuit cu Dean Menta. „King for a Day…” reprezintă oarecum o trecere de la epoca Metal a formaţiei într-o fază mai experimentală, chiar dacă elementele mai agresive de Rock şi-au mai găsit loc pe album, apar mult mai multe infuziuni de Jazz, Bosa-Nova, Soul şi Funk. Cu toate că este tot un material de geniu, vânzările scad la jumătate şi rămân mult în urma precedentelor două albume.
Finalul (temporal) vine cu „Album of the Year” în 1997, 43 de minute îmbibate de multă electronică şi clape, chitara lui Jon Hudson este doar de coloratură şi mai mult îngropată sub clapele lui Roddy Bottum. Este un material sobru şi cel mai întunecat produs al lor, dar şi cel mai interiorizat şi lent. În prim plan sunt elementele Electro, Trip Hop, Jazz, Psihedelic şi Ambientale iar Rockul este lăsat undeva în umbră.
Vânzările scad în continuare şi despărţirea vine la finalul turneului European.
Roddy Bottum înfiinţează trupa Imperial Teen în 1996, Mike Bordin se alătură formaţiei lui Ozzy, Billy Gould cântă în Brujeria, pe albumul „Transgression” al celor din Fear Factory din 2005 iar Mike Patton dă dovadă de o energie şi o creativitate fabuloasă, parcă ar cânta 24 din 24 de ore.

Crank_High_Voltage

Albume solo Mike Patton

Patton are la activ patru albume solo, „Adult Themes for Voice” (1996), „Pranzo Oltranzista” (1997), muzica filmului „A Perfect Place” lansat anul trecut şi tot el semnează coloana sonoră a filmului „Crank: High Voltage” scos anul acesta.
Dacă primele două le recomand doar celor foarte curajoşi şi „A Perfect Place” este un material mai aşezat, noul album cu toate că este „doar” muzică de film şi piesele au o durată medie de sub 2 minute, acest material este foarte viu, are amprente Mr. Bungle şi Tomahawk, sunt şi piese agresive: „Kickin’”, „Chickenscratch”, „Juice Me”, „Social Club”, „The Hammer Drops” „Shock & Shootout” sau „Car Park Throwdown”, are şi acele tripuri sonore schizofrenice cu care domnul Patton ne-a obişnuit, un amalgam condimentat şi colorat de Funk, Jazz, Metal, Trip Hop şi Hip Hop. Sunt 32 de piese ce merită devorate.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=qVDpo6rE1fc&feature=related]

Proiecte solo

Patton este extrem de activ şi creativ de-a lungul timpului. Colaborarea sa cu John Zorn se regăseşte în peste 15 discuri ale acestuia, îl regăsim pe albumele Kaada, The Dillinger Escape Plan, Lovage, Maldoror, Mondo Cane, General Patton vs. The X-Ecutioners şi Crudo, apare ca invitat pe zeci de materiale de la Sepultura la Dub Trio.
În 1998 înfiinţează super-grupul de Avangardă Fantomas cu chitaristul Buzz Osborne (The Melvins), basistul Trevor Dunn (Mr. Bungle) şi bateristul Igor Cavalera (Sepultura). Ulterior Igor este schimbat cu un alt geniu: Dave Lombardo (ex-Slayer).
Muzica formaţiei are la bază Heavy Metal-ul dar este colorat cu experimente Art-Rock şi Noise, Patton numind muzica grupului ca fiind Dada-Metal.
Au scos până-n prezent 5 albume: „Fantomas” (1999), „The Director’s Cut” (2001), „Millennium Monsterwork 2000” (2002), „Delìrium Còrdia” (2004) şi „Suspended Animation” (2005). Există zvonuri conform căreia s-ar lucra la un nou material pentru 2009.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=MGlKflP7ycE]

Proiectul meu preferat este Tomahawk-ul înfiinţat în 2001. Este o trupă mai apropiată unei linii Industriale, cu multe elemente de Metal şi Noise, dar nu lipsesc şi nuanţele colorate, experimentale, sunetele schizofrenice, dar are incisivitate.
Albumul „Tomahawk” apare în 2001, urmat de „Mit gas” în 2003 şi de „Anonymous” în 2007.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=JMjIhEQ6L08&feature=related]

„Anonymous” este o culegere de muzică Americano-Indiană într-un ambalaj modern, o adevărată delicatese culturală. Merită vizitată pagina MySpace unde puteţi asculta o parte din material.

Tomahawk_Anonymous_album_cover

Proiectul Peeping Tom s-a concretizat prin albumul auto-intitulat în 2006. În acest proiect Patton are invitaţi diferiţi artişti: Odd Nosdam, Rahzel, Dan the Automator, Amon Tobin, Kool Keith,Jel, Massive Attack, Bebel Gilberto, Kid Koala, Doseone, Norah Jones, Dub Trio şi Dale Crover, iar rezultatul este un material colorat, balansând între Trip Hop, Hip Hop şi un Rock experimental, Electronic.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=9pcvBFFflEc]
În paralel cu reuniunea Faith No More, Patton anul acesta este implicat şi în proiectul Crudo, piesa „Let’s Go” poate fi ascultată pe pagina MySpace. Nu stă locului omul acesta, domn’e! Dar până la un nou material cu Patton, avem concertul Faith No More. 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=MwhOjMI7F8g&feature=related]

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Z4joDAJQA30]

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ZnvBq02xNH0&feature=related]

HAVOK US versus HAVOK SE

Posted on by — 2 Comments ↓

HAVOK înseamnă distrugere generală, devastare. În 1990 alături de descoperirea formaţiilor Nine Inch Nails şi Ministry, mai erau şi canadienii MALHAVOK şi albumul lor „The Release”. L-am avut pe casetă audio şi de atunci tot caut materialele lor (au 4 albume şi 3 E.P.-uri), dar am găsit doar „The Lazarus Complex : A Tale of Two Zombies” editat în 1999, dar imprimat 1995. Hai că bat câmpii! Ideea e, dacă are cineva mp3-uri sau CD cu amintitul prim album, să-mi dea de veste…
Ideea este că numele acesta HAVOK pare la modă.
Am dat peste americanii HAVOK cu un Thrash Metal foarte tehnic, apoi am descoperit că sunt şi nişte Suedezi cu acelaşi nume şi tot cu una album de debut pe piaţă. „Being And Nothingness” este un material Death Metal de calitate, în mod interesant şi Suedezii sunt foarte tehnici şi cele 10 piese incluse pe album prezintă o formaţie dinamică şi cu intervenţii acustice plăcute.
Nu-s mare cunoscător în domeniu, găsiţi informaţii pe site-ul lor sau citiţi cronica scrisă de Morrison pe Metalhead.
Eu mă concentrez asupra Americanilor, vorba lu’ Bowie: „God is an american, I’m afraid of americans, I’m afraid of the world…” Ha ha ha! 😛

Havok (US) – Burn (2009)

N-am mai ascultat un album „adevărat” de Thrash Metal de ceva vreme. Îmi amintesc cu plăcere de „Years of Decay” al celor din Overkill, de „Fabulous Disaster” al celor din Exodus, „Ride the Lighting” şi „South of Heaven”, apoi de noul val plecat de la „Cowboys from Hell” şi culminând – probabil – cu „Burn My Eyes”-ul scos de Machine Head.
Într-o eră unde eticheta de „Post” şi „Retro” pare inevitabilă, nici Metal-ul nu scapă de această abordare. Cu toate acestea, Havok reuşesc să combine ingenios Heavy Metal-ul tehnic cu uşor iz simfonic, cu Thrash Metal-ul abraziv şi totul să sune proaspăt şi vânjos.
Havok a fost înfiinţat în 2004 la Denver, Colorado, din grup fac parte la ora actuală David Sanchez – chitară şi voce, Shawn Chavez – chitară, Jessie de los Santos – bass şi voce şi Ryan Bloom – tobe. „Burn” este albumul de debut scos oficial la casa de discuri Candlelight Records, după ce formaţia a mai editat pe cheltuială proprie trei materiale promoţionale: „Thrash Can” (2005), „Murder By Metal” (2006) şi „Pwn ‘Em All” (2007).

HAVOK "Burn"

„Wreckquiem” este un intro în manieră clasică, cu chitarele aşezate pe un covor de sintetizatoare, aminteşte uşor de Queensryche de la începuturi. „The Root of Evil” conţine şi ea o parte introductivă unde riffurile alternează cu execuţii tehnice în oglindă ca apoi să înceapă „moshereala” care aminteşte cel mai pregnant de Exodus şi datorită vocii lui David Sanchez, chiar dacă nu urcă la fel de mult cum o făcea Steve “Zetro” Souza şi aduce mai mult cu stilul lui Robb Flynn, abordarea este uşor mai modernă, dar incisivă. Piesa este foarte tehnică, cu multe schimbări, cum de altfel este tot materialul.
„Path to Nowhere” păstrează gustul retro, dar abordarea este ceva mai modernă, pasajele de pe strofe mi-au amintit de Machine Head iar soloul de Megadeth de la începuturi.
„Morbid Symmetry” parcă apasă puţin pe acceleraţie, basul zbârnâie gălăgios în intro, piesa are multe răsturnări, stopuri şi schimbări, tempoul rămâne alert, pasajul de solouri consecutive are amprente de Heavy Metal cât restul piesei rămâne în zona tehnică a Thrash Metalului.
„Identity Theft” revine la „traforajul” tradiţional, prima parte a solisticii este un pasaj lent, armonic ca apoi să crească şi să se animeze. Paralela cu Megadeth este foarte la îndemână.
Tobele introduc „The Disease”-ul, o piesă ce o putea scrie liniştit Dave Mustaine prin ’86-’87 chiar dacă uneori este presărată cu mişcări mai moderne a la Machine Head.
Pe „Scabs of Trust” se simte şi puţină aromă Metallica la rifful de bază, tot de prin ’86, altfel mi-am amintit de Sanctuary (trupa lui Warrel Dane înainte de Nevermore). Ce disc a fost „Refuge Denied”!
„Ivory Towe” combină cu gust elementele Thrash cu pasajele mai tehnice, mai progresive, vocea este agresivă, urlă, dar David Sanchez scapă şi un ţipăt, dacă e să comparăm, Nevermore e un bun punct de reper.
„To Hell” revine la Thrash-ul tradiţional, are mai puţine înflorituri, este o piesă mai lineară şi directă în comparaţie cu celelalte. E o pauză activă meritată, dacă te prinde discul, nu te opreşti oricum din headbanging.
Începutul, rifful şi soloul din „Category of The Dead” poartă amprenta Slayer, vocea nu seamănă cu Tom Araya pe strofe, dar refrenul putea fi pe ori care din discurile de după 1988 al regilor din California.
„Melting The Mountain” jonglează eficient între aceleaşi riffuri tăioase şi tehnice, toba macină şi pulsează,
Ryan Bloom sosit în gaşcă în 2007 îşi face treaba cu prisosinţă.
La „Afterburner” m-am dumirit că tot discul îmi scăpa „ceva”. Păi acel ceva erau canadienii din Annihilator. Această reţetă de combinaţie tehnică şi abrazivă a practicat-o Jeff Waters mai ales pe primele două albume.
Uneori şi vocea lui David Sanchez aduce cu Randy Rampage şi mai ales cu Coburn Pharr.
Una peste alta, „Burn” este un debut promiţător, pentru nostalgicii Thrashului este chiar un material obligatoriu şi cred că odată cristalizat stilul formaţiei, ne mai pot furniza surprize plăcute. La capăt de audiţie dacă e să compar şi să definesc trupa cumva, sunt un Annihilator într-o abordare Machine Head.  Apropo, nici “Alice in Hell” n-a mai trecut de ceva vreme prin playerul meu… 🙂
Numele este de reţinut şi de urmărit. Asta dacă Americanii vor păstra numele.
Coperta discului este cam kitchoasă, de duzină şi prea de anii ’80, greşeala asta au comis-o şi Exhorder în 1990 cu „Slaughter in the Vatican” în cursa câştigată atunci fără drept la apel de Pantera.

The Kilimanjaro Darkjazz Ensemble

Posted on by — 6 Comments ↓

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=g77zujZVnuU]

Recunosc nu ştiam nimic despre acest proiect până acum două seri când un prieten mi-a dat un link pe Mess. Am „săpat”, am ascultat, mi-a plăcut.
Proiectul TKDE a plecat de la Jason Köhnen (a.k.a Bong-Ra) şi Gideon Kiers (Telcosystems) prin anul 2000 şi iniţial au compus şi imprimat împreună muzică pentru filme mut cult cum ar fi „Nosferatu” lui F.W. Murnau şi „Metropolis” al lui F. Langs.
Sub pseudonimul Bong-Ra, Jason Köhnen are o activitate bogată, peste 29 de discuri scoase în perioada 1998-2008, explorând zona Crossover şi Fusion, folosindu-se de elemente Jazz, Rave, Jungle şi Metal. Înainte de era Bong-Ra, Jason a făcut parte ca baterist şi basist din formaţia Stoner/Doom Celestial Season.
Dar să revenim la TKDE, proiectul a crescut treptat, celor doi s-au mai alăturat trombonistul Hilary Jeffery şi la violoncel Nina Hitz. În această formulă s-a realizat primul album auto-intitulat şi lansat în 2006.
Cele 11 piese sunt o călătorie sonoră într-o lume bizară, plină de suspans şi tensiune, un amalgam obscur de Jazz, de experiment Electro, Trip-Hop şi nuanţe Gotice cu uşoare reverberaţii Doom.

tkde-band_photo

În turneul de promovare al primului material, trupei s-a alăturat Eelco Bosman şi Charlotte Cegarra, astfel grupul s-a transformat în sextet.
În paralel cu grupul mamă, în 2007 apare pe piaţă şi albumul „Doomjazz Future Corpses!” sub titulatura The Mount Fuji Doomjazz Corporation, practic o formulă şi mai experimentală a formaţiei în care accentul se pune mai ales pe improvizaţii live.
2008 aduce încă un membru nou, violonista Sarah Anderson (Chrome Hoof) care susţine trupa în apariţiile live.
De pe situl oficial al formaţiei puteţi descărca single-ul „Petra”, un tribut adus Doom-erilor din St. Vitus.
În preambulul unui nou album, anul acesta a fost lansat E.P.-ul „Mutations” ce conţine 8 piese.

TKDE - Mutations - 2009 front

Stilul formaţiei nu s-a modificat substanţial, noul material pare uşor mai „aerian”, mai abstract şi poate mai îndepărtat de Doom şi Gotic, dar în continuare suficient de întunecat, experimental şi cu acel parfum de coloană sonoră pentru un film obscur.
Este un „trip” în adevăratul sens al cuvântului şi poate fi o delicatese pentru urechile deschise experimentelor. Pentru curajoşi şi zile ploioase.  🙂

TKDE site oficial
Pagina YouTube
Pagina MySpace

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=aP5xUMkoGcQ&feature=related]

John 5 – Remixploitation (2009)

Posted on by — 4 Comments ↓
John 5 - Remixploitation

John 5 - Remixploitation Pe numele său adevărat John William Lowery, John 5 s-a născut pe 31 iulie 1971 la Grosse Pointe, Michigan şi conform celor spuse de el, a pus mâna pe chitară la 7 ani şi nu i-a mai dat drumul.
După ce a cântat între alţii şi cu Lita Ford, în 1996, John 5 a dat o audiţie pentru postul de chitarist al formaţiei Marilyn Manson, dar la acel moment a fost ales Mike (Timothy) Linton, devenit cunoscut sub pseudonimul Zim Zum.
În 1998 a debutat pe albumul 2wo (Two), proiectul controversat al lui Rob Halford produs de Trent Reznor (Nine Inch Nails). A fost momentul în care Halford a declarat că este homosexual şi s-a plictisit de Heavy Metal, fanii Priest n-au apreciat nici una din aceste declaraţii şi discul cu toate că este un material interesant, s-a bucurat de un succes moderat.
În acelaşi an, John 5 s-a alăturat ex-solistului formaţiei Van Halen, David Lee Roth şi a participat la compunerea şi înregistrarea albumului „The David Lee Roth Band”. Ulterior, în 2003 a mai compus o piesă pentru David şi albumul „Diamond Dave”, „Thug Pop”.
În timpul imprimării albumului „Mechanical Animals” Zim Zum părăseşte trupa Marilyn Manson şi prima opţiune pentru un nou chitarist a fost John 5. Riffurile lui colorează Read more John 5 – Remixploitation (2009) ›

Înainte la Punk

Posted on by — 4 Comments ↓

Gallows – Grey Britain (2009)

Gallowgreybritains

Format în 2005 la Hertfordshire (Anglia) din rămăşiţele trupelor My Dad Joe al bateristul Lee Barratt şi Winter In June al basistul Stuart Gili-Ross, Gallows sunt o gaşcă de Punk pe linia Hardcore, amintind de Black Flag şi implicit Rollins Band.
Primul disc, „Orchestra of Wolves” lansat de o casă de discuri independentă în 2006 a atras atenţia publicului şi a primit critici pozitive din partea presei, astfel, noul material „Grey Britain” este lansat pe 2 mai sub egida celor de la Warner.
Discul numărul doi mereu este considerat cel mai dificil şi totodată crucial pentru existenţa unei formaţii şi trecerea de la o casă de discuri independentă la o multinaţională este privită tot timpul cu suspiciune. Gallows şi-au păstrat nervul, agresivitatea, materialul nou nu face compromisuri, ba, chiar sună mai grav, mai plin şi este definitiv un pas înainte.
„The Queen is dead, so is the clown…” este punctul de plecare a primei piese „The Riverbank”, un intro întunecat cu miros de ceaţă de pe malul Tamisei şi practic fără trecere explodează „London Is the Reason”.
Vocea lui Frank Carter aminteşte fantomatic de Henry Rollins, iar abordarea de Rollins Band din perioada „The End of Silence”, dar fără incursiunile experimentale, jazzistice, ci pe o linie mai abruptă, cu anumite nuanţe de Heavy Metal britanic manifestate mai ales de chitarele care uneori merg în paralel a la Maiden. Nu-i de mirare că pentru discul tribut „Maiden Heaven” au ales „Wratchild”, o piesă din era Paul Di’Ano.
Reţeta de bază rămâne aceeaşi pe tot parcursul discul: sunetul este abraziv, baza solidă o conferă basul cu toba, chitarele colorează şi furnizează riffuri galopante iar vocea furioasă, vorbit/strigată îţi şterge faţa ca un pumn. Micile ruperi, scurtele momente de respiro, sparg ritmul doar pentru a-l accentua, armonicele aduse de chitare sau coruri condimentează ingenios materialul.
Discul este destul de uniform şi echilibrat, nu are vârfuri, dar nici momente slabe, mici găselniţe, şuruburi, se găsesc în fiecare piesă, evită monotonia cu îndemânare şi furnizează 52 de minute de adrenalină în 12 doze.
O să mai auzim de ei.

Propagandhi –  Supporting Caste (2009)

Propagandhi-supporting-caste

Înfiinţată în 1986 în Canada de Chris Hannah şi Jord Samolesky, Propagandhi poate fi numită indubitabil o formaţie militantistă. Trupa luptă în primul rând pentru drepturile animalelor, dar susţin şi „veganismul” lui Donald Watson, o formă – să zic aşa – extremă a vegetarianismului care exclude complet alimentele de provenienţă animalică, adică şi brânza, ouăle, etc.
Dar să vorbim despre muzică! Trupa a pornit cu primul album pe linia Punk Rock, Ska şi Skate Punk, cu elemente de Hardcore, influenţe majore fiind Bad Brains, Minor Threat şi Fugazi-ul ulterior al lui Ian MacKaye, adică zona Straight Edge. Treptat în muzica lor şi-au făcut simţită prezenţa tot mai mult elemente de Heavy Metal, muzica s-a colorat şi diversificat în mod constructiv.
Anul acesta au ajuns la al patrulea album, „Supporting Caste” fiind lansat pe data de 10 mai.
Cele 52 de minute împărţite în 12 piese, sunt cel mai complex, cel mai colorat şi cel mai Metal produs al formaţiei de până acum.
„Night Letters” porneşte cu riffuri agresive alternate cu armonice gustoase, ritmul este alert, piesa creşte într-un Hardcore sănătos, musculos şi antrenant.
„Supporting Caste” combină ingenios abordarea directă, Hardcore cu sunetul Heavy/Thrash Metal al chitarelor, părţile agresive cu o frumoasă incursiune acustică ca apoi să revină la ritm cu o trecere a la Maiden.
„Tertium Non Datur” porneşte cu o temă Heavy Metal furnizată de chitare, construcţia devine tensionată, ritmica colorată şi accentuată iar basul are intervenţii progresive, rezultatul fiind foarte dinamic.
„Dear Coach’s Corner” cu toate că are la bază un pasaj acustic, păstrează tempoul alert, are nerv, urcă şi coboară cursiv, băieţii sunt instrumentişti excelenţi şi au simţ de a orchestra, inventivitate de a dinamiza compoziţiile.
„This Is Your Life”  este o doză concentrată de Hardcore într-o pastilă de un minut, o rupere ingenioasă.
„Human(e) Meat (The Flensing of Sandor Katz)” este momentul propagandei, muzica este redusă la un Hardcore pur, ingenios alternând pasajul acustic cu riffurile, piesa creşte în intensitate în mod natural.
„Potemkin City Limits” este o doză de trei minute de Punk  curat, chitările sunt mai puţin tăioase, ritmul însă rămâne alert, ruperea de pe la mijlocul piesei este ca o gură de oxigen, remarcabil simţul cu care trupa reuşeşte să te menţină atent şi în priză, să schimbe, să alterneze elemente şi pasaje în momentele cheie, ingeniozitatea de a surprinde chiar şi cu elemente care într-o altă abordare ar părea clişee.
„The Funeral Procession” este ca o piesă Maiden din prima perioadă cântată la turaţie dublă, deloc macabră, la fel de antrenantă ca tot materialul.
„Without Love” nu este o baladă, rămânem în zona chitarelor a la Maiden, la ritmul sănătos şi alert/galopant, la alternanţa riffurilor melodioase cu traforaje mai tăioase, vocea impecabilă a chitaristului Chris Hannah ne conduce ferm prin temele piesei, abordează cu aceeaşi uşurinţă cântatul şi momentele mai agresive.
„Incalculable Effects” începe cu o temă progresivă ca apoi să se transforme într-un galop Hardcore, schimbările fie ele şi abrupte, sună extrem de firesc.
„The Banger’s Embrace” este un moment Punk relaxant, melodic, mi-au amintit puţin de o altă formaţie obscură: Black 47.
Finalul durează nu mai puţin de 15 minute, „Last Will & Testament”, cei drept, cu o pauză de linişte consistentă între piesa semi-acustică şi prelucrarea „ascunsă” a piesei „Come to the Sabbat” al celor din Black Widow. Aş fi curios câţi cunosc/îşi amintesc piesa: “Come, Come, Come to the Sabbat, Come to the Sabbat, the Satan’s there…” O re-întâlnire plăcută. 🙂

Propagandhi este o descoperire extrem de plăcută şi o recomand atât Punkerilor cât şi Metaliştilor. Pe mine m-au surprins în cel mai plăcut mod şi m-au convins. Merg să-mi fac o omletă! Ha ha ha! 😛

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=lEmALYV72sc]