Mulţi cred că Punk-ul a început şi s-a terminat cu Sex Pistols. Sau mai rău, cu The Offspring sau cu Green Day.
Până în 1977 şi la „Never Mind the Bollocks, Here’s the Sex Pistols” s-au întâmplat multe, între altele, managerul Malcolm McLaren a lucrat şi pentru americanii New York Dolls.
Piesa „Personality Crises” de pe albumul de debut auto-intitulat din 1973 le-a adus ulterior şi faima de Punkeri, dar în mare parte sunt responsabili şi pentru linia Glam. Rădăcinile trupei se trag din Rhythm And Blues şi influenţele majore sunt The Rolling Stones, MC5 şi The Stooges.
Cu toate că trupa s-a înfiinţat în 1971 nu concurează discografia celor din Kiss. După al doilea album lansat în 1974 „Too Much Too Soon” şi turneul care a urmat, formaţia s-a destrămat. Influenţa lor însă se regăseşte într-un şir lung de formaţii Rock, Glam şi Punk: Ramones, The Damned, The Clash, Dead Boys, The Smiths, Sigue Sigue Sputnik, Kiss, Hanoi Rocks, Mötley Crüe, Faster Pussycat, JetBoy şi Guns N’ Roses.
În 2004, Morrissey (ex-The Smiths), vechi fan al trupei, a reuşit să readucă cei trei supravieţuitori: David Johansen (voce), Sylvain Sylvain (chitară) şi Arthur Kane (tobe) pentru Meltdown Festival-ul de la Londra. De aici a fost doar un pas nou album, „One Day It Will Please Us to Remember Even This” în 2006, un disc realizat cu aportul lui Steve Conte (chitară), Sami Yaffa (bas), Brian Koonin (pian) iar în locul veteranului Kane, Brian Delaney la tobe şi Read more Înapoi la Punk ›
Şi la muzică ne pricepem toţi ca la fotbal, politică şi… criză. Pretindem şi avem pretenţii: artistul ne este dator, este obligat să ne servească şi să ne satisfacă. În definitiv suntem clienţii. Consumatorii. Descărcăm tot de pe internet (ilegal) şi criticăm: „băi, ce de c*cat e!” ha ha ha! 😛
Cred că mulţi fani şi-ar dorii la doi ani un nou set de „Antichrist Superstar”, dar dacă asta am primii, cu siguranţă am fi indignaţi că Manson nu mai inventează şi nu se reinventează ci doar repetă o reţetă de succes. Orice face un artist mereu cineva o să fie nemulţumit.
Am strâmbat şi eu din nas la orientarea mai Pop al „Mechanical Animals”-ului, am lăsat multă vreme pe repeat „The Golden Age of Grotesque”-ul şi m-am acomodat mai greu cu abordarea minimalistă, amprenta Glam-Goth şi burlescul albumuli „Eat Me, Drink Me”. Stările, frământările, viziunile unui artist nu se suprapun, nu se intersectează tot timpul cu ale mele, cu ale noastre, cum nici criza şi crizele personale nu ne afectează în acelaşi fel sau nu sunt identice.
În toamna lui ’94 a venit un prieten cu o casetă pirat, mi-a zis că e nu ştiu ce trupă a fostului chitarist din Nine Inch Nails, lui nu-i plac „chestiile” astea, dar ştie că-s fan, nu o vreau? Era „Portrait of an American Family”, suna ca dracu, dar mi-a plăcut. Apoi prin ’96 a explodat „Antichrist Superstar”-ul şi lumea a aflat cine este inamicul public numărul unul, duşmanul omului „normal”, al creştinului familist, corupătorul viciat al inocenţei secolului XX, idiotul care îşi asumă nu doar propriile defecte, dar – ce ironie! – ca Isus, le asumă şi pe ale noastre şi le poartă cu mândrie.
Cât marketing, cât de planificat-cosmetizat a fost brandingul Marilyn Manson, poate fi discutat, dar ce folos? Implicarea lui Trent Reznor a contribuit substanţial şi la cariera artistului şi la producţia discului care poartă amprenta Nine Inch Nails. Întâmplător am găsit pe net (he he he) varianta originală a înregistrărilor pentru „Portrait of an American Family” înainte ca discul să fie revizuit sub supravegherea lui Reznor şi diferenţa este sesizabilă. Rămâne însă muzica dincolo de imagine şi ambalaj, „The Beautiful People” este un imn incontestabil, tot discul fiind un album concept ce a revoluţionat scena Industrial şi a deschis drumul pentru mulţi artişti spre un public mai larg.
Popularitatea nu este mereu propice. A urmat conflictul cu mentorul Reznor şi discul „Mechanical Animals” cu o abordare mai Glam, cu multe nuanţe a la David Bowie din anii 80, dar şi primele schimbări în rândul formaţiei. Lipsesc riffurile agresive, dar nu şi piesele fredonabile: „Rock Is Dead”, „The Dope Show” sau „I Don’t Like the Drugs (But The Drugs Likes Me)”. Apar şi primele balade „adevărate”: „Coma White”, „The Speed of Pain”.
Discul din 2000 „Holy Wood (In the Shadow of the Valley of Death)” readuce abordarea mai directă, mai Rock, mai zgomotoasă, are din nou un şir de imnuri fredonabile cu pumnul strâns ca „Disposable teens” şi „Fight Song”. Momentul liric este conferit de „şlagărul” „The Nobodies”.
Conform indicaţiilor, cele trei discuri constituie o singură poveste şi au fost „servite” în ordinea inversă a desfăşurării evenimentelor şi prezintă naşterea, creşterea şi căderea unui personaj fictiv, dar cu evidente trăsături auto-biografice.
„The Golden Age of Grotesque” mi s-a părut discul pe care Manson s-a simţit uşurat de povara aşteptărilor publicului şi pe care s-a concentrat asupra propriilor sale aşteptări. Astfel s-a născut un disc colorat şi dinamic, cu hit-uri ca „Mobscene”, experimente ca „Para-Noir” şi multe fraze memorabile:
„I’m not an artist, I’m a fucking work of art!”
"Când voi fi bătrân" - Acuarelelă de Marilyn Manson - http://marilynmanson.com/art/
Şi Manson este un artist. Acuarelele sale cu tot grotesc-macabrul lor, sunt fascinante. Versurile sale mereu mi-au plăcut: are o abordare directă, au consistenţă, te scuipă-n faţă sau îţi prezintă realitatea dură, Manson vorbeşte despre sine cum nu mulţi au tupeul să o facă, povesteşte totul la persoana a-ntâia indiferent despre ce lucruri macabre, groteşti sau brutale este vorba şi expunerea aceasta este dezarmantă.
Manson apare-n diferite filme cu roluri mai mari sau mai mici: Lost Highway, Party Monster, Jawbreaker, The Heart Is Deceitful Above All Things. Vă recomand filmuleţul „Beat the Devil” cu James Brown din seria „The Hire” al filmelor de scurt metraj BMW în care apare secvenţial şi Manson cu biblia în mână… ha ha ha! Dar merită ascultată părerea lui despre arme şi violenţă în America în „Bowling for Columbine” al lui Michael Moore, film ce pleacă de la incidentul de la Columbine High School din 1999 şi pentru care ţap ispăşitor a fost găsit Rock-ul şi… Marilyn Manson. Manson, vorba lui, este un milion de lucruri… 🙂
(diferite portrete ale lui Manson pictate de mine pe discuri...)
„Eat Me, Drink Me” din 2007 a adus un Manson mai sobru, preocupat mai mult de problemele personale decât de soarta lumii, discul este mult mai Goth şi mai puţin Glam (Rock), lipsesc aproape complet răbufnirile violente şi momentele mai relaxate, este o fereastră spre interior, un tărâm nu mereu luminos, de multe ori alunecos, plin de sertare ascunse şi în care ascundem. Nu este un album comod şi în ciuda minimalismului din abordare, nici foarte comestibil.
V-am fiert suficient! Am fost totuşi „salon”, nu v-am plictisit nici cu Spooky Kids, nici cu Satan On Fire… Ha ha ha! Să vă spun – în opinia mea – cum stă treaba cu „ArmaGoddamnMotherfuckinGeddon-ul după Manson în anul de graţie 2009.
„The High End of Low” va fi lansat oficial astăzi şi este al 7-lea disc de studio a lui Manson. Brian Hugh Warner a împlinit 39 de ani, Marilyn Manson 20. Este un bărbat în toată firea, un Rockstar „copt”, cu experienţă.
Nu-mi place să citesc ce spun alţii, dar am făcut-o de această dată şi critica deja strâmbă din nas. Unii deplâng faptul că iar n-a repetat Antichrist-ul, îl văd ba prea cuminte, ba previzibil în versuri menite să şocheze. Pe orizontul larg de aşteptare era imposibil să faci un disc care să mulţumească toate aşteptările aşa că fiecare va trebuii să vadă unde va aşeza discul. L-am ascultat de 5-6 ori şi încă-l mai ascult. Ca o descriere generală şi implicit superficială, noul album este o îmbinare a ultimelor două producţii: a rămas atmosfera Goth, aroma burlesc-macabră, dar sunt şi piese dinamice, posibile imnuri pentru adolescenţi iar sunetul este poate cel mai apropiat de „Mechanical Animals”, adică au revenit pe un făgaş mai Glam, mai digerabil. Lipseşte însă tăişul Metalic, nici urmă de riffurile memorabile din perioada Antichrist sau Holy Wood. „Devour” începe clar-obscur cu atmosfera încărcată ce aminteşte de precedentul disc. Lucrurile se aşează, cresc şi prind contur treptat. Din Gothicul de pornire iese o piesă Rock în toată regula. „Pretty as a Swastika” a încins deja spiritele, atrage protestele şi scandalul şi Manson cu siguranţă râde-n palmă şi de data aceasta. Este o piesă zgomotoasă, tumultoasă şi aminteşte de momentele de pe Holy Wood. „Leave a Scar” începe sănătos cu duo-ul minimal bas-tobă, chitara e Glam/New Wave, ritmul apăsat, uşor săltăreţ are premiza unui imn, linia melodică este simplistă, dar memorabilă, textul nimerit: „ce nu te omoară lasă urme…” „Four Rusted Horses” începe leit „Personal Jesus” (varianta acustică), refrenul Glam/Goth urmează direcţia de pe „Eat Me, Drink Me”, este o construcţie minimalistă cu vocea în centru, o chitară acustică, un bas distorsionat bine ascuns în umbra tobei şi mici artificii de sintetizator şi intervenţii de chitară electrică. „Arma-Goddamn-Motherfuckin-Geddon” poate sună pueril, dar se lipeşte de urechi, fredonezi şi involuntar, piesa putea fi şi pe Mechanical Animals, eu căutam un sunet mai tăios pentru chitară, dar dacă tot sunt aşa priceput să fuck pe deşteptu’ pe discul meu! Ha ha ha! „Blank and White” este încă o combinaţie de New Wave, Glam şi Rock, frazele minimaliste alternează cu cele apăsate şi cu sunet plin. Manson ia la mişto puştii (mai mult puştoaicele) ahtiate după vedetele Rock şi imnurile de o vară, ne vinde o acadea pe post de şlagăr şi o face bine, cu umor. De apreciat că Manson pare să îmbătrânească frumos cu publicul său, nu pretinde că are tot 19 ani, a devenit mai cinic şi nu forţează acelaş tipar “Beautiful People” doar de dragul de a vinde mai mult sau a face pe placul fanilor…
„Running to the Edge of the World” este o baladă acustică pentru care în anii 80 l-ar fi invidiat toate formaţiile „Hair Metal” de la Poison la Motley Crue, totuşi Manson îi dă un refren puţin diferit, dar aici, parcă Manson se cam copiază, se repetă, „gluma” aceasta am mai ascultat-o tot de la el. Aş risca puţin: piesa are şi un vag iz Country… 🙂
Trec la basul gras din „I Want to Kill You Like They Do in the Movies” şi la încă un moment sumbru, de atmosferă, o piesă relativ lentă, dar interesantă şi presărată cu mici experimente ce o fac gustoasă în ciuda celor 9 minute. „WOW” are la temelie basul fuzzat pe care ca un puzzel este construită o melodie condimentată cu sunete „ciudate” de sintetizator, dacă e să compar, seamănă puţin cu „I Don’t Like the Drugs”, dar este mai puţin săltăreaţă. „Wight Spider” are sunet plin, porneşte abrupt ca apoi ritmul să revină pe o treaptă inferioară, intermediară, simt puţin lipsa de vână, de explozie, de furie de pe disc, dar asta iar, este părerea mea profund subiectivă.
Luată separat, nu-i o piesă rea. „Unkillable Monster” este un potenţial şlagăr în cel mai prietenos sens al cuvântului. Aminteşte de un milion de piese din anii 80, este uşor Blues, puţin Country, armoniile sunt suspect de calde, refrenul puternic şi bombastic. Exagerez evident, dar putea să o cânte şi Rod Stewart! Ha ha ha!
Din „We’re From America” mergeau încă 2-3 bucăţi, în sfârşit chitara preia conducerea, toba prinde puţin viaţă, nu este nici asta cea mai rapidă piesă a lor, dar este imnul pe care-l aşteaptă cel mai mulţi, mai puţin conservatorii care şi-l doresc pe Manson arzând în Iad. Ha ha ha!
Din păcate „I Have to Look Up Just to See Hell” calcă iar frâna, revine ritmul mediu spre lent, predomină atmosfera sumbră, servită corect de Manson, dar oarecum repetitiv tocmai prin abordarea minimalistă. „Into the Fire” este următoarea baladă, introdusă de pianul care domină toată piesa, mai puţin soloul de chitară electrică, armonioasă, cu gust. Nu este încă un „Coma White”, este totul mult mai dezbrăcat, mai minimalist. „15” este a 15 şi ultima piesă a discului, ţine loc de concluzie şi ne face cu mâna zâmbitor amar. Toba este filtrată, orchestraţia elegantă şi subtilă, creşte exponenţial, lasă momente de respiro, în ciuda faptului că este încă o piesă destul de lentă, este unul din momentele cele mai inspirate şi ne lasă cu un gust plăcut la sfârşit şi astfel ne face să mai parcurgem materialul încă o dată, să-i mai acordăm o şansă.
Discul bonus conţine 6 remixuri mai mult sau mai puţin inspirate: “Arma-goddamn-motherfuckin-geddon” (Teddybears Remix), “Leave a Scar” (Alternate Version), “Running to the Edge of the World” (Alternate Version), “Wight Spider” (Alternate Version), “Four Rusted Horses” (Opening Titles Version) şi “I Have to Look Up Just to See Hell” (Alternate Version), iar ediţia Delux mai are două piese: “Fifteen” [iTunes bonus track], respectiv “Into the Fire” (Alternate Version) [iTunes pre-order & Japanese versions].
Nu este o (nouă) revoluţie, salvarea nu vine de la Manson şi dacă salvarea o căutăm, ea a fost şi este tot exclusiv în noi. Manson ne-a servit încă 15 piese, 72 de minute plus 28 de minute de bonusuri.
L-am ascultat şi am să-l cumpăr cum le-am cumpărat şi pe celelalte.
Citeam undeva că pirateria în România depăşeşte 90%. În condiţiile crizei, dar şi a „tradiţiei”, cifra nu mă miră. „Moca” e mottoul întipărit în mintea multora. Pe de o parte nu avem tradiţia cumpărării materialelor originale – multă vreme ne având acces la aşa ceva – pe de altă parte internetul şi posibilitatea descărcării ilegale s-a răspândit rapid în lumea întreagă. Dacă industria cinematografică suferă simţitor de pe urma acestui fenomen, în industria muzicală lucrurile merg (încă) ceva mai bine: artiştii s-au pus pe cântat, se fac banii – mulţi, puţini, câţi sunt de la caz la caz – din cântări. Şi aici avem o problemă: lumea s-a cam obişnuit cu cântările „câmpeneşti” şi corporatiste, adică evenimente gratuite cu mici şi bere, plus mulţi încă mai mizează pe strecuratul la concerte gratis… dar asta e deja o altă poveste!
Mereu am dat bani pe muzică. Mi-am cumpărat CD-uri originale, mi-am cumpărat bilete la concerte. Nu îmi permit să-mi cumpăr tot ce-mi doresc, dar produsele artiştilor favoriţi le cumpăr şi materialele artiştilor autohtoni care-mi plac, le cumpăr şi nu le copiez. Ştiu, sunt cam idiot. Ha ha ha! PM3-urile omoară vedetele de MTV … ha ha ha! 😛 Cred că în câţiva ani prefabricatele, „vedetele” de duzină create artificial o să dispară şi asta, sincer, mă bucură. Cei care nu sunt capabili să cânte live, n-au nici public adevărat şi eventual doar câte un „şlagăr” de o vară, nu vor rezista. Sper. 😛
Faptul că România a fost inclusă în programul turneelor se datorează în primul rând acestui fenomen de piraterie. Dacă banii ies din concerte – inclusiv tricourile, accesoriile şi CD-urile care se mai vând la astfel de evenimente – trupele care trec prin zonă nu ratează ocazia să ne onoreze şi pe noi cu un spectacol. Chiar dacă nu au mare lucru de câştigat, nici n-au nimic de pierdut.
Acum privind agenda din vara asta, constat că ai nevoie de un portofel gros şi mult timp liber să vezi tot ce ar fi de văzut. Încă suntem o piaţă de mâna a doua (sau a treia?), devin „tradiţionale” spectacolele de luni seara, concertele de joi, etc, ha ha ha! Nu am găsit încă formula portofelului burduşit cu bancnote şi de a avea şi mult-mult timp liber, dar nimeni nu este perfect! Momentan am un portofel subţire şi timp de bătut câmpii… ha ha ha!
Sunt totuşi câteva evenimente ce ar fi păcat să le ratăm. Nine Inch Nails sunt unii din artiştii sold-out permanent dincolo de ocean şi vin relativ rar în Europa (chiar dacă acum doi ani au mai făcut un mini-turneu), Kraftwerk sunt mai mult decât o legendă, Madonna sau Depeche Mode reprezintă vârfuri din mainstream şi prezenţa unor artişti ca Placebo, Moby, Motorhead, The Prodigy, Limp Bizkit sau Manowar sunt evenimente aşteptate de mii de fani…
Şi dacă tot am amintit de Fred Durst: „dacă cineva chiar cunoaşte secretul, combinaţia pentru această viaţă şi unde este el păstrat”…să mă anunţe şi pe mine.
Pe 26 aprilie la Hala, în Bucureşti vin NAZARETH. Preţul biletului este de 90 RON. Nazareth sunt una din formaţiile importante ale Rock-ului, dacă tot a fost ţeapă AC/DC şi Guns’N’Roses, aceşti veterani merită respect şi ca o mică observaţie:trupa lui Axl Rose fără ei n-ar fi existat.
afişul unui vis de-o seară...
La Sala Palatului, miercuri, 29 aprilie de la ora 20:00, avem concertul trupei ANATHEMA reunită în formula completă .În deschidere vor cânta Celelalte Cuvinte iar preţul biletelor este de 60, 80, 100 şi 120 RON.
La doar o zi distanţă, pe 30 aprilie, la The Silver Church, tot în Bucureşti, cântă legenda Thrash Metal Germană DESTRUCTION. Preţul biletului este între 66 şi 100 RON.
În perioda 15-17 mai se desfăşoara Festivalul Dark River Rock Fest ajuns la cea de-a treia ediţie. Evenimentul va avea la Valea Întunecată (lângă Sf.Gheorghe). Încă nu s-au anunţat participanţii…
Pe 16 mai în Parcul Izvor, dacă ne permite şi dom’ Vanghelie, avem DEPECHE MODE în cadrul turneului mondial „Tour of the Universe 2009″. Biletele pentru Gazon A s-au epuizat, zona din faţa scenei fiind sold-out.
Joi, 21 mai la ora 21:00 în Club Control din Bucureşti concertează THE LEGENDARY PINK DOTS. O legendă pentru…cunoscători.
Vineri, 12 iunie, trupa Germană KRAFTWERK, pionerii muzicii electronice vin la Bucureşti pentru un spectacol la Sala Palatului. Biletele, în funcţie de categorie, costă 100, 150, 220, 300 şi 500 RON.
Pe data de 17 iunie, la Arenele Romane, revin după doi ani, conglomeratul multi-etnic şi polifonic: GOGOL BORDELLO. Preţul biletelor este de 75, 100, respectiv 125 RON.
PLACEBO concertează la Bucureşti pe 21 iunie la Romexpo, în cadrul turneului de promovare al viitorului lor album, pe care îl vor lansa in 2009.
28 iunie este o dată cu probleme la Arenele Romane. Şi situl oficial al celor de la QUEENSRYCHE, şi situl oficial LIMP BIZKIT anunţă spectacol. Queensryche îşi promovează doar la un an de la concertul anterior, noul album „American Soldier” iar gaşca lui Fred Durst (Wes Borland, Sam Rivers, John Otto şi DJ Lethal) sunt în turneul „Unicorns N`Rainbows Tour 2009”. Ştiu că Limp Bizkit naşte discuţii aprinse şi multe controverse, dar mie îmi plac. Cred că se prefigurează iar un mini-scandal la minunaţii noştrii organizatori… după “gluma” AC/DC nimic nu ne mai poate surprinde.
2 iulie la Bestfest avem în aceeaşi seară MOTORHEAD şi MOBY iar pe data de 5 la Bestfest Aftershock MANOWAR.
Hardcore nu este un termen folosit exclusiv în pornografie. Greii din Brooklyn, BIOHAZARD şi Comeback Kid vor cânta la a II-a ediţie My Metal Festival în perioada 10-11 iulie la Arenele Romane.
„I question not me, it only happens to others
I cant deny reality as lite gets smothered
If the lines can be read between
Maybe you can tell me then what it all means
Cause he who paints the big picture runs the whole scene
Locked down, I gotta get it out
Impending doom, a cloud above my head
Why me ? my faith has been devout
Blasphemous ? am I better off dead ?
Punishment, for all my sins
A burning thought inside my mind
Has me full of pity for all of human kind
As we move forth, we fall further behind
Fear of death, will my life go on ?
Controlled fate ? on the corner rolling dice
Punishment, but Ive done nothing wrong
In my eyes, who really pays the price
My lament, for the human race
Guilty, punishment for all my sins
Dread the day that brings the truth
Punishment for what Ive done
Sentence me for all my sins
Bound in fear for what Ive got
Though not much it seems a lot
Life is death and no one wins
Bustin my ass, another day another dollar, as I kneel down and i
Confess to the father that Im suffering a burning question of
The truth, whether or not to pull the trigger or to jump right
Off the roof, cause I did things normal and just like all my friends
But now Im positive and life it all ends
Punishment, for all my sins, I repent
In reality, we all must face the fact that the majority
Of the people are out there smoking crack, getting doped up,
Shooting that shit into their veins, the question must be asked if
We have any brains left, or right or wrong in this song,
A question we all ask and must answer before long, cause no one
Is safe in this world, whats the deal, the sentence is death and to
What court do I appeal ?
Punishment, for all my sins, I repent
Punishment!”
17-19 Iulie la Sibiu avem ARTMANIA 2009. Preţul biletelor este de: 90, 110, 160, 180 ROn şi vor evolua: NIGHTWISH, OPETH, MY DYING BRIDE şi TRISTANIA.
În perioada 23-26 iulie cap de afiş la Peninsula (Felsziget), Târgu Mureş, anul acesta, sunt THE PRODIGY şi NINE INCH NAILS. Dacă The Prodigy au mai fost în România, Nine Inch Nails este un eveniment şi având în vedere show-urile lor, o să fie un spectacol cu siguranţă incendiar!
În perioada 20-23 august, la Feteşti se desfăşoară Rock City Open Air Festival. Preţul biletului este de 270 RON la presale şi 400 RON la intrare. O listă impresionantă de artişti, din care merită evidenţiaţi IMMORTAL (Norvegia), MAYHEM (Norvegia), LAKE OF TEARS (Suedia), PRIMAL FEAR (Germania), SINNER (Germania), dar şi foştii vocali de la IRON MAIDEN, veteranul PAUL DI ANNO şi înlocuitorul temporal al lui Bruce Dickinson, BLAZE BAILEY.
Lista celorlalţi participanţi: Agathodaimon (Germania), Amon Amarth (Suedia), Ancient Rites (Belgia), Betrayer (Romania), Blood Red Throne (Norvegia), Brainstorm (Germania), Bucovina (Romania), Cirith Gorgor (Olanda), Claymore (Bulgaria), Crossover (Grecia), Dawn Of Destiny (Germania), De Profundis (Marea Britanie), Dew-Scented (Germania), Eastern Front (Marea Britanie), Einherjer (Norvegia), Euphobia (Bulgaria), Ghamorean (Suedia), Hanzel Und Gretyl (SUA), Hollenthon (Austria), Infected Rain (Rep Moldova), Lacrimas Profundere (Germania), Macbeth (Italia), Moribund Oblivion (Turcia), Nothnegal (Insulele Maldive), Onslaught (Marea Britanie), Overgarven (Grecia), Sirenia (Norvegia), Stormlord (Italia), Symbolic (Bulgaria), The Cold Existence (Suedia), The Revenge Project (Bulgaria), Theatres Des Vampires (Italia), Trail Of Tears (Norvegia),Trooper (Romania) şi Vendetta (Germania).
Pe lângă aceste evenimente majore, cluburile sunt pline, underground-ul pulsează şi el cu încăpăţânare demnă de admiraţie. Bani să avem, distracţie este din belşug!
Ştirea anului, pentru mine cel puţin sunt headlinerii de la Peninsula (Felsziget), Târgu Mureş, anul acesta, în perioada 23-26 iulie: The Prodigy şi Nine Inch Nails. Nu-mi venea să cred, aşa că am dat fuga pe siturile oficiale ale formaţiilor: la The Prodigy deocamdată nimic, dar situl Nine Inch Nails confirmă! Holly shit!
Rockul Industrial este rezultatul fuziunii dintre muzica electronică şi paleta largă de tendinţe muzicale din zona Post Punk. Unii critici separă Rockul şi Metalul Industrial, eu cred că este doar o chestiune de expresie şi mai puţin relevantă în contextul efectiv muzical. Numele importante din perioada de pionierat sunt: Chrome, Killing Joke, The Swan şi Big Black urmate de Young Gods, Swamp Terrorist, Godflesh, KMFDM, Skinny Puppy, Ministry şi… Nine Inch Nails.
Michael Trent Reznor s-a născut la 17 mai 1965, în Mercer, Pennsylvania, (Statele Uninite). Cu toate că a absolvit facultatea de inginerie I.T., Reznor a studiat muzica – din copilărie pianul, apoi saxofon, tubă, etc – şi este un multi instrumentist. Prima s-a formaţie, încă din liceu, a fost Option 30, apoi s-a alăturat formaţiei The Innocent cu care au editat un singur album “Livin’ in the Street”, în 1986 s-a alăturat formaţiei Exotic Birds ca în final, din 1988 să pună bazele propriului său proiect: NINE INCH NAILS. Oficial, numele nu are nicio semnificaţie deosebită, neoficial…se vorbeşte despre degetele lui Freddy Kruger din Nightmare on Elm Street, despre cuiele cu care ar fi fost crucificat Isus sau despre dimensiunea optimă a penisului actorilor din filmele pentru adulţi. Reznor susţine că i-a plăcut abrevierea numelui cu al doilea “N” scris în oglindă, logo creat de Reznor în colaborare cu Gary Talpas şi inspirată de scrisul creat de Tibor Kalman pentru coperta discului “Remain in Light” al celor de la Talking Heads.
Dar să revin la poveste, în 1988 NIN cântă în deschiderea showurilor celor de la Skinny Puppy, Reznor fiind acompaniat de diverşi instrumentişti “de ocazie” şi oferind un spectacol care nu rare ori sfârşea prin distrugerea instrumentelor. În acelaşi an Reznor se angajează ca asistent la studioul Right Track (ulterior transformat în Midtown Recording) unde şi imprimă un prim demo de unul singur după modelul lui Prince, cântând la toate instrumentele. Din acele imprimări în 1994 a apărut un disc neoficial ce conţine nouă piese, “The Purest Feeling” . Aceste înregistrări au o amprentă pregnantă de New Wave şi este sesizabilă influenţa lui Gary Numan asupra lui Reznor, dar important este că prin acest demo Reznor obţine un contract ferm de la casa de discuri TVT Records şi astfel în 1989 apare şi primul single “Down in It” urmat de album de debut “Pretty Hate Machine”. Norocul este de partea învingătorilor, MTV-ul îndrăgeşte şi difuzează clipul şi astfel trupa ajunge din underground relativ rapid în focusul unui public mult mai larg. Albumul conţine în mare parte piesele imprimate anterior pentru demouri, dar sunetul New Wave este şters aproape complet şi înlocuit cu o interpretare mult mai zgomotoasă şi tensionată.
Poate ar fi locul şi momentul să amintesc că între două albume proaspete Reznor ne-a obişnuit cu câte un disc “remix”, remixuri ce de cele mai multe ori sunt reinterpretări extrem de diferite ale pieselor de pe album şi de multe ori conţin şi piese inedite. Astfel în 1992 apare “Fixed”, în 1995 “Further Down the Spiral”, în 2000 “Things Falling Apart” şi în 2007 “Y34RZ3R0R3M1X3D”. La fel, singleurile dinaintea şi după lansarea albumelor mereu conţin piese exclusive sau variante inedite ale pieselor de pe albumele respective. Poate este una din caracteristicile esenţiale ale lui Reznor: mereu reuşeşte să surprindă şi să “iasă pe tarabă” cu altceva. Poate uneori este greu de urmărit evoluţia muzicii sale, dar cu siguranţă tot timpul este fascinant!
Anul 1992 aduce albumul numărul doi “Broken”. De dragul cârcotaşilor, aici poate putem sesiza o trecere de la Rock Industrial la Metal Industrial: chitarele devin mult mai grele şi apăsate ca prezenţă şi sunetul este mai distorsionat, dar mult mai puţin sintetic. Discul include şi un autentic imn furios: „Wish”.
“The Downward Spiral” din 1994, multă vreme am crezut că este şi rămâne capodopera de nedepăşit a formaţie. De la piese aerisite până la adevărate maşini de tocat, albumul conţine o gamă largă de sonorităţi şi aşează vocea lui Reznor într-o ambianţă mecanică dar pulsantă, sintetică dar extrem de vie, dând o nouă definiţie Industrialului şi impunând un standard greu de egalat. Discul porneşte cu sunetele răstignirii lui Isus şi cu violenta “Mr. Self Destruct” iar finalul discului ascunde “şlagărul durerii” “Hurt”, compusă de Reznor şi împrumutată (şi) de Johnny Cash, ci nu invers. Între cele două extreme Reznor explorează şi expune căutările unui suflet chinuit şi biciuit de întrebări existenţiale şi personale, foarte intime. Versurile au o importanţă deosebită în toată construcţia NIN şi ar merita o amplă analiză separată. De la acide formulări ce amintesc de Nietzsche cum ar fi “Your God is dead/ and no one’s care/ if there is a Hell/ I’ll see you there” până la “I focus on the pain/ The only thing that’s real/ The needle tears a hole/ The old familiar sting/ Try to kill it all away/ But I remember everything…” Durere, droguri şi un Dumnezeu pierdut, pus la zid şi renegat.
Îmi place că Reznor nu încearcă să se facă simpatic şi nu cerşeşte milă: el este furios şi prin distrugere şi autodistrugere caută calea spre împăcare şi reconstrucţie. Nu a ales nici calea bătută, nici drumul uşor, dar a avut răbdarea şi talentul să-şi exprime trăirile în mod original şi să nu ţină cont de tendinţe, ci de propriul său spirit. Într-o Americă albă şi făţarnic creştină, e greu să te menţii în mainstreem cu un asemenea produs, dar lui Reznor i-a reuşit şi acest lucru. Din nefericire artişti autentici ca Reznor sunt foarte puţini. Sau cei care sunt, de obicei rămân agăţaţi undeva la marginea undergroundului. Nu e de mirare că Reznor s-a implicat în producerea ucenicului său rebel Marilyn Manson, dar a câştigat şi admiraţia unui alt mare artist, David Bowie (naşul fiului meu ha, ha, ha ), rezultatul fiind “I’m Afraid of Americans”.
1999 aduce albumul dublu “The Fragile” şi 23 de piese una şi una. La vremea respectivă, prietenul meu de la Metal Hammer-ul din Ungaria, Uzseka Norbert a scris despre album şi l-a notat cu 9 menţionând că l-a ascultat o singură dată şi cu siguranţă peste 2-3 săptămâni v-a regreta profund nota acordată. Ne-am întâlnit după câteva luni şi nu ne ajungeau berile să ne povestim reciproc fascinaţia trăită la re-ascultările discului. Poate ar fi bine să vă spun că NIN în căşti performante este o experienţă unică. “The Fragile” este o adevărată operă complexă, o călătorie simfonică deosebită, construită pe straturi subtile de sunete şi trăiri, oscilează cu naturaleţe între explozii sonore agresive şi interiorizări rafinate ca “La Mer” cu trimitere evidentă la Debussy. Indiscutabil nu este un disc cu care să te împrieteneşti din prima, dar dacă ai răbdarea să o faci, dragostea va fi profundă şi definitivă. Este un album greu de egalat, cum nici Pink Floyd nu o să mai facă vreodată un “The Wall”, nici Reznor nu cred că o să poată împletii încă un asemenea disc şi din fericire nici nu încearcă.
După 6 ani de aşteptare presărate cu remixuri şi un live deosebit, “And All That Could Have Been” (2002), 2005 aduce “With Teeth” şi 13 piese proaspete. Este un album în care Reznor ne povesteşte mai mult despre el şi trăirile sale într-un mod “obiectiv” şi cu cinismul cu care s-a consacrat. Piesa “Every day is exactly the same” m-a urmărit şi obsedat pentru multă vreme. Şi o mai face…
” I believe I can see the future
Cause I repeat the same routine
I think I used to have a purpose
But then again
That might have been a dream
I think I used to have a voice
Now I never make a sound
I just do what I’ve been told
I really don’t want them to come around
Oh, no
[Chorus:]
Every day is exactly the same
Every day is exactly the same
There is no love here and there is no pain
Every day is exactly the same
I can feel their eyes are watching
In case I lose myself again
Sometimes I think I’m happy here
Sometimes, yet I still pretend
I can’t remember how this got started
But I can tell you exactly how it will end
I’m writing on a little piece of paper
I’m hoping someday you might find
Well I’ll hide it behind something
They won’t look behind
I’m still inside here
A little bit comes bleeding through
I wish this could have been any other way
But I just don’t know, I don’t know what else I can do”
Multă lume a fost uşor dezamăgită de acest disc, eu îl ador. Vârsta…ha ha ha! 😛 Uneori simt şi trăiesc acelaşi rahat cu Reznor sau unul asemănător… 🙂
2007 aduce în mod neaşteptat de repede un nou album complet “Year Zero”. Nici acum nu ştiu dacă m-am împrietenit cu acest disc sau nu. Îmi place, nu este vorba despre asta, nu pot să-i reproşez absolut nimic domnului Reznor, totuşi am un sentiment ciudat că s-a grăbit puţin. Ulterior cred că am găsit şi motivul sau explicaţia: avea datorie contractuală cu casa de discuri pentru încă un album şi a vrut să scape cât mai repede. Ha ha ha. Nu pot însă să nu observ o reaşezare a sunetului, întoarcerea la rădăcinile primitive, dar într-o prezentare autentică şi re-evaluată. Mă repet eu şi vă spun că în mod miraculos Reznor şi când se repetă, nu se repetă. Ha ha ha! 😛
“Shame on us
doomed from the start
may god have mercy
on our dirty little hearts
shame on us
for all we have done
and all we ever were
just zeros and ones”
Era digitală: (prea multe!) zerouri şi unu… Lasăr, frate!
Scăpat de povara oricărui contract cu vreo casă de discuri, în 2008 apare cel mai “ciudat” produs NIN, CD-urile ce conţin muzică instrumentală adunate sub titlul “Ghost I-IV”, material ce putea fi descărcat gratuit de pe situl oficial, dara apărut şi în format tradiţional. . Absenţa vocii face discul mai greu de mestecat cu urechile, dar dacă închizi ochii îţi poţi imagina un film… Sincer, nici nu am apucat să diger bine materialul, că Reznor şi compania au livrat şi produsul următor: “The Slip” , material ce poate fi descărcat tot gratuit de pe situl oficial al formaţiei după o scurtă şi simplă formalitate de înregistrare.
Este un album colorat, greu de digerat, mai viu, se înscrie pe linia trasată de “With Teeth” şi „Year Zero”, combină mult sunetele electronice cu uşoară amprentă retro cu interpretarea live a formaţiei.
Una peste alta, dacă este ceva ce merită văzut şi ascultat, este un concert Nine Inch Nails. 🙂
Up-date 15 aprilie: am râs şi… nu degeaba. Vin AC/DC la Bucureşti când se întoarce la microfon Bon Scott… citeşte aici.
http://acdc.com/index-orig.php - prima pagină, situl AC/DC
Am râs de festivalul Bucharest Rock Arena, afişele au împânzit oraşul, s-au pus în vânzare şi biletele, dar organizatorii nu ştiau încă cine o să fie cap de afiş. 😛
Pentru seara a doua, 31 mai s-a anunţat bomba: AC/DC vin la Bucureşti! În deschidere vor evolua ALTAR şi CELELALTE CUVINTE.
În prima seară, deschiderea o vor face formaţiile autohtone PERSONA, GRIMUS, THE PIXELS, THE MOOOD, AB4 şi VIŢA DE VIE iar zvonurile vorbesc în şoaptă despre GUNS’N’ROSES.
Preţul unui bilet: 100, 200, 400, respectiv 800 ron biletul VIP. Locaţia: la km 15 de pe Autostrada Soarelui şi organizatorii vor pune la dispoziţie spectatorilor curse directe de autobuz în datele de 30 si 31 mai, între orele 14:00 – 02:00, la intervale de 5 minute, pe ruta Dristor – Bucharest Rock Arena si retur.
La faţa locului veţi găsii:
– puncte de vânzare pe o lungime de 800 m. Sistemul de vânzare pe baza de fise valorice.
– spaţii de odihnă şi relaxare
– 5 terase şi restaurante
– 1 mini-mall pentru vânzarea de produse de merchandising şi pentru desfăşurarea a diverse activităţi recreative (tatuaje, body painting, etc.)
– 480 de toalete ecologice
– Peste 17,000 de spaţii de parcare destinate exclusiv publicului
– camping cu duşuri şi toalete ecologice
– tribuna cu 2000 locuri pentru abonaţii VIP
– corturi pentru cele 500 de cadre de securitate si prim ajutor,
– peste 1000 de persoane prezente la locaţie implicate direct in eveniment.
Biletele pot fi procurate şi prin Ticketpoint.
Se întâmplă şi minuni. Între un răsărit şi un apus, între un zâmbet şi o atingere, între două cafele şi o ţigară când priveşti spre orizont sau printre crengi deaspura blocului de vis a vis.
Viaţa noastră curge şi decurge indiferent de distorsiunile cotidiene. O zi proaspăt parfumată, o nouă săptămână. Autostrada Soarelui? Zâmbiţi vă rog, chiar dacă nu suntem la camera ascunsă. 🙂
Da, am fost ieri seară la Soulfly. Da, a meritat.
Am ajuns cu o mică întârziere, formaţia Truda deja cânta şi i-am auzit doar din hol (scuze!), dar ştiţi cum e la câte un astfel de eveniment: te vezi cu prieteni, amici, schimbi o vorbă, o impresie, întrebi de alţi prieteni absenţi. Fundaţia Culturală (şi Penticostală – cred) Phoenix ne-a rezervat şi o mică surpriză: în Polivalentă nu se fuma şi de ieşit nu se putea din motive neprecizate. Pe lângă tricouri şi cd-uri la vânzare numai sticksuri şi băuturi răcoritoare, aşa că pot spune că a fost pe departe cel mai cuminte concert Rock la care am participat vreodată. Data viitoare poate distribuie şi nişte cărţi de rugăciuni. E drept, pe la zece seara în hol toţi şi-au aprins o ţigară şi jandarmii s-au dovedit neputincioşi: nu poţi da afară circa 1000 de oameni, he he he.
După Truda scena a fost preluată de Richie Cavalera, fiul vitreg al lui Max şi trupa sa Incite. Un Thrash Metal corect, dar atât. Dacă amintita legătură de rudenie n-ar exista, trupa din Texas, Arisona n-ar câta în polivalentă ci în cel mai bun caz într-un club gen Suburbia. Şi n-am nimic cu amintitul club.
A urmat o pauză mult prea lungă în care am audiat Metallica. Soulfly au intrat pe scenă abia la zece şi un sfert şi au început direct cu „Blood Fire War Hate”, piesa care deschide şi ultimul lor album „Conquer”. N-a lipsit nici „Back to the Primitive” sau „Prophecy” şi spre bucuria publicului, clasice Sepultura ca „Roots Bloody Roots” sau „Refuse/Resist”. A fost un moment semi-acustic de chitară al lui Marc Rizzo (ex-Ill Nino – abia acum am realizat ce chitarist bun este!) interpretat pe un double 6 şi un solo de tobe condimentat cu percuţie in-corpore a întregului trib, Max a tras pe scenă şi un fan din public. N-am făcut fotografii, dar vă recomand galeria Metalhead.
Una peste alta, un concert corect, polivalenta a fost pe jumătate plină (sau goală?), se pare că 2000 de oameni sunt interesaţi constant de acest gen de spectacole. Afară ne aştepta o ploaie măruntă, rece şi bezna parcului Tineretului, o plăcere de traversat la aceea oră.
Parcul Izvor
Sunt curios cum s-au gândit organizatorii să transforme parcul în stadion. Avem Depeche Mode pe 16 mai şi Madonna în cadrul turneului „Sticky and Sweet” pe 26 august. Bilete la Depeche Mode nu mai sunt, doar la „mâna a doua” cu 250 de lei, iar la Madonna preţul unui bilet este între 120 şi 800 de lei, da’ eu zic să vă grăbiţi, şmenarii cumpără en-gros.
Pe 17 mai revin la Arenele Romane şi Gogol Bordello într-un spectacol produs de One Event, biletele se vor pune în vânzare în cursul acestei săptămâni, preţurile fiind următoarele: 75 de lei până la 12 aprilie, 100 de lei în perioada 13 aprilie – 16 iunie şi 125 de lei, la intrare, în ziua concertului.
B’estfest. B’estfest este un experiment curios. E ca şi cum ai încerca să-i faci lipeala lui Naomi cu un băiat din Noua Dreaptă. Ha ha ha. Îmi amintesc cu greaţă de Wu-Tang-Clan înfipt de-an pulea între Alice Cooper şi Marilyn Manson. Pe de o parte n-aveau nicio legătură, pe de altă parte a fost la fel de prost concertul ca Negură Bunget în deschidere la Paradise Lost. Wu-Tang-Clan nici boxele n-ar putea să le care la Cypress Hill de exemplu, ca să rămân tot la Hip Hop şi la artişti ce au trecut pe şi prin B’estfest.
Programul de anul acesta este tot după această reţetă cocktail: pe 1 iulie avem The Killers, Thievery Corporation şi Patrice, pe 2 iulie Ayo, Moby şi Motorhead, pe 3 iulie Klaxons, Orbital, Franz Ferdinand şi The Faint şi pe 4 iulie The Charlatans, The Ting Tings şi Santana. În fiecare seară e ceva de văzut/ascultat, da’ eu am ales doar seara 2 iulie, Moby şi Lemmy fac toţi banii! Mi-ar fi plăcut şi Thievery Corporation (pe care i-am ratat elegant şi anul trecut), Orbital sau Franz Ferdinand, dar… mai vedem!
Pierderea mare este Iggy care şi-a contramandat toate concertele pentru anul acesta din cauza decesului chitaristului The Stooges, Ron Asheton (R.I.P.).
Abonamentele de trei zile, valabile pentru 2, 3 si 4 iulie, costa 270 lei iar preţul unui billet pe seară este între 110 şi 150 de lei: 110 până în data de 1 aprilie, 130 de lei în perioada 2 aprilie – 30 iunie şi 150 pe durata festivalului.
Biletele pentru acest spectacol vor fi puse in vanzare luni, 16 martie, pe MyTicket, urmand ca de joi, 19 martie, acestea sa fie disponibile şi în reţeaua magazinelor Diverta.
La B’estfest AFTERSHOCK, 5 iulie 2009, avem Manowar şi HolyHell iar biletele sunt disponibile în două categorii de preţ, în funcţie de poziţia faţă de scenă: 100 lei şi 150 lei (Zona A, din faţa scenei).
“Thank you Bucharest, we will come back soon!”, a spus solistul trupei Placebo, Brian Molko la sfârşitul concertului din vara lui 2006. Nu ştiu câţi l-au crezut sau l-au luat în serios, dar britanicii se-ntorc la Bucureşti pe 21 iunie 2009 şi vor susţine un concert la RomExpo. Biletele sunt puse în vânzare la preţul de 175 RON (Zona A – in fata scenei) respectiv 100 RON (Zona B). Biletele pot fi procurate online la MyTicket, din reţeaua Diverta, Magazinul Muzica şi din cluburile Control, Fabrica şi Fire (toate din Bucureşti).
Am lăsat la urmă, probabil evenimentul anului: Kraftwerk la Bucureşti pe 12 iunie la Sala Palatului. Asta mă obligă să scriu un articol separat despre germanii avangardişti.
Nu ştiu piesa fredonată de Boc cu puşca şi cureaua, nu aplec urechea la toţi imbecilii, da’ merită strânşi banii pentru câte o seară de muzică.
Şi ceva pentru seara asta, 17 martie la Suburbia începând cu ora 20.00 “HELLECTRO” cu: SoSk, AKM, Creep şi Katalepsys. De la drum&bass la power-noise si breakcore. Mai multe informaţii pe: Another Kind of Music
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=VXa9tXcMhXQ]
Când toţi proaspeţii Rockeri ascultau „Arise” prin 1991, eu navigam în alte ape. Pura întâmplare a făcut să ascult „Cowboys From Hell”-ul chiar în 1990, anul apariţiei şi Pantera texană m-a copleşit, era perioada în care m-a prins Ministry, dar mai ales Nine Inch Nails, ascultam The Exploiteded şi Tom Waits, Miles Davis şi Suicidal Tendencies, Queensryche şi David Bowie, Marillion şi Faith No More, îmi plăceau – recunosc – Guns’N’Roses şi Nirvana. Aveam suficiente sunete şi zgomote în cap, proaspetele curente din zona Metal-ului, Grindcore-ul sau Death Metal-ul au trecut pe lângă mine ca intercity-ul pe lângă Buftea. Nu-mi transmiteau nimic. Nu-mi plăceau Napalm Death, Obituary sau… Sepultura.
Apoi a venit „Chaos A.D.” şi pe el piesa „The Hunt” a celor de la New Model Army, o trupă cult care îmi plăceau foarte mult. Colegii din proaspăta mea trupă erau ceva mai tineri şi fani Sepultura, pe lângă cover-urile impuse de mine (Sex Pistols, The Clash, Dead Kennedys sau Fear), ei au propus „Refuse/Resist”-ul. Vocea chitaristului Mari se potrivea la fix cu vocea lui Max, aşa că o cânta el, aveam şi eu o pauză de respiro. Nu aveam Google şi internet atunci, am prospectat eu textul tocind o casetă, apoi la repetiţii şi-n concerte am auzit piesa de sute de ori. Încet-încet m-am prietenit cu „Chaos A.D.” şi următorul produs, genialul „Roots” din 1996 mi-a zguduit boxele şi creierii.
Din păcate – sau cine ştie, nu chiar – Max Cavalera părăseşte Sepultura şi în 1997 înfiinţează noua sa formaţie Soulfly. Este un proiect mai „colorat”, mai experimental, cele şase albume editate conţin o muzică uşor avangardistă în care se combină elemente din zona Metalică cu muzica tradiţională Braziliană, Thrash Metalul cu infuziuni de Industrial. Nu greşesc forte mult dacă afirm că Soulfly continuă linia trasată de albumul „Roots” în timp ce vechii colegi din Sepultura au încercat să găsească o altă abordare, o altă cale de exprimare. În final dintr-o formaţie bună ne-am ales cu două, ce nu-i chiar rău.
Dacă Sepultura ne-au onorat deja cu vizita lor anul acesta, acum le-a venit rândul şi băieţilor din Soulfly să revină-n România.
Anul trecut Max ne-a făcut cadou două discuri: „Inflikted” cu noul său proiect Cavalera Conspiracy unde-l are alături pe fratele său, bateristul Igor Cavalera, deturnat şi el din formaţia mamă, Sepultura şi „Conquer”-ul scos cu Soulfly. Dacă Cavalera Conspiracy ne propune o abordare tradiţională a Thrash Metal-ului, cu Soulfly treburile stau altfel. Acest al şaselea album este anunţat ca fiind şi ultimul. Sper că nu, „Concquer” este un disc genial!
Albumul a fost precedat de multe zvonuri şi anunţuri oficiale şi semi-oficiale. S-a promis cel mai Heavy album Soulfly şi acum că rulez pentru a nu ştiu câta oară albumul, afirm că nu ştiu dacă este cel mai greu, dar cu siguranţă este cel mai complex şi cel mai reuşit produs semnat de Max Cavalera. Sună foarte-foarte curat, este mixat perfect iar piesele sunt dinamice, colorate, au toate elementele marca Sepultura/Soulfly într-o îmbinare perfectă.
Cumva nu-mi vine să vă „povestesc” despre acest material pas cu pas, nu cred că e vre-un Rocker să nu-l fi devorat deja. Pe mine m-a cucerit. 🙂 Finalul cu prelucrarea „The Beautiful People”-ului lui Marilyn Manson este mortal!
Concertul din 16 martie de la Sala Polivalentă nu o să dezamăgească nici un fan. Nu are cum.
M-am apucat să scriu despre Adrian Năstase şi discursul său teribil şi teribilist, dar mi-am dat seama că nu are rost să scriu al 6548-lea blog despre asta, chiar dacă şi eu îmi doresc ca instituţiile statului să funcţioneze, bugetul să răspundă nevoilor oamenilor, justiţia să apere cetăţenii, penitenciarele să nu lase criminali pe drumuri, pensionarii să aibă pensii mai bune, profesorii să aibă salarii mai mari, de asemenea şi medicii şi funcţionarii publici şi, nu în ultimul rând, naţionala României să se califice în Africa de Sud iar turismul (ecumenic?) să triumfe în România.
Poate cu un mic amendament: justiţia nu trebuie să apere cetăţenii – asta ar fi datoria Poliţiei, Jandarmeriei, al S.R.I.-ului şi-n caz de un nedorit război al Armatei – justiţia ar fi momentul să-şi facă treaba şi borfaşii, infractorii, criminalii, hoţii şi corupţii să ajungă după gratii. Indiferent că-i cheamă Iliescu, Năstase, Verestoy, Gorbunov, Becali sau cum i-o chema.
Nici n-a început bine anul şi au dat năvală Metaliştii de ligă grea-n Bucureşti. Şirul l-au deschis britanicii din Napalm Death în promovarea proaspătului lor album „Time Waits For No Slave” într-un concert pe 11 ianuarie la Becker Brau în faţa a 400 de fani. N-am fost la concert, dar mi-am băgat nasul (urechile) în album. Recunosc, nu-s fan Napalm Death, din cele 14 albume începând cu debutul „Scum” din 1987, cred că am început să-i urmăresc abia de la „Fear, Emptieness, Dispair” din 1994. Atunci trupa a renunţat la Grind-Core şi a început să experimenteze, să devină şi muzicali, nu doar extremi şi vitezomani. Fanii evident au considerat asta ca trădare şi semn de comercializare, dar asta e o altă mâncare de peşte! „Diatribes” din 1996 este probabil cel mai experimental produs al lor şi favoritul meu. Cu următoarele albume, „Inside the Torn Apart” (1997) , „Words from the Exit Wound” (1998 ) şi terminând cu „Enemy of the Music Business” (2000), treptat Napalm Death au revenit spre stilul care i-a consacrat. „Order of the Leach” (2002), „Leaders Not Followers part 2” (2004), „The Code Is Red…Long Live the Code” (2005) şi „Smear Campaign” (2006) sunt discuri corecte, redefinesc elementele tradiţionale de Grind-Core într-un Metal tăios, energic şi momentele mai „lente”, riff-urile de respiro fac muzica lor mai accesibilă şi pentru un public puţin mai larg.
Cele 14 piese de pe „Time Waits For No Slave” păstrează reţeta ultimelor produse, predomină temele brutale, ritmurile alerte, secvenţele experimentale au dispărut aproape în totalitate, dar au mai rămas mici ruperi, pete de culoare şi câteva riff-uri ce taie sănătos câte o piesă şi lasă omul să tragă aer în piept. Dacă supravieţuieşti primele patru piese, ai mintea odihnită şi nervii suficienţi de tari, de la „On the Brink of Extinction” discul devine tot mai interesant. Urmează ceva mai experimentalul „Time Waits For No Slave” care combină strofele Grind cu un refren mai lent, colorat interesant şi sprijinit şi de un cor vocal atipic pentru trupă, „Life And Limb” este o piesă aproape tradiţională ce aminteşte de momentele bune ale regretaţilor Pantera şi nici „Downbeat Clique” nu este departe de acel sound. „Fallacy Dominion” combină armonii interesante şi aduce şi ceva pasaje mai lente. Nu este un disc revoluţionar, dar este un album corect. „Politically corect”.
Într-un interviu acordat de Max Cavalera revistei „Revolver Magazine” în 2007 a lansat ideea unei posibile reuniuni al formaţiei Sepultura în cadrul Ozz Fest-ului. Lucrurile au evoluat într-u totul altă direcţie: Igor s-a alăturat proiectului proaspăt al lui Max, botezat sugestiv Cavalera Conspiracy şi a părăsit şi el Sepultura. În aceste circumstanţe nu ştiu câtă lume mai spera într-un nou album al Brazilienilor, cu toate acestea, al 11 disc Sepultura nu doar că a fost lansat pe 16 ianuarie 2009 şi băieţii pe 7 februarie au şi sosit la Bucureşti in cadrul primei ediţii al „My Metal Festival”-ului să-şi promoveze proaspătul produs în Sala Polivalentă. Sesiunea nu-i o scuză, da’ alta n-am, am mai ratat un eveniment!
Numele Alex vă spune ceva? Anthony Burgess? Sau poate Kubrick? 1971? Portocale Mecanică? Exact! „A-Lex” – titlul noului album Sepultura – se referă la acel Alex şi băieţii şi-au propus un nou album concept după „Dante XXI” care s-a bazat pe „Divina Comedie” a lui Dante Aligheri.
Discul porneşte cu un scurt intro „A-Lex I” care surprinde cu prezenţa sintetizatorului, clapele fiind mânuite de invitatul Eduardo Queiroz pe tot parcursul albumului. „Moloko Mestro” revine cu un riff puternic în zona sunetului tradiţional al formaţiei, Thrash Metal curat, simplu şi energic. Calităţile noului baterist, Jean Dolabella (ex-Udora şi Rock Fellas) se fac simţite în „Filthy Rot” care include şi pasaje de percuţie Braziliană tradiţională, nuanţe Electro-Industriale şi un cor ce dă culoare interesantă. „We’ve Lost You” a fost prima piesă disponibilă pe pagina MySpace a formaţiei, este o piesă ce porneşte uşor cu chitară acustică, apoi vine şi riff-ul cu toba, piesa devine apăsătoare şi este grea (Heavy) fără să fie rapidă. „What I Do!” mai încinge puţin atmosfera pentru două minute. Surprinzător, majoritatea pieselor sunt foarte scurte, 2-3 minute. „A-Lex II” este încă o piesă instrumentală ce combină sonorităţile Braziliene cu Metalul Nord American, sunt pete muzicale interesante. „The Treatment” este încă un Thrash galopant ca apoi în „Metamorphosis” să slăbească uşor ritmul şi în doar 3 minute să ne treacă prin stări şi abordări diametral opuse. „Sadistic Values” cu cele aproape 7 minute este şi una din cele mai interesante compoziţii de pe album. Derrick dovedeşte că are veleităţi vocale adevărate şi sincer nu înţeleg de ce nu le etalează/foloseşte mai des. După un început tulbure construit predominant pe tobe, voce şi ceva electronică, piesa intră în tempoul tradiţional şi devine încă o desfăşurare tipic Sepulturistă şi trece neobservat în „Forceful Behavior” o piesă cu un ritm ceva mai alert. „Conform” închide şi ciclul doi al discului şi ajungem la „A-Lex III” încă o instrumentală scurtă. Apropo de „A-Lex”, ingenioasă găselniţa din latinul Ab (departe) şi Lex (lege) în combinaţie cu numele personajul şi caracterul lui Alex. „The Experiment” nu putea fi decât încă o piesă mai Thrash urmată de un moment bun al discului: „Strike” cu un bas sănătos şi chitara uşor Industrializată. „Enough Said” ne scoate rapid din sonorităţile Metalice şi ne aruncă într-o interesantă incursiune în lumea lui „Ludwig Van” (Beethoven of course! Cei care au văzut filmul lui Kubrick, ştiu de ce!). Urmează „A-Lex IV” şi finalul cu „Paradox”.
„A-Lex” nu este nici „Chaos A.D.”, nici „Roots” şi poate nici măcar „Roorback”, dar este un disc dinamic şi colorat şi dovada că Sepultura merită să rămână pe scenă.
Şi apropo de scenă, pe 16 martie ne onorează cu vizita sa şi Max cu trupa Soulfly pentru un concert la Sala Polivalentă în promovarea genialului album de anul trecut „Conquer”. Cu siguranţă merită fiecare bănuţ din cei 75 Ron cât costă biletul!
Nici nu apucăm să ne dezmeticim, pe 9 februarie la Becker Brau năvălesc peste noi „hoardele haosului”! Când vine vorba despre germanii de la Kreator îmi amintesc două lucruri: 1. albumul genial din 1992 „Renewal” – un disc mai experimental şi uşor Industrializat, deloc apreciat de public şi 2. un interviu din Metal Hammer al lui Nick Holmes (Paradise Lost) în care povestea despre un turneu dezastruos în America împreună cu Kreator, turneu de prin 1993-1994 dacă ţin bine minte, vremuri când erau deja Regi în Europa, dar în America abia de se adunau 4-5 oameni la concertele lor, turneu deprimant în urma căruia au ajuns în pragul destrămării, şi în care cel mai distractiv lucru era să-l întrebe în autobusul de turneu pe Mille Petrotzza despre conţinutul textului piesei „Bonebreaker”…Hahaha! Bine, dacă mai sap puţin, nu departe, doar prin 1988, îmi amintesc că prietenul meu Goro primise de la „sursa” din capitalismul corupt şi desfrânat o casetă care pe o parte avea „Endless Pain”-ul, pe partea cealaltă „Pleasure to Kill”-ul. Nu auzisem nimic aşa turbat până atunci, brusc Slayer sau The Exploited păreau copii inocenţi şi rapid mi-am şi “tras” un logo mare cu Kreator pe spatele hainei de camuflaj cu care defilam în acele vremuri… Eram singurul Punker din Braşov şi prieten cu toţi Rockerii, de bătut ne băteam doar cu cocalarii…Alte vremuri!
„Hordes of Chaos” a fost lansat oficial pe 13 ianuarie 2009, este al 12-lea album al formaţiei şi conform spuselor lui Mille, este un disc imprimat aproape-n totalitate live, fără prea multe artificii de studio. Actuala formulă a trupei este alcătuită din Mille Petrozza – chitară, voce, Sami Yli-Sirniö – chitară (membru din 2001 şi component activ al formaţiei Waltari), Christian Giesler – bas (membru din 1994) şi bateristul veteran, co-fondatorul formaţiei, Jürgen ‘Ventor’ Reil (absent doar în perioada 1994-1996). Albumul debutează cu chitarările armonice ce amintesc uşor de Iron Maiden ca imediat Mille să se desfăşoare şi se trece la Thrash-uiala tradiţională: „Everyone hates everyone…Chaos!” „Hordes of Chao (A Necrologue for the Elite)” este o piesă care aliniază toate elementele de marcă Kreator şi este un început promiţător. Trecere directă prin tobe şi ajungem în „Warcurse”. Reţeta este neschimbată, combinaţii de riff-uri armonice cu pasaje de măcinare (grinding) Thrash. Vocea lui Mille este neschimbată şi textele rămân în aceeaşi zonă, de la „Violence is conquering the world” la „Violence, total violence unlike anything You have ever seen before”. Clişee? Probabil, dar fac parte din arsenalul Kreator, fără acestea ar fi ca AC/DC fără riff-urile lui Angus şi textele cu „money”, „Rockin’”, whiskey şi femei. În „Amok Run” Mille cântă surprinzător pe o temă de chitară acustică, dar piesa intră-n normal cu un riff care iar m-a dus cu gândul la Maiden, la fel ca şi riff-ul de bază din „To The Afterborn” unde şi refrenul aminteşte de Britanici.
„Hordes of Chaos” este un disc „regular”, obişnuit pentru gaşca lui Mille, nu aduce nimic nou şi rămâne în categoria discurilor corecte ca şi ultimul Napalm Death.
Alături de Kreator luni seara-i mai putem vedea pe: Caliban (Germania), Eluveitie, Emergency Gate, Taine şi Snapjaw.
Setlistul concertului conform site-ului Metalhead : 01. Intro 02. Hordes Of Chaos 03. Warcurse 04. Extreme Agression 05. Phobia 06. Voices Of The Dead 07. Enemy Of God 08. Destroy What Destroys You 09. Pleasure To Kill 10. To The Afterborn 11. Corpses Of Liberty 12. Demon Prince 13. The Patriarch 14. Violent Revolution 15. Terrible Certainty 16. Betrayer 17. Amok Run 18. Riot Of Violence PLUS 19. Flag Of Hate 20. Tormentor
N-a fost un an rău, din punct de vedere muzical 2008-ul. Încet-încet am intrat şi noi în circuitul European al concertelor. Deh, cu mp3-urile şi download-urile, s-a schimbat şi faţa industriei muzicale, accentul nu mai cade pe milioanele de discuri vândute, ci pe concerte. Mai greu o duc cei din industria cinematografică, da’ asta este o altă poveste!
Am avut parte de distracţie, nu glumă. În acelaşi an, la distanţă de câteva zile să ai ocazia să vezi trupele adolescenţei: Iron Maiden, Judas Priest, Queensryche şi Metallica, e mare lucru! Dar lista cu artiştii care ne-au onorat este lungă: Paradise Lost, Massive Attack, Tricky, Manic Street Preachers, Kaiser Chiefs, Rosin Murphy, Apollo 440, Cypress Hill, Nelly Furtado, Unkle, The Dandy Warholes, dEUS, Ross the Boss (ex-Manowar), Primal Fear, Exploited, Madball, Morcheeba, ATB, Nouvelle Vague, Koop, Def Leppard, Whitesnake, Chick Corea, John McLaughlin, etc. Este adevărat, au fost şi nume care ne-au ocolit cu eleganţă: Ministry sau Slayer au preferat Sofia şi Budapesta…probabil din obişnuinţă.
Festivalurile adună şi publicul şi numele sonore, dar şi la concertele „obişnuite” mişcarea este tot mai mare. În ceea ce priveşte noul an, s-au anunţat deja multe nume, lista o deschide Sting, dar au fost deja veteranii de la Napalm Death şi urmează Kreator în februarie. Criza rămâne un vis urât ce umple golul din mass-media şi justifică timpul pierdut cu bazaconii al noului Guvern. Dar e duminică, să lăsăm politica să doarmă.
Era să zic „show biz da’ mulţi”. Biz în acest caz, probabil prescurtarea de la „bizoni”, nu, nu animalele pentru care am toată stima, ci „specimenele” care populează (şi) zona industriei de „entertainment”.
Citeam undeva despre plusurile şi minusurile anului 2008. La „mari dezamăgiri” figurau Metallica cu „Death Magnetic”. Autorul plângea după 1986 – „Master of Puppets” – şi desfiinţa sunetul discului, producţia lui Rick Rubin. Eu sincer m-am bucurat că băieţii l-au expediat pe Bob Rock, disc cu sunet mai prost ca „St. Anger” nu cred că am în colecţie, eventual doar dacă sap după nişte demouri de Thrash Metal de la sfârşitul anilor 80… Mie nu mi-au mai plăcut Metallica cu cele două „Load”-uri, dar reanalizând la rece perioada, din cele două discuri iese unul bun cu siguranţă. „Garage Inc.”-ul a fost o variantă extinsă la E.P.-ul din 1987 „The $5.98 E.P.: Garage Days Re-Revisited” şi conţine doar prelucrări iar „S&M”-ul din 1999 a fost un experiment ratat, o încercare de a ajunge la un public şi mai larg. „Death Magnetic” este un album care pune oarecum lucrurile la punct şi Metallica sunt din nou „băieţii în negru”, pe merit, cea mai populară formaţie din aria Metalului. Cu vânzări de peste 95 milioane de discuri, succesul formaţiei este probabil inegalabil. Nu ştiu dacă doar din cauza numeleu, dar “Death Magnetic” mi-a amintit de formaţia Monster Magnet.
Revenirea la vechiul logo cred că este un mesaj direct pentru fanii primelor 4 albume: “băieţi, gata cu prosteala, ne-am întors!” Fac încă o confesiune, Radioul City FM ne-a tot bombardat cu primul extras single “The Day That Never Comes” , piesă care nu prea m-a dat pe spate, aşa că am fost neîncrezător.
Sunetul bătăilor de inimă şi o chitară de undeva din spate într-un crescendo Psihedelic marchează introducerea în album şi în piesa “That Was Just Your Life”. Atmosferă uşor Slayeriană aş îndrăzni să spun, dar după câteva măsuri intrăm în plină era “…And Justice for All” cu un riff ce ne salută ca o veche cunoştinţă de mult neîntâlnită. Schimbările de ritm, vocea lui Hetfield, sunetul, adică totul, se încadrează perfect în atmosfera trupei din 1988. Ce dracu am făcut cu viaţa mea în ăştia 20 ani?! “The End of the Line” te prinde repede cu ritmul său uşor săltăreţ şi cu riffurile tăioase. Linia vocală pe strofe ne aruncă înapoi la “Creeping Death” iar refrenul ne aduce undeva la “Fuel”. ” Need… More and more Tainted misery. Bleed… Battle scars Chemical affinity. Reign… Legacy Innocence corrode. Stain… Rot away Catatonic overload. Choke… Asphyxia Snuff reality. Scorch… Kill the light Incinerate celebrity. Reaper… Butchery Karma amputee. Bloodline… Redefine Death contagious deity.” Piesa are şi un pasaj lent, de atmosferă, plăcut şi bine încadrat: “The slave becomes the master.”… Urmează o altă piesă “dansantă”, “Broken, Beat And Scarred”. Cam aici m-am liniştit, mi-am aprins o ţigară şi am zis, da domne, ăştia sunt iar Metallica, şi mi-am pus sau am pus întrebarea: “ce aţi mai făcut băieţi din 1991?” Am ajuns la amintitul ” The Day That Never Comes”. Început a la “Nothing Else Matters”, chiar şi armoniile sunt tot pe acolo, adică aşa şi aşa. Când se “supără” tot pasajul este un tribut Iron Maiden pe faţă: solouri cu chitări gemene şi tot tacâmul, doar tempoul rămâne inconfundabil Metallica. Până la urmă ascultată acasă pe boxe adevărate şi nu la serviciu pe un radio miniaturizat, nici piesa asta nu pot să zic că e rea. Ba, poate că după încă 10 ascultări o să-mi şi placă. “All Nightmare Long” este un titlu potrivit pentru încă o rockăială adevărată. Piesă tare este şi următoarea “Cyanide”, cu schimbări inspirate, sunetul şi mixajul este perfect, fără fiţe, dar bine echilibrat şi redă excelent dinamica formaţiei şi păstrează şi gustul de viu. Sper ca următorul single să fie făcut la “Cyanide”: “Suicide, I’ve already died, You’re just the funeral I’ve been waiting for, Cyanide, living dead inside, Break this empty shell forevermore!” şi nu la următoarea piesă de pe disc: “The Unforgiven III”. Doi-ul cred că l-am ratat… A, a fost pe “Re-Loaded”…aha, hahaha! O baladă de aproape opt minute, mă puteam lipsii de ea, dar nu, nu e nasoală piesa şi are o orchestraţie interesantă pe alocuri. “The Judas Kiss” începe într-o manieră de Metal Simfonic dar din fericire e doar aşa o foarte scurtă introducere, vine iar ritmul galopant şi accentuat în modul caracteristic al trupei, ruperile sunt bine venite, chitara furnizează un riff sănătos, pe anumite pasaje mi-au amintit în mod plăcut de regretaţii Pantera. “Suicide And Redemption” cu cele aproape 10 minute ale sale este cea mai lungă piesă de pe discul care orcium nu are piese sub 6 minute şi majoritatea sar de 7. Dacă vă mai spun şi faptul că este o compoziţie instrumentală… M-a surprins, dar în mod plăcut. Finalul cu “My Apocalypse” este încă o dovadă că băieţii s-au întors la statutul de băieţi, că Metallica încă nu este o trupă pe care să o tăiem cu regret de pe lista imaginară a formaţiilor Metalice adevărate şi că în final, trupa s-a regăsit, şi-a regăsit rădăcinile într-un mod absolut demn şi că merită tot respectul.
Eu zic că producţia veteranului Rick Rubin este ireproşabilă şi băieţii au prestat impecabil. Titlul albumului este o trimitere/referire la magnetismul cu care Moartea a atras Rockerii celebrii… Dimebag (Pantera), Layne Staley (Alice In Chains), etc. R.I.P. Dau volumul la maxim şi-mi las vecinii să bată-n ţevile de la calorifere şi să se caţere pe pereţi. „Death Magnetic” este un album care ne scoate din monotonia gri a marilor oraşe manelizate, cu miros de mici şi gust de bere la plastic.
Pomul lăudat la care de la mic la mare s-a strâns toată lumea a fost Back in… „Black Ice”. Rulând la relantiu noul album AC/DC mi-am amintit de tovarăşul Moculescu care într-o splendidă sâmbătă, în emisiunea “Atenţie! Se cântă” a scăpat porumbelul fript pe gură: “Bine, bine, dacă insistaţi, am să vă cânt un nou şlagăr în primă audiţie!” Cam aşa stă treaba şi cu Angus şi compania: au lansat o nouă colecţie de… standarde. Ca-n Jazz.
Băieţii nu inventează şi nu reinventează nimic: livrează. Dacă îţi plac, o să dai volumul la maxim, dacă nu, niciodată nu vei gonii prin casă cu mătura pe post de chitară şi cu mersul de gâscă a la Angus prin sufragerie. Sincer, mie îmi plac lucrurile simple, fără fiţe şi dacă un nou produs AC/DC este mai interesant ca “Flick of the switch” sau “Fly on the Wall”, eu mă declar perfect satisfăcut.
Trupa a rămas neschimbată: Brian Johnson –voce (61 de ani!), Angus Young – chitară, Malcolm Young – chitară şi voce, Cliff Williams – bas şi Phil Rudd – tobe. Producătorul Brendan O’Brien şi inginerul de sunet Mike Fraser au păstrat intact sunetul simplu al trupei, totul este exact aşa ca produsele vechi de la sfârşitul anilor 70, totul este balansat şi aşezat, dar deloc steril. Albumul a fost imprimat în perioada martie-aprilie 2008 într-un studio din Vancouver şi lansarea oficială a discului se face în trei paşi: 17 octombrie – Germania, Italia, Elveţia, 18 octombrie – Australia şi pe 20 octombrie în tot restul lumii.
“Black Ice” porneşte agale cu personalul “Rock’N’Roll Train” . “Surpriza” plăcută este că deşii au trecut opt ani (!) de la “Stiff Upper Lip”, totul a rămas aşa cum au stabilit încă din 1975. Este un disc ceva mai lent şi ajuns la “Rock’N’Roll Dream” mi-am amintit că parcă tot AC/DC-ul este o reinterpretare a unui Zeppelin genial , cele 55 de minute care fac acest album şi cel mai lung produs de până acum al băieţilor Australieni, trec totuşi repede şi dacă uiţi discul pe repeat, nu-i bai, curge “liniştit” şi toată ziua. Aşa am păţit eu.
Sunt 15 piese, din care mie cel mai mult mi-au plăcut “Stormy May Day” , “War Machine”, “Money Made” şi amintitul “Rock’N’Roll Dream”. Avem 3 titluri care includ Rock’N’Roll-ul, un Rockin’ dar şi un Jack şi un Money. Poate că unii vor cataloga şi acest album ca pe o colecţie de clişee, dar eu mă repet şi spun că sunt standarde. Iar pentru condus nu cred că s-a inventat ceva mai adecvat! Nu este nuro-chirurgie, nici nu e mare lucru de spus (nici) despre acest disc, este pur şi simplu Rock’N’Roll şi este perfect aşa!
Ce au reuşit AC/DC, n-a ţinut şi în cazul Guns’N’Roses. Axl Rose are 47 de ani şi vrea să ne convingă că încă este rebelul care a fost la 25. Apetitul său pentru distrugere l-a adus în ipostaza aceasta şi sincer, nu cred că a rămas multă lume care să mai aştepte un disc Guns’N’Roses 15 ani: pistoalele s-au dus unul câte unul şi a rămas un singur trandafir iar cu o floare nici în acest caz nu este uşor să faci primăvară. Geffen a decis lansarea unui album pe care nimeni nu-l aşteaptă şi este greu de crezut că Axl cu noua gaşcă mai are public sau priză la vre-un public, scena s-a schimbat, lumea muzicii arată cu totul diferit ca în epoca de glorie a „Use Your Illusion”-ului.
Povestea „noului” Guns’N’Roses începe în 1994. Basistul Duff McKegan a fost înlocuit cu Tommy Stinson (ex-Replacements), chitaristul Slash cu Robin Flick (colaborator Nine Inch Nails) şi bateristul Matt Sorum cu Josh Freese (trecut prin The Vandals, A perfect Circle, Devo şi Nine Inch Nails). Unicul supravieţuitor al line-up-ului clasic este clăparul Dizzy Reed. Componenţa formaţiei s-a tot schimbat şi ulterior şi pe disc apar de la piesă la piesă diferiţi instrumentişti. Trebuie pomeniţi Paul Tobias, Chris Pitman şi Buckethead.
Producţia a înghiţit sume fabuloase, Axl a încasat un cec de un milion de dolar în 1998 de la Geffen cu promisiunea că mai primeşte un milion dacă termină albumul până în mai 1999. N-a fost să fie şi se vehiculează că în total discul a înghiţit peste 13 milioane…
Ce a ieşit? Să fiu semi-plastic aş spune că este ca şi cum am fi pus ciorba, felul doi şi desertul în aceeaşi farfurie. Sunt piese care amintesc de era „Use Your Illusion”, cea mai bună este cea lansată şi ca single „Better” , „There Was A Time” şi „Street Of Dreams”, sunt piese semi-industrializate ca „Shackler’s Revenge” sau „Raid n’ The Bedouins”. Sunt piese lente cum este „Sorry”, „Madagascar” şi „This I Love”, cum sunt şi piese Rock, cel mai bun exemplu fiind piesa de titlu „Chinese Democracy” . Din păcate compoziţiile lente predomină şi cu excepţia piesei „Street Of Dreams” sunt şi destul de inodore. Ar mai fi de amintit „If The World”, o piesă pulsantă, interesantă ca orchestraţie şi experimente sonore, construită pe un bas fuzzat şi o chitară cu iz de sample (loop) şi colorată cu tot felul de instrumente şi sunete. Dar discul are şi momente plictisitoare, nu doar amintitele semi-balade, dar şi tentative gen „Catcher In The Rye” care încearcă să pună cap la cap toate reţetele funcţionale ale trupei.
Cred că Guns’N’Roses putea fi o mare dezamăgire dacă cineva s-ar fi aşteptat la ceva din partea lor. Cu excepţia Geffen-ului evident… Mai guraliv momentan decât prietenul său Axl, Sebastian Bach (ex-Skid Row) spune că planul lui Axl ar fi ca acest disc să fie prima parte dintr-o trilogie care să apară integral până-n 2012. Probabil s-au cam adunat facturile şi pe frigiderul lui Axl… Criza, ce să-i faci?! Hahahaha!
V-am scos sau v-am băgat Rock-ul în cap şi astăzi! M-am uitat printre discuri, am mari restanţe de anul trecut şi deja vin materialele noi… Măresc doza, abordez tratamentul de şoc…
Mulţi cred că Punk-ul a început şi s-a terminat cu Sex Pistols. Sau mai rău, cu The Offspring sau cu Green Day.
Nu ştiu dacă doar din cauza numeleu, dar 
Pomul lăudat la care de la mic la mare s-a strâns toată lumea a fost Back in… „Black Ice”. Rulând la relantiu noul album AC/DC mi-am amintit de tovarăşul Moculescu care într-o splendidă sâmbătă, în emisiunea “Atenţie! Se cântă” a scăpat porumbelul fript pe gură: “Bine, bine, dacă insistaţi, am să vă cânt un nou şlagăr în primă audiţie!” Cam aşa stă treaba şi cu Angus şi compania: au lansat o nouă colecţie de… standarde. Ca-n Jazz.
Ce au reuşit AC/DC, n-a ţinut şi în cazul Guns’N’Roses. Axl Rose are 47 de ani şi vrea să ne convingă că încă este rebelul care a fost la 25. Apetitul său pentru distrugere l-a adus în ipostaza aceasta şi sincer, nu cred că a rămas multă lume care să mai aştepte un disc Guns’N’Roses 15 ani: pistoalele s-au dus unul câte unul şi a rămas un singur trandafir iar cu o floare nici în acest caz nu este uşor să faci primăvară. Geffen a decis lansarea unui album pe care nimeni nu-l aşteaptă şi este greu de crezut că Axl cu noua gaşcă mai are public sau priză la vre-un public, scena s-a schimbat, lumea muzicii arată cu totul diferit ca în epoca de glorie a „Use Your Illusion”-ului.
