Omul este un animal ciudat. Uneori, pentru gusturile mele (ciudate), mult prea ciudat.
Ştiam că este greu de reuşit cu un festival de breşă într-un an dificil ca acesta şi nici cum a picat el, miercuri, joi şi vineri, nu a fost cea mai fericită variantă, poate că nici reclama n-a fost suficient de pregnantă, dracu ştie de ce, mass-media nu s-a arătat interesată de eveniment şi nici publicul nu s-a înghesuit. Vineri seara s-a mai animat puţin Silver Church-ul, dar participarea a fost tot departe de aşteptări. Păcat – zic eu – fiindcă pentru 60 RON la Silver Church în două seri, cu o sonorizare impecabilă, cu proiecţii vizuale şi cu un personal amabil şi simpatic, artiştii au oferit un spectacol de peste 20 de ore de muzică. Probabil Kiew nu reprezintă un nume suficient de sonor şi muzica lor – asta s-a văzut la spectacol – nu prezintă interes pentru un public mai larg, dar Brazda, Matze, Cycler înseamnă deja ceva pentru această zonă Electro/Industrial şi din numele mai puţin cunoscute, majoritatea au oferit un spectacol pe cinste.
Laba şi tasta tâmpeşte şi am mai spus-o, criza este mult mai profundă şi vine din altă parte, nu se rezumă la banii din buzunar pe care-i ai ori ba. OK, la anul o să fie şi mai nasol, sunt curios cum va fi atunci, că în ciuda dezastrului financiar, sper să fie şi Cybermental 5.
Vineri seara s-a adunat lumea inexplicabil de greu la Silver Church. Până la ora 22 au prestat la platane (iar) Sosk şi Horaţiu, au animat atmosfera. E o treabă pe care iar n-am să o înţeleg niciodată: dacă un spectacol într-un club este anunţat pentru ora 21, de ce e „cool” să apari la 23? În ceea ce priveşte Cybermental-ul, programul a fost încărcat şi s-a respectat cu stricteţe, vineri a fost doar un mic decalaj cauzat de… traficul aerian.
Cycler a preluat scena pe la ora 22, a avut un program excelent, Chill, cu unele accente mai grave pe la final, foarte bine legat şi cursiv. Pe Ion tot timpul e o plăcere să-l asculţi, jonglează bine atât cu sunetele cât şi cu ritmurile, are armonii, are zgomote ambientale colorate, ştie când să introducă momente de relaxare sau când să vină cu o răsturnare în forţă, cu intervenţii zgomotoase.
AKM – şi-n calitate de gazdă – a umplut spaţiile dintre artişti, toţi venind cu hardware propriu, erau necesare minute de cablare şi setări, aşa că Tudor a avut timp suficient să-şi facă de cap şi să distreze publicul. Abordarea lui este zgomotoasă, Hardcore, nu ştiu, zic şi eu, la un program aşa lung – aproape 10 ore pe seară – poate că între artişti mergeau şi momente mai Chill, mai ambientale, erau bune câteva minute în care să-ţi mai odihneşti urechile şi nervii, să mai poţi schimba o vorbă, două cu cineva… 🙂
Pentru mine Matze este omul extremelor: are chestii foarte mişto şi are chestii la care strâmb din nas. Nu e vorba de umor şi cum percepem fiecare – în mod diferit – glumele. Pentru mine nu e cool nici aia cu „Oameni” şi – vineri seara – n-a fost cool nici finalul programului său cu „Tânăr şi neliniştit”. Acum pe bune, cine vrea să rămână-n cap cu tema aia idioată?! Însă până la final, Matze a avut un program foarte dinamic, incisiv, cu un groove fain, un crescendo bine gândit şi implementat şi cu apogeul genial, un remake după un clasic Tectonic: „Canalul colector”. Nu ştiu câţi ştiu originalul lui Liviu dinainte de ’90, dar toată sala a savurat remake-ul excelent. Nici treaba cu proiecţia şi coloana sonoră a serialului-sirop n-ar fi fost rea şi – în opinia mea – ar fi funcţionat, dacă Matze începea cu asta şi trecea după aceea la hard stuff-uri. Nu că mi-a cerut cineva părerea! 😆 Una peste alta, Matze a avut încă o dată un program colorat şi convingător, o combinaţie reuşită între momente mai calme, mai Chill şi explozii violente a la Nine Inch Nails.
Roger a tras lozul norocos pe ghinionul lui Soman. Dacă pe 1 octombrie Roger Roton a cântat pe 2 octombrie dimineaţa ( 😆 ), faptul că avionul lui Soman s-a defectat şi n-a mai ajuns la spectacol, i-a dat şansa lui Roger să presteze la o oră mai adecvată şi în faţa unui public mai numeros. Roger e un tip jovial şi simpatic, iar programul său este incisiv, zgomotos, destul de Hardcore, dar fără să fie obositor. Are nerv, are cursivitate, ritm şi sunete violente. Detestă software-ul şi – ca toţi artiştii de la festival care se respectă – a băgat hard stuff de pe hardware. Poate mă repet obsedant, dar calitatea sunetului la tot festivalul, a fost impecabil. Roger Rocks!
Pentru mine Kiew au fost o dezamăgire. Şi n-am fost singurul. Primele 2-3 piese din programul lor au fost ok, dar după aceea totul a fost doar o gălăgie monotonă, repetitivă şi… fără sens. Sorry guys! Punctul cel mai slab al trupei este chitaristul: sincer, eu nu-l lăsam nici să se apropie de sala de repetiţii, nu să-l iau într-o trupă! Chitara suna fără vlagă, ceva gen Santana tras cu telefonul mobil la un concert, dar de undeva din afara stadionului sau din closet – ca să fiu exact şi prestaţia tipului a fost jenant de mediocră. Andreas “Thedi” Thedens, creierul trupei şi vocal/showman-ul ei, este OK, a alergat prin sală, a interacţionat cu publicul. Interviul cu el, tradus de mine, a fost interesant, însă – din nou, din punctul meu de vedere – nu s-a regăsit nimic din ideile interesante povestite, în transpunerea muzicală. Să fiu puţin rău: mult zgomot, pentru nimic. Kiew sunt prea germani, germani în sensul acela de monotoni şi prea mecanici, faptul că au bas şi chitară parcă nici n-a prea contat, au fost îngropaţi sub uraganul de zgomote şi cum spuneam, după primele 2-3 piese, au devenit uşor obositori. Asta s-a răsfrânt şi asupra audienţei: o parte din public s-a retras tiptil şi nu doar datorită orei înaintate. Dar, trebuie spus că au fost şi oameni care au savurat spectacolul lor şi acesta este unul din aspectele pentru care merită să mergi la un festival: toată lumea primeşte câteceva pe placul său.
A urmat un jam session zgomotos unde alături de băieţii din Kiew au urcat pe scenă Brazda Lui Novac, Cycler şi AKM. Din păcate tonul l-au dat tot cei din Kiew şi după 10-15 minute, toată treaba s-a înecat într-o chestii zgomotoasă şi lipsită de sens. Cu atâţia oameni pe scenă, se putea face ceva mult mai colorat, tot părerea mea, Brazda şi Cycler puteau să aducă culoare şi ton în nebunia lui Thedi dacă erau lăsaţi…
Candlestickmaker vine de la Craiova şi este un tânăr promiţător. Programul lui a fost unul ambiental cu inserţii electrizante marca Nine Inch Nails, foarte cursiv şi incisiv, Alexandru are culoare, un simţ dezvoltat de ritm, mi-a plăcut programul lui, cu toate că oboseala acumulată şi-a cam pus amprenta şi pe nervii mei iar ora târzie, încet-încet, a golit şi clubul.
Închiderea a făcut-o Contorsionist cu un program marca The Prodigy, foarte ritmat şi antrenant, cu siguranţă la 10 seara ar fi pus sala pe dans, aşa, la 4 dimineaţa, prea puţină lume mai avea energie pentru a participa activ la spectacol. Pe 1 octombrie a fost lansat pe situl AsiluumEP-ul „Departures” pentru descărcare gratuită, vă recomand experienţa celor 4 piese. Cum s-a prezentat la festival, merită.
Ploaia, vântul neprietenos ne-au întâmpinat la 5 dimineaţa la ieşirea din club. Cei care n-au fost, au ratat câteva spectacole deosebite, o ocazie rară de a vedea în acţiune o serie de artişti interesanţi şi coloraţi, într-o densitate şi la o intensitate atât de mare. Putem sta la o bere şi să discutăm la nesfârşit „de ce”-urile, dar… de ce?
Dacă şi la Faith No More sau Limp Bizkit publicul s-a dovedit impasibil şi nu s-au adunat cu mult peste 1000 de oameni, încep să nu mă mai mir de nimic. Poate că lumea tresărea la un afiş cu o blondă undulată sau un anunţ genul „avem bere la 2 lei”… Poate. Sau tocmai, lumea s-a dus la “Bucharest Food Festival” că-i foame mare! 😆
Mai am o tonă de fotografii, nici acestea, nici acelea n-am apucat să le editez, probabil revin peste o zi, două cu o galerie (mai) completă.
2010 o să fie un an Hardcore la propriu, o să ne gândim nostalgic la ce an de criză lejeră a fost 2009, dar sper că totuşi o să fie şi Cybermental 5. Ci nu doar la nivel de interes virtual.
De clip nici nu s-a pus problema, acesta e un mix făcut noaptea trecută cu boxele date la minim să nu-mi enervez vecinii şi să ajung şi cu o mână ruptă şi un ochi umflat diseară la spectacol, dar sper să vă placă şi această piesă-n premieră: Pop Floor Of Shame [Death Of the Dance].
Feels like I’m dancing, acting like a fool,
Let’s do some moonwalk, that should be cool.
Need a stupid hair cut, I should be gay,
Have a Jewish producer, it works that way.
Don’t need la, la, la, la, wear a crazy tie,
Singing only blah, blah, make them laugh or cry.
Need one charting single, steal some rhythm and rhymes,
Timing must be perfect, like the prime-time crimes.
Death on the dance floor!
(Death on the dance floor!)
I’m gonna make it, don’t matter how,
I’m gonna make it, don’t matter how!
Nu ştiu câte ore am dormit în ultimele 3-4 zile, în nici un caz mai mult de 5-6… Acum 10 ani când trupa Nation’s Slum a tras pe dreapta suspendând-uşi activitatea, Marius, un prieten m-a introdus în lumea computerelor şi a muzicii făcute cu software. Nu aveam computer, Cipango, un alt prieten m-a găzduit pe computerul lui şi nu numai… Băi frate, ce palincă de Cluj avea şi ce potoale făcea! Mi-am zis atunci: ok, măcar scap de stresul că se îmbată careva din trupă – sau tot restul trupei – în seara concertelor şi ne facem de toată frumuseţea… Păi să-mi bag şi să-mi scot toate alea (şi-n) computere!
Vara asta, computerul meu a început să dea rateuri şi-n final, acum când aveam mai mare nevoie de el, m-a lăsat baltă… Acum chiar nu mai ştiu ce e mai rău: un tobar beat sau un computer stricat?
În fine! Mai mult de rău decât de bine, am croptit playlistul pentru seara asta, nu ştiu dacă computerul şi placa de sunet o să şi funcţioneze şi o să se audă ceva din toată munca mea… 😀
Surprizele fac parte din viaţă, nu? Debut sau rebut, rămâne de văzut, dar, măcar ceva-ceva o să se întâmple.
Buuun…. Am fost ieri seară într-o scurtă incursiune la Suburbia, treaba mergea bine, lume cam puţină ce-i drept, dar ok, muzica super, proiecţiile de asemenea. Păcat că eram stresat şi n-am putut să văd/ascult tot programul… Am făcut câteva poze la repezeală şi am băut o bere cu Roger Rotor şi Răzvan (eKlipSe). Cool.
Ieri la ora 17 s-a desfăşurat vernisajul expoziţiei „Bucureştii în tranziţie”, expoziţie ce a rezultat din concursul foto organizat de Muzeul Naţional al Literaturii Române.
Interes scăzut, o mână de oameni s-a adunat în Rotonda M.N.L.R. din Bulevardul Dacia nr.12.
Din ce am înţeles din introducerea făcută de noul director interimar al instituţiei, domnul Lucian Chişu, concursul a fost organizat de fosta conducere şi prin schimbările intervenite la vârful instituţiei lucrurile (şi) legate de acest concurs s-au bulversat-tergiversat, dar, ne-a asigurat domnia sa, câştigătorii îşi vor primii premiile. Cum nu mă număr între câştigători, sunt scutit de emoţii.
Scopul concursului a fost adunarea unei mici colecţii de imagini şi în perioada 29 septembrie – 29 octombrie 2009, expoziţia va fi prezentă la sediul Institutului Cultural Român din Praga, în cadrul amplei manifestări, “Luna 9 a Bucureştiului în Praga” şi va reuni 21 de evenimente culturale.
Domnul Chişu ne-a explicat şi de ce gramatical „Bucureştiul în tranziţie” nu este o formulare corectă, deşii comună şi răspândită şi a intervenit şi modificat titlul în „Bucureştii în tranziţie”.
Despre concurs, concurenţi şi exponate, a vorbit domnul Francisc Mraz, un discurs “light” şi cam “polite”, dar simpatic şi relaxant. 🙂
Pentru mine vernisajul de ieri a fost un mic cadou: astăzi împlineşte fiul meu 2 ani şi astfel se împlinesc doi ani şi de când mi-am făcut transferul (semi-forţat) de la Braşov la Bucureşti. La Mulţi Ani David, să fii sănătos, să creşti mare şi fii tu indiferent ce înseamnă asta şi cât de dificil este.
În acest timp am surprins sute de instantanee ale Bucureştilor, am fotografii şi mai bune şi mai proaste decât cele înscrise la concurs. Şi am înscris la concurs câteva imagini care îmi plac mai mult ca 2 din cele 3 expuse. Recunosc, am mers pe o singură idee şi admit şi faptul că titlul pe care l-am lipit de imagini n-a fost cel mai inspirat: „Între prezent şi trecut”. E un titlu uşor abrupt şi de aici aş şi reformula ideea – în definitiv sunt lucrările mele şi fac ce vreau cu ele 😆 – şi aleg exact acest titlu: „Abrupt”.
Despre Bucureşti… Este un oraş contrastant şi în imagini asta am şi dorit să surprind şi zic „io” am reuşit. Bucureşti este un oraş unde oamenii nu prea comunică şi când o fac, o fac monosilabic, propoziţiile încep cu „bă” şi se trece rapid la pumni, spray, bâtă sau pistol, este oraşul în care nu ştiu dacă oprind un localnic pe stradă, acesta este capabil să-ţi spună două fraze despre trecutul oraşului în care trăieşte, este un oraş cu prezent dubios şi viitor incert, Bucureşti este reflexia perfectă a nepăsării, a nesimţirii, a indolenţei, a sintagmei care ne defineşte: las’ că merge şi aşa. Pe de altă parte, sub praf, mormane de deşeuri şi printre miile de gropi şi mirosul de transpiraţie înţepător din mijloacele de transport în comun, Bucureştii au un parfum aparte, este un oraş dinamic şi vibrant unde trecutul şi prezentul se ating şi scânteile au farmec şi şarm.
Depinde de noi. Din păcate – adaug eu. Şi îmi pasă fiindcă este oraşul în care o să crească (şi) copilul meu.
Despre concurs.
Felicitări câştigătorilor: Daiana Olteanu, Laurenţiu Dinică şi Vlad Eftenie.
Lucrarea câştigătoare, „Verona Street” al lui Daiana Olteanu este o lucrare interesantă, dar pare un colaj ci nu o fotografie. Mai mult mi-a plăcut din lucrările ei fotografia „Still”, dar adaug, ca multe din fotografiile înscrise, nu are legătură cu tema sau doar tangenţial şi prin extrapolare.
Mi-am amintit de un banc – şi apropo Praga. Concurs foto cu tema „Stalin la Praga”. Se trimit fotografiile, se triază, imagini cu Stalin în diverse ipostaze şi cu diverse personalităţi locale din şi în Praga. La un momendat apare şi o fotografie cu o femeie şi un bărbat la un picnic pe iarbă într-un parc. Este chemat autorul şi întrebat: ce legătură are imaginea cu tema concursului? Păi în imagine este soţia lui Stalin cu şoferul. Da, da, dar unde este Stalin? Păi Stalin era la Praga. 😆 😆 😆
În opinia mea cam aşa stă treaba şi cu multe din imaginile din această expoziţie.
N-am prea înţeles nici de ce unele lucrări s-au procopsit cu titluri în limba engleză la o temă neaoş românească, dar probabil sunt eu un bozgor cârcotaş… 😆
Mi-a mai plăcut lucrarea „Partida I şi II” al lui Vlad Eftenie, cadrează cu tema şi ideea este bine exploatată.
În rest, cum spuneam, lucrările selectate, pe mine ca intrus – străin – şi simplu privitor, nu prea m-au convins şi mă tem că nu vor convinge nici la Praga.
Nu pot decât să mă amuz încă o dată: a little dirty punk like me – că altfel n-am cum să spun – cu un aparat de buzunar, am făcut un instantaneu care a ajuns şi afişul evenimentului şi poza pentru pliant, adică, am câştigat. 😆 Vizibilitate.
A fost o plăcere să-mi văd fotografiile pe hârtie şi atârnate pe perete şi nu doar pe ecranul monitorului … 🙂
Până în data de 10 septembrie expoziţia rămâne deschisă, multă lume m-a întrebat acest detaliu şi am aflat răspunsul de la doamna Ştefania Cosovei, sper că bucureştenii sau cei aflaţi în trecere prin capitală, vor profita de acest lucru şi o să viziteze expoziţia. 🙂
Ar mai fi câteva lucruri de spus – şi am mai scris despre concurs (1, 2 ), dar pe moment mă mulez şi eu pe discursul domnului Mraz şi rămân în zona relaxa(n)tă. 🙂
Ok, eu am să lipsesc cam o săptămână, îmi văd de noul disc, plec la Braşov şi sper să am spor. Punk Ain’t Dead, here comes the… One Bullet Revolution. 🙂
Până atunci, joi, 27 august, începând cu ora 20:30, sunteţi invitaţi în The Silver Church Club din Bucuresti la un warm-up party cu muzică live, pe ritmuri electro-indie, accesul publicului fiind gratuit.
Cei care vor fi prezenţi în The Silver Church Club la “Tuborg Green Fest Warm Up Party” vor primi un voucher pentru a savura gratuit două beri…
Invitaţii serii vor fi câteva dintre cele mai “fresh” prezenţe pe scena muzicală autohtona: The MOOOD, Les Elephantes Bizzares şi Discoballs.
Şi nu uitaţi de Guano Apes săptămâna viitoare la Tuborg Green Fest. 🙂
Mulţumiri lui Adi (Smogg) pentru fotografiile de ieri. Şi nu numai. A da, şi lui Bruno pentru bere. 😆
Muzeul Naţional al Literaturii Române vă invită la vernisajul expoziţiei cu tema „Bucureştiul în tranziţie”.
Expoziţia a fost realizată în urma unui concurs de fotografii, participanţilor adresându-li-se invitaţia de a surprinde personalitatea unui Bucureşti mai degrabă cald şi uman, paradoxal şi cu un farmec încărcat adesea de umor involuntar.
„Bucureştiul în tranziţie” reuneşte 41 de lucrări ale tinerilor artişti: Daiana Olteanu, Laurenţiu Dincă, Vlad Eftenie, Attila Brushvox, Adrian Roşu, Alexandru Dinu Şerban, Radu Stoenescu, Bogdan Calotă, Florica Jianu, Alexandru Buzdugan, Luciana Herda, Irina Lupaşcu, Cătălina Alexandra Ion, Cristian Dinu, Elena Leu, Cristian Harbuz, Elena Raicu, Mădălina Păunica, Ştefănuţ Ghinescu, Vasile Cătălin Tomoiagă.
Invitat: Francisc Mraz
Amfitrion: Lucian Chişu
În perioada 29 septembrie – 29 octombrie 2009, expoziţia va fi prezentă la sediul Institutului Cultural Român din Praga, în cadrul amplei manifestări, Luna 9 a Bucureştiului în Praga, care va debuta în data de 9 septembrie în capitala Cehiei şi va reuni 21 de evenimente culturale.
Vernisajul va avea loc marţi, 25 august 2009, ora 17.00,
în Rotonda Muzeului Naţional al Literaturii Române din Bdul. Dacia nr. 12
Decizii (01)
Nu ştiu cu ce fotografie particip şi… în definitiv nici nu contează, important este că sunt acolo. 🙂 Mă mai umflu în maieu o zi-două… pentru cinci minute uit că-s… 😆
Teoretic nici nu voi fi la Bucureşti săptămâna viitoare, aşa că, invitaţia o plasez cu eleganţă celor care vor fi la Bucureşti în data de 25 august şi doresc să vadă o expoziţii – cred şi sper – interesantă.
De foarte multe ori spunem despre cineva că este nebun. Sau rezolvăm totul cu un dat din mână: ce lume nebună! Suntem toţi nebuni. Nebunie…. normalitate? Nu există nebunie la fel cum nici normalitatea nu există. Toţi avem o debara secretă cu schelete prăfuite, toţi ascundem ceva. Sub aparenţa nebuniei sau sub o fadă normalitate, în spatele unui zâmbet, amestecat într-un dialog banal, din colţ, în spatele veiozei, pitit după o umbră, nu ştim niciodată ce se ascunde.
Nu ştiu dacă sufletul unui om sau mintea lui este mai întortocheată? Cuvintele lui contează sau gesturile? Cine ar putea trage linia precisă dintre lumină şi umbră, dintre imaginar şi realitate? Ce transformă şoapta într-un ţipăt şi zâmbetul amar într-o lacrimă? O lume nebună plină de nebuni… priveşti pierdut spectacolul şi nu eşti cu nimic mai normal ca cel de lângă tine sau cel din faţa ta. Eşti la fel de singur şi la fel de… nebun.
Ieri seară de la ora 21 s-a jucat piesa lui Paul Emond, „Iubiri Inaccesibile” la clubul-restaurant „La Scena”. Mutarea teatrului în spaţii neconvenţionale nu mai este un fenomen avangardist, devine… normalitate. Piesa jucată într-o încăpere mică, cu lumină proastă, dar în mijlocul publicului, are avantajele şi dezavantajele ei. Povestea sa derulat într-un bar, astfel punerea ei „în scenă” într-o încăpere de bar, n-a reprezentat o problemă. O mână de oameni a plătit biletul de 20 RON să urmărească drama celor trei personaje cărora le-au dat viaţă actorii Eugen Cristea, Carmen Ionescu şi Orodel Olaru în regia lui Răzvan Popa.
Într-o lume răvăşită, dominată de tensiuni sociale şi scandaluri politice, de nuditate şi nulitate, de ştirile de la ora cinci şi de fetele de la pagina cinci, lipsa de interes pentru orice fel de act cultural este tot atât de firesc şi normal pe cât este de nebunesc.
Drama celor trei personaje, o ospătăriţă trecută şi cu vise fragile, un măcelar tulburat şi copleşit sub povara moştenirii, dar aparent un om banal şi un artist expansiv şi exploziv îşi confruntă vieţile în jurul unei mese şi destinele interferează şi se ciocnesc într-un final uşor previzibil. Ca şi în cazul ştirilor de care pomeneam, nu faptele sunt determinante şi de ce-ul din umbra lor, semnele de întrebare agăţate-n fumul obscur din mintea şi sufletul omului. Enigma persistă: este mai determinant conştientul sau inconştientul, mintea sau sufletul? Uneori umbrele exprimă mai mult decât faţa de complezenţă afişată-n lumină. Adevărul ne înnebuneşte sau nebunia este adevărata normalitate? Se sting luminile şi suntem tot mai singuri…
(Cum spuneam, lumina difuză nu m-a ajutat deloc şi ca de obicei m-am încăpăţânat să lucrez fără blitz, mai ales fiind vorba despre un spaţiu mic, ar fi fost deranjant şi pentru actori şi pentru public, dar sper ca aceste câteva cadre să vă facă suficient de curioşi să vizionaţi spectacolul pe viu cu următoarea ocazie.)
Când nu găseşti explicaţii, dai definiţii. Sau invers. Omul nu funcţionează dacă nu ştie despre alb că este alb, chiar dacă uneori este evident că este negru. De exemplu: când nu ai o direcţie precisă, majoritatea o să spună că mergi în direcţia greşită. Odată lipită eticheta, nu o mai dai jos nici cu peria de sârmă. Joi. Este un cuvânt rotund, rătăcit în mijlocul săptămânii care nu duce nicăieri: e departe de luni şi prea aproape de vineri. Un click în stânga, un click în dreapta, sunt amorţit şi nedefinit, dau drumul la un nou blogroll că tot nu mi-am mai vizitat vecinii de ceva vreme şi eu sunt tot mai gol şi …dezgolit.
„Poate că totul este o pereche. Chiar de totul înseamnă un ciorap stâng, cocoloşit, ce întregeşte dreptul cârpit.” Mă împiedic de goluri la Andreea.
Golurile ei, golurile mele, o pereche minunată sau monedă de schimb pentru oricare alt gol…goluţ. „Golurile sunt lacune fără corp. Ce măresc distanţa dintre inima şi uitare.” Nu pot să uit nimic, mai ales nu golul. Golul ei, golul meu, golul care ne uneşte în tăceri paralele, în căutări golite de sens, în neacceptarea goliciunii primare. „Ce rost are să-ţi reclami că iubeşti un coate goale ori că mesteci o iluzie pe stomacul gol?” Îmi aprind ultima ţigară pentru nu ştiu cât timp, privesc în gol, în golul monitorului, în spatele monitorului la peretele gol, dincolo de ziduri la golul dintre două blocuri sau şi mai departe la oraşul atât de aglomerat şi totuşi absolut gol. „N-am să mă chinui să umplu golul nimănui. Nici cu minciuni, nici cu puncte, nici cu mine.”
Când mai e un meci de fotbal să deschidem toţi ferestrele şi să strigăm: „Goooooollll!”
Sufăr că nu mai am cafea – cutia este goală – şi îmi pun un ceai.
„Unii oameni sunt autobuze magice. Te pot purta în trecut, în situaţii foarte neplăcute. Te fac să le retrăieşti din nou.”
Oamenii sunt autobuze, pornesc la drum goale, se umple pe parcurs, se rătăcesc, se golesc, se umple la loc. Trecutul este doar o cârpă de care te agăţi când n-ai bilet pentru viitor, dar ai scuza că era chioşcul închis. Priveşti stânjenit în jur şi…înjuri. Între dinţi, să nu te audă nimeni. Îţi arunci golul mototolit în sacoşa – goală – a altcuiva sau pur şi simplu pe jos. „Unii oameni nu-s acolo când trebuie ca să-ţi zică o vorbă bună atunci când ai nevoie, să-ţi lipească un leucoplast colorat atunci când trebuie.” Nu vine nimeni nici să umple golurile, nici să petecească sufletul sfâşiat. „Unii oameni sunt departe şi trebuie mereu să te urci pe o scară ca să ajungi la ei…”
M-am rătăcit. „Am visat că eram într-o pădure. Era o pădure deasă. Mă învârteam prin pădure fără să ştiu de ce şi deodată, în vis, mi-am dat seama : vroiam să mă fac copac, mai exact fag. Aşa că mi-am găsit un loc lângă un fag şi lângă un alt fag şi am rămas acolo, aşteptând să-mi crească rădăcini.” Mi-am ascuns goliciunea între frunze, am umplut un loc aparent gol cu un alt gol, cu golul meu rotund şi disproporţionat. „Din locul acela întrezăream cărarea ce ducea la şosea…” Şoseaua goală. „What the fag am I doing here???”
M-am rătăcit. Nu e pentru prima oară.
Curvette este plecată la Istambul, Gina a postat o poză cu o geantă. Sper că e la Istambul şi nu se lăfăie prin Kusadasi. Sau are atâta minte să meargă-n Antalia. Îi recomand Kemerul. Nu ştiu dacă face faţă (spate) la rusoaice. 😀 Eu n-am făcut. M-au dat pe spate. 🙂
Geanta e naşpa, am citit comentariile. Nimic nou. Cineva spune despre geantă: „Asemenea genţi găseşti şi în Europa(nu continentul,ci târgul) sau Dragonul Roşu. Aşa că alte dovezi,sau lasă pozele astea. părerea mea.” Dora spune: „ce sunteţi măh aşa de fraieri. pun pariu că nu e nici curvă, nici prostituată de lux, ci doar o tipă cu multă imaginaţie. mă gândesc chiar şi la:
-o gospodină grasă cu un soţ frustrat
-o tipă urată cu imaginaţie bogată;
-tipă groaznic de timidă cu simţul artistic dezvoltat;
-poate chiar şi un băiat…cu uşoare tendinţe gay;;
-inadaptată cu prietene betoooonnn….
……………mă rog îs multe de zis, da mă limitez doar la a citi blogul pt că no matter what scrii bine…..” Şi răspunsul vine prompt: „ai dreptate dora, scrie super bine istambul pe sacoşele alea”. După care discuţia – inevitabil – se coboară la gramatica primară şi la despicatul firului în patru zări: Istambul se scrie cu „m” sau cu „n”? Confuzie majoră, hai să vorbim turca! Senden Daha Güzel! 😛 Mă doare capu’!
Din februarie îmi tot caut ceva de lucru, ba pe net, ba direct în computer. Încerc să umplu golul din mine, golul din portofel, golul de pe cartea de credit, golul dintre mine şi restul lumii. Am fost şi-n Istambul (şi-n Antalia, ţâc!) şi pentru o vreme am uitat de gol, dar „zilele de marţi sunt pe cale să se termine..” La mine se repetă aceeaşi zi de miercuri. De 20 de ani am observat asta, dar cred că se repetă aceeaşi zi de miercuri din 2 septembrie 1970 în care la 9 seara am ţipat în faţa goală a lumii noi în care vrând – nevrând am răsărit. „Am învăţat, în acest timp, câteva şiretlicuri. Am învăţat că nu trebuie să te aştepţi ca prea multă lume să te citească. Am învăţat că…nu poţi schimba prea multe lucruri doar aşternând câteva cuvinte virtuale.” Am învăţat că niciodată nu învăţ nimic şi…
O iau de la capăt. „Am lipsit mult, foarte mult timp şi poate am revenit, poate nu mai revin niciodată.” Pun puncte unde nu sunt capete şi delimitez goluri care nu se ating niciodată. Rup cercul sau mă amăgesc că l-aş rupe. Sau tăcerea. „…dar mai departe?” Cât de mare poate fi distanţa între două vise, câte benzi are şoseaua între două goluri? „Lumea se îndrăgosteşte virtual, iubeşte virtual, se şi fute virtual?!?!”
Tehnic vorbind, da. Adică sunt optimist. Lumea vorbeşte. „Multă filozofeală şi mai puţină tehnică.” „Mi se întâmplă uneori să-mi vină aşa un chef să-mi atârn două-trei cuvinte cu greutate de gât şi să-mi dau drumul în gol …” Futui golul mă-si!
Oamenii sunt ca peştii în ocean: azi ies aici, mâine acolo. Valurile vin, te aruncă, nu te poţi opune tot timpul şi uneori dacă opui rezistenţă nu faci altceva decât să te juleşti mai rău. După furtuni uneori peştişorii
sunt aruncaţi pe mal
şi uneori reuşesc să se întoarcă-n mare.
Am plecat din Bucureşti-ul încins vineri, 6 iunie la ora 15.30 şi am lăsat în urmă
aroma cireşelor coapte
pentru a descoperii lumea necunoscută a
semilunii otomane.
La 17.23 am trecut vama de la Ruse şi ne-am început incursiunea în Bulgaria. Fete la produs la tot pasul în peisajul arid, uşor sălbatic şi parcă abandonat. O tranziţie de cel mult patru ore s-a transformat într-o învârteală în cercuri şi GPS-ul nu i-a folosit la mai nimic conducătorului. Ideea era să traversăm ţara castraveţilor muraţi pe lumina zilei, dar n-a fost să fie, am ajuns la graniţa cu Turcia abia la miezul nopţii.
4 adulţi şi 3 copii într-un Renault pentru un drum de 1500 km nu este cea mai bună soluţie. Nici să pleci în concediu cu oameni cu care nu ai mare lucru sau nimic în comun nu este cea mai fericită idee, dar cum nu eu planificasem şi organizasem această vacanţă, am hotărât să mă relaxez şi să las lucrurile să se desfăşoare după voie. 🙂
Diferenţa dintre drumurile măcinate din Bulgaria şi şoseaua în lucru din Turcia care traversează ţara de la Nord la Sud, este fabuloasă. Cu toate că autostrada este încă în lucru în multe porţiuni, parcă zburam. O porţinune de drum am mers din greşeală pe sens invers, dar ne fiind la aceea oră trafic, am scăpat…ha ha ha! Peisajul este fascinant, chiar dacă sunt tentat ca la anul să optez pentru zborul cu avionul, aş vrea să mai traversez Turcia măcar o dată cu maşina, pe îndelete, să mă opresc, să fac poze, să adulmec lanurile în flăcări de
maci.
Am ajuns la prima destinaţie de o zi, hotelul de trei stele, Club Hotel Sunbel din Kemer, Beldibi, sâmbăta, 6 iunie la prânz.
Fac o paranteză şi dau un pont: am făcut 10 ani de rusă la şcoală, da’ nu s-a lipit mai nimic de mine. Dacă în locul profei scârboase care ne ţinea numai în note de 3 şi 4 din cele 10 posibile pe vremea mea, aduceau rusoaicele care populează Kemerul, acum citeam Tolstoy şi Dostoiesky în original. Jur. După gaz, arma numărul doi al Kremlinului sunt fetele: te predai necondiţionat şi dacă nu înţelegi nimic din ce-ţi spun. Şi sunt determinate, nonşalante, n-au nici reţineri, nici prejudecăţi. Ideea e, după două-trei zile mi-am amintit şi ce nu învăţasem la şcoală să spun în rusă…ha ha ha! 😛 Mă pun de la poziţia “cu burta la soare” la “cu burta pe carte” şi până la anu’, promit să mă pun la punct! Ia ne panemaiu parusci… Mi nea zavut Attila, cac tibea zavut? Ocen crasnaia… Spasiva… Dobrei uter, Dasvidania, Dobrei vecer… Haraso! Ia liubiu! Davai jos textila! 😛 Ha ha ha! 😛 Să nu credeţi că toate fetele au nume de Olga sau Nataşa! Nu, am descoperit nu doar că sunt frumoase, dar am descoperit şi nume frumoase: Palima. 🙂
Acum pontul: dacă vrei să te distrezi, uită de patru şi de cinci stele, mergi la trei. Sunbel este un hotel elegant, curat, aer-condiţionat, piscină, terasă, ponton propriu, mâncarea a fost bună şi băutura a curs. Treaba asta cu all-inclusive este genială. Şi turcii s-au dovedit gazde ideale. Nu ştiu de unde-i vorba „cum e turcul, şi pistolul”, da’ vă zic eu, merge ca uns pistolul şi trage la fix.
Sunt două „chestii” cu uşor minus: plaja este pietroasă, soarele nu răsare sau apune în mare ci de după munţi. Atât. Am rămas cu gura căscată:
Turcia este frumoasă!
Mai e o chestie: la Göynük de exemplu, hotelurile deţin şi plajele, sau cum a fost şi la Greenwood, al doilea hotel la care am stat 10 zile, avea o bucată de plajă chiar dacă hotelul nu era amplasat pe plajă ci peste drum. Problema e că nu poţi face plimbări pe plajă fiindcă la majoritatea hotelurilor sunt agenţi de pază care te întorc din drum… Mai scapi dimineaţa, dar trebui să ieşi tot pe unde ai intrat – respectiv la hotelul de care aparţii – fiecare hotel te “dotează”/însemnează cu o brăţară de o culoare specifică. La Göynük există doar 3 locuri pe unde poţi ajunge pe plajă, restul intrărilor fiind prin hotelurile aflate pe plajă şi astfel inaccesibile celor din exterior.
Atenţie la acest detaliu, în Göynük dacă hotelul nu are plajă proprie rişti să nu vezi marea şi să nu apuci să faci baie în ea!
(Prima zi)
N-am avut stare, am intrat repede-n marea de un albastru fascinant, am înotat, m-am plimbat, am băut o grămadă de bere, am făcut fotografii,
pe (şi sub) ponton.
A doua zi dimineaţă m-am trezit la cinci şi
am "prins" răsăritul
fază cu fază, moment cu moment, plus am dat şi peste o gaşcă de ruşi cu o „butelcă” de 10 litri de whiskey pe ponton. Chefuiau…de zori. 😛
După micul dejun ne-am luat tălpiţele şi ne-am mutat cu 5 km mai încolo, la destinaţia finală a vacanţei, Greenwood Resort Hotel din Kemer, Göynük.
La patru stele daţi de familişti, copii şi de mai mulţi pensionari, mai puţini petrecăreţi. Ruşii domină spaţiul şi aici, apoi urmează polonezii, turcii şi englezii. Faţă de „tradiţionalul” nostru Kuşadasi, nici urmă de co-naţionali, fapt ce face toţi banii. Am dat totuşi peste două fete de peste Prut care lucrau
la Hotel,
una din ele, Ina se ocupa de copii dar erau şi câţiva angajaţi turci care mai rupeau o vorbă-două în româneşte, alţii ne rugau să-i învăţăm câteva fraze în ideea că o să le mai vină clienţi români. Turcii sunt oameni frumoşi şi la propriu şi la figurat, sunt extrem de amabili şi nu de dragul banilor, sunt prietenoşi din fire. Kadir şi Celal sunt doar doi dintre băieţii care ne-au servit impecabil şi cu care m-am împrietenit aproape instantaneu.
La patru stele mâncarea este mult mai diversificată, la fel şi băutura – seară de seară am turnat în mine cât whiskey a încăput – hotelul este înconjurat de o grădină minunată şi îngrijită, piscina mare are 2 tobogane şi în spate este o piscină pentru copii, teren de tenis şi volei, seră şi mini-zoo, alei cu multe flori, palmieri, „boscheţi” de dafini, portocali… un colţ de Paradis.
Ştiam că la Göynük (Kemer) se întâlneşte
marea cu muntele
şi pe lângă amintirile vagi de geografie din şcoală, m-am uitat şi pe Google Earth unde urma să mă duc, dar nimic nu se compară cu ce te izbeşte la faţa locului. Dacă-mi mai spune cineva că turismul nostru este potent, că avem şi mare şi munte, am să-i râd în faţă. Ei le au la un loc. Nu se poate vedea în poze, nu am cuvinte să povestesc, e ca şi cum în gara din Predeal pe peron ar fi palmieri şi ar începe marea. Sus, în vârful munţilor era încă zăpadă şi se schia, sunt râuri şi pe canionul din Kemer se face drafting, în larg sunt delfini, se fac „excursii” cu barca cu motor la 20-25 euro (se poate negocia ca aproape orice în Turcia) de persoană, inclus cu o incursiune şi în peşterile în care se poate înota. Pe plajă era o firmă ce oferea tot felul de distracţii acvatice de la deja tradiţională banană la plimbări cu paraşuta. 🙂
Faţă de Beldibi, pietrele de pe plajă sunt mult mai mărunte, dar tot departe de nisipul cu care asimilam eu plaja. Cu toate acestea, după ora 10 nu poţi călca pe plajă fără încălţăminte: ard pietrele ca plita. Pietrele sunt superb colorate, şlefuite în forme frumoase, am cules câteva kilograme… ha ha ha! 😛 Kemer se numea Eski Köy (Satul Vechi) şi în anii ’80 cu un împrumut de la Banca Mondială Guvernul Turc a investit masiv în zonă, s-a construit drumul şi au răsărit hotelurile, transformând micul district compus din 4 oraşe: Beldibi, Çamyuva, Göynük şi Tekirova şi 4 sate: Beycik, Kuzdere, Ovacık şi Ulupınar, în Riviera Turcească.
Noi ne-am procurat biletele printr-o agenţie locală, Madhotels şi fiindcă am făcut rezervările din luna martie, am beneficiat şi de o super reducere, oricum, biletele au costat cu cel puţin 50% mai puţin decât printr-o agenţie românească şi garantat cu banii aceştia nu rezistam nici cinci zile la Vama Veche şi în nici un caz la condiţiile găsite la Greenwood şi nu cu băutura şi mâncarea inclusă. La bufetul de la piscină şi la cel de pe plajă găseai ceva de ronţăit şi între cele trei mese copioase la care te serveai cu ce-ţi pofteau ochii de la salate şi fructe până la preparate tradiţionale, mâncare gătită de tot felul şi prăjituri. La fel, de băut, aveai la dispoziţie o gamă largă de sucuri, apă, cafea şi whisky, gin, votcă, bere Tuborg şi vin roşu şi alb de la 10 dimineaţa până la miezul nopţii, barmanii îţi preparau şi coctailuri fără nicio problemă şi puteai să bei cât te ţineau genunchii şi mult peste.
Cum spuneam, personalul extrem de amabil şi prietenos, sunt animatori atât pentru divertismentul adulţilor, cât şi special pentru copii. De la 10 dimineaţa se organizau partide de volei în apă şi pe nisip, la fel şi program de gimnastică acvatică şi de relaxare şi întreţinere iar pentru copii exista pe lângă piscină un loc de joacă amenajat, se ocupau două fete de ei, desenau, se jucau, pictau feţele copiilor, etc şi seara se organiza un mini-disco pentru cei mici urmat de un program pentru adulţi. Angajaţii au salarii foarte mici, în jur de 300-350 euro şi erau amplasate „tip boxuri” la tot pasul pentru toate categoriile de angajaţi. Muncesc foarte mult: 15 ore pe zi cu o zi liberă la 7…
În holul hotelului sunt câteva magazine, internet wireless, centru de închiriat maşini şi motoare, sală de jocuri şi internet, este baie turcească, saună, centru spa, salon masaj, cabinet medical, coafor şi chiar un salon de tatuaje (temporale) la care lucra un tip haios din Azerbaijan, Elchin.
Programele de seară au fost plăcute, am „prins” două seri turceşti, scatch-up comedy-uri, seară hippy, show play-back, Miss şi Mister Greenwood şi de la 11 seara se deschidea şi discoteca Greenwood unde clienţii hotelului aveau intrare liberă, dar îţi plăteai consumaţia. N-am stat în hotel ci în unul din bungalourile din spatele clădirii principale, televizor, frigider, aer-condiţionat, telefon, adică tot ce vrei şi de bun gust, drăguţ aranjat. Sunt 9 astfel de bungalouri identice, 7 pentru clienţi (e o idee mai ieftin ca-n clădirea propriu-zisă a hotelului) şi 2 cu magazine la parter şi sus sunt cazaţi o parte din personal. Clădirile au câte 3 apartamente pe nivel şi parter plus 2 etaje.
Sezonul se deschide în mai şi se închide în octombrie, sunt 6 luni cu temperatura aerului de peste 20 de grade Celsius şi se ajunge la peste 40 de grade iar temperatura apei ajunge la 28 de grade. iulie şi august sunt evident cele mai fierbinţi luni, nici nu vreau să-mi imaginezi cum arde aerul atunci. Am avut parte de vreme superbă, ba chiar şi norocul de o anomalie: sâmbăta, pe data de 13 iunie s-a înnorat şi după-masă chiar a fost o ploaie (caldă) timp de 30-40 de minute – spre marea bucurie a localnicilor. 🙂
Am făcut peste 1000 de fotografii. Şi cred că mai puteam face lejer încă cel puţin atâtea.
Joi – am aflat ulterior – pe 11 iunie, mi-am dat seama că habar n-am în ce zi suntem. Timpul a trecut ca nesimţitul şi pe nesimţite. Tot cam de joi mi-am dat seama că nu mai intra mâncarea în mine şi m-am pus tare pe băut whisky cu un strop de suc de lămâie şi puţin Swhepps seară de seară. 🙂 Ziua m-am tratat cu ceaiuri fierbinţi, dar am mai ras şi câte o bere sau un whisky înainte de masa de prânz.
Marţi, pe 16 iunie, am rămas fără ţigări. Mă aşteptam să dau 5 euro pe un pachet, dar nu mică mi-a fost mirarea când am aflat că pachetul era 1,50 şi dacă cumpăram un cartuş, vânzătorul le lăsa şi la 1 euro pachetul. Şi tutunul turcesc nu se compară cu ce porcării bagă ăştia la noi chiar şi în Marlboro care uneori are buşteni ce amintesc de Carpaţi sau Mărăşeşti… Treaba asta că „totul poate fi negociat” nu este chiar genul meu, dar face parte din cultura lor şi devine chiar distractiv. Oamenii sunt foarte comunicativi şi asta mi-a plăcut enorm. Cred că de fapt acesta şi este toată “şmecheria” în spatele târguielii: dorinţa de comunicare. 🙂
MalulMargine de drumIeşire la SoareMagia unui răsăritOnduleu marinSpargerea valuluiTransparenţă 01Transparenţă 02FascinaţieMalul albastruOdihnăApus filtratÎncăpăţânareLa cules de amintiriZi noroasăDrept în largPontonulRăsărit învelitCăscatulRătăcire timpurieAscensiune 01Şedinţă fotoUltimul sărutDevorareCovor de floriDespărţirea
Despărţirile sunt naşpa. Miercuri seara, 17 iunie, ne-am înghesuit în maşină şi am pornit spre Istambul.
Oraşul ne-a întâmpinat în ţipete de pescăruşi şi cu nori pufoşi. Hotelul Inter Istambul este situat la doi paşi de piaţa Beyazit, Bazarul (Grand Bazaar) şi Moscheea Albastră fiind foarte aproape. Intrat în camera de hotel am văzut asta:
Şi în Antalia erau multe pisici, însă Istambul pare oraşul pisicilor. Am un prieten, Marius, care cu siguranţă ar fi fost fascinat. Am găsit şi o mică
galerie de artă
dedicată exclusiv pisicilor.
În câteva ore Istambul a devenit oraşul meu favorit. Mâine m-aş muta definitiv acolo. Turcia în sine m-a cucerit şi sincer: îmi pare rău că am scăpat de ocupaţia otomană. Mare greşeală! Ha ha ha! Zău, ne strica ieşire la Mediterană? 😛
Nu mai repet despre cât de surprins am fost de felul lor prietenos de a fi, de ce frumos şi ce îngrijit este tot. Mai ales centrul vechi şi zona comerciala, peste zi şi până seara se umple de mormane de gunoi, dar noapte este ridicat tot şi în zorii zilei nu mai găseşti nici urmă de mizerie.
Turcii muncesc foarte mult. Am văzut asta la autostrada ce traversează ţara, se lucra şi noaptea. Am văzut clădiri în lucru în care noaptea tot aşa se lucra, magazine în care la 4 dimineaţa angajaţii aranjau marfa şi vis a vis de hotelul în care am stat erau şi clădiri cu magazine de diverse confecţii la parter şi cu atelierele de producţie la etaje: de la 7 dimineaţa până seara pe la 8-9 angajaţii munceau.
A fost ciudat să auzim slujbele de la moschee din difuzoarele atârnate afară. Sunt moschee la tot pasul, în fiecare slujba este diferită şi aceste încantări bizantine se suprapun într-un mod bizar în Instambul venind din toate direcţiile. 🙂 La 11 seara am adormit în sunetul acestor cântece şi tot ele m-au trezit la 5 dimineaţa… ha ha ha! 😛
Tinerii îşi doresc foarte mult aderarea la U.E., eu am încercat să le explic că le este mult mai bine fără… ha ha ha! 😛
Pentru Istambul îţi trebuie o viaţă cred, nu trei zile câte am stat noi şi fiind şi cu Micul Vrăjitor – răsfăţat la tot pasul de turcii care-l luau în braţe, îl pupau şi îi făceau cadoaşe de tot felul – , n-am apucat să explorez decât o parte din centrul vechi şi am dat vineri în zori o raită ceva mai mare pe jos cu aparatul de gât până la Bosfor. Aşa am reuşit să fotografiez
Moscheea Albastră
chiar albastră în lumina de la 5 jumătate dimineaţa, profitând şi de fântâna situată între ea şi Haghia Sofia. Am văzut (şi fotografiat)
răsăritul la Marea Neagră
şi am făcut încă câteva poze faine (zic „io”).
Mi-a plăcut foarte mult parcul Gülhane.
Seara am găsit şi o terasă faină unde am dat 1 euro jumătate pe o bere, preţ super rezonabil, am petrecut două seri la rând acolo, oamenii la fel de primitori şi iubitori de copii, Micul Vrăjitor a fost răsfăţat şi s-a umplut de cadouri peste tot unde am fost prin Istambul. 🙂
Nu m-am sălbăticit complet. M-am mai uitat la CNN, BBC şi Euronews şi la canalele muzicale turceşti, mai ales la NR1 şi Power Turk.
Despre formaţia DUMAN ştiam din filmul genial al lui Fatih Akin: „Crossing the Bridge: the Sound of Istanbul” în care povestitor este Alexander Hacke din formaţia Germană cult electro-industrial-experimentală Einstürzende Neubauten şi pe care vi-l recomand spre vizionare (a fost DVD-ul într-un număr din revista Re:Publik din 2007), dar am descoperit şi nume noi pentru mine ca: MANGA sau AYLIN ASLIM despre care am să vă povestesc ulterior.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=aBaXFrXPkGI&feature=related]
Multe ar mai fi de spus, mi-a fost greu şi să aleg doar atâtea imagini, încă nici amintirile nu s-au aşezat şi îmi sar gândurile de la una la alta, a fost aproape prea minunat ca să realizez că mi s-a întâmplat. 🙂
Istambul este oraşul contrastelor: case luxoase alăturate unor dărâmături ce mi-au amintit flagrant de Lipscani, vechi lângă nou, aromă de orient în veşminte occidentale, într-un dans plin de ritm, graţios şi antrenant… Istambul a rămas un basm viu şi sper să rămână aşa…
Sâmbăta dimineaţa iar maşină, înghesuială şi căldură cu tot cu aer condiţionat. Drumul m-a obosit, despărţirea finală de Turcia m-a sfâşiat la propriu.
Bulgaria părea un sat fără câini: pustiu tot, prin satele care am trecut rar vedeai urmă de om… Acest viitor trist al satelor abandonate ne paşte şi pe noi cât de curând…
N-am chef de nimic. Aş mai putea prinde ceva din sesiune, dar exclus să mă duc la examene acum! Ha ha ha! De sâmbătă seara de când am ajuns înapoi la Bucureşti, mă învârt ca drogat prin casă şi tot ce am făcut este să mă uit peste poze şi am butonat puţin la albumul pe care vreau să-l termit cât de curând: la sfârşitul lunii septembrie este noua ediţie de Cybermental la Silver Church şi am fost invitat de AKM să cânt. Locaţia este super, chiar nu vreau să ratez (şi) ediţia de anul acesta (că de invitat, de 3 ani sunt tot invitat…ha ha ha!).
Bucureştiul m-a întâmpinat sâmbăta seara cu
pepeni vânduţi în faţa blocului
din căruţă şi cu
un fluture superb în tei.
N-am avut energie de Placebo duminica seara, poate fac cumva să ajung vineri seara, 26 iunie în Fabrika la Mixhell cu Igor Cavalera (ex-Sepultura) şi duminica, pe 28 iunie la Limp Bizkit (cu Saga şi Queensryche, ce combinaţie! Ha ha ha! Saga n-am mai ascultat de cel puţin 20 de ani…) re-alocat la Arenele Romane.
Vă convine sau nu:
m-am întors.
Mi-a simţit cineva lipsa?
Absenţă
“Io” vreau înapoi la ele… Ha ha ha! 🙂 😛 Acum, oricând, pentru totdeauna! 😛
Gata cu vacanţa!
Mai ţineţi minte povestea concursului foto „Bucureştiul în tranziţie” ? În mail m-a aşteptat asta: „MNLR
Proces verbal
Ca urmare a jurizării fotografiilor trimise la concursul cu tema “Bucureştiul în tranziţie”, juriul format din Florin Iaru, Tudor Jebeleanu şi Dan Vatamaniuc a hotărât acordarea următoarelor premii:
Premiul I Daiana Olteanu
Premiul II Laurenţiu Dincă
Premiul III Vlad Eftenie
De asemenea, au fost selectate pentru expoziţia MNLR-ICR de la Praga lucrări de la următorii participanţi:
Alexandru Buzdugan, Alexandru Dinu Şerban, Attila Brushvox, Bogdan Calotă, Cătălina Alexandra Ion, Cristian Dinu, Cristian Harbuz, Elena Leu, Elena Raicu, Ştefănuţ Ghinescu, Florica Jianu, Luciana Herda, Irina Lupaşcu, Mădălina Păunica, Adrian Roşu, Radu Stoenescu, Vasile Cătălin Tomoiagă.
Bucureşti 16 iunie 2009”
Adică, n-am câştigat nimic, da’ fotografiile mele sunt bune şi folosite. E şi asta ceva şi măcar ajung şi lucrările mele la Praga. Conform “dealului”, dor pentru că am participat la concurs, organizatorii au câştigat co-proprietate pe 2 ani asupra muncii mele. Bullshit… ha ha ha! 🙂
Este asemănătoare cu povestea câştigului pe Metalhead: am avut două bilete virtuale la un concert la care n-am ajuns… ha ha ha! 🙂
Şi ceva pentru prietenii mei de pe Netlog: nu mai intru pe Netlog, nu vă supăraţi, nu citesc nici mesajele private, nici ce se mai scrie pe acolo. Mă găsiţi aici. 🙂
P.S. (11.38 P.M. – 22.06.2009) Nu mă pot abţine, am mai ales câteva instantanee… 🙂
Dacă ai tupeul să deschizi vre-un ziar sau doamne fereşte televizorul, o iei razna cu siguranţă. De multă vreme nu mă mai aştept la absolut nimic din partea clasei politice, dar parcă ceea ce ne oferă împotriva voinţei noastre, este mult prea mult. Să aplic limbajul lui Geoană: „decât” gafe.
Elena Băsescu a vorbit cu indolenţă despre droguri şi – cred – brusc a devenit simpatică multor tineri care nu intenţionau să voteze, apoi a venit Crin Antonescu furibund şi a vorbit despre „piţipoance”, Elena a cotit-o şi unicul lucru interesant din toată campania s-a transformat într-un spectacol de râsul plânsului din care în final toată lumea cred că a mai pierdut nişte voturi. Antonescu cu siguranţă.
„Elena Băsescu le promite românilor legalizarea drogurilor, asta le lipseşte românilor. Asta trebuie să facă românii fără „servicii”, să ia nişte droguri uşoare, asta ne mai lipsea în România!” – urla Antonescu parcă ieşit din sine. Asta cu „servicii” e bună. În ceea ce priveşte ce ne lipseşte şi ce nu, mă abţin. Nu consum substanţe, nici grele, nici uşoare, m-am născut gata drogat, mie ideile îmi vin şi nu mai pleacă, uneori n-am loc de ele, „decât” drogurile nu-mi lipsesc! Ha ha ha!
Dar decât să ne îmbătăm cu jumătatea goală a paharului cu apă rece pe care clasa politică ni-l serveşte de 20 de ani pe post de înlocuitor artificial şi fără zahăr în lipsa ideilor, proiectelor şi a unei platforme politice, ideea poate că nu este chiar aşa rea cum poate să pară la prima vedere!
Pe de o parte ar fi un răspuns la „daţi-ne ceva!”, asta ca şi o paralelă la spotul cu fotbaliştii ameţiţi din vestiar, pe de altă parte, serios vorbind, şi cu drogurile este aceeaşi schemă ca şi cu prostituţia: mai bine să fie controlată şi impozitată, decât să se îmbogăţească unii pe seama prostimii. Problema este că acei „unii” sunt fix clasa politică şi cei apropiaţi de ea, cei care o susţin. Din ce o susţin? Păi din contracte păguboase cu statul, din evaziune fiscală, din contrabandă, din afaceri cu droguri, din prostituţie… Aaaaaa! Clar.
Am citit pe fugă ce spun politicienii. Macovei: „Severin avocat al anchetaţilor din PSD.” Năstase despre Macovei: „Justiţiar mincinos”… şi cam la astfel de „dialoguri” se rezumă toată campania.
Vreau droguri frate! Aşa nu se mai poate, vreau ceva la naiba!
Am eu drogurile mele…
Mic extras de spectacole din programul lunii iunie.
Joi, 4 iunie:
SepticFlesh, Inactive Messiah si W.E.B. – Live metal Club
Otros Aires – Club Fratelli
Silent Strike – lansare de album în clubul Fabrica
Urma – clubul Silver Church
Al & the Black Cats – clubul Control
Omul cu Şobolani – clubul Pirahna
Vineri, 5 iunie:
Al Jawala – Silver Church
Sâmbătă, 6 iulie:
The Spirit of Pink Floyd – amfiteatrul “Mihai Eminescu”
Ţapinarii – Green Hours
Duminică, 7 iunie:
Tito & Tarantula – Hala de muzică
Joi, 11 iunie:
Sinead O’Connor – Arenele Romane
Vineri, 12 iunie:
Kraftwerk – Sala Palatului
Duminică, 14 iunie:
Recycle Bin, Howling Saints – clubul Fire
Patricia Kaas – Sala Palatului
Luni, 15 iunie:
Ioan Gyuri Pascu – Cinema Patria
Miercuri, 17 iunie:
Gogol Bordello – Arenele Romane
The Amsterdams – Bookfest
Ovidiu Lipan Ţăndărică şi Fanfara Zece Prăjini – amfiteatrul “Mihai Eminescu”
Secvenţe şterse, imagini ireale, intangibilul rece al lucrurilor nespuse. Stropi alergând pe geamul mat şi indiferent. Un dans ameţit pe ritm schimbător, vals, rock’n’roll, tangou. Tăcerea zgârietoare, zgomotoasă.
“If you can hear this don’t assume that I’m talking to you…”
Ud până la piele de amintiri pregnante, imprimate ca un tatuaj permanent pe suflet, cicatricele săruturilor de adio şi umbrele acelor „îmi pare rău” spuse cu jumătate de gură la telefon… Cineva acolo… sau ceva. Iluzia că poate îţi pasă sau măcar ţi-a păsat vreodată.
”Yesterday everything I thought I believed in died,
but today is my birthday…
Today is my birthday!”
Dincolo de geam vuieşte lumea dezlănţuită, nici urmă de oameni şi totuşi ei sunt acolo, unii spun că ar fi şi un Dumnezeu care ne mângâie, dar eu nu mai simt de multă vreme nimic.
”I don’t need you, I’ll say it to myself
It doesn’t mean I won’t need somebody
Anyone with half a soul will hear this and will never leave me”
Ploaia mă cheamă cu un murmur înecat, urmăresc vocea misterioasă orbeşte, calc în fiecare băltoacă şi nimic nu mai contează, vreau să te ating… Pentru totdeauna.
”If you don’t know what forever feels like
I’ll show you what it feels like without it”
”This time I won’t hesitate to kill to protect what I believe in
This time I won’t hesitate to kill to protect what I believe in”
Visul se rupe, îmi las trupul jerpelit în urmă şi plec trântind uşa-n urmă într-un alt vis, unul pe care-l pot controla şi modela după bunul plac, un vis care vreau să fie real şi doar al meu, un minut de eternitate pe pragul disperării.
Clipa care se naşte moare instantaneu lăsând loc următoarei clipe şi şirul infinit de clipe, vise, stropi, ace, strigăte, umbre, bule se nasc şi mor în aceiaşi clipă eternă.
”I get by now I’m not really dead
but I really needed someone to save me
leaving me alone to die
is worse than having the guts to kill me”
N-am să uit nimic: este pedeapsa supremă. Nu mă lăsa singur… Nu şi de data asta. Nu mă lăsa singur cu Dumnezeu: nu avem ce să ne spunem.
”If you don’t know what forever feels like
I’ll show you what it feels like without it
I’ll show you what it feels like without it”
”This time I won’t hesitate to kill to protect what I believe in
This time I won’t hesitate to kill to protect what I believe in”
Nu poţi ucide ceva ce n-a existat niciodată, nu poţi pierde ceva ce n-ai avut şi ploaia spală şi ultima umbră de ezitare din colţul gurii. Gurii de canal. Ne înecăm la mal visând că pe ţărmul celălalt ar fi fost mai bine…. sau măcar altfel.
Simt cum putrezesc, dar un zâmbet forţat a încremenit pe faţa mea şi în lumina incertă nimeni nu vede grotescul situaţiei. Mâine o să fie totul la fel.
Te faci că plouă şi uneori chiar toarnă cu găleata…
”Not letting you in
Won’t satisfy me
I’ll teach you about loss…”
Se deschide o altă uşă într-o altă zi şi un fir subţire de lumină taie bezna ca o lamă impasibilă. Zâmbetul se desface şi mă înghite. Mă ţin înăuntru şi n-am să-mi mai dau drumul. Băieţii buni termină ultimii. Sunt lucruri care nu se termină niciodată. Şi când nu-mi iese nimic, mă apuc de altceva. 🙂
Să încep elegant cu sfârşitul: felicitări câştigătorilor! Fără masă şi dans.
Doi: nu sunt fotograf şi nici măcar nu pretind că mă pricep la fotografiat. E drept, de prin clasa a VI-a am fost într-un grup foto la şcoală, făceam poze cu un aparat rusesc alb/negru şi evident manual, Smena se numea dacă nu mă înşel, am învăţat să developez filmul şi toate alea, dar sincer, am uitat tot şi habar n-am. Nu mă luaţi cu timpi de expunere că am senzaţia că mă înjuraţi şi fac urât! Ha ha ha! 😛
OK. Cu răspândirea spectaculoasă a aparatelor foto digitale nici nu mai e mare nevoie să-ţi baţi capul cu prea multe cunoştinţe tehnice. Cred – şi nu mă refer doar la fotografie ci la orice procesare digitală, fie imagine, fie sunet – că omul învaţă ce şi cât are nevoie şi foloseşte. La fotografiat dacă la un moment dat setările automate nu ne mai satisfac, cu siguranţă ne vom străduii să-i dăm „de cap” cu o setare manuală şi atunci fiecare se lămureşte care-i mersul cu luminozitatea, cu timpul de expunere şi cu toate celelalte.
Ce tehnica avansată nu poate înlocuii eficient este ochiul. Nici o cameră foto Nikon, Canon, Sony, Olympus, Fujifilm sau Panasonic nu o să vadă ceea ce este de văzut, nu o să găsească în locul nostru unghiul şi cadrul potrivit.
Să zicem trei. Nu cred că poate exista un concurs unde toţi participanţii să fie mulţumiţi cu rezultatul final. Toată lumea vrea să câştige, nu câştigă decât câţiva, fiecare din noi are vanităţi, suntem invidioşi şi egocentrici într-o măsură mai mare sau mai mică. N-am câştigat nimic şi n-am nicio problemă cu asta: cu obiectivismul relativ de care sunt capabil, afirm că am văzut câteva fotografii mai reuşite ca ale mele. Nici nu scriam probabil acest articol dacă nu vedeam câştigătorii pe de o parte, pe de altă parte, dacă puteam posta câteva comentarii pe situl concursului , dar – mirare mare – nu m-am putut loga nicicum, cu toate că – evident – am cont. Aşa că mă voi exprima aici. Nu cred că am frustrări ci opinii. Poate nesănătoase, dar nesănătos sunt şi eu, asta explică – dar nu scuză ha ha ha 😛 – eventualele opinii nesănătoase.
Ce mai vreau să spun este că a compara şi a ierarhiza arta este uneori un act criminal. 🙂 Din nefericire “pistolul” este la mulţi cu gândire gen Goebbels: “când aud despre cultură îmi vine să scot pistolul”.
Anghel Andreea - Alba Iulea (?)Diana Felicia - Opreşte TimpulVeronica Grădinaru - Studiu Renascentist
(Menţiuni: Andrei Radu Alexandru – Mr. Temptation Berechet Claudiu-Mihai – Ridica-te Mitu Adela Maria – Poison Morosan Ioana – Sadness Rusu Aliona – Sentimente)
Despre manipularea digitală nu e mare lucru de spus. Cei care cunosc dedesubturile Photoshop-ului ştiu oricum cum stă treaba iar cei care nu, habar n-au despre ce vorbim, aşa că… ha ha ha!
La această secţiune cel mai mult dintre câştigători mi-a plăcut „Studiu Renascentist” al lui Veronica Gradinariu. Este interesantă şi lucrarea câştigătoare, mi-a amintit de nişte secvenţe dintr-un video-clip Nine Inch Nails şi tot de un video-clip al lui Bjork. Marea problemă la manipularea digitală este că niciodată nu poţi să ştii ce a “luat” autorul gata prelucrat de undeva, ce a adăugat, ce a modificat el la o imagine…
Din categoria „loser” ( ha ha ha 😛 ) mi-a plăcut o imagină postată de Cattani (fără titlu) sau „Dreamsellers” al Ralucăi State.
Cattani - fără titluRaluca State - Dreamsellers
Aici însă intervine subiectivismul, viziunea artistică este un teren mult prea alunecos, fiecare avem preferinţe, cum nu poţi compara un Picasso cu un Caravaggio, aşa nici în zona lucrărilor digitale – şi evident, nu numai – nu cred că putem afirma că X este mai „bun” ca Y. Şi concursul nu cred că a fost gândit ca un test de Photoshop, cine ce şi cât ştie. Privind strict tehnic problema, lucrarea clasată pe locul 2 al Dianei Felicia – în opinia mea – este subţire rău: „măzgăliturile” fac parte dintr-un set de plug-in Photoshop, aşa numite „rame” şi există „pre-seturi” şi pentru schimbarea culorilor (color shift). Dar cum spuneam, dacă nu cunoştinţele tehnice prevalează, la capitolul strict “impresie artistică”, lucrurile devin absolut relative.
N-am înţeles de ce „cultural heritage” şi nu „moştenire culturală”? Sunt expresii care nu pot fi traduse fidel sau acceptabil din limba engleză, dar aici chiar nu este cazul. Cred că s-a creat o anumită confuzie cu acest „englezism” inutil.
Imaginea câştigătoare a lui Ionuţ Crija o trec la categoria „ok”, adică – să rămânem la traduceri – „merge şi aşa”, ha ha ha! Este o imagine gen carte poştală, nu are nimic spectaculos, dar nu este „rea”, câştigă prin simplitatea efectului alb/negru, pierde prin decupaj, nu ne arată tot cadrul captat. „Ceaţa Dimineţii” a lui Tudor Ardeleanu este mai aproape de dezastru, decât de o fotografie ce să merite atenţie. Este un simplu instantaneu semi-eşuat, ceaţa are ceva-ceva efect vizual, dar asta nu este meritul „artistului”. Poate dacă călăreţul din fundal dispărea în ceaţă şi nu apărea cu jumătate de cap tăiat, impresia era alta. Aşa… Şi mai rău de atât este „Geamul Unguresc” a lui Nechita Bogdan. Trec peste aspectul că mare legătură cu tema nu are şi vorbesc despre imagine în sine: este dezechilibrată (verticala din stânga din perete este mult mai lată decât orizontala de jos şi disproporţia se repetă şi în ceea ce priveşte geamul lateral dreapta, respectiv orizontal sus, dar asta nu reuşeşte să echilibreze imaginea) şi nu exprimă nimic, este o poză şi atât. Poză şi nu fotografie. E şi uşor strâmbă. Ha ha ha! 😛
Imre Iuliu - Time SquereAlexandra Mihalcea - fără titluDiana Olteanu - Bucharest 2009
(Mentiuni: tevuasohe – [Titlu necunoscut] Sebastian Puraci – Curgerea timpului Pricopie Lucian – City Life Oana Mangiurea – Black Man Roxana Balint – Street Music.)
„Time Square”-ul lui Imre Iuliu Augustin este o altă carte poştală clişeu: au făcut-o milioanele de turişti care au trecut pe acolo şi o să o mai facă încă câteva milioane, aşa că nici de carte poştală nu e bună şi propun ca premiul – 150 EURO + Card de Memorie High-Capacity SDHC/16GB class 4 DataTraveler 8GB G2 (USB 2.0) – DTIG2/8GB oferite de Kingston + webcam oferit de Wintech Group – să fie împărţit între toţi aceia care au realizat acest cadru. În imagine se şi vede încă un turist cu aparatul ridicat şi-n „focuri”. Ha ha ha!
Mi-a plăcut fotografia clasată pe locul trei, cu toate că nu cred să cadreze cu tema.
La secţiunea aceasta sunt foarte multe fotografii bune. „City Life 01”, „City Life 02” ale lui Lucian Pricopie, „Migraţia Bipedelor” al lui Tibi, „Jungla Urbană” al lui Oana Damir, „Curgerea Timpului” al lui Sebastian Puraci, „Fade Away” al lui caelea sau „City Noise 1” al lui Blackmaiden sunt doar câteva din fotografiile care mi-au plăcut. Şi – iar părerea mea impertinentă – oricare din acestea bat la distanţă imaginea lui Alexandra Mihalcea de pe locul 2 de exemplu.
Lucian Pricopie - City Life 02Tibi - Migraţia BipedelorOana Damir - Jungla UrbanăSebastian Paraci - Curgerea TimpuluiCalelea - Fade AwayBlackmaiden - City Noise 1
Florin Ivan - Portret ReverieCodrina Cazacu - HeartbeatsDobritoiu Andra - Eternal Sunshine
(Mentiuni: Jimborean Ioana – Hide and Seek Ade – Tales from the attic Tanase Emanuel – Sobranie Betuel Hreniuc – Street fashion Iulia Chiras – On the road.)
La secţiunea retro s-a mers predominant pe sepia şi alb/negru. Cred că tema este suficient de largă şi îţi conferă o libertate nelimitată de exprimare artistică. Delimitarea câştigătorilor este dificilă şi subiectivă, lucrările câştigătoare sunt reuşite.
Mădălina Paunica cu „Masca”, Blackmaiden cu „Last Song”, teq3204 cu „DSC_0849”, Claude cu „Retro Cafe” şi Eugen Brodner cu „Retro 1” sunt iar doar câteva imagini care mi-au atras privirea.
De menţionat ar fi că multe din imaginile postate în „Jungla Urbană” poate se încadrau mult mai bine la secţiunea „Retro”, dar asta este o altă poveste şi încă o părere personală. Şi eu am dat-o uşor în bară cu alegerile fotografiilor mele la secţiunea “moştenire culturală” de exemplu… 🙂
Concluzia mea este una şi aceeaşi: la noi se stabilesc câştigătorii ca apoi să se organizeze concursul în cadrul căreia ei să fie elegant premiaţi. Chestia asta nu mi-o poate scoate nimeni din cap când văd ce se întâmplă concurs de concurs indiferent că este vorba de Eurovision sau altfel de competiţii.
Mai am o observaţie: am văzut multe fotografii depunctate (1 stea din 5 posibile), dar nici un comentariu lăsat în urmă. Cred că este corect şi de bun simţ să-ţi motivezi… manifestările, altfel laşi impresia anonimă de invidios şi răutăcios.
Am văzut şi comentarii răutăcioase şi pe lângă subiect. Poate fără legătură, mi-am amintit de anunţurile de la televizor legate de gripa porcină unde suntem sfătuiţi să ne spălăm pe mâini… Eu aş adăuga la acel anunţ şi sfatul să nu mai scuipăm pe jos.
Am reţinut şi ce spunea ieri Un Şoricel: „BBC are o ‘competitie’ cam la doi ani pentu ‘noi talente’… adica trimiti scenariu si 3 care le plac cel mai mult le transforma in filme de televiziune… 3 ? de ce nu 4 ? sau de ce nu 10 ? insa nu asta vreau sa zic… ci faptul ca e recunoscut ca ‘multe vrabii malai viseaza’ deci participare mare nene! iar ei ce fac in final este sa se uite cam la ce vrea lumea si sa culeaga idei noi… una de aici una de acolo .. Evident BBCu nu o sa fure scenariul nimanui … dar cite o idee doua… si mai ales idei noi da.. si mai ales daca o idee apare sub mai multe forme e intersant de retinut si dezvoltat de ei ulterior … deci ‘concursul’ e defapt un exercitiu de marketing cam ca aia pe strada care iti pun intrebari despre ce iti place … insa facut pe usa din dos si cu un premiu !… Ciudatul fiind ca insa sunt destui tot la 2 ani care nu vor sa creada asta si incearca in idea ca ei o sa fie locu 1 2 sau 3…. !”
Adică nici „schema” asta nu au inventat-o „băieţii deştepţi” de la noi ci doar au preluat-o şi o aplică cu mult succes. Cu alte cuvinte suntem furnizori de „carne de tun”…
Ce s-ar putea face? Măcar acelaşi lucru pe care l-am propus şi legat de clasa politică şi alegerile care urmează: boicot total. Da’ cum spune şi Un Şoricel, mereu există „fraieri” care an de an speră să prindă locu’ 1,2 sau…3.
