Mai sunt 2 zile în care se pot trimite fotografii la concursul „Bucureştiul în tranziţie” organizat de Muzeul Naţional al Literaturii Române.
Mai citez odată din blogul lu’ moshemordechai:
Adresăm participanţilor invitaţia de a surprinde personalitatea unui Bucureşti mai degrabă cald şi uman, paradoxal şi cu un farmec încărcat adesea de umor involuntar. Cele mai valoroase fotografii vor fi incluse în expoziţia „Luna Bucureştiului” organizată în luna septembrie la Praga de Institutul Cultural Român.
Concursul se adresează atât amatorilor, cât şi profesioniştilor. Un juriu de specialitate va acorda următoarele premii: – PREMIUL I – 1500 euro
– PREMIUL II – 1000 euro
– PREMIUL III – 500 euro
Fotografiile acceptate în concurs vor fi în mod obligatoriu inedite şi exclusiv în format electronic, având următoarele caracteristici:
– format: jpg (fine) sau RAW (în diferitele formate specifice), eventual TIFF.
– dimensiuni: peste 8 megapixeli (nu se acceptă resamplarea fotografiilor mici).
Se acceptă şi fotografii provenind din scanarea clişeelor, la o rezoluţie de 300 dpi, mărite de cel puţin 10 ori (clişee 24-36) sau 6-8 ori (clişee mai mari).
În cazul fotografiilor digitale, MNLR solicită prezenţa EXIF, prin care imaginile se autentifică.
Imaginile vor putea fi expediate pe adresa [email protected] sau [email protected]. Ele pot fi de asemenea trimise pe CD sau DVD pe adresa MNLR, B-dul Dacia 12, sector 1, Bucureşti (cu menţiunea – pentru concurs foto). Imaginile trimise vor fi însoţite de un scurt CV şi de datele de contact.
Fiecare participant este acceptat în concurs cu un număr de minim 5 şi maxim 15 fotografii. Data limita de înscriere în concurs este 31 mai a.c. Rezultatele vor fi date publicităţii în data de 15 iunie.
Fotografiile premiate intră în proprietatea MNLR. – ATENŢIE MARE LA PASAJUL FINAL!!! – Celelalte fotografii vor fi deţinute în coproprietate cu autorii pe o durată de 2 ani, orice eventuală tranzacţionare a acestora urmând a face obiectul unui contract separat.
Mi-am mai spus părerea şi o reafirm: la noi se hotărăsc câştigătorii, apoi se organizează un concurs să fie premiaţi cu eleganţă, da’ am trimis şi „io” 11 cadre să mă aflu în treabă.
Bucureştiul „meu” este chiar în tranziţie şi cred că am surprins exact tema propusă, dar asta este numai şi numai părerea mea subiectivă. Prin ochiul camerei mele foto eu asta am “simţit” ca fiind un “Bucureşti mai degrabă cald şi uman, paradoxal şi cu un farmec încărcat adesea de umor involuntar.” 🙂 Dar eu sunt mai mult decât un simplu amator, sunt un profan… şi nu mă pun cu un juriu de specialitate.
În ceea ce priveşte pasajul de la sfârşit, nu ştiu dacă este perfect legal, dar este mai aberant decât comunismul…. Abia aştept să-mi văd fotografia undeva… pentru a strânge încă un imbecil de gât, ori ce motiv este suficient de bun! Ha ha ha! 😛
Oraşul respiră greu, sudoarea curge-n valuri şi se lipeşte de noi, devorează tot. Mai bifez o staţie, o zi, un vis împuşcat, împănat, pus ca trofeu pe cerul negru şi indiferent. Dau mai tare muzica, înfig cât pot de adânc căştile-n urechi, urăsc dopurile acestea, urăsc transpiraţia, am o listă neîncăpătoare pentru tot ce urăsc şi am obosit tot urând totul.
„it’s not like I made my self a list
of new and different ways to murder your heart”
Jos, în burta oraşului ritmul este diferit, zâmbetele zugrăvite cu lumină de neon se reflectă prietenos pe pereţii pătaţi cu amintiri, stropiţi cu bere, zgâriaţi de dezamăgiri înecate-n fum…
„I’m just a painting that’s still wet,
if you touch me I’ll be smeared,
you’ll be stained
stained for the rest of your life”
Prima bere, prima ţigară, prima privire, prima atingere, prima firimitură dintr-o poveste neîncepută şi sortită sfârşitului, primul sunet, primul ciob, primul strigăt surd.
”So turn around ,walk away
before you confuse the way we abuse each other
you’re not afraid of getting hurt
and I’m not afraid of how much i hurt you”
The Legendary Pink Dots. N-ai ce povestii despre un concert Psihedelic într-o eră a consumului în care este mai şic să fi „post” sau „retro” prăfuit, să fi orice numai tu însăţi nu, când este mai important să fi văzut decât să vezi şi conversaţiile se termină inevitabil cu: „ce vremuri au fost acelea!”.
”I’m well aware I’m a danger to my self
are you aware I’m a danger to others ?
there’s a crack in my soul
You thought it was a smile”
Zâmbesc. Am bătut sistemul acum 20 de ani şi mi-am dat seama că am să-l mai bat. Coşuri de gunoi pline…
„whatever doesn’t kill you…
it’s gonna leave a scar…”
Mă uit la afişul cu The Amsterdams şi îmi amintesc de „Portocala Mecanică”, muzica lor (îmi) aminteşte de Midnight Oil şi Kaiser Chiefs în egală măsură, băieţii au strâns 11 piese pentru albumul lor de debut „Adolessons” şi-l lansează în seara aceasta la Silver Church la ora 20.30.
Intrarea costă 25 RON şi primeşti şi CD-ul pentru banii aceştia sau poţi cumpăra ultimul număr al revistei Sunete care conţine o invitaţie pentru spectacol.
În această seară de la ora 21 vor cânta la Bucureşti, în Control Club (Str. Academiei nr.19, Telefon: 0733 927 861) formaţia The Legendary Pink Dots, după ce ieri seară (habar n-am avut) au evoluat în acelaşi loc jumătate de oră formaţia şi câte un bloc solo doi din membrii formaţiei, Edward Ka-spel şi The Silverman.
Actuala componenţă a grupului Anglo-Olandez este: Edward Ka-spel (solist vocal, keyboards, gadgets), Phil “The Silverman” Knight (keyboards, electronic devices, gadgets), Niels Van Hoorn (saxofon, flaut, clarinet şi alte instrumente de suflat), Martijn De Kleer (chitară, bass, banjo, vioară, percuţie, gadgets) şi se află în turneul de promovare al noului lor album lansat anul trecut, „Plutonium Blonde”.
Nu-mi plac şi nu sunt elegante comparaţiile, dar ca să vă faceţi o ideea, The Legendary Pink Dots sunt cel mai apropiaţi de formaţia germană Can şi linia numită Krautrock, muzică experimentală cu rădăcini în Rock apărută la sfârşitul anilor ’60. Tot strict pentru cunoscători, seamănă şi cu T.C. Matic, formaţia Belgiană de avangardă de la sfârşitul anilor ’70 din care ceva mai cunoscut a devenit ulterior Arno (Hintjens).
The Legendary Pink Dots sub această titulatură şi prin multiplele proiecte colaterale şi albume solo realizate de membrii grupului au o discografie impresionantă de peste 40 de realizări, primul disc fiind lansat în 1981.
Cele 55 de minute şi zece piese ale albumului „Plutonium Blonde” păstrează linia experimentală, de avangardă a grupului.
„Torchsong” porneşte zgomotos, uşor agresiv, sunetele se suprapun, este o piesă tensionată, mi-am amintit de un alt grup experimental, dEUS şi de primele lor două albume, dar LPD sunt mai abstracţi, aici uşor Industriali.
„Rainbows Too” începe cu un sintetizator a la Kraftwerk, vocea povesteşte în maniera melodică a primelor discuri Pink Floyd, are un groove psihedelic de anii ’70 întrerupt de un experiment (free) Jazz cu un saxofon răguşit şi zgomote obscure ca apoi să revină la tema de bază şi la amintitul spirit Floyd.
„A World with No Mirrors” ne menţin în aceeaşi zonă de plutire, chitara acustică parcă pâlpâie ca un led în beznă, flautul înmoaie fumul imaginar, piesa prinde viaţă, are uşor iz de Folk ca apoi să urmeze un nou picaj într-o zonă a zgomotelor şi umbrelor sonore.
„My First Zonee” are la bază sintetizatorul buclucaş, tema este uşurică şi veselă, vocile dialoghează, piesa este jucăuşă, micile experimentele doar colorează, nu şi abstractizează compoziţia.
„Faded Photograph” este o incursiune în clar-obscurul zgomotelor furnizate de sintetizatoare şi colorate cu puţin flaut, unicul lucru de care te poţi agăţa cu certitudine este vocea ce aminteşte din nou de Pink Floyd.
„An Arm and a Leg” începe cu remarca „ce lume minunată” ca să urmeze şi întrebarea (retorică) „ai simţit vreodată că este şi a ta?”. Urmează 6 minute experimentale, un amalgam de sunete şi voce în creştere şi descreştere în care la un moment dat nu mai ştii care este braţul, care piciorul, dar tăvălugul te poate lua cu el. Uşor free, dar interesant.
„Mailman” nu e „postman”, sună o dată şi bine, un Pink Floyd cu banjo, prinde bine momentul de relaxare, 2 minute de respiro.
„Oceans Blue” este o călătorie abstractă, un fel de muzică pentru un film mut, eventual alb/negru… filmul se mai rupe sau, ca în cazul unui pick-up, mai sare acul. Poţi să-ţi închizi ochii, poţi visa… Unii cred că-şi aprind… dacă n-au făcut-o deja.
„Savannah Red” în contrast cu piesa anterioară este aproape un dans, durează doar puţin peste un minut, dar clapele cu sunet şi ritm de bongosuri te redirecţionează spre lumină, poate…realitate.
Finalul cu „Cubic Caesar” este încă o călătorie în abstract, cum fiecare disc Legendary Pink Dots poate fi asimilat unei călătorii – să nu zic trip! – , sunetele vin şi trec ca vântul blajin de seară de vară, este puţin suspans şi sunetele dispar încet-încet. Se stinge lumina.
Cred că este un experiment să-i vezi live, 45 RON biletul, nu este chiar un capăt de ţară, cu toate că nici ieftin nu este pentru un club şi o perioadă tot mai de criză… Organizatorii ne bombardează cu oferte care mai de care, concertele, spectacolele se ţin lanţ şi cred că uneori într-un club, un nume mai obscur poate oferii un experiment mult mai incisiv decât un super-show pe un stadion.
Cine n-a văzut filmul Desperado cu Antonio Banderas şi Salma Hayek sau un alt „măcel” cinematografic al lui Roberto Rodriquez „From Dusk Till Dawn”? Coloana sonoră a primului film conţine 2 piese ale formaţiei Tito & Tarantula: „White Train (Showdown)” şi „Back to the House that Love Built”, iar în al doilea, probabil cea mai cunoscută piesă a formaţiei: „After Dark”. Tito Larriva (voce, chitară) are un rol minor, dar important în Desperado iar în „From Dusk Till Dawn” apar ca formaţia care cântă în „Titty Twister”.
Piesele furnizate pentru coloanele sonore ale filmelor constituie şi baza primului album, „Tarantism”, lansat în 1997.
Duminică, 7 iunie, de la ora 20, ARTmania aduce în Hala de Muzică (Şos. Mihai Bravu 475) la Bucureşti formaţia Tito & Tarantula în promovarea celui mai proaspăt album al lor, „Back into the Darkness”, lansat anul trecut.
„Back into the Darkness” este al 4-lea disc al formaţiei construite în jurul mexicancei Larriva, din componenţa actuală mai făcând parte Steven Hufsteter la chitară, Caroline Rippy la bas şi Alfredo Ortiz la tobe. Trupa a fost înfiinţată în 1992 în Los Angeles după ce Larriva mai activase în formaţiile The Plugz şi Cruzados, cea din urmă cântând în deschiderea unor nume sonore ca INXS şi Fleetwood Mac.
Cu toate acestea, formaţia este mult mai cunoscută în Germania decât peste ocean.
„Back into the Darkness” este un set de 13 piese noi în aceeaşi manieră de Southern Rock şi Blues „murdar”, inevitabil amintesc uşor de ZZ Top, cu siguranţă se potrivesc de minune pe scena unui club unde se poate crea atmosferă. Pe lângă piesele care i-au consacrat: “After Dark”, “Back to the House That Love Built”, “Strange Face of Love”, “Angry Cockroaches”, de pe materialul nou mi-au plăcut „Now That You’re Gone”, antrenanta „Machete”, „Monsters”, „In My Car” şi amuzanta „If You Love Me”. Este un disc colorat, cursiv, are sare şi piper chiar dacă nu este revoluţionar, nu reinventează nici roata, nici vre-un combustibil alternativ ne-poluant. Este Rock pur şi simplu, zemos şi spumos.
Preţul biletului este de 50 RON, cam „lung” zic eu, dar vorba aceea: viaţa-i grea, noroc că trece repede! Ha ha ha! 😛 😛 😛
Şi la muzică ne pricepem toţi ca la fotbal, politică şi… criză. Pretindem şi avem pretenţii: artistul ne este dator, este obligat să ne servească şi să ne satisfacă. În definitiv suntem clienţii. Consumatorii. Descărcăm tot de pe internet (ilegal) şi criticăm: „băi, ce de c*cat e!” ha ha ha! 😛
Cred că mulţi fani şi-ar dorii la doi ani un nou set de „Antichrist Superstar”, dar dacă asta am primii, cu siguranţă am fi indignaţi că Manson nu mai inventează şi nu se reinventează ci doar repetă o reţetă de succes. Orice face un artist mereu cineva o să fie nemulţumit.
Am strâmbat şi eu din nas la orientarea mai Pop al „Mechanical Animals”-ului, am lăsat multă vreme pe repeat „The Golden Age of Grotesque”-ul şi m-am acomodat mai greu cu abordarea minimalistă, amprenta Glam-Goth şi burlescul albumuli „Eat Me, Drink Me”. Stările, frământările, viziunile unui artist nu se suprapun, nu se intersectează tot timpul cu ale mele, cu ale noastre, cum nici criza şi crizele personale nu ne afectează în acelaşi fel sau nu sunt identice.
În toamna lui ’94 a venit un prieten cu o casetă pirat, mi-a zis că e nu ştiu ce trupă a fostului chitarist din Nine Inch Nails, lui nu-i plac „chestiile” astea, dar ştie că-s fan, nu o vreau? Era „Portrait of an American Family”, suna ca dracu, dar mi-a plăcut. Apoi prin ’96 a explodat „Antichrist Superstar”-ul şi lumea a aflat cine este inamicul public numărul unul, duşmanul omului „normal”, al creştinului familist, corupătorul viciat al inocenţei secolului XX, idiotul care îşi asumă nu doar propriile defecte, dar – ce ironie! – ca Isus, le asumă şi pe ale noastre şi le poartă cu mândrie.
Cât marketing, cât de planificat-cosmetizat a fost brandingul Marilyn Manson, poate fi discutat, dar ce folos? Implicarea lui Trent Reznor a contribuit substanţial şi la cariera artistului şi la producţia discului care poartă amprenta Nine Inch Nails. Întâmplător am găsit pe net (he he he) varianta originală a înregistrărilor pentru „Portrait of an American Family” înainte ca discul să fie revizuit sub supravegherea lui Reznor şi diferenţa este sesizabilă. Rămâne însă muzica dincolo de imagine şi ambalaj, „The Beautiful People” este un imn incontestabil, tot discul fiind un album concept ce a revoluţionat scena Industrial şi a deschis drumul pentru mulţi artişti spre un public mai larg.
Popularitatea nu este mereu propice. A urmat conflictul cu mentorul Reznor şi discul „Mechanical Animals” cu o abordare mai Glam, cu multe nuanţe a la David Bowie din anii 80, dar şi primele schimbări în rândul formaţiei. Lipsesc riffurile agresive, dar nu şi piesele fredonabile: „Rock Is Dead”, „The Dope Show” sau „I Don’t Like the Drugs (But The Drugs Likes Me)”. Apar şi primele balade „adevărate”: „Coma White”, „The Speed of Pain”.
Discul din 2000 „Holy Wood (In the Shadow of the Valley of Death)” readuce abordarea mai directă, mai Rock, mai zgomotoasă, are din nou un şir de imnuri fredonabile cu pumnul strâns ca „Disposable teens” şi „Fight Song”. Momentul liric este conferit de „şlagărul” „The Nobodies”.
Conform indicaţiilor, cele trei discuri constituie o singură poveste şi au fost „servite” în ordinea inversă a desfăşurării evenimentelor şi prezintă naşterea, creşterea şi căderea unui personaj fictiv, dar cu evidente trăsături auto-biografice.
„The Golden Age of Grotesque” mi s-a părut discul pe care Manson s-a simţit uşurat de povara aşteptărilor publicului şi pe care s-a concentrat asupra propriilor sale aşteptări. Astfel s-a născut un disc colorat şi dinamic, cu hit-uri ca „Mobscene”, experimente ca „Para-Noir” şi multe fraze memorabile:
„I’m not an artist, I’m a fucking work of art!”
"Când voi fi bătrân" - Acuarelelă de Marilyn Manson - http://marilynmanson.com/art/
Şi Manson este un artist. Acuarelele sale cu tot grotesc-macabrul lor, sunt fascinante. Versurile sale mereu mi-au plăcut: are o abordare directă, au consistenţă, te scuipă-n faţă sau îţi prezintă realitatea dură, Manson vorbeşte despre sine cum nu mulţi au tupeul să o facă, povesteşte totul la persoana a-ntâia indiferent despre ce lucruri macabre, groteşti sau brutale este vorba şi expunerea aceasta este dezarmantă.
Manson apare-n diferite filme cu roluri mai mari sau mai mici: Lost Highway, Party Monster, Jawbreaker, The Heart Is Deceitful Above All Things. Vă recomand filmuleţul „Beat the Devil” cu James Brown din seria „The Hire” al filmelor de scurt metraj BMW în care apare secvenţial şi Manson cu biblia în mână… ha ha ha! Dar merită ascultată părerea lui despre arme şi violenţă în America în „Bowling for Columbine” al lui Michael Moore, film ce pleacă de la incidentul de la Columbine High School din 1999 şi pentru care ţap ispăşitor a fost găsit Rock-ul şi… Marilyn Manson. Manson, vorba lui, este un milion de lucruri… 🙂
(diferite portrete ale lui Manson pictate de mine pe discuri...)
„Eat Me, Drink Me” din 2007 a adus un Manson mai sobru, preocupat mai mult de problemele personale decât de soarta lumii, discul este mult mai Goth şi mai puţin Glam (Rock), lipsesc aproape complet răbufnirile violente şi momentele mai relaxate, este o fereastră spre interior, un tărâm nu mereu luminos, de multe ori alunecos, plin de sertare ascunse şi în care ascundem. Nu este un album comod şi în ciuda minimalismului din abordare, nici foarte comestibil.
V-am fiert suficient! Am fost totuşi „salon”, nu v-am plictisit nici cu Spooky Kids, nici cu Satan On Fire… Ha ha ha! Să vă spun – în opinia mea – cum stă treaba cu „ArmaGoddamnMotherfuckinGeddon-ul după Manson în anul de graţie 2009.
„The High End of Low” va fi lansat oficial astăzi şi este al 7-lea disc de studio a lui Manson. Brian Hugh Warner a împlinit 39 de ani, Marilyn Manson 20. Este un bărbat în toată firea, un Rockstar „copt”, cu experienţă.
Nu-mi place să citesc ce spun alţii, dar am făcut-o de această dată şi critica deja strâmbă din nas. Unii deplâng faptul că iar n-a repetat Antichrist-ul, îl văd ba prea cuminte, ba previzibil în versuri menite să şocheze. Pe orizontul larg de aşteptare era imposibil să faci un disc care să mulţumească toate aşteptările aşa că fiecare va trebuii să vadă unde va aşeza discul. L-am ascultat de 5-6 ori şi încă-l mai ascult. Ca o descriere generală şi implicit superficială, noul album este o îmbinare a ultimelor două producţii: a rămas atmosfera Goth, aroma burlesc-macabră, dar sunt şi piese dinamice, posibile imnuri pentru adolescenţi iar sunetul este poate cel mai apropiat de „Mechanical Animals”, adică au revenit pe un făgaş mai Glam, mai digerabil. Lipseşte însă tăişul Metalic, nici urmă de riffurile memorabile din perioada Antichrist sau Holy Wood. „Devour” începe clar-obscur cu atmosfera încărcată ce aminteşte de precedentul disc. Lucrurile se aşează, cresc şi prind contur treptat. Din Gothicul de pornire iese o piesă Rock în toată regula. „Pretty as a Swastika” a încins deja spiritele, atrage protestele şi scandalul şi Manson cu siguranţă râde-n palmă şi de data aceasta. Este o piesă zgomotoasă, tumultoasă şi aminteşte de momentele de pe Holy Wood. „Leave a Scar” începe sănătos cu duo-ul minimal bas-tobă, chitara e Glam/New Wave, ritmul apăsat, uşor săltăreţ are premiza unui imn, linia melodică este simplistă, dar memorabilă, textul nimerit: „ce nu te omoară lasă urme…” „Four Rusted Horses” începe leit „Personal Jesus” (varianta acustică), refrenul Glam/Goth urmează direcţia de pe „Eat Me, Drink Me”, este o construcţie minimalistă cu vocea în centru, o chitară acustică, un bas distorsionat bine ascuns în umbra tobei şi mici artificii de sintetizator şi intervenţii de chitară electrică. „Arma-Goddamn-Motherfuckin-Geddon” poate sună pueril, dar se lipeşte de urechi, fredonezi şi involuntar, piesa putea fi şi pe Mechanical Animals, eu căutam un sunet mai tăios pentru chitară, dar dacă tot sunt aşa priceput să fuck pe deşteptu’ pe discul meu! Ha ha ha! „Blank and White” este încă o combinaţie de New Wave, Glam şi Rock, frazele minimaliste alternează cu cele apăsate şi cu sunet plin. Manson ia la mişto puştii (mai mult puştoaicele) ahtiate după vedetele Rock şi imnurile de o vară, ne vinde o acadea pe post de şlagăr şi o face bine, cu umor. De apreciat că Manson pare să îmbătrânească frumos cu publicul său, nu pretinde că are tot 19 ani, a devenit mai cinic şi nu forţează acelaş tipar “Beautiful People” doar de dragul de a vinde mai mult sau a face pe placul fanilor…
„Running to the Edge of the World” este o baladă acustică pentru care în anii 80 l-ar fi invidiat toate formaţiile „Hair Metal” de la Poison la Motley Crue, totuşi Manson îi dă un refren puţin diferit, dar aici, parcă Manson se cam copiază, se repetă, „gluma” aceasta am mai ascultat-o tot de la el. Aş risca puţin: piesa are şi un vag iz Country… 🙂
Trec la basul gras din „I Want to Kill You Like They Do in the Movies” şi la încă un moment sumbru, de atmosferă, o piesă relativ lentă, dar interesantă şi presărată cu mici experimente ce o fac gustoasă în ciuda celor 9 minute. „WOW” are la temelie basul fuzzat pe care ca un puzzel este construită o melodie condimentată cu sunete „ciudate” de sintetizator, dacă e să compar, seamănă puţin cu „I Don’t Like the Drugs”, dar este mai puţin săltăreaţă. „Wight Spider” are sunet plin, porneşte abrupt ca apoi ritmul să revină pe o treaptă inferioară, intermediară, simt puţin lipsa de vână, de explozie, de furie de pe disc, dar asta iar, este părerea mea profund subiectivă.
Luată separat, nu-i o piesă rea. „Unkillable Monster” este un potenţial şlagăr în cel mai prietenos sens al cuvântului. Aminteşte de un milion de piese din anii 80, este uşor Blues, puţin Country, armoniile sunt suspect de calde, refrenul puternic şi bombastic. Exagerez evident, dar putea să o cânte şi Rod Stewart! Ha ha ha!
Din „We’re From America” mergeau încă 2-3 bucăţi, în sfârşit chitara preia conducerea, toba prinde puţin viaţă, nu este nici asta cea mai rapidă piesă a lor, dar este imnul pe care-l aşteaptă cel mai mulţi, mai puţin conservatorii care şi-l doresc pe Manson arzând în Iad. Ha ha ha!
Din păcate „I Have to Look Up Just to See Hell” calcă iar frâna, revine ritmul mediu spre lent, predomină atmosfera sumbră, servită corect de Manson, dar oarecum repetitiv tocmai prin abordarea minimalistă. „Into the Fire” este următoarea baladă, introdusă de pianul care domină toată piesa, mai puţin soloul de chitară electrică, armonioasă, cu gust. Nu este încă un „Coma White”, este totul mult mai dezbrăcat, mai minimalist. „15” este a 15 şi ultima piesă a discului, ţine loc de concluzie şi ne face cu mâna zâmbitor amar. Toba este filtrată, orchestraţia elegantă şi subtilă, creşte exponenţial, lasă momente de respiro, în ciuda faptului că este încă o piesă destul de lentă, este unul din momentele cele mai inspirate şi ne lasă cu un gust plăcut la sfârşit şi astfel ne face să mai parcurgem materialul încă o dată, să-i mai acordăm o şansă.
Discul bonus conţine 6 remixuri mai mult sau mai puţin inspirate: “Arma-goddamn-motherfuckin-geddon” (Teddybears Remix), “Leave a Scar” (Alternate Version), “Running to the Edge of the World” (Alternate Version), “Wight Spider” (Alternate Version), “Four Rusted Horses” (Opening Titles Version) şi “I Have to Look Up Just to See Hell” (Alternate Version), iar ediţia Delux mai are două piese: “Fifteen” [iTunes bonus track], respectiv “Into the Fire” (Alternate Version) [iTunes pre-order & Japanese versions].
Nu este o (nouă) revoluţie, salvarea nu vine de la Manson şi dacă salvarea o căutăm, ea a fost şi este tot exclusiv în noi. Manson ne-a servit încă 15 piese, 72 de minute plus 28 de minute de bonusuri.
L-am ascultat şi am să-l cumpăr cum le-am cumpărat şi pe celelalte.
Toţi avem schelete-n dulap. Unii păstrează dulapul sub cheie, alţii merg mai departe şi ascund dulapul în pod, în pivniţă, într-o debara sub o prelată sau chiar încearcă să-l zidească. Poţi fugii, te poţi ascunde, dar nu şi de tine. Sub mantaua unui banal contabil prăfuit se poate ascunde o minte bolnavă, gospodinele se pot transforma în criminale, există click-uri şi de-click-uri, lucruri despre care nu vorbim şi altele despre care nu se poate spune nimic, tabieturi şi tabuuri, secrete şi defecte, obsesii şi negaţii, jumătăţi de adevăr care fac adevărul să devină un fals, lumini şi umbre:
viaţa nu este un film alb/negru …
Sunt artişti (artiste) despre care nu poţi spune lucruri drăguţe. Un „îmi place” sau „nu-mi place” nu acoperă nici pe departe subiectul. Sunt artişti care nu pot fi asimilaţi de snobi oricât s-ar străduii, pot devenii celebrii, dar nu populari, sunt artiştii care colorează scena cu show şi ignoră business-ul, se expun şi se exprimă să se descătuşeze şi nu ţin cont de efecte şi consecinţe ci îşi urmează egoul. Arta este egoism. Arzi şi te arde.
„A te exprima pe tine însuţi e o treabă grea şi egoistă. Ea devoră tot, până şi propriul eu. La urmă, constaţi că nici nu mai ai pe cine exprima. Nu mă mai interesează nimic…”
(Graham Greene, Un caz de mutilare, Editura pentru Literatura, 1968, în traducerea lui Petre Solomon)
Tori Amos (născută Myra Ellen Amos pe 22 august 1963) este o artistă . S-a remarcat la vârsta de 5 ani câştigând o bursă la Conservatorul de Muzică Peabody de unde a fost expulzată la vârsta de 11 ani fiind indisciplinată şi nesupusă. Şi-a continuat studiile 2 ani mai târziu la Colegiul Montgomery şi a început să cânte prin baruri.
La vârsta de 21 de ani se mută în Los Angeles, joacă câteva roluri secundare în filme şi reclame, cântă într-un club, este victima unui viol… O viaţă tumultoasă într-un oraş al viselor, oraşul îngerilor.
Împreună cu chitaristul Steve Caton, basistul Brad Cobb şi bateristul Matt Sorum (trecut prin Hawk, Jeff Paris şi ulterior Johnny Cash, Guns’N’Roses, Slash’s Snakepit, Neurotic Outsiders, The Cult şi actualmente la Velvet Revolver) înfinţează formaţia Y Kant Tori Read (numele este o referire la faptul că Tori cânta orice melodie după o singură audiere) cu care şi scot sub această titulatură un album în 1988, având un contract pentru şase discuri cu Atlantic Records.
Casa de discuri îi cere un nou material în 1989, dar este profund dezamăgită de muzica umplută cu pian şi consideră proiectul nevandabil. Împreună cu Steve Caton şi cu colegi noi, Tori revizuieşte tot materialul şi finalul este un disc tensionat, tulburător, plin de frământări sexuale şi religioase, „Little Earthquakes” este lansat în 1992, de data aceasta ca un album solo sub titulatura Tori Amos.
Urmează albumele Under The Pink (1994), Boys For Pele (1996), From the Choirgirl Hotel (1998), To Venus and Back (1999), Strange Little Girls (2001), Scarlet’s Walk (2002), The Beekeeper (2005) şi American Doll Posse (2007), ultimele patru fiind toate discuri concept, ultimul, „American Doll Posse” fiind cel mai electric şi cel mai orientat spre Rock disc al artistei cu o poveste inspirată din mitologia Greacă şi în care de-a lungul a 23 de piese, Tori însufleţeşte 5 personaje feminine diferite.
Pe Tori nu o poţi constrânge într-o cutie, nu-i poţi lipii etichete, muzica ei cu profunde rădăcini clasice se amestecă în funcţie de situaţie şi necesităţile artistei cu Jazz, cu Rock, cu orice îi foloseşte pentru a se exprima. Casa de discuri a încercat să o „vândă” ca pe un Elton John feminin, s-o „ambaleze” ca fiind un nou Joni Mitchell sau Laura Nyro, dar Tori este Tori, este altcineva, muzica ei este altceva. Ea convinge prin abordare originală, prin interpretarea sensibilă şi explozivă, prin sinceritate, prin nonconformismul natural.
Noul material semnat de Tori, „Abnormally Attracted to Sin” a fost lansat pe 19 mai 2009 şi este încă o colecţie de 17 piese însumând 76 de minute despre religie, adevăr, relaţia femeie-putere-păcat. Tori a schimbat şi casa de discuri, acesta este primul material pentru Universal, dar discul urmează linia albumului precedent, este dinamic, colorat, o combinaţie de electric şi acustic, de la Rock Alternativ la experimente abstracte sau nuanţe de Jazz şi muzică clasică. Nici de această dată Tori nu s-a transformat în Madonna.
Discul porneşte cu „Give” şi toba apăsată, cu zgomote tensionate şi pianul sobru. Este o piesă minimalistă, creşte şi descreşte, şerpuieşte la propriu şi la figurat, Eva ne oferă mărul de nerefuzat.
Primul single, „Welcome to England” este o joacă pe pian într-un ritm compus şi cu orchestraţie ce aminteşte de era Post-Punk/New Wave al anilor 80 şi cu un refren relaxat, aproape uşurel.
„Strong Black Vine” aminteşte de „Kashmir”, de Led Zeppelin-ul de pe „Houses of the Holy” şi „Physical Graffiti”, pulsează şi se întipăreşte uşor în urechi.
„Flavor” calmează ritmul, dar tensiune rămâne undeva-n umbra tobei şi vocii încadrate de armonii discrete de pian şi bas, chitara electrică şi sintetizatoarele sunt undeva departe ca într-un vis aromat.
„Not Dying Today” porneşte vesel cu tobe cu flavoare de Samba, contrar titlului este un moment vesel, aproape însorit.
„Maybe California” ne „adoarme” cu chitarele reci, cu pianul armonios, cu puţină vioară şi cu vocea calmă, inevitabil mi-am amintit-o pe Kate Bush.
„Curtain Call” este mai sobră, construită pe aceeaşi schemă minimalistă, dar totuşi plină, nu-i lipseşte nimic, creşte, este tensionată şi curge firesc, acordurile se rup natural.
„Fire To Your Plain” calcă uşor pe acceleraţie, este simplă, dar echilibrată, are mici găselniţe orchestrale care o fac dinamică şi suspect de ascultabilă.
„Police Me” începe zgomotos, este cel mai electric moment, schimbările sunt ingenioase, aproape din nimic reuşeşte să transmită mult, basul fuzat mârâie, chitarele şi viorile intră alternativ, toba bubuie sănătos şi pianul răsare în contrast cu sintetizatorul.
„That Guy” pleacă de la pian şi voce ca să crească prin orchestraţia rafinată, dar discretă.
Piesa de titlu combină momentele introvertite cu cele expansive, orchestraţia minimalistă, obscură cu secvenţele electronice, apăsate. Este o imagine sonoră de ansamblu al albumului.
„500 Miles” cu pianul jucăuş şi vocea calmă, caldă aduce un moment plăcut de relaxare.
„Mary Jane” este introdusă cu pianul apăsat şi vocea lui Tori balansează ca pe un dans pe sârmă dea-lungul piesei.
„Starling” revine la micile artificii electronice, la simplitatea copleşitoare ce te înconjoară şi te pătrunde aproape pe nesimţite.
„Fast Horse” are ceva din muzica Celtică, pluteşte şi te prinde.
„Ophelia” este încă o demonstraţie de voce-pian a la Tori, farmecul vine din şi prin interpretare. Apar şi instrumentele într-un fin crescendo spre final, dar doar atât cât să-i susţină construcţia.
Fianlul cu „Lady In Blue” este un amestec aromat de Jazz de bar cu puţin Chill electric şi minimalismul clar-obscur ce traversează subtil tot materialul.
Pare cel mai accesibil disc al artistei, dar insuficient de comercial pentru consumatorii de şlagăre şi imnuri. Tori face muzică şi bine face!
O fâşie de vis flutură agăţată de o creangă undeva în obscuritatea zorilor imaculaţi. Te încui în tine şi înghiţi cheia. Iluzia alegerilor când nu există dreapta şi nu există stânga şi lucrurile sunt pur şi simplu aşa cum sunt.
Cărarea se pierde undeva prin hăţişul umbrelor prelungite, curbelor incerte, foşnetelor ce te înconjoară cu suspiciune şi a paşilor risipiţi de-a lungul timpului.
Viaţa ca un carusel: într-un tramvai zi de zi, între două şi aceleaşi staţii, între oameni semi-străini care te ating şi… nu simt nimic. Fete cu oja sărită de pe unghii, miros de parfum ieftin diluat în valuri de transpiraţie şi priviri pierdute pe cefe străine, gânduri ce nu valorează nici cât biletul perforat. Stingher, înghesuit între mine şi tot restul lumii, între mine şi nimic, între cutele disperării şi valurile fericirii, între cuvintele nerostite, lucruri spuse în grabă şi formalităţile politicoase, prins undeva între totul sau nimic, dar prea departe să întinzi mâna şi să atingi ceva.
Mă trezesc altundeva şi deschid fereastra. Fac câţiva paşi printre crengile crăcite apoi începe căderea. Totul pare mult mai lent şi mai fragmentat, aerul mă zgârie şi văd capota maşinii parcate jos. Se stinge lumina.
Îngeri cu aripile smulse îmi aruncă o privire şi întorc capul. În club este mult fum şi miros ţepos de transpiraţie. Muzica este tare, văd buze mişcându-se, nu înţeleg nimic, închid ochii pentru o clipă şi mai iau o gură de bere. Un zâmbet fără destinatar, un blitz al unui aparat foto. O altă piesă uitată, feţe proaspete, familiar într-o lume necunoscută. Şi o linişte dincolo de tot şi de toată harababura plăcută şi gălăgioasă. Este bine. Sau pur şi simplu este.
Aceeaşi oameni aşteaptă tramvaiul în aceeaşi staţie. Şoseaua este pustie, nu se vede nimic la orizont. Dintr-un taxi cu geamurile deschise se aude piesa „Feelings” într-o interpretare pentru pian, întorc capul, şoferul un ţigan umflat, cu lanţ gros la gât de la care te-ai aştepta la cu totul altă muzică. Scenă aproape suprarealistă, îmi aprind o ţigară şi o iau pe jos.
Becul pâlpâie plăpând şi vântul se joacă cu o pagină de ziar. Trăim şi murim în aceste oraşe… Nu vreau să mă uit într-o staţie şi să plec. 🙂 Nici azi, nici mâine… nici în vis.
La televizor gălăgie mare, mă întorc pe partea cealaltă şi încerc să blochez orice sunet. Telecomanda s-a ascuns undeva sub pat şi sforăie nestingherită. Este un alt vis cu titulatura de realitate. I-realitate.
Este noaptea în care unsprezece muzee bucureştene se reunesc într-un circuit şi îşi aşteaptă vizitatorii la expoziţii, spectacole de muzică, dans, teatru şi film, proiecţii în aer liber şi evenimente speciale interactive. Intrarea este liberă.
16.05.2009….autobuzele care fac legătura între muzee circulă între orele 21.00-04.00.
Muzeul Naţional de Artă al României: 18.00-04.00
Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”: 19.30-01.00
Muzeul Municipiului Bucureşti: 10.00-04.00
Muzeul Naţional de Artă Contemporană: 20.00-05.00
Muzeul Naţional de Geologie: 18.00-02.00
Muzeul Naţional “George Enescu”: 20.00-05.00
Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi: 10.00-04.00
Muzeul Naţional de Istorie a României: 16.00-04.00
Muzeul Naţional al Literaturii Române: 18.00-03.00
Muzeul Naţional al Satului “Dimitrie Gusti”: 11.00-18.00
Muzeul Tehnic Naţional “Dimitrie Leonida”: 18.00-02.00
Mai păstrez în două-trei borcane pietricele adunate de la mare. Am tot într-un borcan câteva pietricele dintr-un pârâu de munte dintr-un concediu îndepărtat. Apa de mare am aruncat-o, pun apă proaspătă de la chiuvetă, pietricelele au culoare mult mai sclipitoare păstrate în apă. Mai am şi o scoică undeva. Aveam şi nisip de pe plajă dar cu atâtea mutaturi…
La Berlin cu 4 euro poţi să-ţi cumperi o conservă cu „aer de Berlin, original, cu un parfum deosebit”. Dacă s-ar pune astfel de conserve în vânzare cu iz de Bucureşti, probabil pe etichetă ar ajunge Casa Poporului. Cu ce suveniruri poate pleca un turist din Bucureşti? Ce “gust” are Bucureştiul?
S-a mai vorbit despre brandul de ţară, s-au mai aruncat sume fabuloase pe fereastră pentru clipuri ce teoretic ar fi fost menite să promoveze turismul, dar s-au dovedit doar ţepe fabuloase trase bugetului de stat. Şi poate mai ţineţi minte şi episodul nici acum clarificat în faţa justiţiei cu „Eterna şi fascinanta Românie”…
De 1 mai pe litoral s-a lansat „imnul turistic al României”, o piesă compusă de inevitabilul Marius Moga şi interpretată de adunătura de pseudo-all stars: Loredana Groza, Smiley, Felicia Filip şi Aurelian Temişan. Iniţial figura cu un intro de nai şi maestrul Zamfir, dar din lipsă de fonduri în urma unui mini scandal, a fost exclus. Piesa sub mediocră a costat 10.000 de Euro. Puţin dacă mă gândesc că ultimul album Guns’N’Roses a costat aproape 16 milioane de dolari, foarte mult dacă ascult ce a ieşit.
Dar nici măcar nu asta e problema. Mi-am amintit de fostul meu loc de muncă, unde şefu’ era un mic Napoleon şi un mare Ceauşescu: se pricepe la toate. Numele brandului este total neinspirat şi contra-lucrativ, sigla a realizat-o la indicaţiile lui preţioase un arhitect în 3D Max şi este combinaţia perfectă a kitchului capitalist cu socialismul primitiv ca expresie vizuală şi a fost o mică aventură transformarea ei în imagine vectorială. Dar nici asta nu e subiectul discuţiei ci ideea este de abordare: când vine vorba despre branding sau re-brandig trebuie respectaţi anumiţi paşi, lucrurile se fac într-o anumită ordine şi etapele nu pot fi nici sărite, nici înlocuite ulterior.
Ţara nu este foarte diferită de o firmă oarecare: ai nevoie în primul rând de un concept solid pe baza căruia să construieşti aşa numitul „manual de identitate”. Brandul – numele – este dat. Apare inevitabil referirea la Transilvania, Dracula, vampiri, dar trebuie să recunoaştem că Hollywoodul a explorat şi stors subiectul la maxim.
Am auzit vorbindu-se şi despre turismul sexual, dar să fim serioşi! „Fetiţe dulci ca-n Bucureşti” găseşti şi la Budapesta, Praga sau Varşovia şi pe lângă fetiţe, găseşti şi multe alte atracţii şi tentaţii…
Dar noi avem un material bun, nu doar fetiţe dulci: avem mare, munte, deltă, un turism teoretic potent în fiecare sezon, lucru pentru care putem fi invidiaţi oricând şi de oricine. Ne lipseşte conceptul, ne lipseşte exploatarea eficientă a resurselor şi a potenţialului. Doamna Udrea s-a apucat şi ea de scărpinat invers: am început cu sfârşitul: imnul turismului, atâta timp cât subiectul, turismul propriu zis este praf.
Mânat şi de gândul unor concursuri foto găsite pe net, ieri am luat la picior Bucureştiul cu aparatul foto atârnat de gât. Am câteva sute de fotografii cu Bucureştiul şi zilele următoare am să mai fac. Despre concursuri am mai spus: cred că prima oară se desemnează câştigătorii, apoi se organizează concursul, suntem atât de previzibili şi transparenţi! Ha ha ha! 😛
Dar fotografiatul mă rupe de griul care s-a înşurubat în retinele şi sufletul meu în ultima vreme, mă relaxează şi… vă invit să descoperiţi Bucureştiul. Şi cu alţi ochi. 🙂
Cerul crăpat uşor ca o roche cochetă joacă în nuanţe gri şi mov. Printre norii pliaţi se întrezăreşte un colţ de soare ca un genunchi sfios. Un zâmbet rece, atingerea vântului şi o picătură de ploaie marchează începutul unei noi zile. Zile trase la indigo într-un oraş rigid, încremenit într-un colţ abandonat…
„O ladă de bere şi o tavă de mici, azi, nu mă duc la servici’” cântau Blazzaj acum ceva ani în urmă. Încă nu se vedea criza cu toate că ea era prezentă de multă vreme. Ziua Muncii s-a transformat în „1 Mai Românesc” în Parcul Izvor, s-au dat lupte grele pentru bonurile ce-ţi asigurau “moca” 4 mici şi un suc sau un pahar cu bere. Despre muncă s-a vorbit şi anul acesta. Mai mult la… televizor. La muncă, fotbal şi internet, ne pricepem toţi, vorbim cu drag. Unii recunosc că de muncit, nu prea se munceşte, nu cât şi cum ar fi normal, dar dincolo de vorbe nu prea se găseşte nimic. Poate o bere, poate un mic… Dincolo de discursuri rămâne masa tot mai mare de şomeri şi oameni disperaţi. Cu 4 mici nu se face primăvară şi gustul amar al berii diluate nu va umfla urna nimănui la următoarele alegeri. Patru mici şi o bere: muştar cât cuprinde!
Am fost, am văzut, am ronţăit nişte covrigi aduşi de acasă, mi-am clătit lentila aparatului foto şi am plecat înainte ca ploaia să pună pe fugă mulţimea… 🙂
Ha ha ha! Puţină curte nu mi-ar strica, aş avea unde să-mi ţin stolul de păsărele, păsărici. Da’ vreau la mansardă şi loc la geam dacă se poate!
Vreau lumină. Lumină vie, lumină… „adevărată”. Lumina vibrantă, lumina tangibilă, lumina vieţii. Nu, nu veţi găsii aşa ceva nici la Ierusalim şi nici în… felinare. Poate doar în acelea roşii. Lumina tabu ascunsă de ochii lumii. Lumina ne-alterată ideologic, ne-prelucrată teologic, lumina pură, ne-filtrată. Lumina din noi, umbra noastră în oglindă… Culoarea luminii. Lumina de lângă noi.
M-a inspirat – şi bine dispus – Anna cu un comentariu, mea culpa, am subtilizat fraza şi am folosit-o în titlu.
În lipsă de altă inspiraţie o iau agale prin virtualia, fac un bricolaj-tricotaj din postările ce-mi ies în browser. Dau în cap “vecinilor” să mulg caprele altora…. ha ha ha! 😛
Subiectu’ top: gripa porcină. „Iată în fine revanşa porcului asupra exploatatorului său de veacuri….Ignatul acesta blajin şi inofensiv a pritocit el ce a pritocit şi, acum, a aruncat în luptă o armă biologică redutabilă care loveşte iată în inima puterii umane mondiale: SUA.” Ne introduce cu umor în subiect drweather. In pigs we trust! După statisticile consultate de mine, suntem circa 6,7 miliarde de suflete momentan şi se preconizează să se ajungă la 9,2 miliarde până-n 2050. Cam mult pentru gusturile mele vădit sociofobe.
Hai că azi îmi plac cifrele! 2% din populaţia globului deţine peste jumătate din averea mondială şi jumătate din populaţia globului riscă să rămână fără apă până în 2030. Cu toate acestea jumătate din populaţia planetei are cel puţin un telefon mobil… Să continui? Dacă iau în calcul şi numărul crescător de şomeri – categorie în care mă includ şi pe mine – moartea – strict mistic vorbind – înseamnă schimbare şi astfel reprezintă o scăpare onorabilă.
Suntem o specie de căcat, câte un virus HIV, câte o gripă, nu strică. Sunt sau nu artificiale aceste boli – se zice – incurabile, habar n-am şi sunt sociofob, dar nu şi paranoic să încep să-mi dau cu presupusul. Murim, murim. Mare pagubă! Sper să nu se găsească un prost să ne cloneze… ha ha ha! 😛
Dacă tot e gripă porcină pe glob, pe când şi pe…blog? Poate mai dispar din… porci.
Sucks are aceeaşi problemă: „Combinând material genetic de la porcine, păsări şi om, într-un mod pe care cercetătorii nu l-au mai văzut până acum, gripa porcină este prognozată a deveni pandemia mileniului, boala ce va determina măsuri extreme la nivel mondial.” Sucks – strict pamfletăreşte vorbind – de felul său este un hibrid cu cap de găină, piele de porc şi impresii de om. Dacă scapă lumea de voi, nicio măsură nu mi se pare excesiv de extremă. Îmi donez toţi viruşii şi bacteriile din dotare! De 2-3 ani sunt răcit ca… porcu’. Porcu’ prăjit. Însfâr…shit. Se întâmplă. Mă oftic doar că poate mor şi ratez cutremurul mortal. Făceam nişte fotografii… mortale! Ha ha ha! 😛 Cine plm a stins lumina?
Iustinian piroman o ţine pe a lui: „Noi avem cea dintâi sarcină, ca să luăm atitudine, noi slujitorii Bisericii, slujitorii altarelor, să luăm atitudine împotriva tuturor relelor, a tuturor faptelor şi actelor care se îndreaptă spre libertăţi, ca să desfiinţeze, să dispreţuiască drepturile la libertate a omului. Ori aceasta (n.n. documentele cu cip) atentează împotriva libertăţii noastre. Încearcă pe altă cale… prin calea care a început în anii trecuţi, ca să domine lumea prin comunism, se încearcă acuma pe altă cale. “Aceeaşi Marie, cu altă pălărie”. Poporul poate intuieşte ceva… începutul unui incendiu. Atuncea trebuie să se ia măsuri; şi omul ia măsuri până când nu i-a ars casa. Şi ia atitudine când i-a pus numai, vrăjmaşul, scânteia la temelia casei. Şi-atunci omul îşi apără casă. E un drept şi o datorie a noastră tuturor! Dar nu avem voie să ne neliniştim (n.n. tulburăm). Nelinştea este un semn al slăbiciunii.” Am o mare slăbiciune pentru voi: v-aş da faiăr să nu mai suferiţi cum prăjeaţi voi “vrăjitoarele”. Vedenii. Pe voi nu vă paşte pericolul să rămâneţi fără apă fiindcă nu consumaţi aşa ceva. Nu vă mai drogaţi demenţilor că ajungeţi să confundaţi dracu’ cu caii verzi de pe pereţi!
Răstigniţii din tramvai! „întâmplarea face ca vis-a-vis de staţia de tramvai pe care o frecventez dimineaţă de dimineaţă să se afle o biserică.
well, în 8 cazuri din 10, când dau şi eu să mă urc, scările sunt ocupate cu pasageri de toate vârstele, sexele, culorile şi condiţiile sociale care îşi fac cruce de zor.
n-am înţeles de ce trebuie s-o facă răstigniţi pe buza scării, se simt mai aproape de Gizas? evlavia ostentativă aduce mai multe puncte la poarta Raiului?
Doamne-Doamne vă vrea smeriţi, nu imbecili, mişcaţi-vă la o parte, futui!”
Ei, mie-mi place în tramvai. Bunu’ creştin citeşte cancan, libertatea sau click! şi îşi face cruce pe lângă fiecare biserică cu ochii beliţi în ţâţa nu ştiu cărei fufe „hat” şi on faiăr… ha ha ha! Ba, îşi face cruce şi cu mobilu’ la ureche, cu degetu’ în nas sau cu chebabu’ în bot şi muştaru’ scurs pe cămaşă. Evlavioşi, evlavioşi… vorba ta: futui! Sau pur şi simplu au cipul defect. Ha ha ha! 😛
Şi mai e o treabă: paşaportul – cu sau fără cip – nu ţine loc nici de bilet, nici de abonament. Nici spre iad, nici în tramvai.
„Muzeul Naţional al Literaturii Române (MNLR) organizează un concurs de fotografii artistice cu tema „Bucureştiul în tranziţie”. Adresăm participanţilor invitaţia de a surprinde personalitatea unui Bucureşti mai degrabă cald şi uman, paradoxal şi cu un farmec încărcat adesea de umor involuntar. Cele mai valoroase fotografii vor fi incluse în expoziţia „Luna Bucureştiului” organizată în luna septembrie la Praga de Institutul Cultural Român.
Concursul se adresează atât amatorilor, cât şi profesioniştilor. Un juriu de specialitate va acorda următoarele premii:
– PREMIUL I – 1500 euro
– PREMIUL II – 1000 euro
– PREMIUL III – 500 euro
Fotografiile acceptate în concurs vor fi în mod obligatoriu inedite şi exclusiv în format electronic, având următoarele caracteristici:
– format: jpg (fine) sau RAW (în diferitele formate specifice), eventual TIFF.
– dimensiuni: peste 8 megapixeli (nu se acceptă resamplarea fotografiilor mici).
Se acceptă şi fotografii provenind din scanarea clişeelor, la o rezoluţie de 300 dpi, mărite de cel puţin 10 ori (clişee 24-36) sau 6-8 ori (clişee mai mari).
În cazul fotografiilor digitale, MNLR solicită prezenţa EXIF, prin care imaginile se autentifică.
Imaginile vor putea fi expediate pe adresa [email protected] sau [email protected]. Ele pot fi de asemenea trimise pe CD sau DVD pe adresa MNLR, B-dul Dacia 12, sector 1, Bucureşti (cu menţiunea – pentru concurs foto). Imaginile trimise vor fi însoţite de un scurt CV şi de datele de contact.
Fiecare participant este acceptat în concurs cu un număr de minim 5 şi maxim 15 fotografii. Data limita de înscriere în concurs este 31 mai a.c. Rezultatele vor fi date publicităţii în data de 15 iunie.
Fotografiile premiate intră în proprietatea MNLR. Celelalte fotografii vor fi deţinute în coproprietate cu autorii pe o durată de 2 ani, orice eventuală tranzacţionare a acestora urmând a face obiectul unui contract separat.”
Bucureştiul rămâne o tranziţie eternă, totul e să surprinzi momentul! Ha ha ha!
Păcat că de obicei concursurile sunt mereu măsluite şi prima oară se stabilesc câştigătorii, după aceea se organizează concursul! Ha ha ha! Baftă frate!
Bahmu a concediat-o pe Andreea Tonciu în direct. De asta nu mai dorm eu noaptea! Ha ha ha! 😛
Sunt varză. Mai varză decât 99,19%… Sting lumina şi…gău! ha ha ha! 😛 M-am distrat şi astăzi. 🙂
sunt mai slab decât 99.19% din blogeri şi mă mândresc cu asta!
Cutremurul. Partea amuzantă este cea cu „v-am spus io!”. Oprescu, Istrate, toate mamele omida, toţi nefericiţii şi toţi preafericiţii fanatici religioşi sau pur şi simplu duşi, acum se umflă-n pene. Şi eu zic: fraţilor, o să fie cutremure, o să plouă, o să fie inundaţii, o să fie căldură toridă şi o să fie secetă şi blocaje-n trafic o să avem şi v-a mai creşte şomajul. Să nu ziceţi că nu v-am spus.
Partea ne-amuzantă a cutremurului este că ne-a prins nepregătiţi cum ne prinde şi ninsoarea în decembrie. Nu avem nici educaţie, nu s-a făcut nici instrucţie pentru astfel de situaţii: liniile telefonice au fost blocate instantaneu, lumea s-a înghesuit pe casa scărilor – locul cel mai nesigur în astfel de situaţii, furnizarea gazelor şi a curentului electric nu s-a întrerupt. În cazul unui seism specialiştii sfătuiesc populaţia să se adăpostească în colţurile camerelor şi zonele de lângă stâlpii de rezistenţă al clădirii. Locurile periculoase pot fi bucătăria, zonele de lângă ferestre sau oglinzi şi scările blocurilor. Nu e nicio ruşine nici să te bagi sub un birou mai solid sau în şifonierul de nuc de la bunica.
Realitatea este că un cutremur mai zdravăn o să ne facă zob. Partea proastă este că nu o să cadă doar clădirile vechi, dar şi blocurile mai noi, sigure din construcţie, dar modificate de locatari fără cap: câţi cretini n-au dărâmat zidurile de rezistenţă să-şi facă sufrageria cu 2 metri pătraţi mai mare? Conform datelor, în Bucureşti sunt circa 2000 de clădiri care oricum stau să cadă. Şi de adie vântul ceva mai tare…
După boala vacilor nebune şi gripa aviară, acum ne-am procopsit şi cu gripa porcină. Sunt curios când se molipsesc de tuse şi legumele şi fructele…să nu zic de porumb. Poate mămăliga virusată explodează.
Ieri, autorităţile medicale au declarat stare de urgenţă sanitară în Statele Unite, unde au fost înregistrate 20 de cazuri de îmbolnăvire. Experţii epidemiologi şi de boli infecţioase din România şi din Europa au ajuns la concluzia că, în acest moment, în ţara noastră nu există un pericol iminent privind gripa porcină la om, dar autorităţile române au primit o atenţionare privind un risc potenţial în următoarele săptămâni. Altă predicţie din aceeaşi categorie: „v-am spus io!”.
După înjurăturile de tramvai genul „să te văd în coşciug lângă Elodia” sau „să te salte mascaţii ca pe Gigi” acum mai putem adăuga şi „vedea-te-aş gripat! Porcule…”
Gluma-i glumă, tot a fost şi ziua pământului, m-am tot gândit la defrişările de la noi şi mi-a picat fisa! Ştiţi de ce a defrişat Verestoy pădurile? Fiindcă a auzit că românul e frate cu codrul! Ha ha ha! 😛
În parcurile bucureştene a fost interzisă intrarea cu bicicletele. Oprescu vorbeşte despre „un periferic interior” ca la Paris pentru biciclişti. E drept, vorbeşte pe malul Senei despre asta ci nu pe malul Dâmboviţei.
În paralel, la Timişoara s-a desfăşurat sâmbăta o acţiune de sensibilizare a cetăţenilor faţă de mersul cu bicicleta. Avem o ţară, două roţi şi nimeni la ghidon.
Tot sâmbăta, tot pe două roţi: Asociaţia Motocicliştilor a organizat un miting, prin care şi-au exprimat nemulţumirea legată de neatenţia automobiliştilor din trafic.
În paralel cu protestul din Piaţa Constituţiei, în principalele oraşe ale ţării s-au organizate manifestaţii similare. Tot la civilizaţie, educaţie şi bun simţ ajungem: adică nicăieri.
Revine şi scandalul de la Plaza Mall. Potrivit imaginilor prezentate de ziarul Gardianul ieri, şeful clanului Preda, Eugen Preda, a fost ţinut de către poliţişti şi bătut în Plaza Mall. Propun ca data viitoare când mai năvăleşte cu sabia, să fie întâmpinat cu flori.
Nu ştiu de unde pasiunea aceasta de a face din golani eroi şi din borfaşi victime…
Premiul la extragerea Loto 6/49, în valoare de peste 8,8 milioane de euro, nu a fost câştigat nici ieri, futui! Şi mă bazam pe banii aceştia, vroiam să-mi cumpăr o casă-n Vrancea şi să deschid o fermă de porci!
Este noaptea în care unsprezece muzee bucureştene se reunesc într-un circuit şi îşi aşteaptă vizitatorii la expoziţii, spectacole de muzică, dans, teatru şi film, proiecţii în aer liber şi evenimente speciale interactive. Intrarea este liberă.
