It’s something wrong with me, or it’s something wrong with the world. I’m on the edge and this seems to be a hard decision, because I can’t make up my mind if I am crazy, or the rest of the world it’s crazy. This new type of post-everything – including the yet unborn/undone – kind of depressive and noisy whatever metal/rock/hardcore it’s murderous. Literally. If you feel good about yourself – accidentally – you will commit suicide anyway after listen into it. It’s kind of conquest who can make you kill yourself first I guess. Who can deliver the most gloomiest and chaotic hurricane of noises. This world it’s full of shit, I know, people are full of shit, I know that too, but you don’t have to remind me this constantly. I know!
Apocalypse? Perhaps. Definitively it’s something very wrong with this species and it deserves to parish. But man, I’m a sentimental old fool, I love a good cup of vine, I love to watch a beautiful sunrise, well, I love to f*ck, and I love to listen music. Among a few other things. I’m 43 years old, listening music for all my life and do some music by my own and with several bands for more then two decades now. I’m kind of alarmed that one of the best albums I had listen lately was “People, Hell & Angels”, a posthumous album of Jimi Hendrix with recordings from sessions in 1968 and ’69.
And don’t get me wrong, I’m not a hippie or something!! I love down-tuned guitars as well as extreme metal. If it makes any sense. Read more Rorcal – Vilagvege (2013)
Drone
Echancrure – Paysage. Octobre. (2011)
This is a dream. Or a trip through some sonic landscapes colored by hopes, dreams, fears, nightmares and eventually some kind of desperate searching and self-searching, ultimately a need for communication and definitively a gloomy, but quite spiritual way to express feelings. And once again, in a world more and more isolated and alienated, feelings and communication are so goddamn rare. This might be a movie without imagines, or just simply a passage to a kind of intimate, hidden place where our ghosts are dancing in some soulful ritual fire. Symbolism melt into mystery, grotesque and vivid melancholy collide into one and the result are eight “Untitled” tracks which overcome and defied genres.
“Yours for free”, or “Pay as much as you want” is the best way to spread this kind of experimental, gloomy, “unfriendly” music. Read more Echancrure – Paysage. Octobre. (2011)
Rorcal – Heliogabalus (2010)
74 minutes and 13 seconds, “Heliogabalus” it’s the single track of Geneva’s (Switzerland) experimental black/doom/drone metal band Rocal formed in 2006.
The band’s members Junior, Bruno, Diogo, JP and Ron exploring the darkest side of the post/experimental-metal, a quite painful journey through some deep dark moments, sometimes quite mysterious ones, soundtrack-like shady, minimalist construnctions, contra-balanced by raw black metal explosions, noisy metal grindings.
Be prepared for suffering and torture… Read more Rorcal – Heliogabalus (2010)
The Mount Fuji Doomjazz Corporation – Anthropomorphic (2011)
The improvising alter ego of The Kilimanjaro Darkjazz Ensemble , The Mount Fuji Doomjazz Corporation delivering one hour of diving into the shady, gloomy, suggestive world of neo-jazz and cinematic meltdown.
Gideon Kiers, Jason Köhnen, Charlotte Cegarra, Hilary Jeffery, Eelco Bosman, Nina Hitz, and Sarah Anderson and various interchanging guest musicians including Ron Goris, following “Doomjazz Future Corpse!” and “Succubus”, “Anthropomorphic” is the third released session of TMFDC.
If for some, TKDE may sounds pretty strange, TMFDC it’s one step further. This may be the fourth dimension Doomjazz, a doorway to a dark, but sparking universe made of noises, gloomy textures and vibrating improvisations in the best avant-garde tradition of free jazz. As they describe it: “take a piece of THE CINEMATIC ORCHESTRA’s cinematic jazz, a dash of THE BROADWAY PROJECT’s dark/noir, a hint of AMON TOBIN’s twisted mutant jazz and a little FREEFORM ARKESTRA orchestral ambience. Throw in a minipinch of DJ SHADOW and MAJOR FORCE WEST, and a good dose of Planet Mu-ism and you’re pretty much there.” Read more The Mount Fuji Doomjazz Corporation – Anthropomorphic (2011)
Boris – Attention Please (2011)
“Attention Please” is the seventeenth studio album by Boris, released simultaneously with “Heavy Rocks” and it shows the darker, more emotional side of the band. Four tracks, “Party Boy”, “Hope”, “Les Paul Custom ’86” and “Spoon” are different versions of songs from “New Album”, while “Aileron” are a short cut version from “Heavy Rocks”. Also a version of “Tokyo Wonder Land” was previously released on the “Golden Dance Classics” split release with 9dw.
“Attention Please” is the first album on which all vocals are sung by lead guitarist, Wata and features her intimate, multifaceted vocal style. While Boris are widely known for their ability to breach styles and stretch sonic boundaries of all that is heavy, psychedelic and drone music, “Attention Please” are more airy, ambiental-like, cinematic, unexpectedly clean and sparking, but still pretty dark and exploring. Read more Boris – Attention Please (2011)
Boris – Heavy Rocks (2011)
After “New Album” released on March 16, 2011, Boris are back with the promised two new records, “Heavy Rocks” and “Attention Please”. “Riot Sugar” kick off heavily as it we probably expected while Boris declared that they try to redefine “heavy” and the new “Heavy Rocks” has the same name and cover style as their album released in 2002, although the cover now is purple instead of orange. “Leak -Truth, yesnoyesnoye” sounds a little bit more mysterious and liquid, although the guitar remains heavy and some cutting edge riffs maintain the pulse and once again Boris managed to merged into one their rock and their experimental sides. “GALAXIANS” explode like a punk-rock anthem to twist into some noisy garage rock tune with some heavy metal riffs. It’s (another) crazy stuff, so it’s absolutely Boris. Read more Boris – Heavy Rocks (2011)
Aidan Baker – Lost In The Rat Maze (2011)
Aidan Baker is a Canadian musician and writer alternately based in Toronto & Berlin. He performs as a solo artist and with several groups: Nadja, Whisper Room and Arc. A classically trained multi-instrumentalist, his primary instrument is the electric guitar with which he creates music ranging from experimental/drone to ambient post-rock and contemporary classical. He has released numerous albums on labels from around the world & has authored several books of prose/poetry. Read more Aidan Baker – Lost In The Rat Maze (2011)
Sunn O))) – Monoliths and Dimensions (2009)
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=jX3EzwnFPfQ&feature=related]
Ieri povesteam de genul Drone şi trupa Fuck Buttons şi i-am amintit şi pe americanii din Sunn O))). Aceştia ne propun un experiment (şi) mai bizar, un amestec Drone cu (Black) Metal şi un nou disc tenebros şi avangardist.
Numele formaţiei vine de la amplificatoarele Sunn, produse de Sunn Musical Equipment Company (cumpărat ulterior de firma Fender şi trasă de aceştia pe „dreapta” în 2002), firmă înfiinţată de basistul Norm Sundholm şi fratele acestuia Conrad Sundholm, Norm fiind basist în formaţia The Kingsmen şi datorită succesului piesei „Luie, Luie” din 1963 trupa s-a lovit de probleme tehnice legate de volum în apariţiile live în faţa unui public tot mai numeros, deci implicit în locaţii tot mai mari (asta în loc de un scurt istoric 😀 ).
Amplificatoarele Sunn sunt folosite de nume sonore ca: The Who, The Moody Blues, Cream, Mountain, Steppenwolf, Kiss, Rush, The Melvins, Queen, The Jimi Hendrix Experience, Earth – şi ca să mai introduc un cârlig la povestea de ieri: Velvet Underground, dar evident şi de Sunn O))).
Revenind la numele trupei, scris la acest mod – Sunn O))) – reflectă logo-ul firmei de amplificatoare.
Dacă spuneam că nu sunt foarte familiarizat cu scena Electro, acum recunosc că nici Black Metal-ul nu este latura mea forte. Ei, nu-s complet cu pluta, am ascultat de s-a tocit discul „At War with Satan” al celor din Venom, Celtic Frost a fost una din trupele mele favorite multă vreme, am ascultat Sodom, Marduk, Satyricon, Mayhem, etc. Mă opresc la Mayhem, trupă cu care a colaborat solistul Attila Csihar din legendara trupă Tormentor şi care a colaborat şi cu americanii Sun O))) şi o face şi pe noul material.
Csihar a cântat pe celebrul album Mayhem „De Mysteriis Dom Sathanas”, dar şi pe „Ordo Ad Chao”, a colaborat cu Plasma Pool, Aborym, Limbonic Art, Korog, Keep Of Kalessin, Emperor, Sear Bliss, Burial Chamber Trio, Grave Temple, etc şi cu Sunn O))) pe albumele „White2” (2004), „Oracle” (2007) şi „Dømkirke” (2008). Dar nu doar Chihar contribuie la noul material, ci un şir lung de artişti: compozitorul Eyvind Kang, chitaristul Oren Ambarchi, Dylan Carlson – chitarist şi vocal în formaţia Earth, tromboniştii Julian Priester şi Stuart Dempster şi încă un şir lung de instrumentişti.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=i2cM3z_YbcM]
În ciuda acestei masive infuzii de instrumente şi instrumentişti, noul album Sunn O))) este destul de anevoios, neprietenos. N-a fost chiar o sarcină uşoară să străbat cele 4 piese ce se întind pe durata a 53 de minute.
Materialul este lent, sumbru, are prea puţine pete de culoare, progresiile sunt destul de anevoioase, rigide, zgomotele prea puţin muzicale. Vocea lui Cihar este fermă şi gravă, monologurile sale detensionează oarecum cursul macabru, dar nu reuşesc să acopere pe termen lung minimalismul şi monotonia excesivă din orchestraţii. Discul are însă şi momente bune, după mai multe ascultări găsesc puncte de sprijin, repere orientative în lumea lor întunecată, însă acomodarea este anevoioasă.
„Aghartha” cu cele 17:34 minute este prea lungă, vocea lui Cihar aminteşte de abordarea gravă al lui Milan Fras (Laibach) însă dedesubt, muzica minimalistă, extrem de abstractă şi uneori parcă fracturată nu vine în ajutorul ascultătorului. Mult mai interesantă este piesa următoare, „Big Church [Megszentségteleníthetetlenségeskedéseitekért]” în care un cor aduce o rază de lumină chiar dacă vorbim tot de o compoziţie rece. Chitara bârâie, sunetele sunt doar fâşii sonore, atmosfera este cea de filmele de groază. „Hunting & Gathering (Cydonia)” are mai multă coerenţă şi coeziune sonoră, muzicalitate, lucrurile se leagă simţibil mai bine, se completează şi dialoghează. „Alice” are 16:21 minute, un aer misterios, este un experiment mai aerisit, însă la fel de avangardist, o compoziţie interesantă, poate cea mai bună de pe acest disc.
Cum spuneam, nu este un material uşor, din punctul meu de vedere nu are vibraţia proiectului The Kilimanjaro Darkjazz Ensemble însă aici evident intervine şi subiectivismul fiecăruia din noi. „Monoliths & Dimensions” are o dimensiune aparte şi merită încercat. Cu grijă. 🙂
Nucleul de bază al trupei este format din Stephen O’Malley (implicat şi în Khanate şi Burning Witch) şi Greg Anderson (component şi-n formaţia Goatsnake).
Discografie (albume):
2000 – ØØ Void
2002 – Flight of the Behemoth
2003 – White1
2004 – White2
2005 – Black One & Solstitium Fulminate
2005 – Black One
2009 – Monoliths & Dimensions
Southern Lord Records
Stephen O’Malley
Sunn O))) LastFM
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=sKUOapQIl9w&feature=related]
Fuck Buttons – Tarot Sport (2009)
Cred că numele – pentru unii intrigant – al formaţiei, nu spune mare lucru multora. Recunosc, m-am împiedicat şi eu de ei în clasamente Indie şi Electro şi nu le-am acordat prea multă atenţie. Acum dacă pomenesc nume ca Kraftwerk, Klaus Schulze, Tangerine Dream, Robert Fripp sau Brian Eno, acestea probabil pentru cunoscători o să sune mult prea pretenţios. Cu toate acestea, Fuck Buttons fac prte din acelaşi curent Drone.
Nici eu nu le ştiu pe toate şi niciodată n-am pretins că sunt perfect sau infailibil. Kraftwerk m-au vrăjit copil fiind cu al lor „The Man-Machine”, nu tre’ să caut pe Google cine este Robert Fripp, mi-au plăcut şi Tangerine Dream şi Brian Eno este cel puţin un „tip” interesant, însă admit, în zona Electro nu mă mişc la fel de lejer, nu îmi este la fel de familiar ca sfera Rock-ului. Şi dacă tot suntem la momentul confesiunilor, săpând după rădăcinile celor din Fuck Buttons şi ce înseamnă Drone, am auzit prima oară de La Monte Thornton Young… Cum spuneam: nimeni nu este perfect, nimeni nu le ştie pe toate şi am şi eu multe goluri, lipsuri şi tot felu’ de „chestii” de recuperat. Dar dacă tot suntem la „ciudăţenii”, profit de moment şi arunc una din trupele şi piesele mele favorite…Odată şi odată o să-mi fac timp să povestesc şi despre ei. 🙂
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=_ruj8qgkV9k]
Dacă despre Rock spuneam (la modul foarte general) că-n mare parte este captarea şi degajarea de energie, cu alte genuri muzicale lucrurile stau diferit. Muzica de multe ori este un „trip” (o călătorie), induce stări, stârneşte şi stimulează imaginaţia, ne colorează momente din viaţă.
În paralel cu evoluţia, progresul omului şi al tehnologiei, evident şi muzica s-a transformat. Minimalismul – caracteristica de bază a sub-genului etichetat Drone – dincolo de căutările fireşti, este oglindă şi oarecum răspunsul la aceste schimbări. Paradoxal, evoluţia tehnologică n-a adus doar noi posibilităţi, n-a deschis doar noi orizonturi şi nu ne-a făcut viaţa „mai uşoară” ci a creat şi premiza superficialităţii. Consumatorul de „tip nou” este unul comod, superficial şi aceasta este o realitate. Minimalismul într-un anume fel răspunde acestei realităţi, satisface comoditatea auditorului însă genul, abordarea, nu poate fi redusă la atât.
Aminteam de veteranii Electro, germanii de la Kraftwerk şi muzica lor are rădăcini mult mai vechi, eu regăsesc în stilul lor matematica muzicală al lui Bach şi repetarea temelor caracteristică lui Mozart.
Muzica Drone se caracterizează prin simplitatea temelor şi repetarea, modelarea anumitor faze/teme. Plecând de la muzica clasică, experimentele sonore a lui La Monte Thornton Young pe cont propriu apoi prin colectivul creat de el şi denumit Theater of Eternal Music, experimentul avangardist a atras o serie de artişti, muzicieni, pictori, poeţi, dar şi matematicieni: Marian Zazeela, Tony Conrad, Angus MacLise, Terry Jennings, John Cale, Billy Name, Jon Hassell, Alex Dea, Pauline Oliveros, Eliane Radigue, Charlemagne Palestine, Yoshi Wada, Phill Niblock, etc.
Un astfel de experiment sonor elocvent este piesa „Heroin” de pe primul album Velvet Underground din 1967.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=nJNMnBhf-Ds]
Experimente Drone s-au făcut în muzica clasică, în Jazz şi-n Rock, dar oarecum firesc, cele mai multe s-au făcut în zona muzicii electronice: Kraftwerk, Klaus Schulze, Tangerine Dream, Roxy Music, Cocteau Twins, Coil, My Bloody Valentine, Slowdive, The Jesus and Mary Chain, Ride, Loop, Brian Eno, Sonic Youth, The Dead C, Pelt, Charalambides, Sunroof!, Sunn O))) etc.
Pe această linie vin şi duo-ul Fuck Buttons înfiinţaţi în 2004 la Bristol de către Andrew Hung şi Benjamin John Power.
Hung aduce cu el în proiect influenţe Acid Techno şi Aphex Twin iar Power este fan al unor trupe Post-Rock ca Mogwai.
Albumul lor de debut din 2008, „Street Horrrsing” a fost foarte bine primit atât de public cât şi de critică şi este ceea ce vă spuneam: o călătorie sonoră, un experiment şi o experienţă.
Fuck Buttons Site oficial
Fuck Buttons Blog
Fuck Buttons MySpace
Fuck Buttons LastFm
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=4ph8z8-RCGs&feature=related]
Pe 14 octombrie 2009 este lansat al doilea album, „Tarot Sport” care continuă călătoria cu încă 7 piese ce cumulat ne oferă aproape o oră de muzică. Cu excepţia a două piese de circa 4 minute (Rough Steez şi Phantom Limb), celelalte piese trec fiecare de 10 minute.
„Surf Solar” are un puls captivant; „Rough Steez” modelează tonuri alungite, mai grave şi zgomote Industriale; „The Lisbon Maru” începe cu o atmosferă senină ca ritmurile să crească exponenţial şi piesa să prindă viaţă şi puls ca un răsărit de soare sau o trezire lentă; „Olympians” are ritmuri şi mai alerte, sunete deschise şi alungite, modelate cu culoare; „Phantom Limb” revine la experimentele minimaliste construite din şi prin sunete; „Space Mountain” este o construcţie aerisită pe ritmuri dansante, accentuate cu aceleaşi teme repetate, alungite şi modelate şi-n final „Flight of the Feathered Serpent” închide materialul într-un tempo alert, contrastant cu temele oarecum lente, pufoase ca nişte nori.
Este un material compact, cursiv, cu puls şi culoare, te prinde din mers şi ca un val, te poartă de la un capăt la celălalt.
Pentru mine a fost o călătorie plăcută, o experienţă interesantă şi relaxantă, la a doua, a treia ascultare temele devin familiare. 🙂
Şi de această dată, discul a fost bine primit, în clasamentul Urban 75 a terminat anul pe prima poziţie, în Gigwise pe 3, în Drowned In Sound pe 5, în New Musical Express şi Mojo pe locul 8, în clasamentul Pitchfork pe 11 şi în Q Magazine pe poziţia 30.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=OFbE3lHTcuo&feature=related]
