N-am luat-o total razna, nu o să vorbesc de Albă Ca Zăpada nici în ruptul capului!
Am tresărit când am văzut că urmează să fie lansat un nou album Helmet, apoi mi-am amintit de ultimu’ Disturbed şi i-am dat play cu oarecare emoţii. Nu o fi un nou „Meantime” – sau „Betty”, albumul care parcă-mi place cel mai mult -, dar „Seeing Eye Dog” este un disc excelent.
Page Hamilton (50 de ani) ştie să compună riff-uri cu greutate, are o voce puternică, impunătoare, şi-a creat un sound inconfundabil şi de fiecare dată încearcă câte ceva cu care îşi face discurile de ascultat. Are un filon solid de Hardcore, are reminiscenţe Post-Grunge, ne serveşte un Rock modern, Metal Alternativ în sensul cel mai pozitiv al etichetei, nu inventează, dar experimentează şi face muzica extrem de funcţională, eficientă.
Şi un lucru mai rar în zilele noastre: nu are timpi morţi, umplutură. Nici piese, nici teme. Discul are un puls extrem de bun, curge firesc, piesele, temele se succed natural.
„Doar” 10 piese, dar fără cusur, nu face rabat de la calitate.
Hamilton a surprins în 1992 cu amintitul „Meantime”, al doilea album Helmet după debutul cu „Strap It On” (1990), dar primul scos la un label major (Interscope) şi disc care i-a adus şi recunoştinţă şi vânzări de peste un milion de copii. Clipul „Unsung” a făcut ravagii la aceea vreme pe eMpTyVee…
„Betty” (1994) n-a mai fost la fel de bine primit cu toate că este un disc cel puţin la fel de temerar, cu toate acestea a urcat în Billboard 200 până pe poziţia 45, dar vânzările au scăzut sub 300 de mii de exemplare.
Lucrurile au evoluat din punct de vedere comercial şi mai rău cu „Aftertaste” din 1997, vânzările au scăzut la circa 170 de mii de exemplare şi la capătul turneului din 1998 Hamilton decide să pună punct trupei, după cum a spus-o chiar el: „după 9 ani, 1600 concerte, 5 albume, nu mai puteau să se privească unul pe celălalt în ochi.”
În anii care au urmat Hamilton participă la producţia şi scrierea unor coloane sonore pentru filme, o perioadă cântă alături de David Bowie ca-n 2004 să înceapă un nou proiect alături de John Tempesta (ex-Testament şi White Zombie). Acest proiect în final s-a transformat în reuniunea Helmet şi s-a născut albumul „Size Matters” lansat în acelaşi an.
În 2006 este scos albumul „Monochrome” şi în data de 7 septembrie urmează să fie lansat acest nou „Seeing Eye Dog”. Read more Helmet – Seeing Eye Dog (2010)
cronică de disc
Disturbed – Asylum (2010)
Probabil sunt destul de mulţi cei care aşteaptă cu sufletul la gură noul produs Disturbed ce urmează să fie lansat oficial în data de 31 august. Ştiu, mă vor înjura din nou toţi „roacării” conservatori, „Asylum” este un disc ok sau putea fi un album bun dacă era scos undeva la sfârşitul anilor ’80, începutul anilor ’90. De la primele până la ultimele acorduri sună ca discurile Heavy/Thrash ale acelor vremuri, mi-a venit în cap numele celor din Testament, excepţie face doar abordarea mai hardcore/post grunge/hip hop/etc al solistului David Draiman, sound-ul mai modern, folosirea subtilă a unor mici coloraturi de sintetizatoare, clape. Disturbed nu mai au nici prospeţimea, nici forţa de pe „The Sickness”, în fapt, de la disc la disc aceste elemente s-au estompat, s-au risipit treptat. Succesul pomenitului album de debut din 2000 probabil i-a împins conştient sau nu spre zona tot mai convenţională în dorinţa de a păstra sau mării succesul, dar – evident – lucrurile au „evoluat” fix pe dos şi vânzările au scăzut direct proporţional. Şi mi-a mai năzărit o paralelă, cea cu Godsmack (trupă ceva mai inspirată, dar cu care tinde să semene tot mai mult Disturbed) şi mă întreb dacă nu mediocritatea şi lipsa de personalitate, ce altceva te poate motiva în a-ţi dorii să fi Metallica 2, 3 sau 1794 în 2010?
Şi dacă mă gândesc mai bine, cu „Stupify” Disturbed se încadrează perfect Read more Disturbed – Asylum (2010)
Pansament. Pentru portofel. Portofelul meu.
La 20 de ani de la intrarea noastră-n sistemu’ „liber”, m-am dumirit şi „io” la ce poate fi bun un card bancar, care-i treaba cu capitalismul, acum când nici coliva n-a mai rămas din ea…
Şi – m-am gândit bine – dacă nici moca n-a vrut nimeni muzica mea (exagerez!), poate vrea totuşi cineva pe bani. Sau să facă donaţii pur şi simplu. 😀
Bănuiesc că nu o să-mi plătesc ratele la bancă – bat executorii la uşă, n-o să-mi trimit copilul la grădi, ba, cred că nici de o ciungă nu-mi iese, în schimb acum pot fi ascultate gratuit în condiţii bune şi la calitate maximă atât piese vechi cu trupele mele Pansament şi Nation’s Slum, cât şi piese noi şi – contra cost 😀 – pot fi descărcate albumele sau piesele separat.
Din toate site-urile dedicate muzicii şi muzicienilor, oferta Bandcamp bate tot la distanţă. Şi e gratuit, n-are reclame, etc. Ptu, să nu-l deochi!
Nu ştiu dacă unul din prietenii mei are sau nu dreptate, dar Read more Pansament. Pentru portofel. Portofelul meu.
Murderdolls – Women and Children Last (2010)
În sfârşit un disc care sună bine de cum începe! (Şi sună bine cap-coadă!) Au trecut opt ani de la debutul cu „Beyond the Valley of the Murderdolls” şi acest al doilea material de studio s-a lăsat aşteptat cam mult, dar se pare că a meritat. Discul care are titlul cu referinţă directă la clasicul Van Halen „Woman and Children First” (1980) sună mai de grabă ca un Marilyn Manson dezbrăcat de mantaua industrial şi împins în zona extrem metalică a Rock’N’Roll-ului. Horror Punk cum spun criticii. 🙂 Ascultând piese ca „Nowhere” sau „Summertime Suicide” mi-am amintit şi de probabil cel mai bun moment al celor din Motley Crue „Generation Swine” (1997).
Murderdolls practică un Punk’N’Roll simplu, minimalist, dezbrăcat la esenţă, dar de impact, vânjos, au melodii lipicioase şi riff-uri făţoase, o combinaţie letală.
Trupa lui Joseph Poole (aka. Wednesday 13) şi al lui Nathan Jonas Jordison – el fiind baterist şi cel numerotat #1 în trupa Slipknot – a făcut furori la debutul din 2002.
Proiectul a plecat ca o colaborare colaterală între Jordison – prestând la chitară – şi Tripp Eisen – chitară, voce -, aceştia întâlnindu-se în cadrul turneului Ozzfest în 2001, Jordison fiind în promovarea albumului „Iowa” cu Slipknot, Eisen cu gaşca s-a Static-X. Iniţial au denumit proiectul The Rejects ca ulterior să schimbe numele în Murderdolls. Jordison l-a recrutat pe Wednesday 13 din trupa Frankenstein Drag Queens from Planet 13 la bas ca apoi să fie trecut la microfon şi a fost adus Ben Graves la tobe şi-n final Eric Griffin (ex- Synical) la bas.
Trupa a semnat cu Roadrunner Records şi-n 2002 este lansat EP-ul „Right to Remain Violent” ca în data de 20 august să fie lansat şi albumul de debut.
Gaşca a concertat şi a parcurs câteva turnee de promovare până pe 17 ianuarie 2004, moment după care Jordison şi-a concentrat atenţia şi energia asupra trupei de bază, Slipknot.
Trupa a fost promovată – evident – ca un proiect colateral Slipknot/Static-X, dar Read more Murderdolls – Women and Children Last (2010)
Eels – Tomorrow Morning (2010)
Everett a apăsat pe acceleraţie. Trilogia formată din „Hombre Lobo” (2 iunie 2009), „End Times” (19 ianuarie 2010) şi „Tomorrow Morning” (17 august 2010) s-a închis cu acest ultim material.
Din capul locului precizez că noul disc este probabil cel mai bun din cele trei însă – din păcate – rămâne mult în urma sonorităţilor cu care „unchiul” E m-a cucerit la mijlocul anilor ’90, începutul anilor 2000 şi mă refer aici la albumele Beautiful Freak (1996), Electro-Shock Blues (1998), Daisies of the Galaxy (2000) si Souljacker (2001) despre care am scris pe larg în ianuarie anul acesta: Eels – de la „Beautiful Freaks” la „Blinking Lights…” .
Din 2005, de la „Blinking Lights and Other Revelations” Everett a cotit-o spre o zonă Indie presărată cu nuanţe Blues, Folk şi Country şi a lăsat în urmă experimentele, sonorităţile bizare, au dispărut chitarele distorsionate, ritmurile mai incisive, dar odată cu ele s-au dus şi notele care-l distingeau pe E de restul masei inodor-incolore Indie. Decât lălăielile acustice, mult-mult mai incitant a fost proiectul MC Honky şi albumul „I Am the Messiah” din 2002…
Pe acest „Tomorrow Morning” E face un efort să readucă ceva din farmecul, şarmul de odinioară, a reuşit să compună piese mult mai convingătoare şi le-a presărat şi cu mici picanterii sonore, s-a mai „jucat” puţin şi cu sunetele neconvenţionale. Poate nu mai are nici pofta, nici motivaţia din anii ’90, deh, la dracu! îmbătrânim toţi! – dar vis a vis de ce se întâmplă în ultimii 2-3 ani pe segmentul Indie, cum mişcarea de garaj a devenit produs de duzină, pieptănat şi ambalat „comestibil”, E măcar ştie să scrie piese, are texte amar-amuzante – mature ce-i drept şi poate fără rezonanţă la puştii emo… – şi ştie să creeze atmosferă, muzica lui încă mai are farmec, se aşterne cumva plăcut şi se lasă ascultată.
Avem 12 piese (plus intro-ul „In Gratitude for This Magnificent Day” şi intermezzo-ul „After the Earthquake” ) şi un bonus EP cu încă 4 piese. Majoritatea pieselor sunt lente sau într-un ritm moderat-mediu, excepţiile nu sunt nici ele explozive, de exemplu „Looking Up” Read more Eels – Tomorrow Morning (2010)
Cop Shoot Cop – Release (1994)
Cop Shoot Cop – Site Oficial
Cop Shoot Cop – Pagină MySpace
Cop Shoot Cop – Pagină LastFM
The Tod Hole – Siteul lui Tod Ashley
Fac o excepţie de la regulă – de parcă aş avea aşa ceva – şi azi bag la rotisor un disc scos cu şaisprezece ani în urmă. N-am numărat la mustaţă, dar am, am ascultat vreo 220 de albume noi despre care n-am scris, produse lansate anul acesta şi calitatea, conţinutul lor nu rezervă nici surprize prea mari şi-n multe cazuri nici măcar un fior mic nu generează, este dezolantă mediocritatea în care mulţi artişti şi mult trupe se zbat şi se complac.
Acest „Release” lansat de Interscope în septembrie 1994 este – din păcate – ultimul album semnat Cop Shoot Cop şi cele 50 de minute de muzică – şi spun muzică fără nici o exagerare – pe mine m-au influenţat în mod determinant în anii care au urmat. După ce am plimbat prin player zilele acestea noile discuri semnate Arcade Fire, Black Vailed Brides, Eyes Set To Kill, Interpol, LCD Soundsystem, Project Pitchfork, Orange Sector, Liars, Blind Guardian, Izzy Stradlin, Klaxons şi alte câteva nume, mi-am amintit de CSC şi mi s-a făcut o poftă nebună să reascult acest „Release”.
N-am mai pus discul acesta de 3-4 ani, dar sună la fel de proaspăt şi convingător ca acum 14-15 ani când l-am ascultat pentru prima oară.
CSC a fost una din sutele de trupe creative din undergroundul newyorkez care din nefericire n-a reuşit să iasă din zona semiobscură. Neşansa lor s-a numit Grunge şi… show business. Cu toate că posturi de radio independente – mai ales cele studenţeşti – le-au difuzat piesele, au avut şansa de a-l însoţii şi pe Iggy Pop într-un turneu şi chiar şi MTV-ul a difuzat – cei drept rar – clipul piesei „$10 Bill”, după doar patru albume şi şase ani de activitate, gaşca s-a dizolvat.
Trupa a fost înfiinţată în 1987 de basist/vocalul Tod Ashley (aka Tod A.), clăpar/sampleristul David Ouimet şi baterist/percuţionistul Phil Puleo care în setul tradiţional de tobe încorpora şi diferite obiecte – predominant metalice – pentru a obţine sunete percutante, deosebite. În această formulă este scos primul EP „Headkick Facsimile” în 1989 de o casă de discuri obscură din Japonia (discul fiind re-editat în 1994).
Trupa abordează un Rock Industrial experimental, uneori cu sonorităţi destul de bizare ce amintesc pe alocuri de Crass şi alte experimente avangardiste.
Găştii se alătură încă un samplerist – Jim Coleman şi încă un basist – Jack Natz şi în această formulă este imprimat şi lansat albumul de debut „Consumer Revolt” în 1990, un material destul de „ciudat”, un experiment Rock cu note avangardiste şi sonorităţi industriale.
Fără David Outimet este scos un an mai târziu albumul „White Noise”, material care rămâne în zona experimentală însă elementele Rock (muzicale) îşi fac mai mult loc, echilibrul între avangardismul bizar şi construcţiile tradiţionale face materialul mult mai ascultabil şi percutant.
În 1993 este lansat „Ask Questions Later” materialul care cristalizează stilul, abordarea trupei şi atrage atenţia asupra lor şi din partea unui public mai larg şi mai puţin exclusivist. Cvartetul fără chitarist – şi evident fără solo-uri de chitară 😀 – şi cu două chitare bas au creat un sunet gros, pregnant, samplerele şi tobele colorate completând perfect peisajul sonor. Faţă de multe alte găşti din zona experimental-industrială, CSC au incorporat formule tradiţionale Rock, dar şi elemente Jazz/Swing şi au reuşit să construiască teme memorabile, piese pregnante cu iz de imnuri Rock.
Trupa lui Devin Townsend – Stapping Young Lad – pe albumul din 1997 „City” a prelucrat piesa „Room 429″ de pe „Ask Questions Later”. De altfel câte o piesă CPC a fost strecurată şi pe coloanele sonore ale filmelor Johnny Mnemonic şi So Fucking What.
În 1994 este lansat ultimul album CSC: „Release”. Spre surprinderea fanilor Read more Cop Shoot Cop – Release (1994)
Absolace – resolve[d] (2010)
Săpând după ceva interesant am găsit acest „resolve[d]” semnat Absolace. Cu toate că-mi amintesc de o grămadă de „chestii”, nu seamănă concret cu nimic, totuşi dacă ar fi să pomenesc nume aş spune Tool/A Perfect Circle şi Alice In Chains iar ce fac cei patru se încadrează în zona Progresiv/Experimentală a muzicii Rock/Metal.
Anul acesta i-am descoperit pe Orphaned Land trupă din Izrael care ne-a şi vizitat şi au cântat în cadrul festivalului Sonisphere, am avut o formaţie din Cairo – Destiny In Chains – , din Chile au „aterizat” Industrial Company Inc. , D’espairsRay ne-au introdus în lumea samurailor Rock şi am avut o mică revelaţie cu Apollo 18 din Republica Coreea.
Absolace sunt o gaşcă din Dubai, Emiratele Arabe. 🙂
Acest detaliu exotic evident mi-a sporit curiozitatea, dar dincolo de acest aspect ce fac Absolace şi acest „resolve[d]”, albumul lor de debut, merită toată atenţia.
Trupa îi are în centru pe bateristul Greg Cargopoulos şi chitaristul Jack Skinner. Greg a cântat la chitară, bas şi la tobe în diferite trupe din Dubai, concerte la care ca spectator a participat şi Jack. În 2006 Greg pleacă în Australia pentru a se alătura formaţiei Percuto şi la revenirea în Dubai în 2007 începe colaborarea cu Jack şi astfel pun bazele formaţiei Absolace. Experienţa bogată acumulată de Greg în cântările live este complementată de interesul lui Jack în muzica Jazz şi ce-i uneşte pe cei doi este pasiunea pentru acelaşi gen de Rock/Metal progresiv, experimental. Lor li se alătură un amic din copilărie al lui Greg, Kyle Roberts, un producător muzical cu experienţă şi tot odată clăpar şi dezvoltator de plug-in-uri audio, sound-designer şi samplerist. Componenţa trupei este completă cu cooptarea vocalului Nadim Jamal, „importat” din Beirut, Liban.
Lucrul la album începe în septembrie 2008 cu imprimarea tobelor şi adăugarea la acestea a clapelor şi samplerelor de către Roberts care are o experienţă vastă şi-n post-procesare, producţie şi compunerea de coloane sonore. În paralel Nadim scrie versurile şi îşi construieşte partiturile vocale, abordarea s-a fiind influenţată primordial de artiştii din zona Seattle şi în primul rând de Alice In Chains iar textele sale dezbat subiecte predominant legate de relaţii dificile, conflicte interumane, subiecte bazate pe experienţa personală.
Imprimările finalizate în 2009 iau calea Suediei unde-n celebrul Fascination Street Studio din Orebro, cunoscutul producător Jens Bogren (între multe alte materiale el este cel care a mixat şi ultimul material semnat Soilwork „The Panic Broadcast”) pentru a da „faţa” finală a materialului.
În 2010 formaţiei s-a alăturat şi Read more Absolace – resolve[d] (2010)
Accept – Blood Of The Nations (2010)
În anii ’80 erau la modă compilaţiile Heavy Metal mai ales cele scoase de case de discuri germane. Pe o astfel de compilaţie i-am cunoscut pe Accept cu uraganicul „Fast As A Shark” extras de pe albumul „Restless and Wild” din 1982 – pare că a trecut o eternitate de atunci! – şi ulterior am pus mâna şi pe vinilul „Balls to the Wall” (1983), un disc clasic care la aceea vreme s-a lipit de pick-up-ul meu.
„Metal Heart”-ul din 1985 în ciuda faptului că a fost larg aclamat nu m-a mai marcat atât de mult, mai mult mi-a plăcut următorul album, „Russian Roulette” din 1986, un alt disc pe care l-am avut pe vinil şi l-am ascultat până a pârâit.
Peter Baltes (bas) şi Wolf Hoffmann (chitară) au devenit tot mai interesaţi de scena şi piaţa americană petrecând tot mai mult timp în State şi departe de Germania şi restul formaţiei şi astfel, inevitabil s-a produs ruptara în urma căreia solistul Udo Dirkschneider şi-a format propriul grup denumit U.D.O. şi-n 1987 lansează şi primul său album „Animal House”.
Accept revin cu solistul american David Reece (ex-Dare Force) şi albumul „Eat the Heat” în 1989, disc de pe care merită pomenită piesa „Generation Clash”. Lucrurile însă n-au mers prea bine pentru trupă şi la sfârşitul anului anulează turneul şi trupa îşi suspendă activitatea.
După discuţii prelungite cu Udo, părţile cad de acord pentru o reuniune în formula originală şi în 1993 este scos noul disc „Objection Overruled”, urmat de „Death Row” în 1994 şi de „Predator” în 1996. Trupa însă părea tot mai obosită şi Udo decide să părăsească din nou formaţia.
În 2005 trupa a cântat câteva spectacole împreună în formula clasică, dar Udo a declarat ferm că nu se pune problema să lucreze la piese noi împreună fiindcă în aprecierea s-a mai mult ar strica decât ar putea adăuga la ceea ce au creat deja împreună şi sincer, cred că aici Udo a avut mare dreptate.
Însă-n 2009 au apărut zvonurile despre un nou album Accept şi pentru a doua oară în istoria trupei pentru Udo s-a găsit un înlocuitor în persoana lui Mark Tornillo (ex- TT Quick).
N-am aplecat urechile la cele povestite de cei care au văzut noul Accept la Sonisphere, dar recunosc, m-am apropriat cu rezerve de „Blood of the Nations”. Read more Accept – Blood Of The Nations (2010)
Dansu’ Pinguinului?
Zilele toride din ultima vreme m-au băgat şi pe mine-n focuri ca să mă exprim astfel. Cum am săpat prin arhiva de lucru am găsit imprimările unui proiect pus în mişcare (şi apoi la sertar) în 2006. Proiectul s-a numit VEŞTI PROASTE şi albumul pe care-l pregăteam „Perfect Perisabil”. Am imprimat şi vocea atunci la 11 piese, dar am fost profund nemulţumit de rezultat, în mare parte acesta a şi fost motivul pentru care am abandonat proiectul.
Dar să revin! Imaginea unui Bucureşti în flăcări îmi tot apare şi revine de ceva vreme, acum trei zile m-am decis şi am şi „făcut” o piesă nouă: Bucharest Burning [Anthem].
Acum ştim cu toţii ce s-a întâmplat la Maternitatea Giuleşti şi mi-am exprimat şi părerea pe subiect, atât ieri (Bileţelul de adio), cât şi azi (Jelitu). Mă uit pe geam şi nu văd încă fum nici dinspre Cotroceni, nici din direcţia Pieţei Victoria şi nu arde nici Casa Poporului. Şi apropo de tot felu’ de petiţii şi cererea unei Zile de Doliu Naţional, sunt de acord cu o zi de Doliu Naţional dacă căsăpim în sfârşit preşedintele, guvernul şi măcar 75% din actuala clasă politică. Dacă în continuare numai ne văicărim şi jelim, merităm din plin tot ce se întâmplă. Petiţiile sunt pentru oameni cu prea mult timp liber şi prea puţin curaj. Şi cum spunea tatăl unuia din bebeluşii arşi: să-i ardem puţin. De acord. Da’ de ce numai puţin?! 80% zic eu că ar fi un procent rezonabil…. Dacă scapă, scapă… Îi împuşcăm.
Se aud în schimb manele de la vecin. Şi tare mă tem că la pomana de 40 de zile a bebeluşilor decedaţi vom ţopăii beţi tot pe… Dansu’ Pinguinului….
Peste toată vălmăşeala aceasta se suprapune realitatea (sau nebunia?) cotidiană. Frunza drept brand, banii azvârliţi pe geam – mai exact deturnaţi -, incompetenţa, nesimţirea, nepăsarea… Nu de brand nou, ci de conducători noi avem nevoie şi eu – nu trag semnalul – ci încă o dată: dau semnalul! 👿
Mazăre şi Năstase zic că fetele frumoase ar fi brand-ul potrivit. Nu zic nu, dar fete frumoase sunt şi-n Cehia, Polonia, Ungaria, Moldova, Ucraina…
În fine! Nu e „Dansul Pinguinului”, ci „Bucharest Burning”, nu e Read more Dansu’ Pinguinului?
Filter – The Trouble With Angels (2010)
Filter – Site Oficial
Filter – Pagină MySpace
Patrick după lansarea remixului la albumul „Anthems for the Damned” (2008) „Remixes for the Damned” de acum doi ani, ne-a promis un nou material cât de rapid şi tot odată o întoarcere la sonorităţile mai grave, mai agresive, mai industriale ale primelor albume. Am vorbit atunci pe larg despre FILTER.
Anul trecut ne-a delectat cu un „Happy Together” strecurat pe coloana sonoră a filmului „Stepfather” şi mâine oficial se lansează noul album: „The Trouble With Angels”.
Pe lângă Richard Patrick – voce, chitară şi bateristul Mika Fineo alăturat proiectului din 2008, au sosit anul acesta chitaristul Rob Patterson (a cântat live cu cei din Korn şi a trecut şi prin Fear Factory) şi basistul Phil Buckman (ex-Tribal Sex Cult).
De cum începe discul cu primele acorduri ale primului extras single „The Inevitable Relapse” este evident că Patrick nu ne-a amăgit/păcălit cum foarte mulţi artişti o fac şi noul disc este întradevăr o întoarcere lo sonorităţile zgomotoase de la începuturile trupei, are un groove sănătos şi este acel Filter de care de ceva ani îmi era dor şi – sincer – mi-am luat gândul de la el. Read more Filter – The Trouble With Angels (2010)
