(sau Jurnal de peste bord)

Oamenii sunt ca peştii în ocean: azi ies aici, mâine acolo. Valurile vin, te aruncă, nu te poţi opune tot timpul şi uneori dacă opui rezistenţă nu faci altceva decât să te juleşti mai rău. După furtuni uneori peştişorii

şi uneori reuşesc să se întoarcă-n mare.

Am plecat din Bucureşti-ul încins vineri, 6 iunie la ora 15.30 şi am lăsat în urmă

pentru a descoperii lumea necunoscută a

La 17.23 am trecut vama de la Ruse şi ne-am început incursiunea în Bulgaria. Fete la produs la tot pasul în peisajul arid, uşor sălbatic şi parcă abandonat. O tranziţie de cel mult patru ore s-a transformat într-o învârteală în cercuri şi GPS-ul nu i-a folosit la mai nimic conducătorului. Ideea era să traversăm ţara castraveţilor muraţi pe lumina zilei, dar n-a fost să fie, am ajuns la graniţa cu Turcia abia la miezul nopţii.
4 adulţi şi 3 copii într-un Renault pentru un drum de 1500 km nu este cea mai bună soluţie. Nici să pleci în concediu cu oameni cu care nu ai mare lucru sau nimic în comun nu este cea mai fericită idee, dar cum nu eu planificasem şi organizasem această vacanţă, am hotărât să mă relaxez şi să las lucrurile să se desfăşoare după voie.  🙂
Diferenţa dintre drumurile măcinate din Bulgaria şi şoseaua în lucru din Turcia care traversează ţara de la Nord la Sud, este fabuloasă. Cu toate că autostrada este încă în lucru în multe porţiuni, parcă zburam. O porţinune de drum am mers din greşeală pe sens invers, dar ne fiind la aceea oră trafic, am scăpat…ha ha ha! Peisajul este fascinant, chiar dacă sunt tentat ca la anul să optez pentru zborul cu avionul, aş vrea să mai traversez Turcia măcar o dată cu maşina, pe îndelete, să mă opresc, să fac poze, să adulmec lanurile în flăcări de

Am ajuns la prima destinaţie de o zi, hotelul de trei stele, Club Hotel Sunbel din Kemer, Beldibi, sâmbăta, 6 iunie la prânz.
Fac o paranteză şi dau un pont: am făcut 10 ani de rusă la şcoală, da’ nu s-a lipit mai nimic de mine. Dacă în locul profei scârboase care ne ţinea numai în note de 3 şi 4 din cele 10 posibile pe vremea mea, aduceau rusoaicele care populează Kemerul, acum citeam Tolstoy şi Dostoiesky în original. Jur. După gaz, arma numărul doi al Kremlinului sunt fetele: te predai necondiţionat şi dacă nu înţelegi nimic din ce-ţi spun. Şi sunt determinate, nonşalante, n-au nici reţineri, nici prejudecăţi. Ideea e, după două-trei zile mi-am amintit şi ce nu învăţasem la şcoală să spun în rusă…ha ha ha! 😛 Mă pun de la poziţia “cu burta la soare” la “cu burta pe carte” şi până la anu’, promit să mă pun la punct! Ia ne panemaiu parusci… Mi nea zavut Attila, cac tibea zavut? Ocen crasnaia… Spasiva… Dobrei uter, Dasvidania, Dobrei vecer… Haraso! Ia liubiu! Davai jos textila! 😛 Ha ha ha! 😛 Să nu credeţi că toate fetele au nume de Olga sau Nataşa! Nu, am descoperit nu doar că sunt frumoase, dar am descoperit şi nume frumoase: Palima. 🙂
Acum pontul: dacă vrei să te distrezi, uită de patru şi de cinci stele, mergi la trei. Sunbel este un hotel elegant, curat, aer-condiţionat, piscină, terasă, ponton propriu, mâncarea a fost bună şi băutura a curs. Treaba asta cu all-inclusive este genială. Şi turcii s-au dovedit gazde ideale. Nu ştiu de unde-i vorba „cum e turcul, şi pistolul”, da’ vă zic eu, merge ca uns pistolul şi trage la fix.
Sunt două „chestii” cu uşor minus: plaja este pietroasă, soarele nu răsare sau apune în mare ci de după munţi. Atât. Am rămas cu gura căscată:

Mai e o chestie: la Göynük de exemplu, hotelurile deţin şi plajele, sau cum a fost şi la Greenwood, al doilea hotel la care am stat 10 zile, avea o bucată de plajă chiar dacă hotelul nu era amplasat pe plajă ci peste drum. Problema e că nu poţi face plimbări pe plajă fiindcă la majoritatea hotelurilor sunt agenţi de pază care te întorc din drum… Mai scapi dimineaţa, dar trebui să ieşi tot pe unde ai intrat – respectiv la hotelul de care aparţii – fiecare hotel te “dotează”/însemnează cu o brăţară de o culoare specifică. La Göynük există doar 3 locuri pe unde poţi ajunge pe plajă, restul intrărilor fiind prin hotelurile aflate pe plajă şi astfel inaccesibile celor din exterior.

Atenţie la acest detaliu, în Göynük dacă hotelul nu are plajă proprie rişti să nu vezi marea şi să nu apuci să faci baie în ea!

(Prima zi)

N-am avut stare, am intrat repede-n marea de un albastru fascinant, am înotat, m-am plimbat, am băut o grămadă de bere, am făcut fotografii,

A doua zi dimineaţă m-am trezit la cinci şi

fază cu fază, moment cu moment, plus am dat şi peste o gaşcă de ruşi cu o „butelcă” de 10 litri de whiskey pe ponton. Chefuiau…de zori. 😛

După micul dejun ne-am luat tălpiţele şi ne-am mutat cu 5 km mai încolo, la destinaţia finală a vacanţei, Greenwood Resort Hotel din Kemer, Göynük.
La patru stele daţi de familişti, copii şi de mai mulţi pensionari, mai puţini petrecăreţi. Ruşii domină spaţiul şi aici, apoi urmează polonezii, turcii şi englezii. Faţă de „tradiţionalul” nostru Kuşadasi, nici urmă de co-naţionali, fapt ce face toţi banii. Am dat totuşi peste două fete de peste Prut care lucrau

una din ele, Ina se ocupa de copii dar erau şi câţiva angajaţi turci care mai rupeau o vorbă-două în româneşte, alţii ne rugau să-i învăţăm câteva fraze în ideea că o să le mai vină clienţi români. Turcii sunt oameni frumoşi şi la propriu şi la figurat, sunt extrem de amabili şi nu de dragul banilor, sunt prietenoşi din fire. Kadir şi Celal sunt doar doi dintre băieţii care ne-au servit impecabil şi cu care m-am împrietenit aproape instantaneu.
La patru stele mâncarea este mult mai diversificată, la fel şi băutura – seară de seară am turnat în mine cât whiskey a încăput – hotelul este înconjurat de o grădină minunată şi îngrijită, piscina mare are 2 tobogane şi în spate este o piscină pentru copii, teren de tenis şi volei, seră şi mini-zoo, alei cu multe flori, palmieri, „boscheţi” de dafini, portocali… un colţ de Paradis.
Ştiam că la Göynük (Kemer) se întâlneşte

şi pe lângă amintirile vagi de geografie din şcoală, m-am uitat şi pe Google Earth unde urma să mă duc, dar nimic nu se compară cu ce te izbeşte la faţa locului. Dacă-mi mai spune cineva că turismul nostru este potent, că avem şi mare şi munte, am să-i râd în faţă. Ei le au la un loc. Nu se poate vedea în poze, nu am cuvinte să povestesc, e ca şi cum în gara din Predeal pe peron ar fi palmieri şi ar începe marea. Sus, în vârful munţilor era încă zăpadă şi se schia, sunt râuri şi pe canionul din Kemer se face drafting, în larg sunt delfini, se fac „excursii” cu barca cu motor la 20-25 euro (se poate negocia ca aproape orice în Turcia) de persoană, inclus cu o incursiune şi în peşterile în care se poate înota. Pe plajă era o firmă ce oferea tot felul de distracţii acvatice de la deja tradiţională banană la plimbări cu paraşuta. 🙂
Faţă de Beldibi, pietrele de pe plajă sunt mult mai mărunte, dar tot departe de nisipul cu care asimilam eu plaja. Cu toate acestea, după ora 10 nu poţi călca pe plajă fără încălţăminte: ard pietrele ca plita. Pietrele sunt superb colorate, şlefuite în forme frumoase, am cules câteva kilograme… ha ha ha! 😛
Kemer se numea Eski Köy (Satul Vechi) şi în anii ’80 cu un împrumut de la Banca Mondială Guvernul Turc a investit masiv în zonă, s-a construit drumul şi au răsărit hotelurile, transformând micul district compus din 4 oraşe: Beldibi, Çamyuva, Göynük şi Tekirova şi 4 sate: Beycik, Kuzdere, Ovacık şi Ulupınar, în Riviera Turcească.
Noi ne-am procurat biletele printr-o agenţie locală, Madhotels şi fiindcă am făcut rezervările din luna martie, am beneficiat şi de o super reducere, oricum, biletele au costat cu cel puţin 50% mai puţin decât printr-o agenţie românească şi garantat cu banii aceştia nu rezistam nici cinci zile la Vama Veche şi în nici un caz la condiţiile găsite la Greenwood şi nu cu băutura şi mâncarea inclusă. La bufetul de la piscină şi la cel de pe plajă găseai ceva de ronţăit şi între cele trei mese copioase la care te serveai cu ce-ţi pofteau ochii de la salate şi fructe până la preparate tradiţionale, mâncare gătită de tot felul şi prăjituri. La fel, de băut, aveai la dispoziţie o gamă largă de sucuri, apă, cafea şi whisky, gin, votcă, bere Tuborg şi vin roşu şi alb de la 10 dimineaţa până la miezul nopţii, barmanii îţi preparau şi coctailuri fără nicio problemă şi puteai să bei cât te ţineau genunchii şi mult peste.
Cum spuneam, personalul extrem de amabil şi prietenos, sunt animatori atât pentru divertismentul adulţilor, cât şi special pentru copii. De la 10 dimineaţa se organizau partide de volei în apă şi pe nisip, la fel şi program de gimnastică acvatică şi de relaxare şi întreţinere iar pentru copii exista pe lângă piscină un loc de joacă amenajat, se ocupau două fete de ei, desenau, se jucau, pictau feţele copiilor, etc şi seara se organiza un mini-disco pentru cei mici urmat de un program pentru adulţi. Angajaţii au salarii foarte mici, în jur de 300-350 euro şi erau amplasate „tip boxuri” la tot pasul pentru toate categoriile de angajaţi. Muncesc foarte mult: 15 ore pe zi cu o zi liberă la 7…
În holul hotelului sunt câteva magazine, internet wireless, centru de închiriat maşini şi motoare, sală de jocuri şi internet, este baie turcească, saună, centru spa, salon masaj, cabinet medical, coafor şi chiar un salon de tatuaje (temporale) la care lucra un tip haios din Azerbaijan, Elchin.
Programele de seară au fost plăcute, am „prins” două seri turceşti, scatch-up comedy-uri, seară hippy, show play-back, Miss şi Mister Greenwood şi de la 11 seara se deschidea şi discoteca Greenwood unde clienţii hotelului aveau intrare liberă, dar îţi plăteai consumaţia. N-am stat în hotel ci în unul din bungalourile din spatele clădirii principale, televizor, frigider, aer-condiţionat, telefon, adică tot ce vrei şi de bun gust, drăguţ aranjat. Sunt 9 astfel de bungalouri identice, 7 pentru clienţi (e o idee mai ieftin ca-n clădirea propriu-zisă a hotelului) şi 2 cu magazine la parter şi sus sunt cazaţi o parte din personal. Clădirile au câte 3 apartamente pe nivel şi parter plus 2 etaje.

Sezonul se deschide în mai şi se închide în octombrie, sunt 6 luni cu temperatura aerului de peste 20 de grade Celsius şi se ajunge la peste 40 de grade iar temperatura apei ajunge la 28 de grade. iulie şi august sunt evident cele mai fierbinţi luni, nici nu vreau să-mi imaginezi cum arde aerul atunci. Am avut parte de vreme superbă, ba chiar şi norocul de o anomalie: sâmbăta, pe data de 13 iunie s-a înnorat şi după-masă chiar a fost o ploaie (caldă) timp de 30-40 de minute – spre marea bucurie a localnicilor. 🙂

Am făcut peste 1000 de fotografii. Şi cred că mai puteam face lejer încă cel puţin atâtea.
Joi – am aflat ulterior – pe 11 iunie, mi-am dat seama că habar n-am în ce zi suntem. Timpul a trecut ca nesimţitul şi pe nesimţite. Tot cam de joi mi-am dat seama că nu mai intra mâncarea în mine şi m-am pus tare pe băut whisky cu un strop de suc de lămâie şi puţin Swhepps seară de seară. 🙂  Ziua m-am tratat cu ceaiuri fierbinţi, dar am mai ras şi câte o bere sau un whisky înainte de masa de prânz.
Marţi, pe 16 iunie, am rămas fără ţigări. Mă aşteptam să dau 5 euro pe un pachet, dar nu mică mi-a fost mirarea când am aflat că pachetul era 1,50 şi dacă cumpăram un cartuş, vânzătorul le lăsa şi la 1 euro pachetul. Şi tutunul turcesc nu se compară cu ce porcării bagă ăştia la noi chiar şi în Marlboro care uneori are buşteni ce amintesc de Carpaţi sau Mărăşeşti… Treaba asta că „totul poate fi negociat” nu este chiar genul meu, dar face parte din cultura lor şi devine chiar distractiv. Oamenii sunt foarte comunicativi şi asta mi-a plăcut enorm. Cred că de fapt acesta şi este toată “şmecheria” în spatele târguielii: dorinţa de comunicare. 🙂

Despărţirile sunt naşpa. Miercuri seara, 17 iunie, ne-am înghesuit în maşină şi am pornit spre Istambul.
Oraşul ne-a întâmpinat în ţipete de pescăruşi şi cu nori pufoşi. Hotelul Inter Istambul este situat la doi paşi de piaţa Beyazit, Bazarul (Grand Bazaar) şi Moscheea Albastră fiind foarte aproape. Intrat în camera de hotel am văzut asta:

Şi în Antalia erau multe pisici, însă Istambul pare oraşul pisicilor. Am un prieten, Marius, care cu siguranţă ar fi fost fascinat. Am găsit şi o mică

dedicată exclusiv pisicilor.
În câteva ore Istambul a devenit oraşul meu favorit. Mâine m-aş muta definitiv acolo. Turcia în sine m-a cucerit şi sincer: îmi pare rău că am scăpat de ocupaţia otomană. Mare greşeală! Ha ha ha! Zău, ne strica ieşire la Mediterană? 😛
Nu mai repet despre cât de surprins am fost de felul lor prietenos de a fi, de ce frumos şi ce îngrijit este tot. Mai ales centrul vechi şi zona comerciala, peste zi şi până seara se umple de mormane de gunoi, dar noapte este ridicat tot şi în zorii zilei nu mai găseşti nici urmă de mizerie.

Turcii muncesc foarte mult. Am văzut asta la autostrada ce traversează ţara, se lucra şi noaptea. Am văzut clădiri în lucru în care noaptea tot aşa se lucra, magazine în care la 4 dimineaţa angajaţii aranjau marfa şi vis a vis de hotelul în care am stat erau şi clădiri cu magazine de diverse confecţii la parter şi cu atelierele de producţie la etaje: de la 7 dimineaţa până seara pe la 8-9 angajaţii munceau.

A fost ciudat să auzim slujbele de la moschee din difuzoarele atârnate afară. Sunt moschee la tot pasul, în fiecare slujba este diferită şi aceste încantări bizantine se suprapun într-un mod bizar în Instambul venind din toate direcţiile. 🙂 La 11 seara am adormit în sunetul acestor cântece şi tot ele m-au trezit la 5 dimineaţa… ha ha ha! 😛

Tinerii îşi doresc foarte mult aderarea la U.E., eu am încercat să le explic că le este mult mai bine fără… ha ha ha! 😛
Pentru Istambul îţi trebuie o viaţă cred, nu trei zile câte am stat noi şi fiind şi cu Micul Vrăjitor – răsfăţat la tot pasul de turcii care-l luau în braţe, îl pupau şi îi făceau cadoaşe de tot felul – , n-am apucat să explorez decât o parte din centrul vechi şi am dat vineri în zori o raită ceva mai mare pe jos cu aparatul de gât până la Bosfor. Aşa am reuşit să fotografiez

chiar albastră în lumina de la 5 jumătate dimineaţa, profitând şi de fântâna situată între ea şi Haghia Sofia. Am văzut (şi fotografiat)

şi am făcut încă câteva poze faine (zic „io”).

Mi-a plăcut foarte mult parcul Gülhane.
Seara am găsit şi o terasă faină unde am dat 1 euro jumătate pe o bere, preţ super rezonabil, am petrecut două seri la rând acolo, oamenii la fel de primitori şi iubitori de copii, Micul Vrăjitor a fost răsfăţat şi s-a umplut de cadouri peste tot unde am fost prin Istambul.  🙂

Nu m-am sălbăticit complet. M-am mai uitat la CNN, BBC şi Euronews şi la canalele muzicale turceşti, mai ales la NR1 şi Power Turk.
Despre formaţia DUMAN ştiam din filmul genial al lui Fatih Akin: „Crossing the Bridge: the Sound of Istanbul” în care povestitor este Alexander Hacke din formaţia Germană cult electro-industrial-experimentală Einstürzende Neubauten şi pe care vi-l recomand spre vizionare (a fost DVD-ul într-un număr din revista Re:Publik din 2007), dar am descoperit şi nume noi pentru mine ca: MANGA sau AYLIN ASLIM despre care am să vă povestesc ulterior.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=aBaXFrXPkGI&feature=related]
Multe ar mai fi de spus, mi-a fost greu şi să aleg doar atâtea imagini, încă nici amintirile nu s-au aşezat şi îmi sar gândurile de la una la alta, a fost aproape prea minunat ca să realizez că mi s-a întâmplat.  🙂
Istambul este oraşul contrastelor: case luxoase alăturate unor dărâmături ce mi-au amintit flagrant de Lipscani, vechi lângă nou, aromă de orient în veşminte occidentale, într-un dans plin de ritm, graţios şi antrenant… Istambul a rămas un basm viu şi sper să rămână aşa…

Sâmbăta dimineaţa iar maşină, înghesuială şi căldură cu tot cu aer condiţionat. Drumul m-a obosit, despărţirea finală de Turcia m-a sfâşiat la propriu.
Bulgaria părea un sat fără câini: pustiu tot, prin satele care am trecut rar vedeai urmă de om… Acest viitor trist al satelor abandonate ne paşte şi pe noi cât de curând…
N-am chef de nimic. Aş mai putea prinde ceva din sesiune, dar exclus să mă duc la examene acum! Ha ha ha! De sâmbătă seara de când am ajuns înapoi la Bucureşti, mă învârt ca drogat prin casă şi tot ce am făcut este să mă uit peste poze şi am butonat puţin la albumul pe care vreau să-l termit cât de curând: la sfârşitul lunii septembrie este noua ediţie de Cybermental la Silver Church şi am fost invitat de AKM să cânt. Locaţia este super, chiar nu vreau să ratez (şi) ediţia de anul acesta (că de invitat, de 3 ani sunt tot invitat…ha ha ha!).

Bucureştiul m-a întâmpinat sâmbăta seara cu

din căruţă şi cu

N-am avut energie de Placebo duminica seara, poate fac cumva să ajung vineri seara, 26 iunie în Fabrika la Mixhell cu Igor Cavalera (ex-Sepultura) şi duminica, pe 28 iunie la Limp Bizkit (cu Saga şi Queensryche, ce combinaţie! Ha ha ha! Saga n-am mai ascultat de cel puţin 20 de ani…) re-alocat la Arenele Romane.
Vă convine sau nu:

Mi-a simţit cineva lipsa?

“Io” vreau înapoi la ele… Ha ha ha! 🙂 😛 Acum, oricând, pentru totdeauna! 😛

Gata cu vacanţa!

Mai ţineţi minte povestea concursului foto „Bucureştiul în tranziţie” ?  În mail m-a aşteptat asta:
„MNLR
Proces verbal
Ca urmare a jurizării fotografiilor trimise la concursul cu tema “Bucureştiul în tranziţie”, juriul format din Florin Iaru, Tudor Jebeleanu şi Dan Vatamaniuc a hotărât acordarea următoarelor premii:

Premiul I Daiana Olteanu
Premiul II Laurenţiu Dincă
Premiul III Vlad Eftenie

De asemenea, au fost selectate pentru expoziţia MNLR-ICR de la Praga lucrări de la următorii participanţi:
Alexandru Buzdugan, Alexandru Dinu Şerban, Attila Brushvox, Bogdan Calotă, Cătălina Alexandra Ion, Cristian Dinu, Cristian Harbuz, Elena Leu, Elena Raicu, Ştefănuţ Ghinescu, Florica Jianu, Luciana Herda, Irina Lupaşcu, Mădălina Păunica, Adrian Roşu, Radu Stoenescu, Vasile Cătălin Tomoiagă.

Bucureşti 16 iunie 2009”

Adică, n-am câştigat nimic, da’ fotografiile mele sunt bune şi folosite. E şi asta ceva şi măcar ajung şi lucrările mele la Praga. Conform “dealului”, dor pentru că am participat la concurs, organizatorii au câştigat co-proprietate pe 2 ani asupra muncii mele. Bullshit… ha ha ha! 🙂

Este asemănătoare cu povestea câştigului pe Metalhead: am avut două bilete virtuale la un concert la care n-am ajuns… ha ha ha! 🙂
Şi ceva pentru prietenii mei de pe Netlog: nu mai intru pe Netlog, nu vă supăraţi, nu citesc nici mesajele private, nici ce se mai scrie pe acolo. Mă găsiţi aici. 🙂

P.S. (11.38 P.M. – 22.06.2009) Nu mă pot abţine, am mai ales câteva instantanee… 🙂