Beavis and Butt-head were sitting on they famous couch and watching a video on the almighty eMpTyV. Actually it was an old Black Sabbath clip. “Paranoid” if I remember it right. They joking about “this is Ozzy’s son” and stuffs like that. Beavis said “they rocks! they are Americans!”, but Butt-head screamed back: “No dumbass, they are from Seattle!”
Well, it was two decades ago, but I remember it now because the new Aiden material starts like a Black Sabbath album from the 70s and continue with a great Iron Maiden riff and well, these guys are from Seattle. For real.
America is a nation of immigrants and I believe the power of America comes directly from this multicultural composition. When a British band try to copy the American sound usually they ending up being nothing but a pale imitation, but when American bands try to sound British, well, sometimes they do a better job than the originals. Read more Aiden – Disguises (2011)
alternative metal
My Chemical Romance – Danger Days The True Lives Of The Fabulous Killjoys (2010)
Pe scurt: veselie mare pe noul My Chemical Romance, al patrulea album al băieţilor americani care făceau ravagii în 2004 cu al doilea lor album „Three Cheers for Sweet Revenge” şi în mare parte au pus temelia la faima controversatul val Emo.
Albumul concept din 2006, „The Black Parade” s-a dovedit încă un succes şi între numeroase premii acumulate, solistul Gerard Way în 2007 a primit şi distincţia de „Eroul Anului” în cadrul NME Awards. Dar nu toată presa le-a fost favorabilă, băieţii sunt într-un război deschis mai ales cu tabloidele din Regatul Unit, The Sun şi The Daily Mail, publicaţii care le-au adus o serie de acuze vis a vis de sinuciderea unor adolescenţi etichetaţi a fi emo şi conexiunea lor cu muzica celor din My Chemical Romance.
Dar cum spuneam, „Danger Days The True Lives Of The Fabulous Killjoys” este un material exploziv, dinamic, nici urmă de depresie şi deprimare, chiar dacă textele ating şi subiectele controversate amintite, abordarea este incisivă, muzica are vână Post-Punk, sclipiri Pop şi Alternativ, chitarele ţipă şi completările aduse de clape şi electronică la olaltă constituie un (Punk) Rock modern, solid şi colorat.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=8bbTtPL1jRs]
Ştiu, e la modă – şi uşor – să facem mişto de „generaţia emo”. Aş spune că Read more My Chemical Romance – Danger Days The True Lives Of The Fabulous Killjoys (2010)
Ill Nino – Dead New World (2010)
Living la vida loca… 😀 În Statele Unite trăieşte o semnificativă minoritate hispanică, nu este de mirare că Ill Niño s-au bucurat rapid de succes, din cele 5 albume de studio au vândut peste un milion de unităţi, al doilea lor album a debutat în clasamentul Billboard 200 pe poziţia 37 şi în clasamentul mainstream Rock single-ul „How Can I Live” inclus şi pe coloana sonoră a filmului „Freddy vs. Jason” a urcat până pe locul 24, MTV-ul a acordat spaţiu generos celor 10 clipuri realizate, au cântat la Ozzfest, etc.
Înfiinţaţi în 1998 la New Jersey, Jorge Rosado – voce, Marc Rizzo – chitară, Daniel Gomez – chitară, Cristian Machado – bas şi Dave Chavarri – tobe, trupa a suferit mai multe schimbări de componenţă de-a lungul anilor, Jorge Rosado părăseşte trupa în 2000 şi se întoarce la vechea s-a gaşcă Merauder şi astfel poziţia de frontman este preluată de basistul Cristian Machado şi numele trupei este modificat din El Niño – deja folosit şi de alţii – în Ill Niño. La bas este cooptat Lazaro Pina şi introdus în gaşcă şi un percuţionist: Roger Vasquez. Se poate muzică Latină (Sud Americană) fără percuţii? 🙂
Şirul schimbărilor continuă, Marc Rizzo şi Roger Vasquez părăsesc trupa în 2003, în locul lor sunt aduşi Ahrue Luster (ex-Machine Head) şi Daniel Couto. În 2006 este înlocuit chitaristul Jardel Martins Paisante (adus în 1999 în locul lui Daniel Gomez) şi se alătură trupei Diego Verduzco.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=OI-fWgyMXYA]
Cele 12 piese noi continuă Read more Ill Nino – Dead New World (2010)
Trophy Scars – Darkness, Oh Hell (2010)
Îmi dau seama că recomandările mele în mod frecvent n-au nici o relevanţă, lumea preferă brand-urile comode, marfa corporatistă de larg consum, ciunga ulimu’ răcnet asortat iPodului, însă aceşti Trophy Scars m-au lăsat cu gura căscată. Foarte proaspătul „Darkness, Oh Hell” este un amestec ameţitor de sonorităţi de la secvenţe Post Hardcore la Jazz şi Blues Rock, de la Indie realmente Alternative la orchestraţii subtile asortate perfect cu viori sau suflători şi au nervul absolut absent noii generaţii (pseudo) Punk. Oscilează pe o gamă extrem de largă muzical, riff-urile furioase nu exclud armoniile, pianul sau trompeta se îmbină cu cele mai incisive ritmuri şi răbufniri zgomotoase.
Catalogaţi Post Hardcore experimental, Trophy Scars mi-au amintit de geniul celor din Cop Shoot Cop, experimentele avangardiste ale celor din Crass, prospeţimea şi creativitatea celor din Sonic Youth (mai ales cu sonorităţile albumul „Dirty” – 1992), au ceva din abordarea celor din Rollins Band de pe albumul „Weight” (1994), dar mi-au amintit şi de Clutch şi Helmet presărat cu ceva din şarmul lui Tom Waits. Rădăcinile The Beatles se împletesc organic cu energia unor Converge (mă bucur că şi alţii au remarcat gaşca aceasta de Metal), dar şi cu sonorităţile experimental-zgomotoase ale celor din Eels în cele mai incisive şi frământate momente ale lor.
Muzica lor este o invitaţie de a explora lumea dincolo de aparenţe şi evidenţe, o lume ascunsă, vibrantă, uneori întunecată şi îmbibată de misticism şi magie. O magie pierdută, uitată, izolată în subconştient şi abandonată. Read more Trophy Scars – Darkness, Oh Hell (2010)
(hed) p.e. – Truth Rising (2010)
Povesteam anul trecut la disecţia albumului „New World Orphans” că i-am remarcat pe (həd) p.e. acum zece ani cu piesa „Bartender” şi gaşca lui Jared Gomes înfiinţată în1994 ne furnizează cu regularitate şi perseverenţă începând de la debutul din 1997 albume incisive şi consistente, un amestec incendiar de Rap Metal, infuzii de Raggae şi Dub contrabalansate de secvenţe zgomotoase de Metal a la Anthrax şi Hardcore după standardele Suicidal Tendencies. Aceste faze Hardcore/Metal se datorează în primul rând chitaristului Jackson „Jaxon” Lee Benge alăturat trupei în 2004 pe albumul „Only In Amerika”. Lupta dintre preferinţele Rap ale lui Jared şi orientarea spre Hardcore al lui Jaxon s-a dovedit benefică trupei, riff-urile zgomotoase şi abordarea a la Minor Threat împinse insistent de Jaxon au câştigat tot mai mult spaţiu şi în final au obţinut un cocktail exploziv, dar bine echilibrat. Şi-au definit stilul ca fiind G-Punk, o “derivată” Rock la G-Funk.
„Truth Rising” este continuarea directă a materialului Read more (hed) p.e. – Truth Rising (2010)
Methods Of Mayhem – A Public Disservice Announcement (2010)
M.O.M. nu se adresează fanilor Manowar, nici măcar celor Motley Crue. Gaşca bateristului Crue, Tommy Lee s-a născut în 1999 după divorţul tumultuos de Pamela Anderson şi conform declaraţiilor lui Lee, majoritatea pieselor le-a compus în timpul detenţiei ca urmare a unei „corecţii” aplicate Pamelei…
La finalul anilor ’90 în State valul Rap Metal glorifica noile vedete Limp Bizkit şi Kid Rock. Tommy Lee, un declarat fan al muzicii de dans a pus în mişcare propria sa trupă şi albumul de debut auto-intitulat s-a dovedit un succes comercial de amploare, chiar dacă o parte a fanilor Rock/Metal au cam strâmbat din nas. Mai ales cei europeni. Dacă la Ozzfest M.O.M. a cântat cu succes, în Italia la festivalul Gods Of Metal au fost nevoiţi să abandoneze scena datorită fluierăturilor, dai mai cu seamă sticlelor aruncate pe scenă.
Albumul de debut mi-a plăcut, are câteva piese foarte bune şi momente de excepţie. Lee şi colaboratorii săi au făcut un menaj virulent din muzica contemporană amestecând cu eficienţă maximă elemente Rock, Metal, Industrial, Tehno, Rap şi Hip Hop. N-au inventat uşa la lift, dar au pus cap la cap un disc bun.
Lee s-a întors în Crue şi M.O.M. a fost dat uitării.
Anul acesta au apărut zvonuri că după 11 ani Lee reporneşte motoarele proiectului şi pe 21 septembrie urmează să fie lansat albumul „A Public Disservice Announcement”.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=6KFV9_pM2c0]
Cele 11 piese Read more Methods Of Mayhem – A Public Disservice Announcement (2010)
Bastardolomey – Plastic Pig Society (2010)
Dacă-ţi plac White respectiv Rob Zombie, trupe ca Static-X, Prong sau Rikets şi în general Metal-ul modern, abordările Groove şi Nu Metal, cu aceşti Bastardolomey te-ai scos. Şi la o adică nici nu trebuie să mergi foarte departe pentru ei, sunt din Sofia, Bulgaria.
Vecinii din sudul Dunării nu sună deloc rău şi acest album de debut este unul consistent şi de calitate, nu sună cu nimic mai prejos ca produsele similare din Vest şi de peste ocean. Din nefericire nu ştiu nici o gaşcă de pe la noi care să le poată fi măcar pe aproape…Am tot ascultat trupe de aiurea şi de te miri unde şi cumva nu-mi dă pace treaba asta că ei pot şi noi nu. În fine!
Cvartetul format în 2007 de chitarist/vocalul Dimitar Vassilev – aka Nufry – îi mai aliniază pe Kiril Petrushev – aka Busti – chitară, Venelin Georgiev – aka Villi – bas şi bateristul Milen Ivanchev. Ca influenţe îi desemnează pe Black Sabath, Ozzy, Rob Zombie, White Zombie, Ministry, Prong, Static X, Slayer şi NIN, cum spuneam, abordează un Metal modern, sănătos, vânjos, cântat din încheietură.
Imediat după înfiinţare au imprimat primul single – Cheap Thrill/51st State (cover New Model Army) şi au urcat pe scenă prima oară în Novemberie 2008. În Aprilie 2009 au deschis pentru New Model Army la primul concert al acestora la Sofia şi anul acesta au cântat în cadrul festivalului Sonisphere – evident, la Sofia – şi tot atât de evident în seara celor 4: Metallica, Slayer, Anthrax, Megadeth.
În Aprilie 2010 a fost lansat acest „Plastic Pig Society” şi trupa îşi promovează materialul prin concerte şi festivaluri Read more Bastardolomey – Plastic Pig Society (2010)
Suicidal Tendencies – No Mercy Fool! The Suicidal Family (2010)
He’s back. The Suicidal Maniac. Cyco Miko şi gaşca de nebuni din Venice (L.A., California) s-au întors!
Poate că la noi nu sunt chiar cei mai populari, dar ST sunt o bucată (mare) de istorie Rock pe segmentul Hardcore Punk/Crossover/Thrash şi Funk Metal.
Înfiinţaţi în 1981 în formula Mike Muir – voce, Mike Ball – chitară, Carlos “Egie” Egert – tobe şi Mike Dunnigan – bas, devin faimoşi în 1983 când „dumnezeul” MTV le rulează intensiv clipul „Institutionalized”, fiind de altfel prima formaţie Hardcore care s-a bucurat de un astfel de privilegiu.
Albumul de debut, „Suicidal Tendencies” (1983) a fost urmat abia în 1987 de un nou disc, foarte bine primitul „Join the Army”.
Şi aici trebuie făcută o paranteză.
În aceeaşi perioadă (1982) ia fiinţă şi trupa No Mercy patronată de chitaristul Mike Clark avândul la microfon pe Kevin Guercio, la bas pe Ken Blakley – înlocuit ulterior de Ric “Rancid” Clayton, tipul care a creat logo-ul ST – şi la tobe pe Sal Troy. No Mercy veneau tot de pe linia Hardcore Punk, însă aveau o abordare orientată mai spre Heavy şi Thrash Metal. În 1985 Kevin Guercio părăseşte trupa şi Mike Clark îl „combină” pe Mike Muir să preia sarcinile vocale. Astfel este scos singurul album No Mercy, „Widespread Bloodshed Love Runs Red” în 1987. Clayton şi Troy hotărăsc să se retragă din activitatea muzicală şi atunci Mike Muir îl invită pe Mike Clark să se alăture formaţiei ST şi astfel practic cele două formaţii se unesc.
Punct ochit, punct lovit, multe din piesele scrise de Mike Clark pentru planificatul album doi No Mercy astfel au intrat în repertoriul ST, o mare parte din ele fiind pe albumul „How Will I Laugh Tomorrow When I Can’t Even Smile Today” din 1998 şi pe „Controlled by Hatred/Feel Like Shit…Déjà Vu” din 1989 se regăsesc şi 2 piese re-înregistrate de pe primul album No Mercy, “Waking The Dead” şi “Controlled By Hatred”.
„Noul” album ST nu este chiar nou, cum trădează şi titlul discului, ST au re-imprimat o serie de piese din repertoriul No Mercy (I’m Your Nightmare, Widespread Bloodshed – Love Runs Red, Crazy But Proud), piese de pe amintitul „Join the Army” (Suicidal Maniac, Possessed to Skate, The Prisoner, I Feel Your Pain and I Survive, No Name, No Words, Born to Be Cyco şi Join the Army rebotezată Joint the ST Army) şi piesa cea mai proaspătă semnată ST „Come Alive” de pe materialul din 2008 „Year of the Cycos”, o compilaţie ce reuneşte piese din toate trupele şi proiectele în care a fost implicat Mike Muir: Suicidal Tendencies, Infectious Grooves, Cyco Miko şi No Mercy.
Pentru cei care au auzit de Suicidal Tendencies doar prin intermediul numelui basistului Robert Trujillo trecut prin Ozzy şi ajuns în brandul cel mai de succes din zona Metal, evident – Metallica, „No Mercy Fool!/ The Suicidal Family” este oportunitatea perfectă de a cunoaşte una din cele mai energice şi dinamice găşti din anii ’80, de a constata cât de vitali sunt şi în prezent şi conform declaraţiilor lui Mike Muir, un proaspăt ST cu piese absolut noi va fi Read more Suicidal Tendencies – No Mercy Fool! The Suicidal Family (2010)
Linkin Park – A Thousand Suns (2010)
Linkin Park au rupt în 2000 cu albumul de debut „Hybrid Theory” şi hit-urile „Crawling”, „One Step Closer”, „In the End”, „Runaway”. În 2002 albumul a fost nominalizat la Grammy la secţiunea de cel mai bun album Rock, este în lista celor 1001 albume pe care trebuie să le asculţi înainte să mori (1001 Befor You Die) şi este pe poziţia a unsprezecea în Hot 200 albume ale deceniului. Gaşca a prins predominant la puşti (şi puştoaice 😛 ). În showbiz lucrurile se schimbă cu repeziciune, au trecut 11 ani, Linkin Park nu mai sunt „new kids (on the top 😀 )”, publicul lor s-a maturizat, mulţi s-au reorientat.
Justificat sau nu, Linkin Park par prototipul de boy-band Rock, prefabricat, produs cu public ţintă precis, o reţetă de succes venit pe valul Nu Metal şi asociat la debut unor nume ca Limp Bizkit şi Korn, dar ambalat pentru un public mai larg, comestibil la scară largă.
Găselniţa, reţeta Linkin Park este relativ complexă. Riff-uri Nu Metal inserate într-un fundal semi-Industrial şi Electronic cu clape şi samplere moderne, dialogul între două voci pe un model Hardcore, dar adaptat la abordări Rap/Hip Hop, adică au aruncat un arsenal vast şi cuprinzător din toate tendinţele muzicii contemporane şi au venit cu un produs final colorat ce încearcă să satisfacă cerinţele unui public pestriţ şi vast.
Eu n-am pus „botul” la Linkin Park, cu toate că admit, „Hybrid Theory” a fost un disc bun şi extrem de bine produs.
L-au şi remixat cu aportul unor nume consacrate din zona Nu Metal şi nume din underground-ul Hip Hop, disc scos în 2002 cu titlul „Reanimation”.
Au urmat albumele „Meteora” (2003), „Minutes to Midnight” (2007) şi acest al patrulea album de studio, „A Thousand Suns” urmează să fie lansat oficial în data de 10 septembrie. Între au mai avut un album remix în 2004 „Collision Course” şi 2 live-uri: „Live in Texas” (2003), respectiv „Road to Revolution: Live at Milton Keynes” (2008).
Anul trecut au revenit în atenţia publicului cu single-ul „New Divide”, parte a coloanei sonore a filmului „Transformers: Revenge of the Fallen” (semnată de celebrul Hans Zimmer). Piesa cei drept e cam subţire, accesoriu la clipul de fiţe şi efect.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ysSxxIqKNN0]
Astea fiind spuse, să Read more Linkin Park – A Thousand Suns (2010)
Disturbed – Asylum (2010)
Probabil sunt destul de mulţi cei care aşteaptă cu sufletul la gură noul produs Disturbed ce urmează să fie lansat oficial în data de 31 august. Ştiu, mă vor înjura din nou toţi „roacării” conservatori, „Asylum” este un disc ok sau putea fi un album bun dacă era scos undeva la sfârşitul anilor ’80, începutul anilor ’90. De la primele până la ultimele acorduri sună ca discurile Heavy/Thrash ale acelor vremuri, mi-a venit în cap numele celor din Testament, excepţie face doar abordarea mai hardcore/post grunge/hip hop/etc al solistului David Draiman, sound-ul mai modern, folosirea subtilă a unor mici coloraturi de sintetizatoare, clape. Disturbed nu mai au nici prospeţimea, nici forţa de pe „The Sickness”, în fapt, de la disc la disc aceste elemente s-au estompat, s-au risipit treptat. Succesul pomenitului album de debut din 2000 probabil i-a împins conştient sau nu spre zona tot mai convenţională în dorinţa de a păstra sau mării succesul, dar – evident – lucrurile au „evoluat” fix pe dos şi vânzările au scăzut direct proporţional. Şi mi-a mai năzărit o paralelă, cea cu Godsmack (trupă ceva mai inspirată, dar cu care tinde să semene tot mai mult Disturbed) şi mă întreb dacă nu mediocritatea şi lipsa de personalitate, ce altceva te poate motiva în a-ţi dorii să fi Metallica 2, 3 sau 1794 în 2010?
Şi dacă mă gândesc mai bine, cu „Stupify” Disturbed se încadrează perfect Read more Disturbed – Asylum (2010)
