Piesa „Untouched” a sunat în urechile mele ca un clopoţel într-o dimineaţă în camera de hotel. În tot amalgamul de muzică comercială, chestii de dans făcute pe bandă, fetele acestea sunau cu boaşe, aveau nerv.
Nu este o piesă nouă, m-am împiedicat eu de ea abia acum.
Duoul australian a fost format în 2004 de gemenele Jessica şi Lisa Origliasso. Albumul de debut „The Secret Life Of…” a fost lansat în 2005 urmat în 2007 de „Hook Me Up”. În mai 2008 „Hook Me Up” a fost lansat şi-n Statele Unite şi a fost lansat şi un CD dublu „The Veronicas Complete” cu materialul ambelor albume şi „Hook Me Up” a fost re-editat cu piese bonus.
Traseul lor din Australia via America spre Europa a fost destul de lung, dar se pare că-n 2009 cuceresc şi topurile europene cu piesele lor.
Muzica duo-ului este un Power Pop Electronic, au şi elemente Rock, Indie şi inflexiuni Punk, Post-Punk.
Cariera lor muzicală a luat o turnură ascendentă după ce l-au cunoscut pe Hayden Bell, director muzical la Bell Hughes Music Group, care le-a facilitat colaborarea cu producători şi compozitori importanţi din industria muzicală ca: Clif Magness, Billy Steinberg, Max Martin, Eric Nova, Dead Mono şi Vince DeGiorgio, personaje care au lucrat cu nume mari ca Avril Lavigne, Madonna, Cyndi Lauper, Britney Spears, Katy Perry şi P!nk.
Se confirmă teoria conform căreia nu contează ce şi cum cânţi ci pe cine cunoşti… (pupi în fund)…
The Veronicas au participat în spoturile comerciale pentru combaterea pirateriei, susţin organizaţia Wildlife Warriors Worldwide pentru protecţia animalelor, Jess a pozat nud pentru o campanie al organizaţiei People for the Ethical Treatment of Animals (P.E.T.A.) , tot o organizaţie pentru protecţia animalelor însă pozele n-au fost (încă) folosite în mod oficial iar Lisa a participat alături de alte celebrităţi ca Drew Barrymore, Pete Wentz, Kathy Griffin, Janice Dickinson la un marş pentru legalizarea căsătoriilor între persoanele de acelaşi sex în California.
„The Secret Life Of…”
Piesa „4ever” care deschide albumul, începe cu un riff de chitară, are iz Post-Punk/Indie, refrenul este un Power Pop, sună uşor a Bon Jovi, vocea fetelor este puternică, piesa are energie şi melodicitate, fapt caracteristic pentru toate piesele lor. „Everything I’m Not” se bazează tot pe chitare, un riff stopat în combinaţie cu o chitară ciupită, piesa mi-a amintit puţin de Blondie, au ceva din atitudinea lui Deborah Harry. „When It All Falls Apart” se bazează pe dialogul celor două voci, este o piesă mai lentă, dar nu o baladă, sună foarte american, eventual a Cher, creşte la refren, are ceva… drăgălaş. „Revolution” are ritmul balansat, basul mârâie-n fundal, chitarele sună înfundat, clapa parcă clipoceşte, vocile sunt plăcute, muzica degajează energie. „Secret” porneşte cu nuanţe Western, Country, apoi se transformă într-un galop ca apoi cele două secvenţe diametral opuse se alterneze dea-lungul piesei. „Mouth Shut” este înflorită şi cu viori, începe reţinut, creşte treptat într-o baladă plăcută. „Leave Me Alone” este construită pe ritmuri mai moderne, vocea vorbit/cântată şi chitarele dau o dinamică interesantă, refrenul aminteşte puţin de The Bangles, orchestraţia este fină, bine conturată. „Speechless” este o baladă acustică, nimic special, fetele cântă foarte bine, au voci calde şi plăcute.
„Heavily Broken” rămâne tot în zona mai lentă, chitara e trecută prin efect şi sub un covor gras de sintetizatoare, refrenul este puternic, formulă de clişeu, dar de obicei câştigătoare. „I Could Get Used To This” continuă şirul pieselor cu ritm mai lent, orchestraţia reţinută de pe strofe contrastează cu refrenul mai gros şi mai dinamic, sunt câteva „şuruburi” drăguţe-n orchestraţie, nimic nou sau revoluţionar, şmecherii clasice, dar folosite corect. Schimbările de ritm dau dinamică. „Nobody Wins” este încă o baladă cu violoncel în fundal, o chitară acustică, puţin pian şi intervenţii de bas, dialogul vocilor este în continuare plăcut şi dinamic, nu aduce nici această piesă ceva nou, dar este o producţie bine făcută. „Mother Mother” este construită pe chitară şi un spirit cu iz Mexican răsturnat de un refren Rock şi de faze ingeniose, disonante, fetele ţipă, este altceva, dă sare şi piper piesei şi o scoate din zona convenţională, închide albumul în forţă.
„Hook Me Up”
Cele 12 piese de pe varianta originală al materialului sunt un pas înainte, apar mai multe elemente moderne şi de electronică, sintetizatoarele în combinaţie cu chitara dau o notă mai modernă, creează tensiune şi dinamism.
Discul porneşte cu amintitul „Untoched”, o piesă explozivă care te prinde din prima, viorile în combinaţie cu chitara şi clapele sună gros, ritmul este dinamic, refrenul se întipăreşte rapid în urechi, piesa a urcat rapid în topuri şi pe bună dreptate. „Hook Me Up” porneşte şi mai zgomotos, mai electric şi electronic, tonul clapelor este grav, seamănă cu Lady GaGa. Sau Lady GaGa seamănă cu The Veronicas? Ha ha ha! Fetelor le stă bine cu soundul modern, piesa are puls. „This Is How It Feels” menţine sunetul Electro, calcă chiar uşor pe acceleraţie, aduce puţin cu ce fac surorile rusoaice t.A.T.u. E o piesă de discotecă în sensul cel mai pozitiv din perspectiva unui punker bătrân şi ramolit. Ha ha ha! „This Love” a fost lansat ca single în martie 2008, are un refren bine nimerit, este o piesă mai lentă ca anterioarele, combinaţia între orchestraţiile sintetice şi cele acustice, între clapă şi chitară, respectiv instrumente cu corzi, este plăcută şi echilibrată, vocile fetelor strălucesc. „I Can’t Stay Away” începe grav, toba sună puternic, combinaţia de clape cu punctajele chitarelor sună foarte bine, este încă o piesă mai lentă, dar cu nerv, cu o dinamică bună, clapele gen Trance şi basul puternic susţin vocile perfect. „Take Me On The Floor” aminteşte de Madonna şi albumul ei genial „Ray of Light”. Este următorul single de pe disc, a ajuns repede disc de aur, este o piesă dinamică şi are şi o fază tot mai la modă: „I wanna kiss a girl…” Şi „io”! Ha ha ha! „I Don’t Wanna Wait” este o baladă reuşită, amestecul de elemente sintetice şi acustice funcţionează şi de această dată impecabil. Chiar dacă nu inventează nimic nou, ceea ce fac sună bine şi materialul este produs cu mare grijă, toate elementele sunt bine aşezate, totul este pus la punct şi rezultatul este rotund, sunetul plin, compoziţiile cursive. „Popular” sună iar gras, cu nerv, clapele hârâie, basul are boaşe, nu întâmplător a fost ales ca următor single. O piesă reuşită, are nerv. „Revenge Is Sweeter [Than You Ever Were]” este o piesă dedicată de Lisa pentru cântăreţul Ryan Cabrera cu care a avut o relaţie… 🙂 Este o baladă puternică, reţeta orchestrală caracteristică întregului material funcţionează ireproşabil şi în această piesă. „Someone Wake Me Up” este tot o baladă în forţă, mai puţin reuşită ca anterioara, dar nu este o piesă rea, doar uşor mai fadă cu toate că are câteva găselniţe faine. „All I Have” revine în zona (mai) Rock, este zgomotoasă şi bazată pe chitarele completate cu clapa, după două piese mai lente, era nevoie de o ruperere. „In Another Life” închide discul într-o notă uşor melancolică, vocile au rolul principal acompaniate elegant cu pianul. Este o baladă frumoasă, plăcută, cu un crescendo sănătos.
The Veronicas sunt un produs reuşit şi plăcut atât de ascultat cât şi de…dansat. Nu că-s eu vre-un Fred Astaire ci mai degrabă un Phil Collins: „I can’t dance, I can’t talk, the only thing about me is the way I walk.” Ha ha ha! 😛 Deh, mai e nevoie şi de câte un disc din acesta mai „uşurel” şi „Hook Me Up” este un material reuşit.
Despre VoiVod nu prea se vorbeşte. Sunt formaţii care devin „cult”, mai ales alţi artişti adesea se referă la ei, influenţează prin creaţia lor una sau mai multe generaţii de muziceni, dar succesul (major) în cazul lor nu vine niciodată. VoiVod nu ştiu câte milioane au vândut din cele 12 albume lansate începând cu 1984, dar cu siguranţă nu prea multe.
La turnura dintre anii ’80 şi anii ’90 am făcut o trecere destul de abruptă de la chestiile Heavy gen Priest sau Motorhead la Kreator, Overkill şi apoi la Ministry, Nine Inch Nails. Punte între aceste abordări a oferit-o trupa canadiană şi genialul album „Nothingface” din 1989. Copil fiind, m-a marcat Kraftwerk cu „The Man-Machine” în 1978 apoi în adolescenţă acest „Nothingface”. Despre răceală, dezumanizare, o lume tehnologizată în care omul devine tot mai infim în faţa maşinilor pe care tocmai el le-a creat, nu cred că există album mai reprezentativ. Textele lor suprarealiste m-au bântuit multă vreme:
„Lapse of time
Synchro freeze
Loop rewind
Forward speed”
mi-a sunat în cap ca un ecou ani de zile, ca şi:
„Sleeping sky
Winding walk
Breezing by
Ravaged rock”
sau ţipătul „Go!” din:
„I did, I didn’t know
I think, I should go, go!
Bio-atrophy
Doxite double-wind
Forgetful retry
Aphasic clouded cult
Synaptic planet pulse
Lost engram”
m-a bântuit ca un avertisment de câte ori simţeam că pierd direcţia…
Cele 44 de minute sunt o capodoperă fără fisură al Rockului Modern. Strecurată între 8 piese proprii, cover-ul Pink Floyd, „Astronomy Domine” este un exemplu cum să prelucrezi o piesă fără să o modifici, dar prin interpretare să o integrez într-un concept personal.
Chitaristul Denis D’Amour (Piggy) şi bateristul Michel Langevin (Away) au constituit nucleul de bază şi constant al formaţiei. Vocalul Denis Bélanger (Snake) lipseşte de pe 2 albume (Negatron -1995 şi Phobos – 1997) în perioada 1994-2001 fiind înlocuit de basist/vocalul Eric Forrest (E-Force) iar la bas fondatorul Jean-Yves Thériault (Blacky) a fost înlocuit în 1992 de Pierre St. Jean, apoi de amintitul E-Force ca-n final, din 2002 să li se alăture Jason Newstead (alias Jasonic, ex-Flotsam And Jetsam şi – evident – Metallica).
Moartea chitaristului Denis D’Amour pe 26 august 2005 în timpul imprimărilor albumului „Katorz” probabil a pecetluit şi viitorul formaţiei.
„Infini” este anunţat ca un ultim material semnat VoiVod şi au existat multe zvonuri legat de producţia lui începând din 2007. Iniţial au fost chemaţi toţi foştii membrii al formaţiei şi a fost implicat şi chitaristul Dan Mongrain din trupa Martyr care s-a alăturat formaţiei pentru apariţiile live.
În final – conform declaraţiilor oficiale – „Infini” conţine numai chitarele imprimate de Piggy premergător decesului său, materiale pe care le-a lăsat în laptopul său cu instrucţiuni precise de folosinţă. Nu este chiar simplu să construieşti un disc în jurul chitarei, dar în final Snake, Away şi Jasonic s-au descurcat de minune (şi de data aceasta).
Cele 13 piese au toate caracteristicele de marcă VoiVod şi sunt un mod demn de a ne lua rămas bun de la Piggy. Este un album colorat, pulsant şi…viu.
„God Phones” este o piesă tehnică în maniera tradiţională a formaţiei, o abordare directă, vocea lui Snake aminteşte de Lemmy şi pe la mijlocul piesei („came to rock’n’roll, came to steal your soul”) este un pasaj chiar foarte Motorhead. Refrenul aminteşte de ruperile accentuate de pe „Nothingface”. „From the Cave” începe în aceeaşi manieră Metal/Rock’N’Roll cu micile floricele ritmice şi amprenta inconfundabilă a chitarei lui Piggy. Vocea lui Snake rămâne în aceeaşi zonă gravă şi uşor răguşită: „take it as it comes…” „Earthache” începe mai tăios, într-un tempo impunător de marş, tema vocală mi-a amintit piesa „Five to One” (The Doors) ca la răsturnarea cu: „blah blah blah that’s all you say” să se transforme totul în schizofrenie fluidă. Basul bâzâie murdar, aşa cum îmi place. „Global Warning” pleacă de la un riff pur Piggy, reţeta ritmică aminteşte de cele mai bune momente ale trupei, schimbările sunt coerente, cursive, tehnicitatea nu joacă-n defavoarea creativităţii, VoiVod niciodată nu au făcut-o de paradă ci mereu cu sens. „A Room With A V.U.” începe misterios, alunecă ca o umbră, sunetele plutesc şi rămân agăţate în jur. Este o piesă mai lentă, îţi lasă spaţiu să: „not thinking of anything” ca apoi să vină vocile şi să polueze în „zgomotul” furnizat într-un crescendo aproape insesizabil ajungând la apogeul unei stări de ameţeală. „Destroy After Reading” are nerv şi tensiune din prima secundă, este o temă apăsată, Snake vorbeşte pe un ton grav şi ameninţător, ridică vocea şi piesa alunecă într-un vârtej care inevitabil ne aruncă înapoi la „Nothingface”. „Treasure Chase” este puţin mai rapidă, formula schimbărilor, răsturnărilor funcţionează ireproşabil, duelul de la mijlocul piesei între chitara solo şi restul instrumentelor este extrem de inspirată şi interesantă. Snake este mai reţinut: „the treasure I found in your eyes…” „Krap Radio” mai apasă uşor pe acceleraţie. „One word says it all” – VoiVod furnizează cu aceeaşi prospeţime şi ingeniozitate o muzică deosebită, greu de digerat pentru cei obişnuiţi exclusiv cu pseudo-anthem-urile de o vară difuzate de radiouri şi televiziuni. „In Orbit” ne aruncă-n spaţiu să privim în jos golul din locuinţele de beton în care trăim şi murim îngropaţi. Piesa este evident întunecată, lentă şi sugestiv anevoioasă pe alocuri. „Deathproof” readuce puţin izul acela de Rock’N’Roll de la începutul discului, dar are tot arsenalul de găselniţe VoiVod de la riffurile simple, sacadate până la un mic solo de bas „aruncat” cu lejeritate de Jasonic. „Pyramidome” are calităţile unui imn Metal fără să sune pre-fabricat sau contrafăcut, vocea sună de parcă Lemmy ar interpreta să zicem „Missing Sequences”-ul de pe Nothingface. Alternanţa temei apăsate şi mai lente cu intervenţiile energice creează tensiunea şi dinamismul atât de caracteristic trupei.
Tema din „Morpheus” este iar o „chestie” care se lipeşte de creierul omului şi rămâne acolo ca un ghimpe, Snake spune că „nu este un vis urât”, dar simţi cum îţi pierzi minţile treptat, că uneori realitatea se poate dovedii mai urâtă decât coşmarul. Despărţirile sunt dureroase tocmai prin prisma fricii de singurătate. „Volcano” închide materialul într-un ritm alert, este cea mai rapidă piesă a discului, uşoara paralelă Motorhead nu o pot evita nici aici şi asta, cum spuneam, vine şi prin tonul mai jos şi uşor răguşit al vocii lui Snake. Piesa are la final inserţii zgomotoase, o pauză de peste un minut şi încă o doză de sunete incerte. Dacă laş materialul pe repeat „Volcano” şi „God Phones” se leagă cursiv, discul este rotund. Perfect.
Tare n-aş vrea să fie adevărat că am toată discografia VoiVod. Mai vreau… Detest despărţirile.
Cu tot respectul, sunt destul de rare doamnele în Rock. A fost Jenis Joplin, avem o Patti Smith, Joan Jett, Lita Ford, Doro Pesh, o turbată ca Wendy O. Williams sau Gianna Nannini, Skin (născută Deborah Dyer, solista formaţiei Skunk Anansie, trupă care anul acesta s-a reunit şi sper să apară un nou album), există fenomenul Bjork, Tori Amos, Alanis Morissette, Cher, o doamnă ca Suzanne Vega, Annie Lennox, o rebelă cum este Courtney Love, Linda Perry, bunica Tina Turner sau basista D’arcy Wretzky din The Smashing Pumpkins.… În zona mai soft mai sunt câteva doamne şi domnişoare, da’ aşa, dintr-o suflare şi la prima „vizualizare”, cam acestea sunt femeile din Rock. Eu mai am două febleţi, Gail Ann Dorsey, gagica care „bagă” bas şi voce (şi) cu David Bowie şi „trupa” Android Lust, în fapt Shikhee, o tipă din Bangladej. Dacă mi-a scăpat cineva, mii de scuze. Nu o să se mai repete. Din grădina noastră o plac pe moldoveanca Alexandrina Hristov. (Am tot căutat albumul „Om de lut”, da’ n-am dat de el. Vorbesc despre magazine, nu despre internet.)
Acum ideea este: cine caută, găseşte şi eu tot caut. Şi am găsit-o pe turcoaica Aylin Aslim.
Aylin s-a născut în Lich, Hessen, Germania într-o familie turcă, dar la vârsta de un an, familia se mută înapoi în Turcia. Aylin cântă alături de mai multe proiecte Rock şi Electro şi îşi lansează albumul de debut „Gelgit” în anul 2000. Primul disc este un produs Rock Alternativ orientat spre zona comercială, cu uşoare inflexiuni Pop. Al doilea disc, scos în 2005, „Gülyabani” aduce artista înapoi la sunetul mai brut, mai vânos de Rock cu care îşi obişnuise publicul din cluburi şi concerte.
Anul acesta Aylin şi-a lansat al trei-la material discografic: „Canini Seven Kacsin” promovat şi de video-clipul „Sen Mi”.
Piesa deschide şi noul album, începe în surdină, apoi chitarele răstoarnă liniştea şi transformă melodia într-un imn Rock cu inflexiuni Post-Grunge şi Alternativ. Muzica nu este violentă, dar are energie, chitarele sună suficient de apăsat, fata are nerv şi ştie şi să cânte. Tot am amintit de Skin şi Skunk Anansie, există o oarecare asemănare. „Kizlar Anlar” este cam în aceeaşi notă, rolul principal îl are evident vocea, îmi plac coborârile de ton, dar şi basul mârâie sănătos, chitarele sunt la locul lor, ritmul este apăsat. „Hosuna Gitmedimi – Kizkaciran” aminteşte puţin de Alanis Morissette în momentele ei mai Rock, este o piesă într-un ton mai vesel şi săltăreţ, puţin orientat spre zona dansată. „Güzel Gözlü Güzel Cocuk” alternează chitarele distorsionate cu pasajele clean şi muted (riffuri stopate), la fel şi vocea uneori cântă, alteori strigă sau povesteşte, este o piesă drăguţă – să zic aşa – un Rock Alternativ fără plusuri, dar şi fără minusuri. „Ictim Ictim” are puţin mai multă vână ca anterioara piesă, are şi câteva pasaje mai colorate, totuşi nimic special, este „doar” o piesă ok, un fel de Vaya Con Dios mult mai Rock.
Următoarea „Ask Geri Gelir” este o baladă acustică în cea mai pură tradiţie Rock cu un final electric la fel de tradiţional/convenţional, creşte exponenţial şi se stinge frumos. „K.A.L.P.” începe în aceeaşi tonalitate uşor melancolică, vocea Aylinei este caldă şi plăcută, acompaniată discret de chitara ciupită şi de sintetizatoarele care generează un covor de corzi.
Ultima piesă, „Güzel Günler” începe tot în surdină, creşte lent, mi-a amintit de Cher, puţin de „Kiss Me deadly” al lui Lita Ford, dar n-are nervul, energia acelei piese.
Nu-i un disc rău, mai degrabă ceva lejer de ascultat într-o dimineaţă cu soare lângă cafea. Poate mai mult tipa, mai aştept. 🙂 Altă treabă n-am… ha ha ha! 😛
Acum vreo două zile aminteam de el şi na, că s-a dus! La 50 de ani, se pare că starul (mai exact fostul star) american a murit la Los Angeles, aparent în urma unui stop cardiac.
Jackson se pregătea intens pentru un nou şir de concerte, forţat oarecum de datoriile tot mai mari pe care le-a acumulat…
Am văzut ştirea de dimineaţă, da’ am evitat subiectul. Văd la televizor iar imagini de la concertele vechi unde leşinau adolescentele numai la vederea lui, văd imagini actuale cu oameni care-l plâng pe aşa numitul „Rege al Pop-ului”. Acum se stârneşte probabil un nou val de manie-Jackson, vor creşte vânzările şi cineva o să profite din plin de pe urma lui exact cum s-a întâmplat cu adevăratul Rege, Elvis Presley.
Mereu m-a distrat piesa “Black or White” şi refrenul piesei “But, If You’re Thinkin’ About My Baby, It Don’t Matter If You’re Black Or White…” şi disperarea cu care săracu’ încerca să se transforme din cine era în altcineva… Din negru în alb. Dar până la urmă toţi fugim de cine suntem şi credem că dacă am fi altcineva, ar fi mai bine…
Jackson a avut şi momente, piese bune. „Dirty Diana”, „Beat It” sau “Give In to Me”… Dar a fost şi un personaj excentric şi controversat, nu pot să trec cu vederea acuzaţiile legate de pedofilie… sau licitarea împotriva celui pe care-l considera prieten, Paul McCartey şi faptul că i-a suflat drepturile de autor asupra unor piese The Beatles care i-au aparţinut lui Lennon. E drept, în această “fază” şi Yoko bitch Ono are partea ei de vină… Se zvoneşte că prin testament Mike i-a lăsat copywrite-urile lui McCartney. Rămâne de văzut.
Mie îmi place mult „Man in the Mirror”, piesă scrisă de Glen Ballard şi Siedah Garrett (este trecut şi Jackson co-autor, dar ştim cum e cu vedetele…). Piesa este pe albumul “Bad” din 1987.
Realitatea TV a ridicat la repezeală un zid al plângerii la Universitate… Să-mi explice şi mie cineva de ce transformă media românească moartea unui cântăreţ american (era să zic altceva!), în tragedie naţională?
Scot batistuţa. De hârtie şi unică folosinţă. E gripă porcină, ce plm! R.I.P.
“I’m Gonna Make A Change,
For Once In My Life
It’s Gonna Feel Real Good,
Gonna Make A Difference
Gonna Make It Right . . .
As I, Turn Up The Collar On My
Favourite Winter Coat
This Wind Is Blowin’ My Mind
I See The Kids In The Street,
With Not Enough To Eat
Who Am I, To Be Blind?
Pretending Not To See
Their Needs
A Summer’s Disregard,
A Broken Bottle Top
And A One Man’s Soul
They Follow Each Other On
The Wind Ya’ Know
‘Cause They Got Nowhere
To Go
That’s Why I Want You To
Know
I’m Starting With The Man In
The Mirror
I’m Asking Him To Change
His Ways
And No Message Could Have
Been Any Clearer
If You Wanna Make The World
A Better Place
(If You Wanna Make The
World A Better Place)
Take A Look At Yourself, And
Then Make A Change
(Take A Look At Yourself, And
Then Make A Change)
(Na Na Na, Na Na Na, Na Na,
Na Nah)
I’ve Been A Victim Of A Selfish
Kind Of Love
It’s Time That I Realize
That There Are Some With No
Home, Not A Nickel To Loan
Could It Be Really Me,
Pretending That They’re Not
Alone?
A Willow Deeply Scarred,
Somebody’s Broken Heart
And A Washed-Out Dream
(Washed-Out Dream)
They Follow The Pattern Of
The Wind, Ya’ See
Cause They Got No Place
To Be
That’s Why I’m Starting With
Me
(Starting With Me!)
I’m Starting With The Man In
The Mirror
(Ooh!)
I’m Asking Him To Change
His Ways
(Ooh!)
And No Message Could Have
Been Any Clearer
If You Wanna Make The World
A Better Place
(If You Wanna Make The
World A Better Place)
Take A Look At Yourself And
Then Make A Change
(Take A Look At Yourself And
Then Make A Change)
I’m Starting With The Man In
The Mirror
(Ooh!)
I’m Asking Him To Change His
Ways
(Change His Ways-Ooh!)
And No Message Could’ve
Been Any Clearer
If You Wanna Make The World
A Better Place
(If You Wanna Make The
World A Better Place)
Take A Look At Yourself And
Then Make That . . .
(Take A Look At Yourself And
Then Make That . . .)
Change!
I’m Starting With The Man In
The Mirror,
(Man In The Mirror-Oh
Yeah!)
I’m Asking Him To Change
His Ways
(Better Change!)
No Message Could Have
Been Any Clearer
(If You Wanna Make The
World A Better Place)
(Take A Look At Yourself And
Then Make The Change)
(You Gotta Get It Right, While
You Got The Time)
(‘Cause When You Close Your
Heart)
You Can’t Close Your . . .Your
Mind!
(Then You Close Your . . .
Mind!)
That Man, That Man, That
Man, That Man
With That Man In The Mirror
(Man In The Mirror, Oh Yeah!)
That Man, That Man, That Man
I’m Asking Him To Change
His Ways
(Better Change!)
You Know . . .That Man
No Message Could Have
Been Any Clearer
If You Wanna Make The World
A Better Place
(If You Wanna Make The
World A Better Place)
Take A Look At Yourself And
Then Make A Change
(Take A Look At Yourself And
Then Make A Change)
Hoo! Hoo! Hoo! Hoo! Hoo!
Na Na Na, Na Na Na, Na Na,
Na Nah
(Oh Yeah!)
Gonna Feel Real Good Now!
Yeah Yeah! Yeah Yeah!
Yeah Yeah!
Na Na Na, Na Na Na, Na Na,
Na Nah
(Ooooh . . .)
Oh No, No No . . .
I’m Gonna Make A Change
It’s Gonna Feel Real Good!
Come On!
(Change . . .)
Just Lift Yourself
You Know
You’ve Got To Stop It.
Yourself!
(Yeah!-Make That Change!)
I’ve Got To Make That Change,
Today!
Hoo!
(Man In The Mirror)
You Got To
You Got To Not Let Yourself . . .
Brother . . .
Hoo!
(Yeah!-Make That Change!)
You Know-I’ve Got To Get
That Man, That Man . . .
(Man In The Mirror)
You’ve Got To
You’ve Got To Move! Come
On! Come On!
You Got To . . .
Stand Up! Stand Up!
Stand Up!
(Yeah-Make That Change)
Stand Up And Lift
Yourself, Now!
(Man In The Mirror)
Hoo! Hoo! Hoo!
Aaow!
(Yeah-Make That Change)
Gonna Make That Change . . .
Come On!
(Man In The Mirror)
You Know It!
You Know It!
You Know It!
You Know . . .
(Change . . .)
Make That Change.”
Pe Duman i-am cunoscut acum câţiva ani prin intermediul filmului genial al lui Fatih Akin: „Crossing the Bridge: the Sound of Istanbul”
în care povestitor este Alexander Hacke din formaţia Germană cult de muzică electro-industrial-experimentală Einstürzende Neubauten, film în care au interpretat piesa „Istanbul” (de pe primul lor album), un film despre Istambul, despre muzica turcească, despre amalgamul creat la interferenţa a două continente şi civilizaţii.
Duman (fum) a fost înfiinţată de Kaan Tangöze (voce, chitară), revenit în Turcia după ce şi-a petrecut începutul anilor ’90 în Seattle unde a cântat în formaţia Mad Madame. Alături de Kaan sunt foşti tovarăşi de şcoală şi formaţii, chitaristul Batuhan Mutlugil şi basistul Ari Barokas. Anul acesta formaţia a confirmat şi integrarea în mod oficial în cadrul formaţiei al bateristului Cengiz Baysal.
Au lansat primul album în 1999, „Eski Köprünün Altında” (Sub podul vechi). Muzica lor este o combinaţie de Folk şi muzică tradiţională turcească cu Rock Modern, de la abordări Punk şi Post-Punk la Grunge. S-au bucurat repede de un larg succes în Turcia şi au deschis practic drumul spre consacrare la un întreg şir de formaţii Rock din undergroundul turcesc.
A urmat „Belki Alışman Lazım” (Poate ar trebuii să te obişnuieşti cu gândul) din 2002, un material live, „Konser” (Concert) în 2003 urmat de primul DVD în concert realizat de o formaţie turcească „Bu Akşam Konser” (Concertul de această seară) şi „Seni Kendime Sakladım” (Păstrez pentru mine) lansat în 2005.
După o pauză de patru ani, anul acesta băieţii au revenit cu un material dublu, 2 CD-uri lansate simultan, „Duman I” şi „Duman II”, promovate cu video-clipul piesei „Dibine Kadar”.
Discul 1 porneşte cu „Dibine Kadar” (Tot drumul) într-o notă tristă, refrenul însă devine vânjos, este o piesă cu evidentă nuanţă Grunge, aminteşte puţin de The Temple of the Dog. „Sarhoş” (Beat) ne introduce în ritmuri de Tangou, ambalajul Rock/Punk aminteşte de faze asemănătoare încercate şi de Green Day, refrenul cu iz balcanic aduce şi cu muzica cunoscută de noi mai ales prin intermediul lui Goran Bregovici, este încă o piesă colorată care place din prima. „Sor Bana Pişmanmıym” (Întreabă-mă dacă regret) are la bază tobele şi percuţia, chitare uşor distorsionată de staţia (clar!) pe tuburi adaugă armonii exotice pentru a susţine vocea. Iar trebuie să spun că regret că nu înţeleg versurile… „Hayvan” (Animal) este o piesă mai rapidă, o combinaţie interesantă între abordarea Rock occidentală şi elemente tradiţionale, trecerile sunt ingenioase, orchestraţia şi interpretarea pretenţioasă şi cu nerv. „Yalan” (Minciună) degajă tristeţe, intrarea riffurilor creşte tensiunea, aduce nerv ca apoi să urmeze o cădere liberă, alternanţa stărilor şi abordărilor este fluidă şi dinamică. „Sevdim Desem” (Dacă am spus că iubesc) este un Folk/Rock relaxat, construit pe „joaca” chitărilor electrice şi acustice şi pe o schemă ritmică interesantă, cu ruperi şi punctări. Refrenul uşor Brit Pop dă o coloratură plăcută piesei. „Yagmurun Sabahında” (Dimineaţa după ploaie) readuce melancolia, o stare de linişte şi vocea degajă căldură, corul din fundal sună a ecou. Este o melodie plăcută, corul despre care aminteam îi dă o amprentă interesantă. „Helal Olsun” revine la armoniile triste, basul bârâie şi dă un aer de garaj întregului material. Tot discul sună foarte viu, ca o înregistrare foarte bună de la repetiţie, se aude că nu au folosit artificii. Este un sunet voit obţinut astfel, discul a fost imprimat în studioul Grouse Lodge din Irlanda unde au lucrat nume mari ca R.E.M., Muse şi… Michael Jackson. „Rezil” (Vulgar) ne aduce într-o temă folclorică zemos aşezată într-un sound Rock, antrenant. Tema orientală condusă de rifful subtil este aproape hipnotic, este o piesă clar câştigătoare!
„Bu Aşk Beni Yorar” (Iubirea aceasta mă termină), este o construcţie anevoioasă, aerisită, cu miros de ceaţă, vocea lui Kaan pare singurul lucru de care ne putem agăţa, piese se îngroaşă doar la refren, dar doar pentru a contrasta cu apăsarea creată-n strofe.
Discul 2 începe cu dinamicul „Balık” (Peşte) – este unul din cuvintele pe care l-am învăţat şi eu în concediul de anul acesta, ha ha ha! – este o piesă Grunge într-o abordare de garaj cu uşor iz Punk ce aminteşte de începuturile formaţiei cu stopuri şi schimbări antrenante. „Senin Marşın” (Imnul tău) nu este un anthem ci mai degrabă un cântecel Folk mai în forţă,îngroşat de abordarea Rock. „Senden Daha Güzel” (Mai drăguţ ca tine) este o altă piesă care mi-a plăcut din prima, are ceva din „Sarhoş” şi ceva din „Rezil”, chitara punctează tăios, vocea principală susţinută pe alocuri de cor te conduc prin piesă într-un mod plăcut. „İyi De Bana Ne?” (Ei bine, cui îi pasă?) alternează momentele interiorizate şi liniştite pe un fundal de Vals cu intervenţiile energice şi uşor nevroase, de răbufnire. Interesantă şi tema şi construcţia armonică şi ritmică. „Ellerin Ellerime” (Mâinile tale către ale mele) este o baladă Grunge piperată şi sărată cu note de Folk şi inflexiuni folclorice într-o notă caldă, un moment senin şi plăcut pe disc. „Paranoya” (să mai traduc? Ha ha ha, Paranoia) este una din piesele cele mai interesante, joaca ritmică şi vocea amintesc de olandezul Jan Akkerman şi piesa „Hocus Pocus” din 1971 al formaţiei sale Focus. Faină melodie! „Vals” este… Vals. Unul lent, puţin trist, meditativ ca la refren să răbufnească, dar piesa rămâne într-un ton şi o tonalitate gravă, apăsată. „Kümbela” revine într-un ton mai optimist, ritmul este Jazzy, uşor Sud-American, interesantă coloratura, plăcută abordarea şi adaugă o altă pată de culoare materialului. „Tövbe” (Căinţă) este încă o combinaţie de momente retrase cu faze Rock şi chitare fuzzate, este ok, dar nu aduce nimic nou, nu are acel ceva în plus care să o facă memorabilă. „Of” are gust accentuat de Pearl Jam („Release”), închide într-un mod plăcut discul.
Una peste alta, cele două discuri proaspete Duman sunt o călătorie muzicală colorată pe care am parcurs-o cu mare plăcere, materialul este diversificat, dinamic, sună viu şi natural, rezervă surprize şi soluţii ingenioase, într-o lume tot mai mecanică, digitală şi artificială, este relaxant să asculţi ceva autentic, natural, ne-contrafăcut.
Duman se bucură de succes şi în Germania evident datorită comunităţii large de turci aflaţi în ţara Mercedesului şi al Volkswagenului şi este încă un exemplu că se poate reuşii în Rock şi cu altă limbă decât engleza. Cu toate acestea până când la noi promotorii se încăpăţânează cu aceeaşi iris, holograf şi voltaj, vom rămâne în continuare o ţară importatoare de muzică şi încercările mai răsărite din underground sunt sortite să putrezească acolo în nepăsare şi neputinţă.
Până la urmă degeaba transpiraţia dacă nu există originalitate şi cu atât mai puţin o minimă susţinere. Modelul unguresc (Ektomorf, FreshFabrik, Superbutt, Blind Myself) şi cel turcesc (Duman, maNga, Aylin Aslim) ar trebuii să ne dea de gândit. De câteva zile privesc cu alţi ochi roşiile importate din Turcia, dar nu pot să nu-mi amintesc gustul dulce al roşiilor din grădinile noastre… E păcat să ne batem joc de noi înşine, zău!
Unul (din cei presupuşi 2 – ha ha ha! 😛 ) cititori fideli ai mei, Un Şoricel, mi-a atras atenţia asupra acestui aspect: cum pică miturile. „Un alt mit al romanului …ca ar fi ospitalier …cred ca trebe pus in perspectiva…” spunea el legat de faptul că povesteam despre Göynük şi cum se intersectează acolo mutele şi marea, cum ai la o distanţă de doar câteva sute de metrii plajă şi în vârf de munte loc de schiat.
Povesteam în raportul despre concediu că m-a surprins Turcia nu doar prin peisaj ci mai ales prin abordarea oamenilor, prin modul lor natural prietenos de a fi.
“Fetiţe dulci ca-n Bucureşti”… în Antalia m-am lecuit şi de asta! Ha ha ha! 😛
Doamne fereşte să aterizeze la Otopeni (Henri Coandă) un cetăţean străin şi naiv! De la taximetristul care-l duce la hotel, până la chelnerul care-i umflă nota, toată lumea o să-l fraierească şi o să-i fure şi ultimul cent posibil. Foamea este parcă nejustificat de mare, nesimţirea nu are nicio limită şi ciordim orice de parcă ar fi ultimul lucru pe care mai apucăm să punem mâna pe lumea asta! Asta este realitatea, ne tot ascundem după vorbe meşteşugite, după sintagme inventate mai cu seamă în era mincinos-comunistă, dar pe care le-am salvat din fals patriotism de promenadă şi le susţinem în continuare cu înverşunare nejustificată.
Noi suntem isteţi, frumoşi, ospitalieri, talentaţi şi trăim într-o ţare neasemuit de frumoasă şi bogată iar, vorba fostului premier, economia duduie. Mă lăsaţi?
V-am povestit şi cum se muncea zi şi noapte în Turcia şi v-am amintit şi de ce pustiu şi dezolant a fost peisajul din Bulgaria. Noi mimăm munca, dar în ritmul acesta nu avem mult şi vom ajunge la fel de dărâmaţi şi goliţi ca vecinii noştri din sud. Este inevitabil.
Înjurăm conducerea ţării, vârfurile pentru faptul că fură, dar uităm că sunt exact ca noi şi noi suntem exact ca ei: aceeaşi apă şi pământ. Dacă nu avem demnitatea de a ne aşeza în faţa oglinzii virtuale şi de a privii obiectiv realitatea-n faţă, ne încăpăţânăm în continuare să ne îmbătăm cu jumătatea goală a paharului cu apă rece şi ne ameţim cu ideograme goale gen „suntem creştini”, „suntem buni”, „suntem harnici” şi „ne-am născut poeţi”, se duce de râpă şi puţinul rămas dintr-o ţară care în 1990 a pornit cu prima şansă spre un orizont mai bun, dar a ajuns în câţiva ani codaşă de pluton.
Aminteam cum în anii ’80 Guvernul Turc cu un împrumut de la Banca Mondială a investit masiv în Kemer şi în doar câţiva ani a transformat o zonă rurală dezavantajată şi fără mari perspective într-o adevărată rivieră. La noi, cu banii de la F.N.I. susţinem o stare de fapt dezastruoasă, doar fiindcă este încă un an electoral şi nimeni nu pare să se gândească la ziua de mâine. Banii se termină, vor trebuii restituiţi şi în spatele vorbelor şi hârtiilor cu care guvernanţii iar se acoperă cu eleganţă nu se întrevede nimic.
Optimiştii preconizează o uşoară creştere economică începând de anul viitor, dar semnalele nu sunt chiar atât de clare. Bursa fluctuează şi cotaţiile sunt mai mult în coborâre, chiar şi America dă semnale difuze, cu bani mulţi şi o economie funcţională nu reuşesc să o scoată la liman. Obama riscă ceea ce am prevăzut înainte de a fi ales: din salvator să se transforme-n oaia neagră, ţapul ispăşitor.
Am „copilărit” şi ne-am eschivat de la a face ceva aproape 20 de ani, dar dacă nu ne trezim acum, mă tem că nu ne mai trezim niciodată. Prea târziu nu există.
Dacă Mister Morrison pe blogul său 3 zile s-a gândit de ce nu merge rockerul român la diferite evenimente, şi eu, tot Mister, ce plm, şi tot de vreo 3 zile stau ca boul şi mă tot gândesc cine a făcut marmelada aceasta de „Rock the City”? Răspunsul evident se află pe afiş: Marcel Avrem, sau Mister Marcel Avram. Şmecheru’ care era prieten cu Jackson. Michael Jackson. Fără Mister. De acum câteva luni frunzărind lista evenimentelor am sesizat conflictul de interese de la Arenele Romane între organizatorii concertelor Limp Bizkit şi Queensryche şi mă aşteptam la un nou scandal. Treaba s-a rezolvat elegant: s-a fiert o marmeladă. Să fie tacâmul complet, au lipit de afiş şi Saga, o trupă despre care nici nu mai ştiam că funcţionează. Ceva-ceva brambureală tot a fost: m-au sunat vreo 2 prieteni să mă întrebe: acum unde-i concertu’, la Arcul de Triumf sau în Arene? Ultima oară s-a anunţat Arene, da’ mai e până duminică… Ha ha ha! 😛 S-au anunţat şi ploi, furtuni, etc… ‘om trăii şi ‘om vedea! (cum spune şi orbu’… )
Soluţia aleasă, până la urmă era unica viabilă cu excepţia unei eventuale reprogramări a unuia din spectacole: ne place sau nu să admitem, tricouri multe pe stradă, public „subţire” la spectacole…
Rocks sau… sucks?
Pentru 130 RON 3 trupe nu-i o afacere proastă, dar revin la cugetarea lu’ Morrison şi repet: roacheru’ român preferă o votcă, o bere-două, descarcă de pe net un album sau un concert, mai greu bagă mâna-n buzunar să dea banii pe un CD (original) sau un bilet la un concert. Cu excepţia concertelor, festivalurilor la care se adună toată suflarea de rockeri din toată ţara (cum au fost concertele Metallica de exemplu), rar am văzut mai mult de 1500-2000 de persoane la un show şi chiar şi în aceste cazuri, cel puţin un sfert din public provenea tot din… provincie. Să nu zic jumătate. Tot de exemplu, la Soulfly anul acesta în hol m-am revăzut cu jumătate din prietenii mei din Braşov. Pe de altă parte, dacă acum 5 ani mai înjuram că băteam drumul la Sofia sau Budapesta să vedem şi noi ceva adevărat, acum sunt săptămâni şi cu 2-3 concerte, de unde atâta bănet să le vezi pe toate frate?! Duminică a fost Placebo, vineri seara urmează Igor Cavalera cu Mixhell, duminică e acest „Rock the City” şi după colţ începe Bestfest-ul cu Aftershock cu tot. Tinerii sunt încă la şcoală, tre’ să tragă de părinţi, cei din generaţia mea avem deja şi noi familie, copii, avem şi alte cheltuieli… Başca, e şi an de criză. Măcar de ar fi doar an ci nu ani…
Bun. Cap de afiş sunt Limp Bizkit şi este absolut corect. Au produs vânzări de peste 33 milioane de CD-uri faţă de Queensryche cu „doar” 20 de milioane. De Saga sub acest aspect nici nu putem vorbii, doar albumul „Worlds Apart” din 1981 s-a bucurat de un oarecare succes comercial în ciuda faptului că abordarea lor este destul de comercială.
Citeam pe Metalhead comentariul lui cursed_val: „i-au usuit Queensryche pe Limp Bizkit de pe arene :))))) aveau in aceeasi zi in aceeasi locatie”… Mai uită-te odată pe afiş, vezi cine e sus cu poză mare. Nu ştiu dacă ai fost anul trecut la Queensryche tot în Arene, eu am fost şi dezamăgitor de puţină lume s-a adunat pentru un astfel de eveniment… Dar nu asta este ideea! Fiecare e liber să asculte ce doreşte şi ar fi o lume tare tristă dacă am asculta toţi aceeaşi muzică!
Pe Fred Durst era la modă să-l urăşti şi să-l înjuri. N-am înţeles niciodată exact de ce, probabil din cauza succesului. „Three Dollar Bill, Y’all$”, debutul discografic din 1997 este un material Heavy 100% şi înrudirea trupei cu Korn îşi are rădăcinile în tatuajele făcute de Fred lui Brian “Head” Welch (chitaristul din Korn) şi în prietenia care s-a legat între cei doi. Nici nu l-am auzit vreodată pe Fred negând „rudenia” Bizkit-ului cu stilul impus de Korn. Cu toate acestea, Limp Bizkit nu sunt Korn, au găsit o formulă şi o cale aparte, mie îmi place amestecul lor de Rap/Hip Hop cu Metalul, a rezultat ceva dinamic, o muzică antrenantă şi cu nerv. Prin textele sale, Fred a dat dovadă şi de inteligenţă şi sensibilitate. Scandalurile nu mă pasionează. Nu mă interesează nici cu cine şi-a tras-o sau şi-o trage Fred, nici cu cine se ceartă. Al treilea lor album, „Chocolate Starfish and the Hot Dog Flavored Water” lansat în 2000 este un material de excepţie, un disc care sună impresionant de bine, de multe ori îl folosesc ca reper când înregistrez câte ceva cu proiectele mele muzicale şi e un disc plin de piese foarte bine nimerite de la „Hot Dog”, trecând prin „My Generation”, „Rollin’” sau „Take a Look Around” până la „The One”, „It’ll Be OK” sau balada gravă „Boiler”. Având în vedere că din 2005, de la al cincilea material discografic, „The Unquestionable Truth (Part 1)” gaşca lui Fred n-a mai scos nimic pe piaţă, probabil vom avea parte de un „Best Of” veritabil duminică. Trupa s-a reaşezat în formula originală, Fred Durst voce, Sam Rivers bas, John Otto tobe, DJ Lethal (ex genialul House of Pain) cu revenirea rătăcitorului chitarist Wes Borland, aşa că: „Alright partner…keep on rollin’ baby. You know what time it is.”
Despre Queensrycheam scris pe larg în aprilie cu ocazia lansării noului lor material, „American Soldier”. Materialul nu m-a convins nici până-n prezent, resimt profund lipsa părţii Heavy a formaţiei, ţip după un riff nervors, un ritm mai dinamic, după mai mult Metal pe lângă frumoasele pasaje Progresive.
Dacă mă gândesc la concertul de anul trecut, tot un uşor sentiment de dezamăgire se strecoară pe lângă bucuria de ai fi văzut după o aşteptare de fix 20 de ani. Prima parte a concertului, adică tot materialul genialului „Operation: Mindcrime” a sunat prost şi parcă şi lui Tate i-a luat ceva timp să se încălzească pe lângă faptul că şi microfonul i-a mai jucat mici feste. În a doua parte a concertului n-au mai interpretat cum s-a anunţat integral şi „Operation: Mindcrime II” ci ne-au servit un „Best Of” bun, mi-au lipsit câteva piese vechi şi zău că mi-ar fi plăcut să aud măcar „Red Rain”-ul de pe „Take Cover”, material care în fapt era promovat în turneul de anul trecut. În fine! Ştiu cum e, în cazul lor cu 12 albume la activ, este imposibil să faci un play-list care să satisfacă fiecare fan. Sper ca duminică să pună lucrurile la punct: Take Hold of the Flame!
Saga. Cu toate că trupa canadiană funcţionează practic fără întrerupere din 1971 şi au la activ 20 de albume, eu nu m-am mai intersectat cu ei până ieri seară din 1995 şi probabil cel mai reuşit lor material, albumul concept, „Generation 13”. Acest material este mai Heavy ca majoritatea celorlalte discuri ale lor şi uşoara asemănare cu compatrioţii Rush le-a prins chiar bine. Dacă vreţi să vă împrieteniţi cu ei şi nu aţi ascultat Saga până acum, vă recomand să începeţi cu acest album.
Eu i-am cunoscut prin anii ’80 prin intermediul amintitului album „Worlds Apart”. Nu m-au dat pe spate, recunosc, probabil din acest motiv nici nu le-am mai urmărit cu prea mare interes evoluţia şi după „Generation 13” au turnat-o din nou spre zona mai „moale” şi astfel i-am pierdut complet din vizor.
Saga abordează un Rock Progresiv în care clapa are rolul determinant, dar au şi suficiente chitare, apar şi riffuri, adică sunt o formaţie Rock şi adaug eu, subapreciată. Dacă e să-i „înrudesc” cu o altă formaţia, cel mai la îndemână ar fi probabil Yes şi pe alocuri Marillion-ul de după plecarea lui Fish.
De ieri seară tot ascult proaspătul lor material, „The Human Condition” şi trebuie să recunosc, nu sună deloc rău, are câteva momente chiar foarte reuşite.
Solistul formaţiei, Rob Moratti, sosit în 2007 să-l înlocuiască pe fondatorul Michael Sadler are o voce puternică, colorată, seamănă pe alocuri cu Geoff Tate, „dă bine” în contextul Saga, le-a adus un aer proaspăt.
Piesa de titlu are aproape 7 minute şi deschide albumul. Dialogurile clape/chitară domină compoziţia, vocea este filtrată, trecută prin efecte. Armoniile sunt calde, multe răsturnări, dinamismul traversează toată piesa.
„Step Inside” coboară tonul, este o piesă mai gravă, clapa şi chitara creează tensiune şi presiune, vocea lui Rob ne călăuzeşte într-o lume în care „întrebările te eliberează” dacă nu-ţi pierzi demnitatea.
„Hands Of Time” este un moment aerisit, clapa este undeva o umbră să susţină vocea, creşte lent, se rotunjeşte într-o baladă plăcută, la refren, poate şi din cauza frazei „a lonely place to hide” mi-a amintit de „Silent Lucidity” şi asemănarea cu vocea lui Tate este izbitoare.
„Avalon” readuce ritmul, armoniile mai calde, uşoara asemănare cu Marillion-ul post Fish nu dăunează, ba dimpotrivă, cu vocea lui Rob prinde viaţă, are dimensiune.
„A Number With A Name” rămâne în aceeaşi zonă, dominantă este clapa, dar punctările, intervenţiile chitarei colorează atmosfera, schimbările sunt ingenioase, chiar dacă ritmul nu este ameţitor, piesa are dinamică, răsturnările nu o fragmentează.
„Now Is Now” începe într-o notă mai modernă, tobele sunt uşor filtrate, clapele sunt trecute şi ele prin puţin phaser, Saga ştiu să creeze atmosferă, dovedesc forţa să renască şi sună mai tineri şi mai proaspeţi ca acum 10 ani. Nu-s fan al solourilor de chitară, dar trebuie să admit, Ian Crichton îşi face treaba cu mult bun simţ şi rafinament.
„Let It Go” apasă uşor pe acceleraţie, clapa este completată de chitara susţinută şi de bas pe anumite pasaje de riff, trecerile, urcările şi coborârile sunt dinamice, se evidenţiază din nou capacitatea vocală a lui Rob şi sunt zemoase intervenţiile de pian al lui Jim Gilmour, uneori în dialog cu soloul de chitară.
„Crown Of Thorns” este un moment mai Rock, aduce puţin cu abordarea Queensryche de pe „Empire” („Best I Can”).
„You Look Good To Me” încheie albumul într-un ton optimist, ritmul săltăreţ contrastează cu restul materialului, chitara zgârie în mod plăcut, apoi se retrage discret pentru a lăsa loc vocii vesele, melodioase. Este o piesă parcă vădit comercială, dar deloc deranjant acest aspect.
Surpriză foarte plăcută această faţă nouă, proaspătă a formaţiei şi mă bucur că vin la Bucureşti.
Limp Bizkit cu Queenrsryche se potrivesc ca nuca-n perete cu toate că mie îmi plac ambele formaţii, dar Queensryche cu Saga fac pereche minunată. Marmeladă sau ciorbă, asta e, suntem în ţara Mioriţei, ciocu’ mic, bine că nu se repetă povestea AC/DC… Chiar, de ce a picat Biohazard şi… s-a reprogramat sau nu Depeche Mode?
Şi nu pot să nu mă repet, dau două bilete virtuale la deja petrecutul Tino & Tarantula pentru o invitaţie la Limp Bizkit. Se bagă cineva? Bodeaproste! Ha ha ha! 😛
Trupa din Ankara s-a înfiinţat în 2001 şi s-a evidenţiat la concursul de căutare a tinerelor talente „Sing your song”, unde au atras atenţia impresarului Hadi Elazzi care le-a facilizat un contract de disc cu Sony Music.
Dacă la început formaţia a cântat predominant prelucrări, în timp s-a cristalizat un stil personal, o combinaţie de Metal, Rap/Hip Hop, Electro şi muzică tradiţională turcească. „Şehr-i Hüzün” este al trei-la lor album, după debutul autointitulat din 2004 şi „MaNga+” din 2006, ambele bucurându-se de vânzări foarte bune.
Formaţia apare într-un duet cu Göksel pe coloana filmului „Sinav” (Examenul) al lui Ömer Faruk Sorak, o îmbinare de dramă şi comedie având-ul în distribuţie pe Jean-Claude Van Damme şi fiind unul din cele mai de succes producţii cinematografice turceşti.
Piesa „Bir kadın çizeceksin” a fost inclusă în coloana jocului FIFA 06 şi anul trecut băieţii au cântat pe faimosul Wembley Arena din Londra în deschiderea spectacolului lui Tarkan. Sunt cap de afiş la numeroase festivaluri din Turcia şi pe bună dreptate: muzica lor este explozivă, un amalgam gustos de elemente orientale cu riffuri vânoase, ritmuri săltăreţe, electronică dinamică şi treceri de la genuri diferite cu multă uşurinţă şi naturaleţe.
I-am „descoperit” şi eu butonând într-o dimineaţă în camera de hotel între programele muzicale turceşti de la televizor, MTV, Power Turk, Canal D Dream şi NR1 cu piesa „Dünyanın Sonuna Doğmuşum”:
Noul material începe sobru cu pianul piesei „Gün Doğumu” şi colorată cu suflători tradiţionali într-o piesă de inspiraţie folclorică. „Beni Benimle Bırak” porneşte imediat cu percuţii orientale şi dialogul între clapă şi chitara ascuţită, accentuată cu viori şi scratchuri. Vocea lui Ferman Akgül este puternică şi totodată melodioasă, piesa are ruperi ingenioase, intervenţii zemoase ale basistului Cem Bahtiyar, creşte exponenţial şi convinge. Urmează amintita „Dünyanın Sonuna Doğmuşum” care prin sunet şi abordare contrasta puternic cu majoritatea muzicii difuzate pe amintitele programe de televizor, am şi dat „blană” la sonor! 😛 Este o combinaţie antrenantă de Hip Hop cu Nu-Metal şi Electro, o piesă cu un refren puternic. Cred că o variantă în limba engleză la această piesă ar face furori şi mai mari în topuri, dar gândindu-mă la reţeta Rammstein, poate şi MaNga pot cucerii lumea cu limba turcă tocmai prin această nuanţă exotică. Poate şi ca urmare a celor două săptămâni petrecute în Turcia, nu mă deranjează limba, regret doar că nu înţeleg textele. „Cevapsız Sorular” este o baladă Power, fundalul de Trip Hop asigurat de tobe electronice, scratchuri şi chitara acustică este completată de un refren puternic, dar armonios. „Evdeki Ses” este un amestec sănătos de Etno şi Hip Hop cu Rock, aminteşte uşor de începuturile promiţătoare ale celor din Zdob şi Zdub când mai aveau vână Metal în ei. La MaNga este foarte bună colaborarea lui Efe Yılmaz care este răspunzător de instrumentele tradiţionale şi electronice cu chitaristul Yağmur Sarıgül. Reuşesc să aducă genurile diferite abordată într-un produs final care sună unitar şi colorat.
„Her Aşk Ölümü Tadacak” este o piesă mai aşezată, dar puternică, dialogurile amintite o fac pulsantă, vocea fermă dar melodioasă a lui Ferman Akgül este un mare atu pentru formaţie. „Şehr-i Hüzün”, piesa de tiltlu, are doar un minut şi este tot un fel de intro ca şi prima piesă de pe disc urmată de „Hayat Bu İşte” o compoziţie epică, condusă cu pianul şi un covor de instrumentaţie simfonică culminând într-un refren melodios şi puternic. Elementele orientale se întrepătrund perfect cu „şmecheriile” Electro moderne şi cu chitara Rock 100%, pianul colorează plăcut toată piesa cu o temă folclorică ce mi-a amintit de Liszt. „Üryan Geldim” este o melodie tensionat cu clapa şi chitara, aminteşte uşor de atmosfera ultimul album Faith No More ca şi următoare „Tek Yön Seçtiğin Tüm Yollar” care este puţin mai rapidă, dar rămâne în aceeaşi zonă destul de întunecată dominată de dialog riff-clapă şi de răsturnările dintre momentele mai calme şi răbufniri. În unele pasaje mai ales basul aminteşte flagrant de stilul lui Billy Gould, dar e de bine!
Un alt intro/ intermezzo, „Gecenin Ritmi” are o clapă care m-a dus cu gândul la Pink Floyd şi la „Division Bell”, mai exact la „High Hopes” şi la: „The grass was greener, The light was brighter, With friends surrounded, The nights of wonder”… „Hepsi Bir Nefes” readuce energia Rock, apoi „cade” într-un ritm mediu ca la refren să crească la loc. Foarte plăcute aceste „alunecări” sonore, straturi de orchestraţie aerisite şi combinaţiile ingenioase între fazele apăsate de Rock şi chitare cu pasajele Electronice şi inserţiunile din folclor. O parte din refren este melodic, apoi urmează un moment de Rap Metal, apoi un final gen „Epic” cu voce şi pian. Super. „Sessizlik Sona Erdi” este cel mai zgomotos moment al albumului, clapele moderne, ritmul puternic asigurat cu precizie de Özgür Can Öney şi riffurile, apoi solul susţinut cu basul puternic se constituie într-o piesă de forţă.
Ultimul intermezzo, „Kaçamak Faslı” este cel mai modern, cu „ah ah”-uri feminine şi instrumentaţie Electro/Trip Hop şi introduc încă o baladă în forţă: „Alışırım Gözlerimi Kapamaya”, piesă ce aminteşte uşor de Linkin Park. „Gün Batımı” închide discul într-o notă mai calmă, meditativă. După 1 minut şi 14 secunde urmează o pauză de peste 2 minute şi o piesă „ascunsă”, o mică „joacă” pe o armonie simplă şi caldă cu multe voci vorbite, iar, mare păcat, nu înţeleg textul.
Nu ştiu cui să recomand materialul, cred că fanii Faith No More obişnuiţi cu acest gen de amalgam se pot regăsii şi în maNga, dar poate şi fanii Linkin Park sau Limp Bizkit. Pe mine mă cuceresc cu cât ascult mai mult materialul, aş vrea să-i văd live, cred că rup. maNga sunt dovada că se poate face muzică bună oriunde şi talentul, consecvenţa, seriozitatea şi truda se răsplăteşte. Am convingerea că vom mai auzii de maNga, acest nou disc s-ar putea să le aducă o consacrare internaţională.
Oamenii sunt ca peştii în ocean: azi ies aici, mâine acolo. Valurile vin, te aruncă, nu te poţi opune tot timpul şi uneori dacă opui rezistenţă nu faci altceva decât să te juleşti mai rău. După furtuni uneori peştişorii
sunt aruncaţi pe mal
şi uneori reuşesc să se întoarcă-n mare.
Am plecat din Bucureşti-ul încins vineri, 6 iunie la ora 15.30 şi am lăsat în urmă
aroma cireşelor coapte
pentru a descoperii lumea necunoscută a
semilunii otomane.
La 17.23 am trecut vama de la Ruse şi ne-am început incursiunea în Bulgaria. Fete la produs la tot pasul în peisajul arid, uşor sălbatic şi parcă abandonat. O tranziţie de cel mult patru ore s-a transformat într-o învârteală în cercuri şi GPS-ul nu i-a folosit la mai nimic conducătorului. Ideea era să traversăm ţara castraveţilor muraţi pe lumina zilei, dar n-a fost să fie, am ajuns la graniţa cu Turcia abia la miezul nopţii.
4 adulţi şi 3 copii într-un Renault pentru un drum de 1500 km nu este cea mai bună soluţie. Nici să pleci în concediu cu oameni cu care nu ai mare lucru sau nimic în comun nu este cea mai fericită idee, dar cum nu eu planificasem şi organizasem această vacanţă, am hotărât să mă relaxez şi să las lucrurile să se desfăşoare după voie. 🙂
Diferenţa dintre drumurile măcinate din Bulgaria şi şoseaua în lucru din Turcia care traversează ţara de la Nord la Sud, este fabuloasă. Cu toate că autostrada este încă în lucru în multe porţiuni, parcă zburam. O porţinune de drum am mers din greşeală pe sens invers, dar ne fiind la aceea oră trafic, am scăpat…ha ha ha! Peisajul este fascinant, chiar dacă sunt tentat ca la anul să optez pentru zborul cu avionul, aş vrea să mai traversez Turcia măcar o dată cu maşina, pe îndelete, să mă opresc, să fac poze, să adulmec lanurile în flăcări de
maci.
Am ajuns la prima destinaţie de o zi, hotelul de trei stele, Club Hotel Sunbel din Kemer, Beldibi, sâmbăta, 6 iunie la prânz.
Fac o paranteză şi dau un pont: am făcut 10 ani de rusă la şcoală, da’ nu s-a lipit mai nimic de mine. Dacă în locul profei scârboase care ne ţinea numai în note de 3 şi 4 din cele 10 posibile pe vremea mea, aduceau rusoaicele care populează Kemerul, acum citeam Tolstoy şi Dostoiesky în original. Jur. După gaz, arma numărul doi al Kremlinului sunt fetele: te predai necondiţionat şi dacă nu înţelegi nimic din ce-ţi spun. Şi sunt determinate, nonşalante, n-au nici reţineri, nici prejudecăţi. Ideea e, după două-trei zile mi-am amintit şi ce nu învăţasem la şcoală să spun în rusă…ha ha ha! 😛 Mă pun de la poziţia “cu burta la soare” la “cu burta pe carte” şi până la anu’, promit să mă pun la punct! Ia ne panemaiu parusci… Mi nea zavut Attila, cac tibea zavut? Ocen crasnaia… Spasiva… Dobrei uter, Dasvidania, Dobrei vecer… Haraso! Ia liubiu! Davai jos textila! 😛 Ha ha ha! 😛 Să nu credeţi că toate fetele au nume de Olga sau Nataşa! Nu, am descoperit nu doar că sunt frumoase, dar am descoperit şi nume frumoase: Palima. 🙂
Acum pontul: dacă vrei să te distrezi, uită de patru şi de cinci stele, mergi la trei. Sunbel este un hotel elegant, curat, aer-condiţionat, piscină, terasă, ponton propriu, mâncarea a fost bună şi băutura a curs. Treaba asta cu all-inclusive este genială. Şi turcii s-au dovedit gazde ideale. Nu ştiu de unde-i vorba „cum e turcul, şi pistolul”, da’ vă zic eu, merge ca uns pistolul şi trage la fix.
Sunt două „chestii” cu uşor minus: plaja este pietroasă, soarele nu răsare sau apune în mare ci de după munţi. Atât. Am rămas cu gura căscată:
Turcia este frumoasă!
Mai e o chestie: la Göynük de exemplu, hotelurile deţin şi plajele, sau cum a fost şi la Greenwood, al doilea hotel la care am stat 10 zile, avea o bucată de plajă chiar dacă hotelul nu era amplasat pe plajă ci peste drum. Problema e că nu poţi face plimbări pe plajă fiindcă la majoritatea hotelurilor sunt agenţi de pază care te întorc din drum… Mai scapi dimineaţa, dar trebui să ieşi tot pe unde ai intrat – respectiv la hotelul de care aparţii – fiecare hotel te “dotează”/însemnează cu o brăţară de o culoare specifică. La Göynük există doar 3 locuri pe unde poţi ajunge pe plajă, restul intrărilor fiind prin hotelurile aflate pe plajă şi astfel inaccesibile celor din exterior.
Atenţie la acest detaliu, în Göynük dacă hotelul nu are plajă proprie rişti să nu vezi marea şi să nu apuci să faci baie în ea!
(Prima zi)
N-am avut stare, am intrat repede-n marea de un albastru fascinant, am înotat, m-am plimbat, am băut o grămadă de bere, am făcut fotografii,
pe (şi sub) ponton.
A doua zi dimineaţă m-am trezit la cinci şi
am "prins" răsăritul
fază cu fază, moment cu moment, plus am dat şi peste o gaşcă de ruşi cu o „butelcă” de 10 litri de whiskey pe ponton. Chefuiau…de zori. 😛
După micul dejun ne-am luat tălpiţele şi ne-am mutat cu 5 km mai încolo, la destinaţia finală a vacanţei, Greenwood Resort Hotel din Kemer, Göynük.
La patru stele daţi de familişti, copii şi de mai mulţi pensionari, mai puţini petrecăreţi. Ruşii domină spaţiul şi aici, apoi urmează polonezii, turcii şi englezii. Faţă de „tradiţionalul” nostru Kuşadasi, nici urmă de co-naţionali, fapt ce face toţi banii. Am dat totuşi peste două fete de peste Prut care lucrau
la Hotel,
una din ele, Ina se ocupa de copii dar erau şi câţiva angajaţi turci care mai rupeau o vorbă-două în româneşte, alţii ne rugau să-i învăţăm câteva fraze în ideea că o să le mai vină clienţi români. Turcii sunt oameni frumoşi şi la propriu şi la figurat, sunt extrem de amabili şi nu de dragul banilor, sunt prietenoşi din fire. Kadir şi Celal sunt doar doi dintre băieţii care ne-au servit impecabil şi cu care m-am împrietenit aproape instantaneu.
La patru stele mâncarea este mult mai diversificată, la fel şi băutura – seară de seară am turnat în mine cât whiskey a încăput – hotelul este înconjurat de o grădină minunată şi îngrijită, piscina mare are 2 tobogane şi în spate este o piscină pentru copii, teren de tenis şi volei, seră şi mini-zoo, alei cu multe flori, palmieri, „boscheţi” de dafini, portocali… un colţ de Paradis.
Ştiam că la Göynük (Kemer) se întâlneşte
marea cu muntele
şi pe lângă amintirile vagi de geografie din şcoală, m-am uitat şi pe Google Earth unde urma să mă duc, dar nimic nu se compară cu ce te izbeşte la faţa locului. Dacă-mi mai spune cineva că turismul nostru este potent, că avem şi mare şi munte, am să-i râd în faţă. Ei le au la un loc. Nu se poate vedea în poze, nu am cuvinte să povestesc, e ca şi cum în gara din Predeal pe peron ar fi palmieri şi ar începe marea. Sus, în vârful munţilor era încă zăpadă şi se schia, sunt râuri şi pe canionul din Kemer se face drafting, în larg sunt delfini, se fac „excursii” cu barca cu motor la 20-25 euro (se poate negocia ca aproape orice în Turcia) de persoană, inclus cu o incursiune şi în peşterile în care se poate înota. Pe plajă era o firmă ce oferea tot felul de distracţii acvatice de la deja tradiţională banană la plimbări cu paraşuta. 🙂
Faţă de Beldibi, pietrele de pe plajă sunt mult mai mărunte, dar tot departe de nisipul cu care asimilam eu plaja. Cu toate acestea, după ora 10 nu poţi călca pe plajă fără încălţăminte: ard pietrele ca plita. Pietrele sunt superb colorate, şlefuite în forme frumoase, am cules câteva kilograme… ha ha ha! 😛 Kemer se numea Eski Köy (Satul Vechi) şi în anii ’80 cu un împrumut de la Banca Mondială Guvernul Turc a investit masiv în zonă, s-a construit drumul şi au răsărit hotelurile, transformând micul district compus din 4 oraşe: Beldibi, Çamyuva, Göynük şi Tekirova şi 4 sate: Beycik, Kuzdere, Ovacık şi Ulupınar, în Riviera Turcească.
Noi ne-am procurat biletele printr-o agenţie locală, Madhotels şi fiindcă am făcut rezervările din luna martie, am beneficiat şi de o super reducere, oricum, biletele au costat cu cel puţin 50% mai puţin decât printr-o agenţie românească şi garantat cu banii aceştia nu rezistam nici cinci zile la Vama Veche şi în nici un caz la condiţiile găsite la Greenwood şi nu cu băutura şi mâncarea inclusă. La bufetul de la piscină şi la cel de pe plajă găseai ceva de ronţăit şi între cele trei mese copioase la care te serveai cu ce-ţi pofteau ochii de la salate şi fructe până la preparate tradiţionale, mâncare gătită de tot felul şi prăjituri. La fel, de băut, aveai la dispoziţie o gamă largă de sucuri, apă, cafea şi whisky, gin, votcă, bere Tuborg şi vin roşu şi alb de la 10 dimineaţa până la miezul nopţii, barmanii îţi preparau şi coctailuri fără nicio problemă şi puteai să bei cât te ţineau genunchii şi mult peste.
Cum spuneam, personalul extrem de amabil şi prietenos, sunt animatori atât pentru divertismentul adulţilor, cât şi special pentru copii. De la 10 dimineaţa se organizau partide de volei în apă şi pe nisip, la fel şi program de gimnastică acvatică şi de relaxare şi întreţinere iar pentru copii exista pe lângă piscină un loc de joacă amenajat, se ocupau două fete de ei, desenau, se jucau, pictau feţele copiilor, etc şi seara se organiza un mini-disco pentru cei mici urmat de un program pentru adulţi. Angajaţii au salarii foarte mici, în jur de 300-350 euro şi erau amplasate „tip boxuri” la tot pasul pentru toate categoriile de angajaţi. Muncesc foarte mult: 15 ore pe zi cu o zi liberă la 7…
În holul hotelului sunt câteva magazine, internet wireless, centru de închiriat maşini şi motoare, sală de jocuri şi internet, este baie turcească, saună, centru spa, salon masaj, cabinet medical, coafor şi chiar un salon de tatuaje (temporale) la care lucra un tip haios din Azerbaijan, Elchin.
Programele de seară au fost plăcute, am „prins” două seri turceşti, scatch-up comedy-uri, seară hippy, show play-back, Miss şi Mister Greenwood şi de la 11 seara se deschidea şi discoteca Greenwood unde clienţii hotelului aveau intrare liberă, dar îţi plăteai consumaţia. N-am stat în hotel ci în unul din bungalourile din spatele clădirii principale, televizor, frigider, aer-condiţionat, telefon, adică tot ce vrei şi de bun gust, drăguţ aranjat. Sunt 9 astfel de bungalouri identice, 7 pentru clienţi (e o idee mai ieftin ca-n clădirea propriu-zisă a hotelului) şi 2 cu magazine la parter şi sus sunt cazaţi o parte din personal. Clădirile au câte 3 apartamente pe nivel şi parter plus 2 etaje.
Sezonul se deschide în mai şi se închide în octombrie, sunt 6 luni cu temperatura aerului de peste 20 de grade Celsius şi se ajunge la peste 40 de grade iar temperatura apei ajunge la 28 de grade. iulie şi august sunt evident cele mai fierbinţi luni, nici nu vreau să-mi imaginezi cum arde aerul atunci. Am avut parte de vreme superbă, ba chiar şi norocul de o anomalie: sâmbăta, pe data de 13 iunie s-a înnorat şi după-masă chiar a fost o ploaie (caldă) timp de 30-40 de minute – spre marea bucurie a localnicilor. 🙂
Am făcut peste 1000 de fotografii. Şi cred că mai puteam face lejer încă cel puţin atâtea.
Joi – am aflat ulterior – pe 11 iunie, mi-am dat seama că habar n-am în ce zi suntem. Timpul a trecut ca nesimţitul şi pe nesimţite. Tot cam de joi mi-am dat seama că nu mai intra mâncarea în mine şi m-am pus tare pe băut whisky cu un strop de suc de lămâie şi puţin Swhepps seară de seară. 🙂 Ziua m-am tratat cu ceaiuri fierbinţi, dar am mai ras şi câte o bere sau un whisky înainte de masa de prânz.
Marţi, pe 16 iunie, am rămas fără ţigări. Mă aşteptam să dau 5 euro pe un pachet, dar nu mică mi-a fost mirarea când am aflat că pachetul era 1,50 şi dacă cumpăram un cartuş, vânzătorul le lăsa şi la 1 euro pachetul. Şi tutunul turcesc nu se compară cu ce porcării bagă ăştia la noi chiar şi în Marlboro care uneori are buşteni ce amintesc de Carpaţi sau Mărăşeşti… Treaba asta că „totul poate fi negociat” nu este chiar genul meu, dar face parte din cultura lor şi devine chiar distractiv. Oamenii sunt foarte comunicativi şi asta mi-a plăcut enorm. Cred că de fapt acesta şi este toată “şmecheria” în spatele târguielii: dorinţa de comunicare. 🙂
MalulMargine de drumIeşire la SoareMagia unui răsăritOnduleu marinSpargerea valuluiTransparenţă 01Transparenţă 02FascinaţieMalul albastruOdihnăApus filtratÎncăpăţânareLa cules de amintiriZi noroasăDrept în largPontonulRăsărit învelitCăscatulRătăcire timpurieAscensiune 01Şedinţă fotoUltimul sărutDevorareCovor de floriDespărţirea
Despărţirile sunt naşpa. Miercuri seara, 17 iunie, ne-am înghesuit în maşină şi am pornit spre Istambul.
Oraşul ne-a întâmpinat în ţipete de pescăruşi şi cu nori pufoşi. Hotelul Inter Istambul este situat la doi paşi de piaţa Beyazit, Bazarul (Grand Bazaar) şi Moscheea Albastră fiind foarte aproape. Intrat în camera de hotel am văzut asta:
Şi în Antalia erau multe pisici, însă Istambul pare oraşul pisicilor. Am un prieten, Marius, care cu siguranţă ar fi fost fascinat. Am găsit şi o mică
galerie de artă
dedicată exclusiv pisicilor.
În câteva ore Istambul a devenit oraşul meu favorit. Mâine m-aş muta definitiv acolo. Turcia în sine m-a cucerit şi sincer: îmi pare rău că am scăpat de ocupaţia otomană. Mare greşeală! Ha ha ha! Zău, ne strica ieşire la Mediterană? 😛
Nu mai repet despre cât de surprins am fost de felul lor prietenos de a fi, de ce frumos şi ce îngrijit este tot. Mai ales centrul vechi şi zona comerciala, peste zi şi până seara se umple de mormane de gunoi, dar noapte este ridicat tot şi în zorii zilei nu mai găseşti nici urmă de mizerie.
Turcii muncesc foarte mult. Am văzut asta la autostrada ce traversează ţara, se lucra şi noaptea. Am văzut clădiri în lucru în care noaptea tot aşa se lucra, magazine în care la 4 dimineaţa angajaţii aranjau marfa şi vis a vis de hotelul în care am stat erau şi clădiri cu magazine de diverse confecţii la parter şi cu atelierele de producţie la etaje: de la 7 dimineaţa până seara pe la 8-9 angajaţii munceau.
A fost ciudat să auzim slujbele de la moschee din difuzoarele atârnate afară. Sunt moschee la tot pasul, în fiecare slujba este diferită şi aceste încantări bizantine se suprapun într-un mod bizar în Instambul venind din toate direcţiile. 🙂 La 11 seara am adormit în sunetul acestor cântece şi tot ele m-au trezit la 5 dimineaţa… ha ha ha! 😛
Tinerii îşi doresc foarte mult aderarea la U.E., eu am încercat să le explic că le este mult mai bine fără… ha ha ha! 😛
Pentru Istambul îţi trebuie o viaţă cred, nu trei zile câte am stat noi şi fiind şi cu Micul Vrăjitor – răsfăţat la tot pasul de turcii care-l luau în braţe, îl pupau şi îi făceau cadoaşe de tot felul – , n-am apucat să explorez decât o parte din centrul vechi şi am dat vineri în zori o raită ceva mai mare pe jos cu aparatul de gât până la Bosfor. Aşa am reuşit să fotografiez
Moscheea Albastră
chiar albastră în lumina de la 5 jumătate dimineaţa, profitând şi de fântâna situată între ea şi Haghia Sofia. Am văzut (şi fotografiat)
răsăritul la Marea Neagră
şi am făcut încă câteva poze faine (zic „io”).
Mi-a plăcut foarte mult parcul Gülhane.
Seara am găsit şi o terasă faină unde am dat 1 euro jumătate pe o bere, preţ super rezonabil, am petrecut două seri la rând acolo, oamenii la fel de primitori şi iubitori de copii, Micul Vrăjitor a fost răsfăţat şi s-a umplut de cadouri peste tot unde am fost prin Istambul. 🙂
Nu m-am sălbăticit complet. M-am mai uitat la CNN, BBC şi Euronews şi la canalele muzicale turceşti, mai ales la NR1 şi Power Turk.
Despre formaţia DUMAN ştiam din filmul genial al lui Fatih Akin: „Crossing the Bridge: the Sound of Istanbul” în care povestitor este Alexander Hacke din formaţia Germană cult electro-industrial-experimentală Einstürzende Neubauten şi pe care vi-l recomand spre vizionare (a fost DVD-ul într-un număr din revista Re:Publik din 2007), dar am descoperit şi nume noi pentru mine ca: MANGA sau AYLIN ASLIM despre care am să vă povestesc ulterior.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=aBaXFrXPkGI&feature=related]
Multe ar mai fi de spus, mi-a fost greu şi să aleg doar atâtea imagini, încă nici amintirile nu s-au aşezat şi îmi sar gândurile de la una la alta, a fost aproape prea minunat ca să realizez că mi s-a întâmplat. 🙂
Istambul este oraşul contrastelor: case luxoase alăturate unor dărâmături ce mi-au amintit flagrant de Lipscani, vechi lângă nou, aromă de orient în veşminte occidentale, într-un dans plin de ritm, graţios şi antrenant… Istambul a rămas un basm viu şi sper să rămână aşa…
Sâmbăta dimineaţa iar maşină, înghesuială şi căldură cu tot cu aer condiţionat. Drumul m-a obosit, despărţirea finală de Turcia m-a sfâşiat la propriu.
Bulgaria părea un sat fără câini: pustiu tot, prin satele care am trecut rar vedeai urmă de om… Acest viitor trist al satelor abandonate ne paşte şi pe noi cât de curând…
N-am chef de nimic. Aş mai putea prinde ceva din sesiune, dar exclus să mă duc la examene acum! Ha ha ha! De sâmbătă seara de când am ajuns înapoi la Bucureşti, mă învârt ca drogat prin casă şi tot ce am făcut este să mă uit peste poze şi am butonat puţin la albumul pe care vreau să-l termit cât de curând: la sfârşitul lunii septembrie este noua ediţie de Cybermental la Silver Church şi am fost invitat de AKM să cânt. Locaţia este super, chiar nu vreau să ratez (şi) ediţia de anul acesta (că de invitat, de 3 ani sunt tot invitat…ha ha ha!).
Bucureştiul m-a întâmpinat sâmbăta seara cu
pepeni vânduţi în faţa blocului
din căruţă şi cu
un fluture superb în tei.
N-am avut energie de Placebo duminica seara, poate fac cumva să ajung vineri seara, 26 iunie în Fabrika la Mixhell cu Igor Cavalera (ex-Sepultura) şi duminica, pe 28 iunie la Limp Bizkit (cu Saga şi Queensryche, ce combinaţie! Ha ha ha! Saga n-am mai ascultat de cel puţin 20 de ani…) re-alocat la Arenele Romane.
Vă convine sau nu:
m-am întors.
Mi-a simţit cineva lipsa?
Absenţă
“Io” vreau înapoi la ele… Ha ha ha! 🙂 😛 Acum, oricând, pentru totdeauna! 😛
Gata cu vacanţa!
Mai ţineţi minte povestea concursului foto „Bucureştiul în tranziţie” ? În mail m-a aşteptat asta: „MNLR
Proces verbal
Ca urmare a jurizării fotografiilor trimise la concursul cu tema “Bucureştiul în tranziţie”, juriul format din Florin Iaru, Tudor Jebeleanu şi Dan Vatamaniuc a hotărât acordarea următoarelor premii:
Premiul I Daiana Olteanu
Premiul II Laurenţiu Dincă
Premiul III Vlad Eftenie
De asemenea, au fost selectate pentru expoziţia MNLR-ICR de la Praga lucrări de la următorii participanţi:
Alexandru Buzdugan, Alexandru Dinu Şerban, Attila Brushvox, Bogdan Calotă, Cătălina Alexandra Ion, Cristian Dinu, Cristian Harbuz, Elena Leu, Elena Raicu, Ştefănuţ Ghinescu, Florica Jianu, Luciana Herda, Irina Lupaşcu, Mădălina Păunica, Adrian Roşu, Radu Stoenescu, Vasile Cătălin Tomoiagă.
Bucureşti 16 iunie 2009”
Adică, n-am câştigat nimic, da’ fotografiile mele sunt bune şi folosite. E şi asta ceva şi măcar ajung şi lucrările mele la Praga. Conform “dealului”, dor pentru că am participat la concurs, organizatorii au câştigat co-proprietate pe 2 ani asupra muncii mele. Bullshit… ha ha ha! 🙂
Este asemănătoare cu povestea câştigului pe Metalhead: am avut două bilete virtuale la un concert la care n-am ajuns… ha ha ha! 🙂
Şi ceva pentru prietenii mei de pe Netlog: nu mai intru pe Netlog, nu vă supăraţi, nu citesc nici mesajele private, nici ce se mai scrie pe acolo. Mă găsiţi aici. 🙂
P.S. (11.38 P.M. – 22.06.2009) Nu mă pot abţine, am mai ales câteva instantanee… 🙂
