LaBrie cântă la tobe şi cu vocea de la vârsta de 5 ani, a performat într-un şir de trupe până ce a ajuns în trupa Glam Metal White Rose cu care a şi scos albumul de debut în 1989 ca-n 1990 să se alăture trupei alături de care s-a şi consacrat: Dream Theater.
„Static Impulse” practic este al 4-lea său album solo după „Keep It To Yourself” (1999) şi „MullMuzzler 2” sub titulatura Mullmuzzler, respectiv James LaBrie’s Mullmuzzler şi albumul „Elements Of Persuation” din 2005 scos sub această titulatură James LaBrie.
Evident, ce face separat de trupa mamă, sună diferit. Cele 12 piese noi ce urmează să fie lansate pe 28 septembrie, sunt un Metal Progresiv îmbinat cu elemente moderne, infuzii Screamo şi Metal Alternativ american. Bateristul Peter Wildoer are sarcina să aducă partiturile vocale extreme, apropriate abordării Death Metal şi dialogurile sale cu Read more James LaBrie – Static Impulse (2010)
Killing Joke – Absolute Dissent (2010)
Trupa britanică, veterani şi supravieţuitori, nu sunt foarte cunoscuţi şi implicit nici apreciaţi pe la noi, în schimb au influenţat determinant evoluţia muzicii de la sfârşitul anilor şaptezeci şi până-n prezent, trupe mult mai faimoase se înclină în faţa lor şi-i amintesc ca fiind una din influenţele majore asupra muzicii lor. Metallica, Napalm Death, Prong, Soundgarden, Nirvana, Foo Fighters, Jane’s Addiction, Faith No More, Big Black, Tool, Primus, Porcupine Tree, Ministry, Nine Inch Nails, Godflesh, Pitchshifter, Lamb of God, Rammstein, Amen, Amebix, Opeth, The Banner, Blacklist, Shihad, Das Oath, sau Korn, toţi au absorbit ca buretele câte ceva de la Killing Joke, dacă ascultând noul „Absolute Dissent” veţi descoperii sonorităţi familiare, teme, riff-uri, soluţii cunoscute, nu Killing Joke sunt cei care le împrumută sau le re-folosesc, ci multe alte trupe s-au inspirat din patrimoniul Killing Joke.
Trupa a fost înfiinţată în 1978 de bateristul Paul Ferguson – la aceea vreme component al formaţiei Matt Stagger Band – şi vocalul Jaz Coleman. Ei l-au cooptat pe chitaristul Kevin “Geordie” Walker şi basistul Martin “Youth” Glover în urma unor anunţuri postate în reviste de specialitate. Pentru „Absolute Dissent”, după 28 de ani, prima oară cei patru şi-au reunit eforturile Read more Killing Joke – Absolute Dissent (2010)
Lie Lady Lie
1969… Generaţia flower-power, idealurile hippie despre o lume a păcii şi iubirii în plin război din Vietnam, emanciparea chiar şi doar superficială şi de suprafaţă şi răbufnirile sexuale de din-înaintea bolii SIDA.
Sunt un tip agitat. Şi dubios. Să nu-i spun altfel fiindcă nici nu ştiu cum i-aşi putea spune. N-am stare. N-am linişte. E un virus, este-n sânge.
Lucrez la un set nou de piese şi planific o serie intitulată generic „Vintage” şi din care primul disc se va numi „Chasing Shadows”. Muzică… contemporană. Poate pe alocuri experimentală, puţin bizară, de ambient. De fapt nici nu are importanţă ce este. Scriu teme de pian şi le colorez, le aşez în făgaşe diferite. Muzică de film pentru o viaţă supra-realistă fără film în care decorul are rolul principal. Şi singurul.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=CQCnwkJFRlI]
„Lay Lady Lay”-ul lui Dylan a fost scrisă-n ’69, iniţial Read more Lie Lady Lie
World’s End Girlfriend – Seven Idiots (2010)
Dacă sunt şapte idioţi, unul din ei cu siguranţă sunt eu. Nu mă ascund, îmi plac tot felul de ciudăţenii, de la muzică clasică la dubioşenii avangardiste. În aprilie mi-am găsit deja trupa şi albumul anului: Shining „Blackjazz”, am trecut de mijlocul lunii septembrie şi cu toate că am mai devorat un morman considerabil de discuri şi au fost printre deşeuri şi suficiente perle, Shining rămân de nedetronat.
De câteva zile tot mestec „Seven Idiots”-ul şi nu prea ştiu ce aş putea scrie despre el, cu toate că-mi place.
World’s End Girlfriend este numele sub care îşi scoate discurile japonezul Katsuhiko Maeda despre care până acum nu ştiam nici că există, deşii primul album l-a lansat în 2000 şi actualul material este al zecelea disc în rând.
Mi-a amintit de Frank Zappa, totuşi comparaţia este inadecvată. În schimb există o paralelă cu „Flex-able” şi „Flex-able Leftovers”, primele 2 albume solo ale lui Steve Vai profund impregnate cu spiritul lui Zappa. Diferenţa constă doar în faptul că Katsuhiko Maeda nu este un chitarist extrem de virtuos, în schimb este un multi-instrumentist, cântă la chitară, clape şi foloseşte tehnica oferită de samplere.
Muzica lui este muzică contemporană. Greu de îndesat într-o cutie anume. La vârsta de 10 ani era fascinat de muzica clasică, la 12 ani deja experimenta la pian şi chitară şi inevitabil au apărut infuziile electronice şi Rock.
Noul material conţine Read more World’s End Girlfriend – Seven Idiots (2010)
Methods Of Mayhem – A Public Disservice Announcement (2010)
M.O.M. nu se adresează fanilor Manowar, nici măcar celor Motley Crue. Gaşca bateristului Crue, Tommy Lee s-a născut în 1999 după divorţul tumultuos de Pamela Anderson şi conform declaraţiilor lui Lee, majoritatea pieselor le-a compus în timpul detenţiei ca urmare a unei „corecţii” aplicate Pamelei…
La finalul anilor ’90 în State valul Rap Metal glorifica noile vedete Limp Bizkit şi Kid Rock. Tommy Lee, un declarat fan al muzicii de dans a pus în mişcare propria sa trupă şi albumul de debut auto-intitulat s-a dovedit un succes comercial de amploare, chiar dacă o parte a fanilor Rock/Metal au cam strâmbat din nas. Mai ales cei europeni. Dacă la Ozzfest M.O.M. a cântat cu succes, în Italia la festivalul Gods Of Metal au fost nevoiţi să abandoneze scena datorită fluierăturilor, dai mai cu seamă sticlelor aruncate pe scenă.
Albumul de debut mi-a plăcut, are câteva piese foarte bune şi momente de excepţie. Lee şi colaboratorii săi au făcut un menaj virulent din muzica contemporană amestecând cu eficienţă maximă elemente Rock, Metal, Industrial, Tehno, Rap şi Hip Hop. N-au inventat uşa la lift, dar au pus cap la cap un disc bun.
Lee s-a întors în Crue şi M.O.M. a fost dat uitării.
Anul acesta au apărut zvonuri că după 11 ani Lee reporneşte motoarele proiectului şi pe 21 septembrie urmează să fie lansat albumul „A Public Disservice Announcement”.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=6KFV9_pM2c0]
Cele 11 piese Read more Methods Of Mayhem – A Public Disservice Announcement (2010)
Eric Clapton – Clapton vs Neil Young – Le Noise (2010)
Iar am pescuit un morman de albume şi din nou am ascultat prea multe discuri. Multe proaste, majoritatea de uitat instantaneu, dar şi câteva „chestii mişto”.
Cine a împuşcat şeriful? Cu siguranţă nu Clapton. Ştiu, ştiu, ştiu! E o legendă, The Yardbirds, Mayall, Cream, adevărate repere muzicale. Din anii ’60. Suntem în 2010 şi după albumul Blind Faith din 1969, o colaborare cu Lennon şi The Plastic Ono Band, din 1970 – adică de 40 de ani – Clapton a scos 20 de albume solo, a colaborat la o serie de coloane sonore şi a cântat cu toată crema muzicii. A avut piese şi momente bune – nu că ar conta, mie mi-a plăcut cât de cât albumul „Pilgrim” din 1998 unde infuziile de sonorităţi moderne i-au prins bine lui Mr. Slowhand, „Unplugged”-ul din 1992 pe care „Layla”, piesa celor din Derek and the Dominos sună parcă cel mai bine, mi-a plăcut „It’s Probably Me” – colaborare cu Sting pentru soundtrack-ul „Lethal Weapon 3” şi… cam atât. „Cocaine” e piesa lu’ J.J. Cale din 1976 şi multe alte piese care i-au adus faimă, nu-i aparţin.
Doamnelor şi domnilor, Eric Clapton e un labagiu şi nimeni nu are argumente serioase să mă convingă de contrar. Mai ales Clapton n-are nici un argument. Clapton, în ciuda repetatelor sale ieşiri rasist-naţionaliste – sau poate de aceea – a „spălat” muzica neagră, a albit-o şi a transformat-o într-un produs comestibil, o muzică de salon pentru snobi, bătrânei nostalgici şi pseudo-elitişti. I-au fost de folos producătorii pricepuţi şi invitaţii, colaboratorii, toţi muzicieni de elită. Cu aceştia şi administratorul din bloc ar scoate discuri impecabile. Şi nu că ar fi un om rău – administratorul -, dar talent ioc.
Albumul „Clapton” Read more Eric Clapton – Clapton vs Neil Young – Le Noise (2010)
Nu pentru ţărani, ci la Muzeul Ţăranului
Treaba asta cu muzica electro este extrem de breşă, după calculele şi observaţiile mele, publicul poate fi numărat pe degete. Poate chiar pe degetele de la o mână… Cel puţin când vine vorba de „prestatorii” autohtoni. Pentru nu ştiu care DJ de printr-un Club obscur din Vest poate se mai adună lumea. Ai nevoie şi de degetele de la un picior. Fiţe de Dâmboviţa.
În fine!
La Clubul Ţăranului Român (Bucureşti, Şoseaua Kiseleff Nr.3, Sector 1), sâmbăta (18.09.2010) de la ora 21, respectiv duminica de la ora 15, avem un eveniment EBM pe al cărui afiş îi regăsim pe Brazda Lui Novac, Cycler şi Nic’s Lipstick Traces.
De Brazda şi Cycler am mai tot scris, pe Nic ascultătorii radio poate-l cunosc de la Radio 21, Radio Guerilla şi Greenchannel.
EBM, nu pentru ţărani, ci la Muzeul Ţăranului… Detalii (pă feisbuc)
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=iv6VOkxIF1Y]
Flotsam And Jetsam – The Cold (2010)
Încă un produs Old School din zona Thrash/Speed de la o formaţie cult, dar destul de subapreciată.
De Flotsam And Jetsam majoritatea au auzit datorită lui Jason Newsted care s-a alăturat în 1982 trupei fondate în 1981 de bateristul Kelly David-Smith fiind basist şi vocal. În 1983 Kelly la remarcat pe vocalul Eric A. (‘A.K.’) Knutson şi l-a adus la microfon, acesta fiind până în prezent singurul membru constant al trupei. Moartea subită a basistului din Metallica, Cliff Burton i-a adus oportunitatea lui Newsted să se alăture în1986 formaţiei în plină ascensiune şi a părăsit trupa după lansarea în acel an al primului album „Doomsday for the Deceiver” lansat sub egida Metal Blade, un material extrem de bine primit atât de critică cât şi de fani.
Trebuie spus despre Eric A.K. că este dotat cu o voce puternică, cântă în maniera lui Ronnie James Dio şi Jeff Scott Soto (Talisman, Trans-Siberian Orchestra, W.E.T., Takara, Human Clay, Axel Rudi Pell, Humanimal, Yngwie Malmsteen).
„No Place for Disgrace” lansat în 1988 a fost la fel de bine primit, cover-ul Elton John „Saturday Night’s Alright for Fighting” Read more Flotsam And Jetsam – The Cold (2010)
Serj Tankian – Imperfect Harmonies (2010)
„Elect the Dead” – albumul de debut solo al lui Serj Tankian din 2007 a fost amplu aclamat de critică ca fiind discul anului şi ascultând noul „Imperfect Harmonies” cred că şi acesta va fi primit cu acelaşi entuziasm.
Probabil nu mai surprind pe nimeni dacă spun că Serj nu mi-a smuls capu’ cu primul său disc, un album ok, dar fără a fi ceva deosebit şi nici „Imperfect Harmonies” nu m-a doborât din prima. Şi parcă nici din a doua.
Serj îmi aminteşte tot mai mult de Sting: vrea să fie altceva decât ce este. Detaliez puţin. Sting era un punker simpatic, dar a ţinut morţiş să fie un artist rafinat. La debutul său solo, Sting a aliniat o armată de jazzmani cu greutate – Branford Marsalis, Kenny Kirkland, Darryl Jones, Omar Hakim, etc -, dar asta nu-l face pe Sting un jazzman.
Într-un alt mod, într-o altă direcţie, cam asta face şi Serj: vrea să arate că nu e un „roacăr nespălat”, ci un artist complex, sensibil, se poate adresa unui public mai elevat şi… mai larg decât fanii Heavy Metal.
Acum, nu sunt printre cei care consideră că-i rău să te adresezi unui public larg, dimpotrivă! Însă, da, sunt uşor sceptic când cineva peste noapte se dezice chiar şi indirect de trecutul său, de ceea ce a făcut şi încearcă să ne vândă acadele şi gogoşi. Ar fi multe de spus.
Serj Tankian s-a născut în data de 21 august 1967 la Beirut, Liban. Părinţii lui au emigrat în State, s-au stabilit la Los Angeles şi Serj a urmat şcoala Armeano-Americană „The Rose & Alex Pilibos School” unde i-a cunoscut pe viitorii săi colegi de trupă din Soil (1992-1995) transformată în System Of A Down: Daron Malakian şi Shavo Odadjian.
Serj este un artist, cântă la mai multe instrumente nu doar cu vocea, este compozitor şi producător, poet şi textier, are propria sa casă de discuri denumită ingenios Serjical Strike Records şi este un virulent activist politic, alături de Tom Morello (Rage Against the Machine) au înfiinţat organizaţia non-profit Axis of Justice.
Nu vreau să par îngust la minte, poate-mi scapă nişte lucruri, dar sunt Read more Serj Tankian – Imperfect Harmonies (2010)
Mentalitatea de ceai de păducel
O fi bun ceaiul de păducel, nu zic nu, dar eu sugerez să încerce şi cu verde de Paris, am citit pe „goagăl” că-i eficient.
N-am să vă plictisesc (prea mult) cu spusele consilierului prezidenţial cătălin avramescu, dar spusele lui la o dezbatere pe tema sistemului sanitar merită consemnate:
„Voi asista cu multă curiozitate la dezbatere şi voi asculta cu mult interes. Să vă spun de ce: pentru că – nu ştiu care este situaţia dumneavoastră – dar cel puţin eu nu mai sunt un client al sistemului de sănătate de vreo 15 ani. L-am părăsit îngrozit, cum bănuiesc că mulţi au făcut-o deja.”
Da, fostul premier tăriceanu, preşedintele băsescu şi în general toţi demnitarii şi oamenii cu dare de mână din această ţară. Restul, adică noi cei mulţi şi fraier, n-avem decât să ne tăvălim.
Şi – cu mâna pe inimă o mai spun încă o dată: ne merităm soarta.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=QvXyG4Hck1M]
