Filipinezo-americanii din Death Angel sunt una din cele mai ghinioniste formaţii. Au fost acolo când s-a născut valul american Thrash, au prins startul cu Anthrax, Metallica, Slayer, Exodus, Overkill, Megadeth şi toate celelalte nume care contau însă în ciuda faptului că au livrat materiale de calitate, succesul nu s-a lipit de ei.
S-au înfiinţat în 1982 în formula Rob Cavestany – chitară, Dennis Pepa – voce, bas, Gus Pepa – chitară şi Andy Galeon – tobe şi după numeroase schimbări de titulatură – printre care şi Dark Fury – s-au decis să folosească numele Death Angel. Pomenitele ghinioane au legătură şi cu această titulatură, mulţi crezând că sunt o formaţie Death Metal, i-au evitat. Trupa la aceea vreme explora sonorităţile NWOBHM (New Wave of British Heavy Metal) având punct de plecare trupe ca Iron Maiden şi Tygers of Pan Tang – o altă trupă marginalizată pe nedrept -, sonorităţile devenind mai brutale o dată cu trecerea la microfon al roadie-ului Mark Osegueda în 1984 care a debutat pe scenă la unul din cele 4 concerte în care Kerry King (Slayer) a cântat alături de Dave Mustaine în Megadeth. Istorie!
În 1986 imprimă demo-ul „Kill As One” al cărui producător a fost nimeni altul decât Kirk Hammett şi anul următur după semnarea contractului de disc cu Enigma Records lansează albumul de debut: „The Ultra-Violence”.
„Frolic through the Park” este scos tot de Enigma Records în 1988 şi datorită concertelor intense prin zona San Francisco şi interesul crescut pentru noul val brutal de Metal, multinaţionala Geffen pune ochii pe trupă şi le oferă un contract. Astfel este lansat „Act III” în 1990. Dacă eşti un roacăr cu trico’ Metallica, dar n-ai ascultat albumul acesta niciodată eşti un dobitoc la fel ca taximetristu’ în maiou care scuipă seminţe pe geam şi-n casetofon bubuie Guţă. Read more Death Angel – Relentless Retribution (2010)
Skunk Anansie – Wonderlustre (2010)
O plăceam pe Deborah Anne Dyer (aka Pea Narni, aka Skin) când era „băiat”. Să nu mă înţelegeţi greşit, ea este lesbi, eu hetero, adică la amândoi ne plac fetele. Îmi plăcea atitudinea ei, îmi plăceau Skunk Anansie când aveau coaie, adevărate imnuri furioase ca „Selling Jesus”, „Intellectualise My Blackness”, „Little Baby Swastikkka” (de pe albumul de debut „Paranoid & Sunburnt din1995), „Yes It’s Fucking Political”, „All I Want”, „Milk Si My Sugar” (de pe „Stoosh” din1996), „Charlie Big Potato”, „On My Hotel TV”, „The Skank Heads”, „And This Is Nothing That I Thought I Had” (de pe albumul „Post Organics Chill” din 1999) şi Skunk Anansie au livrat şi balade intense, deloc siropoase ca „Charity”, „Weak”, „She’s My Heroine”, „Just Because You Feel Good – Hedonism”, „Weep – Brazen”, „Tracy’s Falw” sau „Secretly”. Skunk Anansie găsiseră o reţetă extrem de revigorantă în care elemente Heavy cu rezonanţe Rage Against The Machine se combinau organic cu nuanţele mai alternative cu iz Post Grunge şi infuzii de Blues şi Rock.
M-am bucurat ca pentru banii găsiţi pe jos când anul trecut am citit că după destrămarea trupei din 2001, gaşca se reuneşte, au şi scos în noiembrie 2009 un Best Of „Smashes and Trashes” care a inclus şi 3 piese noi, „Because of You”, „Tear the Place Up” şi „Squander”, urmat de un „Best Of Remixes”. „Tear the Place Up” suna energic, promiţător, celelalte două fiind piese mai lente, mai lirice. Preferam două piese-n forţă şi o singură baladă, dar asta probabil rămâne problema mea. Trei piese nu sunt suficiente să-ţi faci o idee, dar premizele erau bune.
Azi este lansat al patrulea album de studio al celor din Skunk Anansie, acest „Wonderlustre” Read more Skunk Anansie – Wonderlustre (2010)
Get Cape. Wear Cape. Fly. – GCWCF (2010)
Noapte oraşul dispare: clădirile se prăbuşesc sub praful de stele, visele se rostogolesc peste parcările abandonate şi parcurile încremenite, pisicile fugăresc câinii şi şoarecii dorm în cuiburile păsărilor sub plapuma de nori. E un vis profund, scapă cine poate. Poate cine visează.
N-am auzit până azi în viaţa mea de Sam Duckworth aka Slam Dunkworth şi acest proiect GCWCF. N-am jucat nici jocul Batman în care soluţia de rezolvare al unui nivel este acest: „Get Cape. Wear Cape. Fly” (Găseşte pelerina. Poartă pelerina. Zboară.) Nu ştiu nimic!
În schimb ascult cu plăcere acest al treilea album al trupei şi mă surprinde cât de viu este ceea ce fac, cum se joacă cu stilurile, sunetele şi abordările, cum muzica cu rădăcini adânc înfipte în anii ’70 este reambalată în sonorităţi moderne. „All Falls Down” este un exemplu perfect care sună ca o piesă din vremurile bune ale celor din Manic Street Preachers reorchestrată de Editors şi interpretată eventual de Placebo. Clar? 😆
Ce mă fascinează că muzica este aparent extrem de simplă, dar de fapt complexă însă fără să devină agasantă, obositoare. Teme Dub se împacă şi îmbină cu momente cu iz Folk sau secvenţe electronice şi Rock. Acusticul nu exclude zgomotele industriale şi ritmurile dansante se combină cu armonii marcante. Pare o joacă, joaca însă mereu are ceva magic în ea şi GCWCF explorează şi exploatează perfect acest lucru.
„The Uprising” sună ca un imn New Model Army, elementele Folk se suprapun cu vehemenţa (Post) Punk şi infuzia de electronică complementată de viori formează un întreg unitar şi revigorant.
În „Collapsing Cities (feat. Shy Fx)” mi-am amintit (şi) de The Madness, dar mai ales de The Clash.
Şi fiecare piesă Read more Get Cape. Wear Cape. Fly. – GCWCF (2010)
Bastardolomey – Plastic Pig Society (2010)
Dacă-ţi plac White respectiv Rob Zombie, trupe ca Static-X, Prong sau Rikets şi în general Metal-ul modern, abordările Groove şi Nu Metal, cu aceşti Bastardolomey te-ai scos. Şi la o adică nici nu trebuie să mergi foarte departe pentru ei, sunt din Sofia, Bulgaria.
Vecinii din sudul Dunării nu sună deloc rău şi acest album de debut este unul consistent şi de calitate, nu sună cu nimic mai prejos ca produsele similare din Vest şi de peste ocean. Din nefericire nu ştiu nici o gaşcă de pe la noi care să le poată fi măcar pe aproape…Am tot ascultat trupe de aiurea şi de te miri unde şi cumva nu-mi dă pace treaba asta că ei pot şi noi nu. În fine!
Cvartetul format în 2007 de chitarist/vocalul Dimitar Vassilev – aka Nufry – îi mai aliniază pe Kiril Petrushev – aka Busti – chitară, Venelin Georgiev – aka Villi – bas şi bateristul Milen Ivanchev. Ca influenţe îi desemnează pe Black Sabath, Ozzy, Rob Zombie, White Zombie, Ministry, Prong, Static X, Slayer şi NIN, cum spuneam, abordează un Metal modern, sănătos, vânjos, cântat din încheietură.
Imediat după înfiinţare au imprimat primul single – Cheap Thrill/51st State (cover New Model Army) şi au urcat pe scenă prima oară în Novemberie 2008. În Aprilie 2009 au deschis pentru New Model Army la primul concert al acestora la Sofia şi anul acesta au cântat în cadrul festivalului Sonisphere – evident, la Sofia – şi tot atât de evident în seara celor 4: Metallica, Slayer, Anthrax, Megadeth.
În Aprilie 2010 a fost lansat acest „Plastic Pig Society” şi trupa îşi promovează materialul prin concerte şi festivaluri Read more Bastardolomey – Plastic Pig Society (2010)
The Polyamorous Affair – Strange Bedfellows (2010)
De când cu The Atomica Project (şi Morcheeba – cântă în data de 5 octombrie la Bucureşti, Sala Palatului de la ora 20 😉 ) m-am împiedicat de o grămadă de trupe, proiecte din segmentul Chill, Trip Hop.
Aceşti The Polyamorous Affair se situează undeva între cele două trupe pomenite cu menţiunea că au un puternic iz David Bowie de anii ’80. Nu e de mirare că pe noua compilaţie – CD dublu – tribut Bowie, „We Were So Turned On” participă cu piesa „Theme From Cat People” alături de nume mult mai faimoase ca Duran Duran, A Place to Bury Strangers, Carla Bruni, etc.
Gaşca este compusă din Sissy Sainte-Marie – voce şi Eddie Chacon – voce, producător/compozitor, ex trupa Charles and Eddie, dar interesant este şi faptul că prima sa formaţie i-a avut în componenţă pe vecinii de cartier din Castro Valley, California: Cliff Burton (Metallica) şi Mike Borden (Faith no More). Să mai ziceţi că n-are relevanţă unde te naşti!
Şi-au autofinanţat albumul de debut din 2008 după care imediat Manimal Vinyl le-a oferit un contract de nerefuzat şi sub egida lor au scos anul următor albumul „Bolshevik Disco” şi anul acesta au participat pe compilaţia tribut Bowie de care aminteam.
Din L.A. şi-au mutat sediul în Europa la Berlin şi acest „Strange Bedfellows” este scos de label-ul Winter Palace Records şi conţine Read more The Polyamorous Affair – Strange Bedfellows (2010)
otrava informaţională – 10.09.2010
„M-a înjurat copilul, a spus ceva….”
De câte ori băsescu, familia sa, apropriaţii săi, partidul care-l susţine sau guvernul său au avut probleme, interesul general a fost deturnat printr-un scandal mediatic sau mediatizat. Majoritatea legate de DNA şi de cele mai multe ori am văzut personaje cunoscute plimbate în faţa camerelor în cătuşe.
Tot coincidenţă ori ba, arestarea preventivă a acuzaţilor s-a judecat noapte, preferabil joi spre vineri ca recursul să fie posibil doar luni şi cel arestat să se „bucure” măcar de 3-4 zile de detenţie.
Şi e o treabă şi cu arestarea preventivă. Pe de o parte aceasta oarecum contravine prezumţiei de nevinovăţie şi asta mai ales din perspectiva faptului că în nici unul din cazurile zgomotoase n-a existat o condamnare care măcar ulterior ar fi justificat, dar mai ales probat acuzaţiile, pe de altă parte este straniu cum oamenii de afaceri, jurnaliştii, politicienii sunt băgaţi la zdup aproape instantaneu în timp ce infractori periculoşi acuzaţi de infracţiuni violente sunt constant judecaţi în stare de libertate.
Mă mai deranjează ceva. Probele în toate cazurile au fost interceptări telefonice predominant furnizate de serviciile secrete. Acum mă întreb dacă treaba serviciilor secrete este asta, supravegherea cetăţenilor şi furnizarea de eventuale probe către Parchet şi justiţie? Şi în condiţiile acestea Parchetul ce face fiindcă alte probe nu au apărut şi nici unul din cazurile instrumentate n-au avut finalitate, probatoriul s-a dovedit mereu insuficient sau neconcludent.
Şi nu ştiu cum se face, dar de fiecare dată aceste convorbiri scapă în presă. „Pe surse”.
Probabil sunt destui neanderthalieni Read more otrava informaţională – 10.09.2010
Suicidal Tendencies – No Mercy Fool! The Suicidal Family (2010)
He’s back. The Suicidal Maniac. Cyco Miko şi gaşca de nebuni din Venice (L.A., California) s-au întors!
Poate că la noi nu sunt chiar cei mai populari, dar ST sunt o bucată (mare) de istorie Rock pe segmentul Hardcore Punk/Crossover/Thrash şi Funk Metal.
Înfiinţaţi în 1981 în formula Mike Muir – voce, Mike Ball – chitară, Carlos “Egie” Egert – tobe şi Mike Dunnigan – bas, devin faimoşi în 1983 când „dumnezeul” MTV le rulează intensiv clipul „Institutionalized”, fiind de altfel prima formaţie Hardcore care s-a bucurat de un astfel de privilegiu.
Albumul de debut, „Suicidal Tendencies” (1983) a fost urmat abia în 1987 de un nou disc, foarte bine primitul „Join the Army”.
Şi aici trebuie făcută o paranteză.
În aceeaşi perioadă (1982) ia fiinţă şi trupa No Mercy patronată de chitaristul Mike Clark avândul la microfon pe Kevin Guercio, la bas pe Ken Blakley – înlocuit ulterior de Ric “Rancid” Clayton, tipul care a creat logo-ul ST – şi la tobe pe Sal Troy. No Mercy veneau tot de pe linia Hardcore Punk, însă aveau o abordare orientată mai spre Heavy şi Thrash Metal. În 1985 Kevin Guercio părăseşte trupa şi Mike Clark îl „combină” pe Mike Muir să preia sarcinile vocale. Astfel este scos singurul album No Mercy, „Widespread Bloodshed Love Runs Red” în 1987. Clayton şi Troy hotărăsc să se retragă din activitatea muzicală şi atunci Mike Muir îl invită pe Mike Clark să se alăture formaţiei ST şi astfel practic cele două formaţii se unesc.
Punct ochit, punct lovit, multe din piesele scrise de Mike Clark pentru planificatul album doi No Mercy astfel au intrat în repertoriul ST, o mare parte din ele fiind pe albumul „How Will I Laugh Tomorrow When I Can’t Even Smile Today” din 1998 şi pe „Controlled by Hatred/Feel Like Shit…Déjà Vu” din 1989 se regăsesc şi 2 piese re-înregistrate de pe primul album No Mercy, “Waking The Dead” şi “Controlled By Hatred”.
„Noul” album ST nu este chiar nou, cum trădează şi titlul discului, ST au re-imprimat o serie de piese din repertoriul No Mercy (I’m Your Nightmare, Widespread Bloodshed – Love Runs Red, Crazy But Proud), piese de pe amintitul „Join the Army” (Suicidal Maniac, Possessed to Skate, The Prisoner, I Feel Your Pain and I Survive, No Name, No Words, Born to Be Cyco şi Join the Army rebotezată Joint the ST Army) şi piesa cea mai proaspătă semnată ST „Come Alive” de pe materialul din 2008 „Year of the Cycos”, o compilaţie ce reuneşte piese din toate trupele şi proiectele în care a fost implicat Mike Muir: Suicidal Tendencies, Infectious Grooves, Cyco Miko şi No Mercy.
Pentru cei care au auzit de Suicidal Tendencies doar prin intermediul numelui basistului Robert Trujillo trecut prin Ozzy şi ajuns în brandul cel mai de succes din zona Metal, evident – Metallica, „No Mercy Fool!/ The Suicidal Family” este oportunitatea perfectă de a cunoaşte una din cele mai energice şi dinamice găşti din anii ’80, de a constata cât de vitali sunt şi în prezent şi conform declaraţiilor lui Mike Muir, un proaspăt ST cu piese absolut noi va fi Read more Suicidal Tendencies – No Mercy Fool! The Suicidal Family (2010)
Vîntu şi cum ne bate vântul
Noua telenovelă vine la fix pentru a susţine incursiunile mele de ieri (Adevărurile despre minciuni) şi azi dimineaţă (Epilog: episodul pilot).
Dar evident nu mofturile mele sunt satisfăcute şi sunt mişcările mediatice menite să distragă din nou atenţia poporului de la subiectele reale.
Şi încă o dată, toată media, societatea aşa zis civică şi tot poporul marşează la abureală, pun botul la năvod. Povestea S.O.F. Invest/FNI şi implicarea, relaţiile lui Vîntu din sfera politică de la băsescu la geaonă sunt un ciolan gras de ros. Şi sunt convins, sunt pregătite şi altele, poate-poate se evită tulburările sociale.
Bizar, cum românul e mai interesat de orice altceva decât de propria sa soartă, existenţă. Adică e mai incitant ce se petrece cu Vîntu decât faptul că ne bate vântul în buzunare… De exemplu. 😛
Şi dacă tot dezgropăm cadavre – telenovele – eu unul sunt mai curios de povestea ziariştilor răpiţi în Irak şi fuga lu’ Hayssam… Pe bune.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Gbtnf-sKg2o]
Linkin Park – A Thousand Suns (2010)
Linkin Park au rupt în 2000 cu albumul de debut „Hybrid Theory” şi hit-urile „Crawling”, „One Step Closer”, „In the End”, „Runaway”. În 2002 albumul a fost nominalizat la Grammy la secţiunea de cel mai bun album Rock, este în lista celor 1001 albume pe care trebuie să le asculţi înainte să mori (1001 Befor You Die) şi este pe poziţia a unsprezecea în Hot 200 albume ale deceniului. Gaşca a prins predominant la puşti (şi puştoaice 😛 ). În showbiz lucrurile se schimbă cu repeziciune, au trecut 11 ani, Linkin Park nu mai sunt „new kids (on the top 😀 )”, publicul lor s-a maturizat, mulţi s-au reorientat.
Justificat sau nu, Linkin Park par prototipul de boy-band Rock, prefabricat, produs cu public ţintă precis, o reţetă de succes venit pe valul Nu Metal şi asociat la debut unor nume ca Limp Bizkit şi Korn, dar ambalat pentru un public mai larg, comestibil la scară largă.
Găselniţa, reţeta Linkin Park este relativ complexă. Riff-uri Nu Metal inserate într-un fundal semi-Industrial şi Electronic cu clape şi samplere moderne, dialogul între două voci pe un model Hardcore, dar adaptat la abordări Rap/Hip Hop, adică au aruncat un arsenal vast şi cuprinzător din toate tendinţele muzicii contemporane şi au venit cu un produs final colorat ce încearcă să satisfacă cerinţele unui public pestriţ şi vast.
Eu n-am pus „botul” la Linkin Park, cu toate că admit, „Hybrid Theory” a fost un disc bun şi extrem de bine produs.
L-au şi remixat cu aportul unor nume consacrate din zona Nu Metal şi nume din underground-ul Hip Hop, disc scos în 2002 cu titlul „Reanimation”.
Au urmat albumele „Meteora” (2003), „Minutes to Midnight” (2007) şi acest al patrulea album de studio, „A Thousand Suns” urmează să fie lansat oficial în data de 10 septembrie. Între au mai avut un album remix în 2004 „Collision Course” şi 2 live-uri: „Live in Texas” (2003), respectiv „Road to Revolution: Live at Milton Keynes” (2008).
Anul trecut au revenit în atenţia publicului cu single-ul „New Divide”, parte a coloanei sonore a filmului „Transformers: Revenge of the Fallen” (semnată de celebrul Hans Zimmer). Piesa cei drept e cam subţire, accesoriu la clipul de fiţe şi efect.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ysSxxIqKNN0]
Astea fiind spuse, să Read more Linkin Park – A Thousand Suns (2010)
Epilog: episodul pilot
Ieri am deschis un subiect despre care UnSoricel spunea că ar merita mai mult decât o simplă şi singulară însemnare pe blog.
Tot el a făcut şi câteva observaţii interesante.
1. subiectele dezbătute în ţară sunt ca nişte seriale care încep, se derulează 2-3 episoade după care dispar şi încep altele. De aici şi ideea mea: sunt practic episoade pilot, vedem eventual şi 1-2 episoade, intrăm în subiect şi… le abandonăm.
2. Cât de slabă şi ignorantă este societatea civilă, de acest scenariu este posibil.
Şi nu în ultimul rând, mi-a dat o idee de a vă propune să alcătuim o listă cu subiectele fierbinţi aruncate în centrul atenţiei şi abandonate cu nonşalanţă.
UnSoricel a şi venit cu trei exemple:
1. ce s-a întâmplat cu frunza … adică compania pe care d-na Udrea a comisionat-o … e OK acuma să se folosescă sau nu e OK
2. acuzi un şef de staţie de tv că ar lua mită şi ar fi un şantajist şi se pare că la asta s-a oprit totul…
3. se face ceva concret pt cei ce erau sinistraţi sau o să auzim din nou de ei la următorul ‘val de ploaie’…
Păi cu frunza a rămas cum AU stabilit, firma implicată în campania electorală PD-L-băsescu din 2009 a fost elegant recompensată din bani publici sub frunzuliţa buclucaşă.
Diaconescu se pare că este una din variantele de lucru – sau rezervă – al preşedintelui de a forma un nou partid în condiţiile în care pseudo partidul independenţilor din parlament pare inapt să adune voturi.
Sinistraţii…. Da, îi vom vedea la următoarele ploi… (Se aude ceva?)
[bandcamp track=25129651 size=venti bgcol=FFFFFF linkcol=da0b0e]
De ce n-am simţit nevoia Read more Epilog: episodul pilot
