Printre zecile de reclame imbecile, am remarcat una, zice „trei din cinci bărbaţi au tenul sensibil”. Concluzia? Trei din cinci bărbaţi sunt bulangii. Şi una, şi cealaltă afirmaţie sunt „adevăruri” relative, nu pot fi probate, dar nici contestate, n-au în spate cercetări, studii indubitabile. Sunt speculaţii, găselniţe publicitare. Un alt exemplu: „majoritatea medicilor stomatologi recomandă pasta de dinţi X”. Mie nu mi-a recomandat aceea pastă de dinţi niciodată nici un medic stomatolog.
L-a cârpit traian băsescu pe avocat la ieşirea din Cireşica? Dar mircea băsescu pe doamna-n trafic?
Există un singur adevăr sau adevărurile sunt multiple, nuanţate, oscilante, diferenţiate?
Nu vreau să fac nici filozofie, nu o dau nici în metafizică.
Sunt fapte reprobabile şi fapte neprobabile, adică de nedovedit. Un lucru care nu poate fi dovedit, confirmat irefutabil însă nu este ceva fals sau neadevărat.
Când un om are Read more Adevărurile despre minciuni
Devils Brigade – Devils Brigade (2010)
„Devil’s Brigade” cunoscut şi ca „The Black Devils” sau „The Black Devils’ Brigade” a fost prima unitate de comando, de Forţe Speciale americano-canadiene formată în 1942 pentru a lupta în al doilea Război Mondial, unitate care stă la baza tuturor unităţilor Speciale create ulterior.
În 1968 s-a făcut şi un film „The Devil’s Brigade” despre formarea şi activitatea comandoului.
Trupa Devils Brigade a luat fiinţă în 2002 ca un proiect colateral al lui Matthew “McCall” Freeman – basistul formaţiei Rancid şi alături de el activează şi chitaristul Timothy Lockwood Armstrong – tot din Rancid – şi bateristul Donald J. “DJ” Bonebrake – membru al formaţiei Punk Rock X şi în două formaţii de Jazz: Bonebrake Syncopaters, respectiv Orchestra Superstring.
Au debutat cu piesa „Vampire Girl” pe compilaţia „Give ’Em Boot III” de Ska Punk al casei de discuri Hellcat Records şi acesta este albumul lor de debut care conţine 12 piese.
Amestecul de Punk, Ska şi mult-mult Rockabilly este extrem de revigorant. Şi amuzant. Muzică simplă, din încheietură, fără artificii, murdar şi americănesc. Multe din piese au sub 2 minute şi doar vreo 3 ajung la 3 minute, nu s-au complicat şi nici n-au încărcat Read more Devils Brigade – Devils Brigade (2010)
Discul următor sau press next
Meniu: Tarja, Stone Sour, Dagoba, Venetian Snares.
Depozitul meu de „prospături” muzicale seamănă tot mai mult cu o pungă de chipsuri. O pungă „mix”, amestecată cu chipsuri de tot felul, sărate, picante sau cu brânză, o pungă din care parcă cu cât ronţăi mai mult, se umple la loc. Numai zilele acestea am „achiziţionat” peste 40 de albume noi şi mai am un sertar cu aproape 300 de albume care-şi aşteaptă rândul la recenzie, toate discuri de anul acesta.
Cum spuneam şi zilele trecute, cam multe… „consumabile” după modelul pantofilor de înmormântare, de unică folosinţă. Read more Discul următor sau press next
The Atomica Project – The Non Affair (2010)
După un august cam palid, deh, perioadă de concedii, nu multe trupe se omoară cu lansatul noilor materiale în sezonul „mort”, septembrie debutează-n forţă, în doar câteva zile am acumulat un mic morman de discuri de ronţăit cu urechea. De fapt cantitatea n-a fost chiar o problemă nici luna anterioară, conţinutul produselor este tot mai îndoielnică. Muzica – indiferent de gen, etichetă – a devenit parcă complet tipizată, majoritatea lor sunt produse de serie, ci nu creaţii. Artiştii/producătorii livrează marfă pentru un public ţintă bine determinat şi îi servesc parcă o marfă alcătuită după criterii extrem de precise, standardizate. Societatea de consum n-ar fi posibilă, funcţională, fără consumatori şi „omul nou” pare să fie consumatorul cuminte, docil, care înghite fără rezerve ce i se dă. Cu linguriţa. Sau televizorul. Mă tot gândesc dacă cei care ne îndobitocesc sistematic sunt responsabili sau vina este a noastră că ne lăsăm îndobitociţi şi inevitabil dacă ne lăsăm îndobitociţi clar avem potenţial (mare) de dobitoci fiindcă altfel nu s-ar putea. Este un gen de dilemă ou-găină la care răspuns cert probabil nici nu există. Muzica a devenit un accesoriu ca poşeta, cureaua sau tenişii de fiţe, blugii de firmă. Muzica este un component secundar la iPod, la telefonu’ cu internet wierless şi mp3 player, iPod-ul şi telefonul cât mai şmecher fiind accesorii vestimentare al acestui prototip de „om nou”. Contează mai puţin ce bâzâie-n urechi, contează că ai căşti. Şi ajută şi la alienare, te izolează de restul lumii. O lume tot mai gri cu oameni – rotiţe – gri. „Muzica” e tot mai mult doar un „white noise” ce acoperă celelalte zgomote.
Mulţi afirmă că le place, ba chiar iubesc muzica, dar „uită” că dragostea necesită implicare şi în fapt ei nu se implică nici cum în muzică, ci doar o… consumă.
Limonadă şi… sirop.
The Atomica Project este Read more The Atomica Project – The Non Affair (2010)
Manic Street Preachers – Postcards from a Young Man (2010)
Noul MSP m-a luat prin surprindere, sincer, după „Journal For Plague Lovers” nu-i aveam în agendă cu un album nou 2-3 ani – cam aceasta este perioada de exploatare a câte unui album cu single-uri şi turnee să storci maximul din produsul respectiv. În ciuda criticilor pozitive, „Jurnal…” a urcat doar până pe locul 3 în clasamentul albumelor britanice şi în Europa n-a trecut de locul 50. Insuccesul comercial poate că a stat la baza grabei cu care MSP au acţionat/reacţionat şi au scos un nou album atât de repede.
Conform propriilor declaraţii de această dată doresc să-şi audă piesele la radio, cum spun, scopul lor conştient a fost din start să se infiltreze în mainstream, să se adreseze unui public cât mai larg. Şi-au comparat noul album cu Aerosmith şi „Pump”, dar au spus şi că este „Heavy Metal Tamla Motown”, ca şi cum Van Halen ar cânta piesele trupei The Supremes.
Citind toate acestea, am pus discul cu oarecare temeri şi după ce am străbătut primele 3-4 piese dezamăgirea a fost completă. MSP sună exact ca noul şi reunitul Take That, între „(It’s Not War) Just the End of Love” şi noul single Take That „The Flood” nu-s diferenţe majore. Uşoară obsesie/reflecţie The Beatles, orchestraţii aerisite, mai mult de atmosferă decât cu conţinut muzical şi în centru vocea cu teme mai mult sau mai puţin inspirate/memorabile. Reţetă – din punctul meu de vedere – obosită, dar fiindcă tot mai mulţi apelează la ea şi obsesia unui nou The Beatles în ciuda repetatelor eşecuri rămâne căutarea primordială a artiştilor/producătorilor britanici, probabil prinde măcar pe insulă.
De mult n-am mai ascultat un album atât Read more Manic Street Preachers – Postcards from a Young Man (2010)
Vă Salut din Bucureşti!
Patruzeci… ce? Alibaba şi cei patruzeci de…. ?
Ani? Fugi de aici!
Midlife fuckin’ crises my ass!
„Criza” mea de „maturitate” n-o simt, nici nu cred că există, fac şi eu ca iluştrii noştri politicieni acum doi an, „criză? unde? poate la ei, la noi nu…”
Nici de criză de maturitate n-am parte, s-a disipat în criza globală… 🙂 Circa 7 miliarde de crize individuale.
Andy Warhol vorbea despre 15 minute de faimă (fame), Marilyn Manson i-a răsucit vorbele în 15 minute de ruşine (shame), eu mă tot gândesc cât de diferiţi suntem noi ca indivizi, dar în cele din urmă suntem toţi la fel.
Dar nu vreau să mă gândesc, teoria (filozofia) rar duce la ceva, conduce undeva.
De exemplu aud des asta cu „să-ţi trăieşti fiecare zi ca şi cum ar fi ultima” şi ideea în sine îmi miroase a pură disperare, mereu am spus, de ce nu ca şi cum ar fi prima? „This is the first day of my last day …”
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=uQ8JvKhpVr0]
Ce contează – spun mulţi – este ce lăsăm în urmă. Păi ce lăsăm? Deşeuri de plastic, resurse secătuite, bulibăşeală şi facturi neachitate. Dacă mai băgăm multe E-uri la ficat, mă tem că nici căcatu’ n-o să mai fie biodegradabil…
Eu – cu reminiscenţe de punker burghez 😀 – am promis discu’ nou pentru azi şi am discu’ nou.
Oficial 13 piese, neoficial – la descărcare – 16, va să zică cu 3 bonusuri.
[bandcamp album=367258372 size=grande3 bgcol=FFFFFF linkcol=cd0e17]
„All the Best, from Bucharest!” este o colecţie de piese mai vechi (2006) şi piese extrem de proaspete, diferit pe de o parte fiindcă abordarea este mai, hm, comercială, pe de altă parte am reciclat câteva piese pentru unul din proiectele mele abandonate, Veşti Proaste, astfel am 5 piese cu text în limba română, lucru mai rar în „cariera” mea, dar poate aşa mă fac şi eu dracului înţeles. 👿
Am Read more Vă Salut din Bucureşti!
Morcheeba – Blood Like Lemonade (2010)
Discul acesta l-am savurat pe la începutul lui iunie (a fost lansat pe 7 iunie), dar m-am luat cu altele, n-am apucat să scriu despre el şi în avalanşa de marfă, de discuri pe bandă rulantă şi de alte evenimente mai mult sau mai puţin tumultoase, am uitat de el. L-am „dezgropat” ieri seară, de fapt mi-am amintit de ideea cu „sângele ca limonadă”, e drept nu una rece, cu multă-multă gheaţă cum lasă de înţeles cei din Morcheeba, ci o limonadă caldă, uitată la soare aşa cum pare că este sângele nostru… Hai c-o ard (iar) aiurea!
Morcheeba au intrat în conştiinţa colectivă în 1999 cu „Rome Wasn’t Built in a Day” , primul single lansat ce prefaţa al treilea lor album „Fragments of Freedom” (2000).
Succesul pomenitei piese îi pune oarecum în ingrata postură de „one hit wonder”, dar Morcheeba au avut succes şi premergător acestui single şi în anii care au urmat au reuşit să se poziţioneze binişor în clasamente, cei drept mai mult acasă-n Anglia fără să penetreze topurile Americane şi „allmighty”-ul Billboard.
Morcheeba sunt pe undeva versiunea soft la Portishead. Nu au tensiunea americanilor, nu se avântă în experimentele sonore ale acestora, ambalează Trip Hop-ul într-o manta mult mai aerisită, minimalistă şi – de ce să nu-i spunem pe nume? – comercială. Au ceva şi din farmecul minimalist al francezilor din Air şi toate aceste elemente sunt totuşi modelate într-un mod britanic, ploios.
Cu toate acestea – sau fix din acest motiv 😀 – Morcheeba sunt o audiţie Read more Morcheeba – Blood Like Lemonade (2010)
Helmet – Seeing Eye Dog (2010)
N-am luat-o total razna, nu o să vorbesc de Albă Ca Zăpada nici în ruptul capului!
Am tresărit când am văzut că urmează să fie lansat un nou album Helmet, apoi mi-am amintit de ultimu’ Disturbed şi i-am dat play cu oarecare emoţii. Nu o fi un nou „Meantime” – sau „Betty”, albumul care parcă-mi place cel mai mult -, dar „Seeing Eye Dog” este un disc excelent.
Page Hamilton (50 de ani) ştie să compună riff-uri cu greutate, are o voce puternică, impunătoare, şi-a creat un sound inconfundabil şi de fiecare dată încearcă câte ceva cu care îşi face discurile de ascultat. Are un filon solid de Hardcore, are reminiscenţe Post-Grunge, ne serveşte un Rock modern, Metal Alternativ în sensul cel mai pozitiv al etichetei, nu inventează, dar experimentează şi face muzica extrem de funcţională, eficientă.
Şi un lucru mai rar în zilele noastre: nu are timpi morţi, umplutură. Nici piese, nici teme. Discul are un puls extrem de bun, curge firesc, piesele, temele se succed natural.
„Doar” 10 piese, dar fără cusur, nu face rabat de la calitate.
Hamilton a surprins în 1992 cu amintitul „Meantime”, al doilea album Helmet după debutul cu „Strap It On” (1990), dar primul scos la un label major (Interscope) şi disc care i-a adus şi recunoştinţă şi vânzări de peste un milion de copii. Clipul „Unsung” a făcut ravagii la aceea vreme pe eMpTyVee…
„Betty” (1994) n-a mai fost la fel de bine primit cu toate că este un disc cel puţin la fel de temerar, cu toate acestea a urcat în Billboard 200 până pe poziţia 45, dar vânzările au scăzut sub 300 de mii de exemplare.
Lucrurile au evoluat din punct de vedere comercial şi mai rău cu „Aftertaste” din 1997, vânzările au scăzut la circa 170 de mii de exemplare şi la capătul turneului din 1998 Hamilton decide să pună punct trupei, după cum a spus-o chiar el: „după 9 ani, 1600 concerte, 5 albume, nu mai puteau să se privească unul pe celălalt în ochi.”
În anii care au urmat Hamilton participă la producţia şi scrierea unor coloane sonore pentru filme, o perioadă cântă alături de David Bowie ca-n 2004 să înceapă un nou proiect alături de John Tempesta (ex-Testament şi White Zombie). Acest proiect în final s-a transformat în reuniunea Helmet şi s-a născut albumul „Size Matters” lansat în acelaşi an.
În 2006 este scos albumul „Monochrome” şi în data de 7 septembrie urmează să fie lansat acest nou „Seeing Eye Dog”. Read more Helmet – Seeing Eye Dog (2010)
Disturbed – Asylum (2010)
Probabil sunt destul de mulţi cei care aşteaptă cu sufletul la gură noul produs Disturbed ce urmează să fie lansat oficial în data de 31 august. Ştiu, mă vor înjura din nou toţi „roacării” conservatori, „Asylum” este un disc ok sau putea fi un album bun dacă era scos undeva la sfârşitul anilor ’80, începutul anilor ’90. De la primele până la ultimele acorduri sună ca discurile Heavy/Thrash ale acelor vremuri, mi-a venit în cap numele celor din Testament, excepţie face doar abordarea mai hardcore/post grunge/hip hop/etc al solistului David Draiman, sound-ul mai modern, folosirea subtilă a unor mici coloraturi de sintetizatoare, clape. Disturbed nu mai au nici prospeţimea, nici forţa de pe „The Sickness”, în fapt, de la disc la disc aceste elemente s-au estompat, s-au risipit treptat. Succesul pomenitului album de debut din 2000 probabil i-a împins conştient sau nu spre zona tot mai convenţională în dorinţa de a păstra sau mării succesul, dar – evident – lucrurile au „evoluat” fix pe dos şi vânzările au scăzut direct proporţional. Şi mi-a mai năzărit o paralelă, cea cu Godsmack (trupă ceva mai inspirată, dar cu care tinde să semene tot mai mult Disturbed) şi mă întreb dacă nu mediocritatea şi lipsa de personalitate, ce altceva te poate motiva în a-ţi dorii să fi Metallica 2, 3 sau 1794 în 2010?
Şi dacă mă gândesc mai bine, cu „Stupify” Disturbed se încadrează perfect Read more Disturbed – Asylum (2010)
Pansament. Pentru portofel. Portofelul meu.
La 20 de ani de la intrarea noastră-n sistemu’ „liber”, m-am dumirit şi „io” la ce poate fi bun un card bancar, care-i treaba cu capitalismul, acum când nici coliva n-a mai rămas din ea…
Şi – m-am gândit bine – dacă nici moca n-a vrut nimeni muzica mea (exagerez!), poate vrea totuşi cineva pe bani. Sau să facă donaţii pur şi simplu. 😀
Bănuiesc că nu o să-mi plătesc ratele la bancă – bat executorii la uşă, n-o să-mi trimit copilul la grădi, ba, cred că nici de o ciungă nu-mi iese, în schimb acum pot fi ascultate gratuit în condiţii bune şi la calitate maximă atât piese vechi cu trupele mele Pansament şi Nation’s Slum, cât şi piese noi şi – contra cost 😀 – pot fi descărcate albumele sau piesele separat.
Din toate site-urile dedicate muzicii şi muzicienilor, oferta Bandcamp bate tot la distanţă. Şi e gratuit, n-are reclame, etc. Ptu, să nu-l deochi!
Nu ştiu dacă unul din prietenii mei are sau nu dreptate, dar Read more Pansament. Pentru portofel. Portofelul meu.
