Miting, petting, moţiune şi muie

Posted on by — 4 Comments ↓

Cu 219 voturi pentru şi o abţinere, moţiunea opoziţiei n-a reuşit să demită guvernul boc, lucru evident previzibil şi prevăzut (vezi Boţiunea de centură).
Opoziţia a plecat la vânătoare fără puşcă şi muniţie. Tind să cred că PSD-ul nu şi-a dorit nici măcar o secundă dărâmarea Guvernului boc şi preferă joaca de-a şoarecele şi pisica prin Parlament şi mass-media şi aşteaptă erodarea PD-L-ului în speranţa că asta-i va sălta tot mai sus pe ei în sondaje. Tactica aceasta au aplicat-o şi cu CDR-ul, nu-i o noutate.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=u-Hlsd0z10M]
S-a tot vorbit despre Read more Miting, petting, moţiune şi muie ›

John Zorn (Moonchild) – Ipsissimus (2010)

Posted on by — 12 Comments ↓
John Zorn (Moonchild) - Ipsissimus (2010)

John Zorn (Moonchild) - Ipsissimus (2010) Acesta este un „heavy shit” adevărat, dacă muzica ar avea greutate fizică şi ar cădea peste tine, te-ar strivi. Şi dacă eticheta „Avant-garde Metal” şi Rock experimental nu este doar fiţă de promenadă, se datorează exclusiv proiectelor de acest gen. În general „supergrup”-urile dau randamente oscilante, de cele mai multe ori sunt adunătură exclusiv din considerente comerciale, „le mai luăm fraierilor banii o tură”.
Nu este şi cazul lui John, Mike, Joey şi Trevor. La origini un trio compus din Joey Baron – tobe, Mike Patton – voce, Trevor Dunn – bas şi John Zorn pe post de compozitor, producător şi dirijor, Moonchild sau cum mai este denumit, The Moonchild Trio s-a dovedit încă de la debutul din 2006 cu „Moonchild: Songs Without Words” urmat imediat de al doilea album „Astronome” unul din cele mai incisive găşti de acest gen şi din fericire proiectul livrează materiale de calitate cu o regularitate demnă de oricare trupă obişnuită.
„Six Litanies for Heliogabalus” este lansat în 2007 şi sunt cooptaţi şi Ikue Mori (compozitor, baterist, artist grafic) şi clăparul Jamie Saft. La aceste două produse Zorn nu participă în mod direct, dar revine în 2008 pe albumul „The Cruciable” şi este adus şi chitaristul Marc Ribot pentru una din piese: „9×9″.
„Ipsissimus” s-a lăsat ceva mai mult aşteptat, dar a meritat cu desăvârşire. Scos sub numele lui John Zorn, noul produs Moonchild îi aduce din nou la olaltă pe John Zorn (saxofon, pian), Joey Baron (tobe), Mike Patton (voce), Trevor Dunn (bas) şi Marc Ribot (chitară) şi astfel avem de a face cu o trupă completă şi o formulă clasică.

Despre Zorn Read more John Zorn (Moonchild) – Ipsissimus (2010) ›

Trophy Scars – Darkness, Oh Hell (2010)

Posted on by — 4 Comments ↓
Trophy Scars – Darkness, Oh Hell (2010)

Trophy Scars – Darkness, Oh Hell (2010)Îmi dau seama că recomandările mele în mod frecvent n-au nici o relevanţă, lumea preferă brand-urile comode, marfa corporatistă de larg consum, ciunga ulimu’ răcnet asortat iPodului, însă aceşti Trophy Scars m-au lăsat cu gura căscată. Foarte proaspătul „Darkness, Oh Hell” este un amestec ameţitor de sonorităţi de la secvenţe Post Hardcore la Jazz şi Blues Rock, de la Indie realmente Alternative la orchestraţii subtile asortate perfect cu viori sau suflători şi au nervul absolut absent noii generaţii (pseudo) Punk. Oscilează pe o gamă extrem de largă muzical, riff-urile furioase nu exclud armoniile, pianul sau trompeta se îmbină cu cele mai incisive ritmuri şi răbufniri zgomotoase.
Catalogaţi Post Hardcore experimental, Trophy Scars mi-au amintit de geniul celor din Cop Shoot Cop, experimentele avangardiste ale celor din Crass, prospeţimea şi creativitatea celor din Sonic Youth (mai ales cu sonorităţile albumul „Dirty” – 1992), au ceva din abordarea celor din Rollins Band de pe albumul „Weight” (1994), dar mi-au amintit şi de Clutch şi Helmet presărat cu ceva din şarmul lui Tom Waits. Rădăcinile The Beatles se împletesc organic cu energia unor Converge (mă bucur că şi alţii au remarcat gaşca aceasta de Metal), dar şi cu sonorităţile experimental-zgomotoase ale celor din Eels în cele mai incisive şi frământate momente ale lor.
Muzica lor este o invitaţie de a explora lumea dincolo de aparenţe şi evidenţe, o lume ascunsă, vibrantă, uneori întunecată şi îmbibată de misticism şi magie. O magie pierdută, uitată, izolată în subconştient şi abandonată. Read more Trophy Scars – Darkness, Oh Hell (2010) ›

(hed) p.e. – Truth Rising (2010)

Posted on by — 2 Comments ↓
(hed) p.e. – Truth Rising (2010)

(hed) p.e. – Truth Rising (2010) Povesteam anul trecut la disecţia albumului „New World Orphans” că i-am remarcat pe (həd) p.e. acum zece ani cu piesa „Bartender” şi gaşca lui Jared Gomes înfiinţată în1994 ne furnizează cu regularitate şi perseverenţă începând de la debutul din 1997 albume incisive şi consistente, un amestec incendiar de Rap Metal, infuzii de Raggae şi Dub contrabalansate de secvenţe zgomotoase de Metal a la Anthrax şi Hardcore după standardele Suicidal Tendencies. Aceste faze Hardcore/Metal se datorează în primul rând chitaristului Jackson „Jaxon” Lee Benge alăturat trupei în 2004 pe albumul „Only In Amerika”. Lupta dintre preferinţele Rap ale lui Jared şi orientarea spre Hardcore al lui Jaxon s-a dovedit benefică trupei, riff-urile zgomotoase şi abordarea a la Minor Threat împinse insistent de Jaxon au câştigat tot mai mult spaţiu şi în final au obţinut un cocktail exploziv, dar bine echilibrat. Şi-au definit stilul ca fiind G-Punk, o “derivată” Rock la G-Funk.

„Truth Rising” este continuarea directă a materialului Read more (hed) p.e. – Truth Rising (2010) ›

(update) Maximum Rock – Suport Pentru Underground

Posted on by — 52 Comments ↓

Să-mi fie iertată sinceritatea, dar să vorbim despre Underground în Românie este mai neadecvat decât pomenirea funiei în casa spânzuratului. Am mai discutat despre asta şi lucrurile – ca toate celelalte – involuează constant, porcăiala existentă pe care o alintăm a fi „industrie muzicală” este cel mult un şmen de breşă, Underground-ul nu că n-are nici măcar pilonii de bază, dar – părerea mea – nici fundaţia n-a fost încă săpată.
Nu există publicaţii de Underground – încet-încet au dispărut unul câte unul şi cele mainstream… -, nu există o reţea de cluburi, nu există posturi de radio specializate, emisuni TV cu specific, nu sunt case de discuri independente, nu există impresari – vânători de talente şi nu în ultimul rând, musai să admitem, nu există public interesat şi de fapt asta-i buba. La Metallica sau AC/DC se îmbulzesc câteva 10 de mii de curioşi, însă trupe mai „mici” ca Soulfly, Faith No More, Limp Bizkit, etc – abia de adună 1000 de spectatori din toată ţara iar când vine vorba de artişti locali, dacă evenimentul e pe bani, e bine când în sală sunt măcar 100 de oameni. Şi dacă presă nu e, sunt cu atât mai mulţi jurnalişti. Este ceea ce numesc eu „sindromul Cerbul de Aur” la care Braşovul este invadat de circa 2500-3000 de bucureşteni, toţi angajaţi sau colaboratori ai TVR-ului. La ultima lansare de disc la care am fost pe pagina Facebook al artistului şi-au anunţat prezenţa circa 1600 de persoane – n-ar fi încăput în sala de 3-4 sute de locuri – iar în sală au fost cam 100 din care 95 erau presa, prietenii şi apropiaţii iar plătitori de bilet au fost 5… Dar cam la fel se întâmplă şi la artiştii de dincolo, din 1000 de oameni aproape jumătate vin cu invitaţii şi acreditări, adică la pomangeală şi cam ăsta-i tot sprijinul.
Nu vreau să dezgrop morţii, dar lucrurile s-au stricat definitiv la mijlocul anilor ’90 când tăvălugul de concerte moca a indus multora senzaţia că muzica gratuită li se cuvine şi este firească. Rock-ul rămâne viu însă mai ales datorită live-urilor şi dacă publicul în continuare se va lăsa aşteptat în cluburile goale, trupele practic vor fi condamnate la moarte sigură. La „Rock Battle”, un concert cu intrare liberă a fost dezolant să vezi micul club Fire mai mult gol decât plin iar terasa afară plină ochi…
Poate pe unii-i doare – predominant în cot, părerea mea -, dar aceasta este realitatea. Şi n-are legătură cu actuala criză financiară, este criza lu’ mi se rupe de vreo 10, chiar 15 ani încoace. E perversa întoarsă a concertelor câmpeneşti gen berar şi ziua oraşului la care la începutul anilor ’90 publicul s-a obişnuit să primească muzica gratuit ca garnitură la mici şi bere, e reversul mp3-urilor descărcate ilegal de pe internet, dar şi a nepăsării generalizate. Roacărul preferă tricoul, nu CD-ul şi asta doar dacă îi rămâne restu’ de la bere. Criza – golul – este-n capul şi sufletul nostru.
Că pe internet – pe bloguri – mai latră unul-altul, este absolut irelevant.
În atare condiţii este Read more (update) Maximum Rock – Suport Pentru Underground ›

White Walls – Mad Man Circus (2010)

Posted on by — 20 Comments ↓

Încep cu ce interesează cel mai mult. Albumul de debut al constănţenilor poate fi descărcat GRATUIT şi legal de pe site-ul Asiluum Arts.
Mereu este ingrat să scrii despre artiştii autohtoni, orgoliile sunt mereu exacerbate, sensibilitatea este mare, dacă ai „tupeul” să critici ceva inevitabil eşti bănuit de motive subiective, personale, mai cu seamă de invidie, dacă lauzi este pentru toată lumea la fel de limpede că eşti cel puţin prieten cu careva din gaşcă sau ai vre-un interes legat de ei. Adică poţi s-o dai cum vrei, nu e bine.
White Walls s-a format pe bazele a două trupe de la malul mării, Protest Urban, respectiv Fortuneteller, numele cum cei familiarizaţi cu Metal-ul contemporan pot să intuiască, l-au ales după titlul unei compoziţii Between The Buried And Me şi la doar un an de la primele repetiţii debutează cu acest „Mad Man Circus”, un disc ce conţine 8 piese originale.
Eugen Brudaru – voce, Alexandru-Eduard Dascălu – chitară, Şerban-Ionuţ Georgescu – bas şi bateristul Marian Mihailă abordează un Metal (Alternativ cum e moda să fie definit) modern, progresiv, complex şi de calitate şi cu siguranţă sunt cel mai bun produs din ultimele – şi nu numai – decenii ale scenei autohtone. Şi ştiţi, sunt zgârcit cu laudele.
Elemente Post Hardcore şi Nu Metal, riffuri zgomotoase şi ritmuri săltăreţe, se îmbină cu pasaje, elemente Progresive şi Alternative, regăsim în muzica lor reflecţii Rush (era modernă, mai ales albumele “Roll the Bones” (1991), “Counterparts” (1993) ), Tool, A Perfect Circle, filonul dur, Metalic, cu rădăcini Death Metal este completat ingenios şi inspirat de secvenţe acustice cu inserturi de Jazz, Eugen Brudaru reuşeşte să cânte în stilul lui Geddy Lee, dar este capabil şi de „hârâială” brutală, răguşită când tema, abordarea o cere.
Dacă e vre-un CD pe care să merită să daţi banii, cu certitudine „Mad Man Circus” este unul din ele.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=babEklQj6KA]

Materialul a fost lansat oficial (citeşte impresii, vezi video pe Asiluum) Read more White Walls – Mad Man Circus (2010) ›

trăiesc bine. tot mai bine. mănânc şi azi

Posted on by — 4 Comments ↓

S-a minunat casierul de la supermarket: Făgăraş? Mai există aşa ceva? Şi e ca ăla de pe vremuri? Da, ăsta da, e bun, ca ăla de pe vremuri… 200 gr 3,99 lei, cam scump ce-i drept, dar e bun. E hrana mea zilnică şi – fiindcă fără femei nu se poate! – o Eugenia, cei drept pachet cu 2 bucăţi – între două nu te plouă şi e bine 😀 -, la 0,54 lei, preţ corect, zic eu. Nu e ceafă de porc, mănânc fără roşii import Italia, dar mănânc, e un meniu… echilibrat.
Dorm 3-4 ore pe zi şi cei drept şi acelea tot mai agitat, nu mi-am văzut băiatul de vreo două săptămâni fiindcă stă la bunici în capătul celălalt al Bucureştilor şi pe lângă drumul de calvar de vreo 2 ore dus, 2 întors, biletele m-ar costa 5,20 lei, o mică avere pe care n-o am. 🙂 Dar trăiesc, mănânc şi mă gândesc că dacă treburi ca soartă, destin sau Dumnezeu totuşi există, există şi un rost, un sens şi cine ştie, poate chiar şi un plan în toate acestea.
Mănânc, ce doamna Cristiana Anghel refuză să mai facă de 60 de zile…
Acel cuvânt nobil – solidaritate – este pur decorativ, faptic nu există, nici cadrele din învăţământ n-au intrat în grevă, nici oamenii nu s-au manifestat revoltaţi de ce se întâmplă în general, nici vorbă ca reprezentanţii statului să se fi sensibilizat sau sesizat în vre-un fel.
Fiecare cu Eugenia lui.
Exact ca pe vremuri.
Şi apropo ca pe vremuri, Read more trăiesc bine. tot mai bine. mănânc şi azi ›

Detachments – Detachments (2010)

Posted on by — 4 Comments ↓

Insularii – aka britanicii – suferă de tot felul de obsesii şi traume. Sindromul The Beatles i-a bântuit şi obsedat decenii, au încercat să-i reinventeze, să-i reproducă, să găsească înlocuitorul şi cu Oasis au ajuns – cred – cât s-a putut de departe. Dacă mai mult nu s-a putut, în ultimii ani au încercat clonarea celor din The Who, dar şi aceste tentative au eşuat consecutiv. Persistă şi obsesia Debbie Harry (Blondie), dar ea este de import.
Un alt reper obsesiv este Ian Curtis (Joy Division), poate mai puţin pregnant, dar la fel de căutat. Depeche Mode au reuşit cât de cât să exploateze acest segment electro-întunecat, totuşi performanţa majoră aparţinând celor din The Cure.
Îmi este foarte clar că dacă candidatul se dovedeşte docil şi manevrabil, industria – manager, producător, casa de discuri – măcar pentru o noapte poate face vedetă şi din cel mai improbabil subiect. Muzica de mult nu mai este o artă, nici vorbă de căutări interioare şi auto-exprimare, ci este doar un produs să satisfacă (prostească) publicul (consumatorul) tot mai tâmp. N-aş merge până la teoria conspiraţiei, mai de grabă este o schemă standard, funcţională şi aplicabilă.
Pe Detachments Read more Detachments – Detachments (2010) ›

Boţiunea de centură

Posted on by — 6 Comments ↓

Mă întreb dacă cineva chiar crede că Moţiunea de Cenzură înaintată de PSD-PNL are vreo şansă ori ba sau este doar un joc de gleznă şi imagine pentru actuala opoziţie.
Nu-i musai să fi terminat Ştefan Ghiorghiul să ştii, cheia Moţiunii e la UDMR.
În primul rând, Moţiunea va fi votată miercuri, cu o zi înaintea votării controversatei Legi al Învăţământului, unul din obiectivele majore al UDMR-ului. Altfel spus, timing-ul este cât se poate de prost.
În al doilea rând toată construcţia aceasta pare şubredă şi cârpită. Anul trecut când opoziţia a dărâmat Guvernul, exista un proiect clar care a adus împreună cele 3 Partide într-o majoritate solidă şi contextul era total diferit. Mergând puţin înainte, chiar dacă Moţiunea ar dărâma guvernul, nu există o majoritate consistentă a opoziţiei care să impună un alt Guvern şi astfel un nou Guvern băsescian, fie el şi un nou Guvern boc, are toate şansele să treacă prin Parlament fluierând. Toată numărătoarea asta cu voturile lipsă – 20-25 – plecând de la numărul voturilor de la Moţiunea anterioară, este oricum complet greşită fiind cu totul alt context acum, nu toţi care data trecută au votat împotriva lui boc, o vor face automat şi de această dată, de exemplu, Teo Trandafir a spus că de data aceasta susţine Guvernul şi nu cred că este singura.
Nu este de neglijat nici faptul că Read more Boţiunea de centură ›