Nu am obiceiul, da’ nu ştiu ce-mi venii, m-am uitat pe tabelul de audienţe Radio/TV şi la traficul de pe internet. În ceea ce priveşte televiziunile, lideri sunt în continuare Pro TV şi Antena 1, Pro cu peste 300 de mii de telespectatori iar Antena cu circa 250 de mii. Asta, în raport cu TVR Cultural cu o medie de 7 mii de telespectatori şi clasată în topul general undeva pe poziţia 35.
Cred că aceste măsurători de audienţă spun mai mult despre noi decât toate sondajele posibile şi imposibile.
Nici în rândul ascultătorilor Radio, Radio Cultural nu ocupă o poziţie fruntaşă cu cei 83 de mii de ascultători faţă de Europa FM sau Kiss FM cu peste 180 de mii de ascultători.
În Bucureşti, City FM care difuzează muzică Rock are doar o medie de 12 mii de ascultători faţă de radio ZU cu peste 260 de mii de ascultători.
În ceea ce priveşte blogurile, este greu să baţi traficul de 2,465 vizitatori zilnici al unui site ca Pitzipedia, Cocalari şi Pitzipoance cu peste 2000 de vizitatori zilnici sau deja „clasicul” Pitipoance cu peste 1000 de vizitatori.
Ce urmărim, ce ascultăm, ce citim spune totul despre noi.
Recunosc nu ştiam nimic despre acest proiect până acum două seri când un prieten mi-a dat un link pe Mess. Am „săpat”, am ascultat, mi-a plăcut.
Proiectul TKDE a plecat de la Jason Köhnen (a.k.a Bong-Ra) şi Gideon Kiers (Telcosystems) prin anul 2000 şi iniţial au compus şi imprimat împreună muzică pentru filme mut cult cum ar fi „Nosferatu” lui F.W. Murnau şi „Metropolis” al lui F. Langs.
Sub pseudonimul Bong-Ra, Jason Köhnen are o activitate bogată, peste 29 de discuri scoase în perioada 1998-2008, explorând zona Crossover şi Fusion, folosindu-se de elemente Jazz, Rave, Jungle şi Metal. Înainte de era Bong-Ra, Jason a făcut parte ca baterist şi basist din formaţia Stoner/Doom Celestial Season.
Dar să revenim la TKDE, proiectul a crescut treptat, celor doi s-au mai alăturat trombonistul Hilary Jeffery şi la violoncel Nina Hitz. În această formulă s-a realizat primul album auto-intitulat şi lansat în 2006.
Cele 11 piese sunt o călătorie sonoră într-o lume bizară, plină de suspans şi tensiune, un amalgam obscur de Jazz, de experiment Electro, Trip-Hop şi nuanţe Gotice cu uşoare reverberaţii Doom.
În turneul de promovare al primului material, trupei s-a alăturat Eelco Bosman şi Charlotte Cegarra, astfel grupul s-a transformat în sextet.
În paralel cu grupul mamă, în 2007 apare pe piaţă şi albumul „Doomjazz Future Corpses!” sub titulatura The Mount Fuji Doomjazz Corporation, practic o formulă şi mai experimentală a formaţiei în care accentul se pune mai ales pe improvizaţii live.
2008 aduce încă un membru nou, violonista Sarah Anderson (Chrome Hoof) care susţine trupa în apariţiile live.
De pe situl oficial al formaţiei puteţi descărca single-ul „Petra”, un tribut adus Doom-erilor din St. Vitus.
În preambulul unui nou album, anul acesta a fost lansat E.P.-ul „Mutations” ce conţine 8 piese.
Stilul formaţiei nu s-a modificat substanţial, noul material pare uşor mai „aerian”, mai abstract şi poate mai îndepărtat de Doom şi Gotic, dar în continuare suficient de întunecat, experimental şi cu acel parfum de coloană sonoră pentru un film obscur.
Este un „trip” în adevăratul sens al cuvântului şi poate fi o delicatese pentru urechile deschise experimentelor. Pentru curajoşi şi zile ploioase. 🙂
Dacă ai tupeul să deschizi vre-un ziar sau doamne fereşte televizorul, o iei razna cu siguranţă. De multă vreme nu mă mai aştept la absolut nimic din partea clasei politice, dar parcă ceea ce ne oferă împotriva voinţei noastre, este mult prea mult. Să aplic limbajul lui Geoană: „decât” gafe.
Elena Băsescu a vorbit cu indolenţă despre droguri şi – cred – brusc a devenit simpatică multor tineri care nu intenţionau să voteze, apoi a venit Crin Antonescu furibund şi a vorbit despre „piţipoance”, Elena a cotit-o şi unicul lucru interesant din toată campania s-a transformat într-un spectacol de râsul plânsului din care în final toată lumea cred că a mai pierdut nişte voturi. Antonescu cu siguranţă.
„Elena Băsescu le promite românilor legalizarea drogurilor, asta le lipseşte românilor. Asta trebuie să facă românii fără „servicii”, să ia nişte droguri uşoare, asta ne mai lipsea în România!” – urla Antonescu parcă ieşit din sine. Asta cu „servicii” e bună. În ceea ce priveşte ce ne lipseşte şi ce nu, mă abţin. Nu consum substanţe, nici grele, nici uşoare, m-am născut gata drogat, mie ideile îmi vin şi nu mai pleacă, uneori n-am loc de ele, „decât” drogurile nu-mi lipsesc! Ha ha ha!
Dar decât să ne îmbătăm cu jumătatea goală a paharului cu apă rece pe care clasa politică ni-l serveşte de 20 de ani pe post de înlocuitor artificial şi fără zahăr în lipsa ideilor, proiectelor şi a unei platforme politice, ideea poate că nu este chiar aşa rea cum poate să pară la prima vedere!
Pe de o parte ar fi un răspuns la „daţi-ne ceva!”, asta ca şi o paralelă la spotul cu fotbaliştii ameţiţi din vestiar, pe de altă parte, serios vorbind, şi cu drogurile este aceeaşi schemă ca şi cu prostituţia: mai bine să fie controlată şi impozitată, decât să se îmbogăţească unii pe seama prostimii. Problema este că acei „unii” sunt fix clasa politică şi cei apropiaţi de ea, cei care o susţin. Din ce o susţin? Păi din contracte păguboase cu statul, din evaziune fiscală, din contrabandă, din afaceri cu droguri, din prostituţie… Aaaaaa! Clar.
Am citit pe fugă ce spun politicienii. Macovei: „Severin avocat al anchetaţilor din PSD.” Năstase despre Macovei: „Justiţiar mincinos”… şi cam la astfel de „dialoguri” se rezumă toată campania.
Vreau droguri frate! Aşa nu se mai poate, vreau ceva la naiba!
Am eu drogurile mele…
Mic extras de spectacole din programul lunii iunie.
Joi, 4 iunie:
SepticFlesh, Inactive Messiah si W.E.B. – Live metal Club
Otros Aires – Club Fratelli
Silent Strike – lansare de album în clubul Fabrica
Urma – clubul Silver Church
Al & the Black Cats – clubul Control
Omul cu Şobolani – clubul Pirahna
Vineri, 5 iunie:
Al Jawala – Silver Church
Sâmbătă, 6 iulie:
The Spirit of Pink Floyd – amfiteatrul “Mihai Eminescu”
Ţapinarii – Green Hours
Duminică, 7 iunie:
Tito & Tarantula – Hala de muzică
Joi, 11 iunie:
Sinead O’Connor – Arenele Romane
Vineri, 12 iunie:
Kraftwerk – Sala Palatului
Duminică, 14 iunie:
Recycle Bin, Howling Saints – clubul Fire
Patricia Kaas – Sala Palatului
Luni, 15 iunie:
Ioan Gyuri Pascu – Cinema Patria
Miercuri, 17 iunie:
Gogol Bordello – Arenele Romane
The Amsterdams – Bookfest
Ovidiu Lipan Ţăndărică şi Fanfara Zece Prăjini – amfiteatrul “Mihai Eminescu”
Secvenţe şterse, imagini ireale, intangibilul rece al lucrurilor nespuse. Stropi alergând pe geamul mat şi indiferent. Un dans ameţit pe ritm schimbător, vals, rock’n’roll, tangou. Tăcerea zgârietoare, zgomotoasă.
“If you can hear this don’t assume that I’m talking to you…”
Ud până la piele de amintiri pregnante, imprimate ca un tatuaj permanent pe suflet, cicatricele săruturilor de adio şi umbrele acelor „îmi pare rău” spuse cu jumătate de gură la telefon… Cineva acolo… sau ceva. Iluzia că poate îţi pasă sau măcar ţi-a păsat vreodată.
”Yesterday everything I thought I believed in died,
but today is my birthday…
Today is my birthday!”
Dincolo de geam vuieşte lumea dezlănţuită, nici urmă de oameni şi totuşi ei sunt acolo, unii spun că ar fi şi un Dumnezeu care ne mângâie, dar eu nu mai simt de multă vreme nimic.
”I don’t need you, I’ll say it to myself
It doesn’t mean I won’t need somebody
Anyone with half a soul will hear this and will never leave me”
Ploaia mă cheamă cu un murmur înecat, urmăresc vocea misterioasă orbeşte, calc în fiecare băltoacă şi nimic nu mai contează, vreau să te ating… Pentru totdeauna.
”If you don’t know what forever feels like
I’ll show you what it feels like without it”
”This time I won’t hesitate to kill to protect what I believe in
This time I won’t hesitate to kill to protect what I believe in”
Visul se rupe, îmi las trupul jerpelit în urmă şi plec trântind uşa-n urmă într-un alt vis, unul pe care-l pot controla şi modela după bunul plac, un vis care vreau să fie real şi doar al meu, un minut de eternitate pe pragul disperării.
Clipa care se naşte moare instantaneu lăsând loc următoarei clipe şi şirul infinit de clipe, vise, stropi, ace, strigăte, umbre, bule se nasc şi mor în aceiaşi clipă eternă.
”I get by now I’m not really dead
but I really needed someone to save me
leaving me alone to die
is worse than having the guts to kill me”
N-am să uit nimic: este pedeapsa supremă. Nu mă lăsa singur… Nu şi de data asta. Nu mă lăsa singur cu Dumnezeu: nu avem ce să ne spunem.
”If you don’t know what forever feels like
I’ll show you what it feels like without it
I’ll show you what it feels like without it”
”This time I won’t hesitate to kill to protect what I believe in
This time I won’t hesitate to kill to protect what I believe in”
Nu poţi ucide ceva ce n-a existat niciodată, nu poţi pierde ceva ce n-ai avut şi ploaia spală şi ultima umbră de ezitare din colţul gurii. Gurii de canal. Ne înecăm la mal visând că pe ţărmul celălalt ar fi fost mai bine…. sau măcar altfel.
Simt cum putrezesc, dar un zâmbet forţat a încremenit pe faţa mea şi în lumina incertă nimeni nu vede grotescul situaţiei. Mâine o să fie totul la fel.
Te faci că plouă şi uneori chiar toarnă cu găleata…
”Not letting you in
Won’t satisfy me
I’ll teach you about loss…”
Se deschide o altă uşă într-o altă zi şi un fir subţire de lumină taie bezna ca o lamă impasibilă. Zâmbetul se desface şi mă înghite. Mă ţin înăuntru şi n-am să-mi mai dau drumul. Băieţii buni termină ultimii. Sunt lucruri care nu se termină niciodată. Şi când nu-mi iese nimic, mă apuc de altceva. 🙂
Să încep elegant cu sfârşitul: felicitări câştigătorilor! Fără masă şi dans.
Doi: nu sunt fotograf şi nici măcar nu pretind că mă pricep la fotografiat. E drept, de prin clasa a VI-a am fost într-un grup foto la şcoală, făceam poze cu un aparat rusesc alb/negru şi evident manual, Smena se numea dacă nu mă înşel, am învăţat să developez filmul şi toate alea, dar sincer, am uitat tot şi habar n-am. Nu mă luaţi cu timpi de expunere că am senzaţia că mă înjuraţi şi fac urât! Ha ha ha! 😛
OK. Cu răspândirea spectaculoasă a aparatelor foto digitale nici nu mai e mare nevoie să-ţi baţi capul cu prea multe cunoştinţe tehnice. Cred – şi nu mă refer doar la fotografie ci la orice procesare digitală, fie imagine, fie sunet – că omul învaţă ce şi cât are nevoie şi foloseşte. La fotografiat dacă la un moment dat setările automate nu ne mai satisfac, cu siguranţă ne vom străduii să-i dăm „de cap” cu o setare manuală şi atunci fiecare se lămureşte care-i mersul cu luminozitatea, cu timpul de expunere şi cu toate celelalte.
Ce tehnica avansată nu poate înlocuii eficient este ochiul. Nici o cameră foto Nikon, Canon, Sony, Olympus, Fujifilm sau Panasonic nu o să vadă ceea ce este de văzut, nu o să găsească în locul nostru unghiul şi cadrul potrivit.
Să zicem trei. Nu cred că poate exista un concurs unde toţi participanţii să fie mulţumiţi cu rezultatul final. Toată lumea vrea să câştige, nu câştigă decât câţiva, fiecare din noi are vanităţi, suntem invidioşi şi egocentrici într-o măsură mai mare sau mai mică. N-am câştigat nimic şi n-am nicio problemă cu asta: cu obiectivismul relativ de care sunt capabil, afirm că am văzut câteva fotografii mai reuşite ca ale mele. Nici nu scriam probabil acest articol dacă nu vedeam câştigătorii pe de o parte, pe de altă parte, dacă puteam posta câteva comentarii pe situl concursului , dar – mirare mare – nu m-am putut loga nicicum, cu toate că – evident – am cont. Aşa că mă voi exprima aici. Nu cred că am frustrări ci opinii. Poate nesănătoase, dar nesănătos sunt şi eu, asta explică – dar nu scuză ha ha ha 😛 – eventualele opinii nesănătoase.
Ce mai vreau să spun este că a compara şi a ierarhiza arta este uneori un act criminal. 🙂 Din nefericire “pistolul” este la mulţi cu gândire gen Goebbels: “când aud despre cultură îmi vine să scot pistolul”.
Anghel Andreea - Alba Iulea (?)Diana Felicia - Opreşte TimpulVeronica Grădinaru - Studiu Renascentist
(Menţiuni: Andrei Radu Alexandru – Mr. Temptation Berechet Claudiu-Mihai – Ridica-te Mitu Adela Maria – Poison Morosan Ioana – Sadness Rusu Aliona – Sentimente)
Despre manipularea digitală nu e mare lucru de spus. Cei care cunosc dedesubturile Photoshop-ului ştiu oricum cum stă treaba iar cei care nu, habar n-au despre ce vorbim, aşa că… ha ha ha!
La această secţiune cel mai mult dintre câştigători mi-a plăcut „Studiu Renascentist” al lui Veronica Gradinariu. Este interesantă şi lucrarea câştigătoare, mi-a amintit de nişte secvenţe dintr-un video-clip Nine Inch Nails şi tot de un video-clip al lui Bjork. Marea problemă la manipularea digitală este că niciodată nu poţi să ştii ce a “luat” autorul gata prelucrat de undeva, ce a adăugat, ce a modificat el la o imagine…
Din categoria „loser” ( ha ha ha 😛 ) mi-a plăcut o imagină postată de Cattani (fără titlu) sau „Dreamsellers” al Ralucăi State.
Cattani - fără titluRaluca State - Dreamsellers
Aici însă intervine subiectivismul, viziunea artistică este un teren mult prea alunecos, fiecare avem preferinţe, cum nu poţi compara un Picasso cu un Caravaggio, aşa nici în zona lucrărilor digitale – şi evident, nu numai – nu cred că putem afirma că X este mai „bun” ca Y. Şi concursul nu cred că a fost gândit ca un test de Photoshop, cine ce şi cât ştie. Privind strict tehnic problema, lucrarea clasată pe locul 2 al Dianei Felicia – în opinia mea – este subţire rău: „măzgăliturile” fac parte dintr-un set de plug-in Photoshop, aşa numite „rame” şi există „pre-seturi” şi pentru schimbarea culorilor (color shift). Dar cum spuneam, dacă nu cunoştinţele tehnice prevalează, la capitolul strict “impresie artistică”, lucrurile devin absolut relative.
N-am înţeles de ce „cultural heritage” şi nu „moştenire culturală”? Sunt expresii care nu pot fi traduse fidel sau acceptabil din limba engleză, dar aici chiar nu este cazul. Cred că s-a creat o anumită confuzie cu acest „englezism” inutil.
Imaginea câştigătoare a lui Ionuţ Crija o trec la categoria „ok”, adică – să rămânem la traduceri – „merge şi aşa”, ha ha ha! Este o imagine gen carte poştală, nu are nimic spectaculos, dar nu este „rea”, câştigă prin simplitatea efectului alb/negru, pierde prin decupaj, nu ne arată tot cadrul captat. „Ceaţa Dimineţii” a lui Tudor Ardeleanu este mai aproape de dezastru, decât de o fotografie ce să merite atenţie. Este un simplu instantaneu semi-eşuat, ceaţa are ceva-ceva efect vizual, dar asta nu este meritul „artistului”. Poate dacă călăreţul din fundal dispărea în ceaţă şi nu apărea cu jumătate de cap tăiat, impresia era alta. Aşa… Şi mai rău de atât este „Geamul Unguresc” a lui Nechita Bogdan. Trec peste aspectul că mare legătură cu tema nu are şi vorbesc despre imagine în sine: este dezechilibrată (verticala din stânga din perete este mult mai lată decât orizontala de jos şi disproporţia se repetă şi în ceea ce priveşte geamul lateral dreapta, respectiv orizontal sus, dar asta nu reuşeşte să echilibreze imaginea) şi nu exprimă nimic, este o poză şi atât. Poză şi nu fotografie. E şi uşor strâmbă. Ha ha ha! 😛
Imre Iuliu - Time SquereAlexandra Mihalcea - fără titluDiana Olteanu - Bucharest 2009
(Mentiuni: tevuasohe – [Titlu necunoscut] Sebastian Puraci – Curgerea timpului Pricopie Lucian – City Life Oana Mangiurea – Black Man Roxana Balint – Street Music.)
„Time Square”-ul lui Imre Iuliu Augustin este o altă carte poştală clişeu: au făcut-o milioanele de turişti care au trecut pe acolo şi o să o mai facă încă câteva milioane, aşa că nici de carte poştală nu e bună şi propun ca premiul – 150 EURO + Card de Memorie High-Capacity SDHC/16GB class 4 DataTraveler 8GB G2 (USB 2.0) – DTIG2/8GB oferite de Kingston + webcam oferit de Wintech Group – să fie împărţit între toţi aceia care au realizat acest cadru. În imagine se şi vede încă un turist cu aparatul ridicat şi-n „focuri”. Ha ha ha!
Mi-a plăcut fotografia clasată pe locul trei, cu toate că nu cred să cadreze cu tema.
La secţiunea aceasta sunt foarte multe fotografii bune. „City Life 01”, „City Life 02” ale lui Lucian Pricopie, „Migraţia Bipedelor” al lui Tibi, „Jungla Urbană” al lui Oana Damir, „Curgerea Timpului” al lui Sebastian Puraci, „Fade Away” al lui caelea sau „City Noise 1” al lui Blackmaiden sunt doar câteva din fotografiile care mi-au plăcut. Şi – iar părerea mea impertinentă – oricare din acestea bat la distanţă imaginea lui Alexandra Mihalcea de pe locul 2 de exemplu.
Lucian Pricopie - City Life 02Tibi - Migraţia BipedelorOana Damir - Jungla UrbanăSebastian Paraci - Curgerea TimpuluiCalelea - Fade AwayBlackmaiden - City Noise 1
Florin Ivan - Portret ReverieCodrina Cazacu - HeartbeatsDobritoiu Andra - Eternal Sunshine
(Mentiuni: Jimborean Ioana – Hide and Seek Ade – Tales from the attic Tanase Emanuel – Sobranie Betuel Hreniuc – Street fashion Iulia Chiras – On the road.)
La secţiunea retro s-a mers predominant pe sepia şi alb/negru. Cred că tema este suficient de largă şi îţi conferă o libertate nelimitată de exprimare artistică. Delimitarea câştigătorilor este dificilă şi subiectivă, lucrările câştigătoare sunt reuşite.
Mădălina Paunica cu „Masca”, Blackmaiden cu „Last Song”, teq3204 cu „DSC_0849”, Claude cu „Retro Cafe” şi Eugen Brodner cu „Retro 1” sunt iar doar câteva imagini care mi-au atras privirea.
De menţionat ar fi că multe din imaginile postate în „Jungla Urbană” poate se încadrau mult mai bine la secţiunea „Retro”, dar asta este o altă poveste şi încă o părere personală. Şi eu am dat-o uşor în bară cu alegerile fotografiilor mele la secţiunea “moştenire culturală” de exemplu… 🙂
Concluzia mea este una şi aceeaşi: la noi se stabilesc câştigătorii ca apoi să se organizeze concursul în cadrul căreia ei să fie elegant premiaţi. Chestia asta nu mi-o poate scoate nimeni din cap când văd ce se întâmplă concurs de concurs indiferent că este vorba de Eurovision sau altfel de competiţii.
Mai am o observaţie: am văzut multe fotografii depunctate (1 stea din 5 posibile), dar nici un comentariu lăsat în urmă. Cred că este corect şi de bun simţ să-ţi motivezi… manifestările, altfel laşi impresia anonimă de invidios şi răutăcios.
Am văzut şi comentarii răutăcioase şi pe lângă subiect. Poate fără legătură, mi-am amintit de anunţurile de la televizor legate de gripa porcină unde suntem sfătuiţi să ne spălăm pe mâini… Eu aş adăuga la acel anunţ şi sfatul să nu mai scuipăm pe jos.
Am reţinut şi ce spunea ieri Un Şoricel: „BBC are o ‘competitie’ cam la doi ani pentu ‘noi talente’… adica trimiti scenariu si 3 care le plac cel mai mult le transforma in filme de televiziune… 3 ? de ce nu 4 ? sau de ce nu 10 ? insa nu asta vreau sa zic… ci faptul ca e recunoscut ca ‘multe vrabii malai viseaza’ deci participare mare nene! iar ei ce fac in final este sa se uite cam la ce vrea lumea si sa culeaga idei noi… una de aici una de acolo .. Evident BBCu nu o sa fure scenariul nimanui … dar cite o idee doua… si mai ales idei noi da.. si mai ales daca o idee apare sub mai multe forme e intersant de retinut si dezvoltat de ei ulterior … deci ‘concursul’ e defapt un exercitiu de marketing cam ca aia pe strada care iti pun intrebari despre ce iti place … insa facut pe usa din dos si cu un premiu !… Ciudatul fiind ca insa sunt destui tot la 2 ani care nu vor sa creada asta si incearca in idea ca ei o sa fie locu 1 2 sau 3…. !”
Adică nici „schema” asta nu au inventat-o „băieţii deştepţi” de la noi ci doar au preluat-o şi o aplică cu mult succes. Cu alte cuvinte suntem furnizori de „carne de tun”…
Ce s-ar putea face? Măcar acelaşi lucru pe care l-am propus şi legat de clasa politică şi alegerile care urmează: boicot total. Da’ cum spune şi Un Şoricel, mereu există „fraieri” care an de an speră să prindă locu’ 1,2 sau…3.
Mai sunt 2 zile în care se pot trimite fotografii la concursul „Bucureştiul în tranziţie” organizat de Muzeul Naţional al Literaturii Române.
Mai citez odată din blogul lu’ moshemordechai:
Adresăm participanţilor invitaţia de a surprinde personalitatea unui Bucureşti mai degrabă cald şi uman, paradoxal şi cu un farmec încărcat adesea de umor involuntar. Cele mai valoroase fotografii vor fi incluse în expoziţia „Luna Bucureştiului” organizată în luna septembrie la Praga de Institutul Cultural Român.
Concursul se adresează atât amatorilor, cât şi profesioniştilor. Un juriu de specialitate va acorda următoarele premii: – PREMIUL I – 1500 euro
– PREMIUL II – 1000 euro
– PREMIUL III – 500 euro
Fotografiile acceptate în concurs vor fi în mod obligatoriu inedite şi exclusiv în format electronic, având următoarele caracteristici:
– format: jpg (fine) sau RAW (în diferitele formate specifice), eventual TIFF.
– dimensiuni: peste 8 megapixeli (nu se acceptă resamplarea fotografiilor mici).
Se acceptă şi fotografii provenind din scanarea clişeelor, la o rezoluţie de 300 dpi, mărite de cel puţin 10 ori (clişee 24-36) sau 6-8 ori (clişee mai mari).
În cazul fotografiilor digitale, MNLR solicită prezenţa EXIF, prin care imaginile se autentifică.
Imaginile vor putea fi expediate pe adresa [email protected] sau [email protected]. Ele pot fi de asemenea trimise pe CD sau DVD pe adresa MNLR, B-dul Dacia 12, sector 1, Bucureşti (cu menţiunea – pentru concurs foto). Imaginile trimise vor fi însoţite de un scurt CV şi de datele de contact.
Fiecare participant este acceptat în concurs cu un număr de minim 5 şi maxim 15 fotografii. Data limita de înscriere în concurs este 31 mai a.c. Rezultatele vor fi date publicităţii în data de 15 iunie.
Fotografiile premiate intră în proprietatea MNLR. – ATENŢIE MARE LA PASAJUL FINAL!!! – Celelalte fotografii vor fi deţinute în coproprietate cu autorii pe o durată de 2 ani, orice eventuală tranzacţionare a acestora urmând a face obiectul unui contract separat.
Mi-am mai spus părerea şi o reafirm: la noi se hotărăsc câştigătorii, apoi se organizează un concurs să fie premiaţi cu eleganţă, da’ am trimis şi „io” 11 cadre să mă aflu în treabă.
Bucureştiul „meu” este chiar în tranziţie şi cred că am surprins exact tema propusă, dar asta este numai şi numai părerea mea subiectivă. Prin ochiul camerei mele foto eu asta am “simţit” ca fiind un “Bucureşti mai degrabă cald şi uman, paradoxal şi cu un farmec încărcat adesea de umor involuntar.” 🙂 Dar eu sunt mai mult decât un simplu amator, sunt un profan… şi nu mă pun cu un juriu de specialitate.
În ceea ce priveşte pasajul de la sfârşit, nu ştiu dacă este perfect legal, dar este mai aberant decât comunismul…. Abia aştept să-mi văd fotografia undeva… pentru a strânge încă un imbecil de gât, ori ce motiv este suficient de bun! Ha ha ha! 😛
Şi bătrâna Anglie îşi are Elodia sa, chiar dacă n-are „televiziunea poporului” – un OTV şi nici o cucuvea a la Dan Diaconescu gata oricând să dezgroape morţii sau să hărţuiască sosiile. Richard James Edwards a dispărut în mod misterios pe 1 februarie 1995. Edwards a fost şofer şi rodie al formaţiei Manic Street Preachers, apoi a devenit al 4-lea membru al formaţiei ca al 2-lea chitarist, cu toate că la multe din primele apariţii pe scenă, doar mima cântatul. Principalul său aport au fost textele şi grafica. Dar şi furnizor de şocuri pre-emo: şi-a scris pe braţ cu o lamă „4 REAL”. După dispariţie au existat multe zvonuri, semnalându-se prezenţa sa pe diferite insule sau în India. Oficial, pe 23 noiembrie 2008, Edwards a fost declarat „presupus decedat”, trupa însă în continuare pune deoparte într-un cont 25% din încasările reprezentând drepturi de autor pentru el.
Conform celor declarate de colegii săi, textele albumului „Journal for Plague Lovers” lansat pe 18 mai, provin din ce a lăsat în urmă Edwards.
4 REAL
Trupa a fost înfiinţată la Blackwood, Wales în 1986 de James Dean Bradfield – voce, chitară, Nicky Wire – bas şi Sean Moore – tobe, trompetă, numele iniţial fiind Betty Blue. Primul album, „Generation Terrorists” (intitulat original „Culture, Alienation, Boredom And Despair”) a fost lansat în 1992 şi a avut un succes moderat, s-a vândut în 250.000 de exemplare. Imaginea trupei avea amprente de Punk Android, muzica lor fiind un Rock melodios, uşor Post-Punk cu accente Glam.
Succesul a venit cu cover-ul „Suicide Is Painless” din coloana sonoră a filmului M.A.S.H. – muzica Johnny Mandel, textul Mike Altman. Single-ul a intrat în top 10 în Anglia.
În 1993 este scos al doilea album, „Gold Against the Soul”, sunetul formaţiei se cristalizează, apar elemente de Rock Alternativ, textele sunt mai interiorizate, melancolice. Se remarcă piesa „La Tristesse Durera (Scream to a Sigh)”, un tribut adus lui Vincent van Gogh, inspirat de afirmaţia lui Theo van Gogh: „tristeţea va dura o veşnicie”. Aspectul Punk/Glam este schimbat cu o apariţie mai clasică, simplă.
„The Holy Bible” din 1994 continuă maturizarea sunetului formaţiei, este un disc ceva mai întunecat ca anteriorul, unii critici mergând până a-l cataloga Goth Rock, cred, totuşi o exagerare. Dar discul sună mult mai grav, sunt piese mult mai grele (Heavy) ca „Archives Of Pain” cu un bas fuzzat şi riffuri pregnante, este un disc mult mai grav. Blugii sunt schimbaţi din nou pe… uniforme militare. Azi deja este o modă… Discul nu se vinde conform aşteptărilor, la acel moment nici nu este lansat în America, dar formaţia are statut de cult şi are un public fidel. Noua imagine le-a adus şi suficiente probleme, lucrurile au degenerat până la acuzaţii de susţinere a terorismului…
Dispariţia lui Edwards a marcat membrii formaţiei. Prima înregistrare a formaţiei rămasă trio, a fost un nou cover, „Raindrops Keep Falling On My Head” pentru „The Help Album”, o compilaţie apărută în 1995 pentru ajutorarea sinistraţilor în urma conflictului din Bosnia.
Primul disc fără Edward apare în 1996, „Everything Must Go”, un album mai tradiţional, revin la un sunet mai cristalin, mai Rock (Alternativ), dar rămâne melancolia, tonalităţile grave. Discul este şi primul cu un succes major, fiind nominalizat la premiile Mercury Prize la categoria „cel mai bun album” în 1996.
Pe „This Is My Truth Tell Me Yours” din 1998 trupa păstrează abordarea sumbră, sunetul Alternativ şi le aduce şi primul single „number one”: „If You Tolerate This Your Children Will Be Next”.
„Know Your Enemy” din 2001 readuce un sunet mai abraziv/agresiv, mai Rock, un sunet mai modern şi mai puţin tradiţional, acusticul este înlocuit în multe locuri de electric şi asta conferă o dinamică mai crescută a materialului chiar dacă elementele de „tristeţe”, melancolie rămân pregnante.
În 2001 formaţia vizitează Cuba, se întâlnesc cu preşedintele Fidel Castro şi devin prima formaţie vestică care concertează la Karl Marx Theater din Havana. Spectacolul apare pe DVD cu titlul „Louder Than War”.
„Lifeblood” din 2004 este o îndepărtare radicală de la sunetul şi abordarea discului anterior, este un album mult mai aerisit, elementele Rock şi chitara electrică este abandonată aproape în totalitate, sunetul devine uşor Pop, uşor Rock Progresiv cu amprente New Wave/Post Punk.
2007 aduce cel mai de succes album de până acum, „Send Away The Tigers”. Trupa şi-a reanalizat cariera de până atunci şi conform propriilor declaraţii: „publicul aşteaptă politică şi imnuri Rock”. Astfel, discul este un amestec cu bun gust din tot ce e mai bun în muzica celor de la Manic Street Preachers, Rock-ul se mulează plastic pe melancolie, elementele acustice şi electrice alternează plăcut, piesele sunt dinamice, orchestraţiile mai colorate ca pe materialele anterioare.
Pe disc apare ca invitată Nina Persson din The Cardigans în piesa „Your Love Alone Is Not Enough”, primul single oficial de pe album, urmat de încă două extrase: „Autumn Song” şi „Indian Summer”.
În 2008 imprimă un alt cover, piesa „Umbrella” al Rihannei care apare pe compilaţia NME Awards 2008.
În această seară, vineri, 29 mai 2009, la ora 18 în magazinul Off The Record (str. Blanari nr. 14) va avea loc lansarea şi în România a noului album Manic Street Preachers, „Journal For Plague Lovers”, iar luni seara, 1 iunie, la MTV în cadrul emisiunii Alternative Nations, de la ora zero, va fi o ediţie specială dedicată galezilor.
Cele 13 piese noi plus un „hidden track”, „Bag Lady”, prezintă un Manic Street Preachers pulsant, cu un sunet mai musculos, mai modern, uşor mai agresiv/incisiv, un Rock „up to date”.
„Peeled Apples” sună surprinzător de modern, se înrudeşte cu abordarea Placebo, este mai electric ca niciodată. „Jackie Collins Existential Question Time” se întoarce la un sunet mai cuminţel, dar este ambalat mult mai modern, are schimbări interesante, dinamică antrenantă, pasaje mai moderate şi momente explozive de energie.
„Me And Stephen Hawking” este un Rock vesel, condimentate cu ruperi şi răsturnări ingenioase, se păstrează alternanţa pasajelor lente şi al celor dinamice, sunetul este la fel de modern şi filtrat prin efecte mai mult decât ne-au obişnuit.
„This Joke Sport Severed” este o piesă acustică lentă, ritmul se schimbă abia pe ultimul minut al piesei, orchestraţia colorată cu viori şi violoncele îi creşte dinamica, strălucirea.
Piesa de titlu al discului, „Journal For Plague Lovers” readuce în prim-plan sunetul electric, abordarea modernă, însă rămâne în tonalitatea caracteristică formaţiei.
„She Bathed Herself In A Bath Of Bleach” este construită pe aceeaşi schemă a alternanţelor, are un groove de anthem.
„Facing Page: Top Left” este construită pe chitarele acustice, vocea pregnantă a lui James Dean Bradfield, este un moment liric, confortant ca următoarea „Marlon J.D.” să readucă sunetul electronic, uşor Retro, uşor New Wave/Post Punk de anii ’80.
„Doors Closing Slowly” este o baladă de nici 3 minute, uşor pulsantă, uşor melancolică şi întunecată.
„All Is Vanity” menţine atmosfera tensionată, ritmul creşte exponenţial, instrumentele intră treptat, melodia devine electrică, iar apare acel iz ce aminteşte puţin de Placebo, dar nu sunt atât de gravi ci doar mai Rock decât ne-au obişnuit. Aşa este şi piesa următoare, „Pretension/Repulsion”, doar puţin mai moderat şi alternanţa momentelor calme cu cele „nervoase” este mai accentuată.
„Virginia State Epilpetic Colony” sună proaspăt şi mai relaxat, împletirea electricului cu acusticul este cursivă, piesa este fredonabilă în sensul bun.
Finalul cu „Williams Last Words” este o închidere calmă, armonioasă a celui mai dinamic, celui mai penetrant album de până acum al galezilor. Bonusul ascuns, „Bag Lady” este o piesă electrică, cu schimbările care caracterizează tot materialul, are ceva rezonanţă The Clash şi Muse, sună uşor diferit, dar nu contrastează disonant cu restul materialului.
Producătorul principal al albumului a fost excentricul Steve Albini, care a lucrat cu formaţiile The Stooges, Ramones, Television, Suicide, Wire, The Jesus Lizard, The Fall, The Velvet Underground, The Birthday Party, Public Image Ltd. şi Killing Joke, dar s-a afirmat şi ca muzicean în formaţiile Big Black, Rapeman şi Shellac. Şi de această dată, Albini a produs un sunet zgrunţuros, chitarele zgârie, au pregnanţă. „Journal For Plague Lovers” sună modern fără să deranjeze sau să forţeze nota, sunetul, este un material colorat şi diversificat atât ca sunet, cât şi ca abordare şi – părerea mea – cel mai reuşit material al formaţiei.
N-am vorbit intenţionat despre texte: sunt faine, merită toată atenţia! Edwards, las-o pe Elodia şi hai înapoi, vorba olteanului: good job, we need you! 4 REAL!
Pe numele său adevărat John William Lowery, John 5 s-a născut pe 31 iulie 1971 la Grosse Pointe, Michigan şi conform celor spuse de el, a pus mâna pe chitară la 7 ani şi nu i-a mai dat drumul.
După ce a cântat între alţii şi cu Lita Ford, în 1996, John 5 a dat o audiţie pentru postul de chitarist al formaţiei Marilyn Manson, dar la acel moment a fost ales Mike (Timothy) Linton, devenit cunoscut sub pseudonimul Zim Zum.
În 1998 a debutat pe albumul 2wo (Two), proiectul controversat al lui Rob Halford produs de Trent Reznor (Nine Inch Nails). A fost momentul în care Halford a declarat că este homosexual şi s-a plictisit de Heavy Metal, fanii Priest n-au apreciat nici una din aceste declaraţii şi discul cu toate că este un material interesant, s-a bucurat de un succes moderat.
În acelaşi an, John 5 s-a alăturat ex-solistului formaţiei Van Halen, David Lee Roth şi a participat la compunerea şi înregistrarea albumului „The David Lee Roth Band”. Ulterior, în 2003 a mai compus o piesă pentru David şi albumul „Diamond Dave”, „Thug Pop”.
În timpul imprimării albumului „Mechanical Animals” Zim Zum părăseşte trupa Marilyn Manson şi prima opţiune pentru un nou chitarist a fost John 5. Riffurile lui colorează Read more John 5 – Remixploitation (2009) ›
„Centrul de Proiecte Culturale al Primăriei Municipiului Bucureşti -organizează cea de-a doua ediţie a Festivalului Internaţional de Teatru de Stradă “B-FIT in the Street!”
După succesul de anul trecut, evenimentul revine în centrul Capitalei, animându-l din nou timp de patru zile cu parade alegorice, instalaţii suspendate, concerte în aer liber şi spectacole extreme ce îmbină muzica şi dansul cu elemente de acrobaţie şi efecte pirotehnice.
Manifestarea va reuni şi de această dată importante companii de teatru de stradă. Trupe din Franţa, Spania, Italia, Germania, Argentina şi România vor transforma Bucureştiul într-un spaţiu urban plin de culoare şi magie, destinat exprimării artistice libere şi creative. Locuitorii Capitalei vor fi purtaţi într-o lume populată de maşinării miraculoase, păpuşi gigant şi personaje captivante.
Trupele participante în festival sunt: Malabar, KITONB Project, Comediants, Voala, Antagon, Carros de Foc, Provisional Danza, Geants du Sud, Les Caramantran, La Tal, Cuartetto Maravilla, L’Excuse,Teatre NU, Les Cubitenistes, Les Enjoliveurs, Funambules precum şi Teatrul Masca şi XtREme.
B-FIT in the Street! include atât spectacole fixe şi cât şi mobile. Spectacolele fixe se vor desfăşura în următoarele locaţii: EsplanadaTNB, Piaţa Constituţiei, Piaţa “George Enescu”, Parcul Colţea, Parcul Unirii şi Parcul Cişmigiu. Deasemenea mici reprezentaţii mobile vor străbate străzile Capitalei în fiecare zi a festivalului. Nu vor lipsi nici paradele din încheierea serilor de spectacol. Acestea vor avea loc pe trasee către Piaţa Constituţiei, dinspre Piaţa Unirii şi Parcul Cişmigiu.”
ArCuB http://www.arcub.ro/
Programul complet al festivalului: Joi, 28 Mai 2009
Format în 2005 la Hertfordshire (Anglia) din rămăşiţele trupelor My Dad Joe al bateristul Lee Barratt şi Winter In June al basistul Stuart Gili-Ross, Gallows sunt o gaşcă de Punk pe linia Hardcore, amintind de Black Flag şi implicit Rollins Band.
Primul disc, „Orchestra of Wolves” lansat de o casă de discuri independentă în 2006 a atras atenţia publicului şi a primit critici pozitive din partea presei, astfel, noul material „Grey Britain” este lansat pe 2 mai sub egida celor de la Warner.
Discul numărul doi mereu este considerat cel mai dificil şi totodată crucial pentru existenţa unei formaţii şi trecerea de la o casă de discuri independentă la o multinaţională este privită tot timpul cu suspiciune. Gallows şi-au păstrat nervul, agresivitatea, materialul nou nu face compromisuri, ba, chiar sună mai grav, mai plin şi este definitiv un pas înainte.
„The Queen is dead, so is the clown…” este punctul de plecare a primei piese „The Riverbank”, un intro întunecat cu miros de ceaţă de pe malul Tamisei şi practic fără trecere explodează „London Is the Reason”.
Vocea lui Frank Carter aminteşte fantomatic de Henry Rollins, iar abordarea de Rollins Band din perioada „The End of Silence”, dar fără incursiunile experimentale, jazzistice, ci pe o linie mai abruptă, cu anumite nuanţe de Heavy Metal britanic manifestate mai ales de chitarele care uneori merg în paralel a la Maiden. Nu-i de mirare că pentru discul tribut „Maiden Heaven” au ales „Wratchild”, o piesă din era Paul Di’Ano.
Reţeta de bază rămâne aceeaşi pe tot parcursul discul: sunetul este abraziv, baza solidă o conferă basul cu toba, chitarele colorează şi furnizează riffuri galopante iar vocea furioasă, vorbit/strigată îţi şterge faţa ca un pumn. Micile ruperi, scurtele momente de respiro, sparg ritmul doar pentru a-l accentua, armonicele aduse de chitare sau coruri condimentează ingenios materialul.
Discul este destul de uniform şi echilibrat, nu are vârfuri, dar nici momente slabe, mici găselniţe, şuruburi, se găsesc în fiecare piesă, evită monotonia cu îndemânare şi furnizează 52 de minute de adrenalină în 12 doze.
O să mai auzim de ei.
Propagandhi – Supporting Caste (2009)
Înfiinţată în 1986 în Canada de Chris Hannah şi Jord Samolesky, Propagandhi poate fi numită indubitabil o formaţie militantistă. Trupa luptă în primul rând pentru drepturile animalelor, dar susţin şi „veganismul” lui Donald Watson, o formă – să zic aşa – extremă a vegetarianismului care exclude complet alimentele de provenienţă animalică, adică şi brânza, ouăle, etc.
Dar să vorbim despre muzică! Trupa a pornit cu primul album pe linia Punk Rock, Ska şi Skate Punk, cu elemente de Hardcore, influenţe majore fiind Bad Brains, Minor Threat şi Fugazi-ul ulterior al lui Ian MacKaye, adică zona Straight Edge. Treptat în muzica lor şi-au făcut simţită prezenţa tot mai mult elemente de Heavy Metal, muzica s-a colorat şi diversificat în mod constructiv.
Anul acesta au ajuns la al patrulea album, „Supporting Caste” fiind lansat pe data de 10 mai.
Cele 52 de minute împărţite în 12 piese, sunt cel mai complex, cel mai colorat şi cel mai Metal produs al formaţiei de până acum.
„Night Letters” porneşte cu riffuri agresive alternate cu armonice gustoase, ritmul este alert, piesa creşte într-un Hardcore sănătos, musculos şi antrenant.
„Supporting Caste” combină ingenios abordarea directă, Hardcore cu sunetul Heavy/Thrash Metal al chitarelor, părţile agresive cu o frumoasă incursiune acustică ca apoi să revină la ritm cu o trecere a la Maiden.
„Tertium Non Datur” porneşte cu o temă Heavy Metal furnizată de chitare, construcţia devine tensionată, ritmica colorată şi accentuată iar basul are intervenţii progresive, rezultatul fiind foarte dinamic.
„Dear Coach’s Corner” cu toate că are la bază un pasaj acustic, păstrează tempoul alert, are nerv, urcă şi coboară cursiv, băieţii sunt instrumentişti excelenţi şi au simţ de a orchestra, inventivitate de a dinamiza compoziţiile.
„This Is Your Life” este o doză concentrată de Hardcore într-o pastilă de un minut, o rupere ingenioasă.
„Human(e) Meat (The Flensing of Sandor Katz)” este momentul propagandei, muzica este redusă la un Hardcore pur, ingenios alternând pasajul acustic cu riffurile, piesa creşte în intensitate în mod natural.
„Potemkin City Limits” este o doză de trei minute de Punk curat, chitările sunt mai puţin tăioase, ritmul însă rămâne alert, ruperea de pe la mijlocul piesei este ca o gură de oxigen, remarcabil simţul cu care trupa reuşeşte să te menţină atent şi în priză, să schimbe, să alterneze elemente şi pasaje în momentele cheie, ingeniozitatea de a surprinde chiar şi cu elemente care într-o altă abordare ar părea clişee.
„The Funeral Procession” este ca o piesă Maiden din prima perioadă cântată la turaţie dublă, deloc macabră, la fel de antrenantă ca tot materialul.
„Without Love” nu este o baladă, rămânem în zona chitarelor a la Maiden, la ritmul sănătos şi alert/galopant, la alternanţa riffurilor melodioase cu traforaje mai tăioase, vocea impecabilă a chitaristului Chris Hannah ne conduce ferm prin temele piesei, abordează cu aceeaşi uşurinţă cântatul şi momentele mai agresive.
„Incalculable Effects” începe cu o temă progresivă ca apoi să se transforme într-un galop Hardcore, schimbările fie ele şi abrupte, sună extrem de firesc.
„The Banger’s Embrace” este un moment Punk relaxant, melodic, mi-au amintit puţin de o altă formaţie obscură: Black 47.
Finalul durează nu mai puţin de 15 minute, „Last Will & Testament”, cei drept, cu o pauză de linişte consistentă între piesa semi-acustică şi prelucrarea „ascunsă” a piesei „Come to the Sabbat” al celor din Black Widow. Aş fi curios câţi cunosc/îşi amintesc piesa: “Come, Come, Come to the Sabbat, Come to the Sabbat, the Satan’s there…” O re-întâlnire plăcută. 🙂
Propagandhi este o descoperire extrem de plăcută şi o recomand atât Punkerilor cât şi Metaliştilor. Pe mine m-au surprins în cel mai plăcut mod şi m-au convins. Merg să-mi fac o omletă! Ha ha ha! 😛
Pe numele său adevărat John William Lowery, John 5 s-a născut pe 31 iulie 1971 la Grosse Pointe, Michigan şi conform celor spuse de el, a pus mâna pe chitară la 7 ani şi nu i-a mai dat drumul.
