Malcom McLaren (Malcolm Robert Andrew McLaren) s-a născut la data de 22 ianuarie 1946 şi a decedat ieri, 8 aprilie 2010. Pentru mulţi – sau unii – este cunoscut ca impresarul, creierul din spatele trupei emblematice al mişcării Punk, Sex Pistols.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=DuRe46kRpmc&feature=player_embedded]
L-am remarcat Read more Malcom McLaren – R.I.P.
Pe The Dillinger Escape Plan i-am cunoscut „accidental” via Mike Patton și E.P.-ul „Irony Is a Dead Scene” din 2002 al formației pe care Mr. Patton, workoholic irecuperabil, le-a dat mai mult decât o gură de ajutor.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=kGNb-YT5ECA&feature=fvst]
Trupa abordează un Metal avangardist cu multe elemente de fuziune, sunt catalogați Mathcore, dar am fost tentat să-i numesc Schizo-Metal… 😛 Nu-i ușoară „împrieteneala” cu acești americani, însă odată făcută, odată pătrunși în lumea lor tulbure și zgomotoasă putem descoperii dimensiuni nebănuite, abordări intense și interesante, combinații neașteptate, într-un cuvânt, oferă un adevărat experiment sonor.
„Option Paralysis” lansat pe 22 martie este al patrulea lor album Read more The Dillinger Escape Plan – Option Paralysis (2010)
Liars sunt o gașcă Post-Punk din New York (cu rădăcini în L.A.), înființați la finele anilor 90 și acest „Sisterworld” lansat în data de 9 martie este al 5-lea lor album de studio.
Cei trei (care au speriat Vestul) sunt filipinezul Angus Andrew – voce, chitară; Aaron Hemphill – chitară, sintetizatoare, percuții și bateristul Julian Gross.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=FaMbPbFz8h0]
Au adunat o grămadă de etichete de la Art și Noise Rock la Post-Punk, Dance-Punk, dar probabil cel mai bine li se potrivește cea de Rock Experimental. Nu sunt o gașcă ușor de digerat, Dance-Punk-ul pare cea mai neadecvată etichetă, tare aș vrea să văd pe cineva dansând pe acest „Sisterworld” ha ha ha! 😛 Read more Liars – Sisterworld (2010)
Am promis omletă Punk, omletă (neo) Punk livrez. 😀
Are de toate, ingrediente proaspete, dar nu este nici prea piperat, nici foarte-foarte condimentat, Punk-ul nu mai înseamnă pentru foarte mulţi creastă roşie, cocteiluri Molotov şi anarhie. Din ce am avut la mână – şi urechi – am folosit ce era mai bun.
Îmi amintesc de Henry Rollins într-un reportaj MTV de prin ’94, imprimau albumul „Weight” undeva într-o cabană uitată în mijlocul pădurii, era iarnă, ningea şi Henry se bălăcea într-un jacuzzi cu apă fierbinte şi multă spună undeva afară lângă cabană, fredona Sex Pistols “Anarchy in the U.K.” şi se juca cu bulele de săpun apoi a spus zâmbind: „asta a rămas din Punk”… Moşu’ avea dreptate.
[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=yLkIB5l-OlM]
Azi am spart în tigaia de dimineaţă discurile de la dinamicii Close Your Eyes, o gaşcă de care cred că o să tot auzim în următorii ani, (aproape) veteranii Alkalin Trio şi Punk-ul lor senin, relaxat şi Story of the Year care au şi ei un nume deja, sunt însă reprezentanţii liniei noi, Post-Punk/Screamo al genului. Read more Omleta Punk – Close Your Eyes, Alkaline Trio si Story of the Year
A început ploaia (este duminică după-masa). Îmi place ploaia, uneori chiar rece şi mohorâtă. Ploaia mereu îmi dă senzaţia că spală mizeria, curăţă nu doar străzile, dar şi gândurile, uneori tulburi şi spală mizeria, o împinge în canale şi rămâne la suprafaţă doar ceea ce este curat, esenţa. Este o iluzie, un fir de pai de care stau uneori atârnat conştient că dedesubt nu este nici o plasă de protecţie şi prăbuşirea este iminentă.
Se lasă bezna peste cartier – de vreo două săptămâni nu mai funcţionează iluminatul public din spatele blocurilor – şi privesc reflexia luminilor din blocul de vis a vis în băltoace.
Elvis tocmai a părăsit clădirea… 🙂
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=lzHwRcOsDNw&feature=related]
Discuri multe înseamnă – din fericire – şi discuri bune. Am avut deja câteva albume de excepţie anul acesta şi suntem abia în februarie. Read more Alternative: These New Puritans şi Los Campesinos!
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=VIzlrdcw9_s]
Rockerii şi mai cu seamă fanii Sepultura cu siguranţă cunosc piesa „The Hunt” de pe albumul „Chaos A.D.” din 1993. Probabil sunt mult mai puţin care cunosc originalul de pe albumul „The Ghost of Cain” din 1986 al britanicilor New Model Army.
Trupa lui Justin Sullivan funcţionează cu consecvenţă din 1980, i-am descoperit la sfârşitul anilor ’80 cu amintitul „Ghost of Cain” şi următorul lor album, „Thunder And Consolation” din 1989 şi la sfârşitul anilor ’90 am avut şansa şi plăcerea să-i văd de 2 ori la festivalul Sziget de lângă Budapesta pe scena principală.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=RwxDhdXjgCs]
După repetate amânări discul la care lucrul a început în 2007, al 4-lea album al trupei lui Ian Watkins, pe 13 ianuarie 2010 şi-a lansat în sfârşit noul material. Trădare, trădare, dar să ştim şi noi!
Despre trupa din Ţara Galilor înfiinţată de pomenitul Ian Watkins, basistul Mike Lewis – trecut ulterior pe chitară, chitaristul Lee Gaze şi bateristul Mike Chiplin s-au spus multe, li s-au atribuit o grămadă de etichete. De la de toţi rejectatul Emo sau Screamo la Nu Metal, de la Post Hardcore la Rock Alternativ, Punk şi Heavy Metal, dar au şi anumite inflexiuni de Gotic, Lospropetets au fost înghesuiţi în toate sertarele. Pornită iniţial ca proiect colateral al trupei de Hardcore/Punk Public Disturbance, au o abordare colorată, dar incisivă, toate aceste stiluri se amestecă şi se regăsesc în muzica lor.
În formula actuală pe lângă Ian Watkins, Mike Lewis şi Lee Gaze activează basistul Stuart Richardson, clăparul Jamie Oliver şi bateristul Luke Johnson.
Am prins ediţia pentru Japonia, uşor diferită de varianta pentru Europa şi cu 2 piese în plus şi încă o piesă ascunsă în ultima.
“If It Wasn’t for Hate, We’d Be Dead by Now” este un fel de intro prelungit, un marş Rock care aminteşte de The Cult, chiar şi vocea lui Ian Watkins are ceva din strălucirea lui Ian Astbury.
Se trece direct în “Dstryr/Dstryr”, piesă dezvoltă linia anterioarei, rămâne paralela The Cult, Lostprophets au nerv, energie, refrenul este mai modern, zgomotos, pulsează, riff-urile zgârie, au greutate. Un posibil imn debordant, o deschidere pe cât se poate de nimerită.
“It’s Not the End of the World, But I Can See It from Here” este single-ul menit să promoveze albumul. Piesa afişează latura mai Punk a formaţiei, refrenul este dubios de melodic, aproape Pop, solo-ul vine cu chitare zgomotoase, riff-uri, este un amalgam destul de colorat care vizează în primul rând generaţia Emo.
“Where We Belong” putea fi scrisă şi de Green Day, este un Post Punk cu infuzie de Rock şi Pop, încă un amestec colorat care dacă ar beneficia de promovarea de care au parte californienii în ultimii ani cu siguranţă ar face carieră în media, dar şanse are şi aşa.
“Next Stop, Atro City” schimbă placa, tonul. Trupa se dezlănţuie zgomotos, „Get in the car, get in the car”-ul scuipat de Ian Watkins inevitabil sună ca „Breaking the Law, Breaking the Law”, nu, nu este o furăciune, dar sare cumva-n ureche, este încă un potenţial imn Emo îmbibat de Metal, de riff-uri tăioase şi ritmul alert, bine balansat.
“For He’s a Jolly Good Felon” ne serveşte într-o primă fază o temă Ska ce aminteşte de Madness, refrenul este mai Screamo, mai (Punk) Rock, vocea şi construcţia aduce puţin şi cu Billie Joe Armstrong, dar accentele sunt ceva mai Metalice. Surpriza vine-n finalul piesei unde băieţii introduc un experiment Art Rock – Industrial cu sonorităţi foarte moderne, practic un outro care pare o piesă de sine stătătoare. Cool.
“AC Ricochet” se prelinge direct din ultimele acorduri ale piesei anterioare, este tot o construcţie Emo/Screamo, acel amestec de (Post) Punk şi Rock/Metal dinamic, incisiv, dar totodată melodios.
“A Better Nothing” pleacă de la o construcţie cu pianul, tobele intră acompaniate de viori şi chitara aduce tot o temă melodică. Este o piesă mai lentă, într-un tempo mediu, pulsul mi-a amintit de H.I.M., Love Metal-ul lor şi Emo-ul mereu mi s-au părut aceeaşi mâncare de peşte cu…altă pălărie.
“Streets of Nowhere” revine la ritmuri mai săltate, la un Punk mai degajat şi relaxat, tot de Green Day aş pomenii însă galezii parcă n-au aceeaşi lejeritate, nonşalanţa naturală a americanilor. Piesa este totuşi simpatică, pe mine nu mă deranjează nici cum sar de la una la alta, amestecă tonuri şi sonorităţi diferite de la piesă la piesă.
“Dirty Little Heart” pare un The Cars transpus într-un Post Punk californian, o combinaţie de Pop şi Punk cu structuri melodice de New Wave, nu ştiu cine sau câţi sunt cumpărători la aşa ceva, dar sună relaxant, lejer, nu este genul acela de comercial agasant.
“Sunshine” amestecă notele Post Punk cu sonorităţi mai moderne, cu ceva Nu Metal şi survine o oarecare paralelă şi cu Linkin Park, este încă o faţetă a abordării colorate a trupei.
“Darkest Blue” este încă un moment mai comercial, un strop de electronică, o construcţie melodică cu rădăcini în New Wave şi A.O.R.-ul anilor ’80, mi-au amintit puţin de INXS, a rămas ceva şi din infuzia de Linkin Park de la piesa anterioară, Lostprophets jonglează de toate pentru toţi, poate prea de toate şi acest fapt face relativ incert acel „toţi” din publicul ţintă…
“The Light That Shines Twice as Bright…” închide discul într-o tonalitate mai joasă, este o piesă mai lentă, lineară şi condimentată cu zgomote controlate. După o pauză de câteva minute intră şi piesa ascunsă, un mix electronic zgomotos, interesantă „joacă”, poate chiar mai interesantă ca unele pasaje de pe disc.
Lostprophets sunt nişte britanici cu muzică americănească, reţeta invers funcţionează de obicei impecabil. Şi acest album este colorat, aproape pestriţ, se amestecă genurile, abordările de la piesă la piesă, dar şi în interiorul acestora. Sunt câteva piese cu potenţial şi cu puţină şansă au ce le trebuie să-şi câştige un public mai larg, să cucerească clasamentele. Depinde mult cine şi cât îi va împinge… Muzica este tot mai mult un business şi nu o formă de exprimare, contează mai mult pe cine cunoşti decât ce vrei să transmiţi.
Pentru cafeaua mea matinală la 5 dimineaţa a fost o garnitură sonoră plăcută, dar cred că multe din piese funcţionează şi peste zi. 🙂
Papa Roach – site oficial
Papa Roach – pagina MySpace
Uneori este incorect şi irelevant să vorbeşti despre o trupă, un album scos din contextul general. Un alt aspect de multe ori neglijat este „misteriosul” producător, de foarte multe ori un personaj cheie nu doar al înregistrărilor, dar şi în determinarea, crearea sunetului, identităţii unei formaţii. De multe ori producătorul este confundat cu producătorul executiv, omul care pune banii la bătaie, chiar dacă în multe cazuri este aceeaşi persoană, vorbim de lucruri total diferite. 🙂
Metal-ul american din anii ’90 a fost dominat de câţiva producători importanţi pentru evoluţia trupelor şi crearea sunetului, aş amintii măcar trei: Terry Date, Colin Richardson şi Ross Robinson.
Robinson este „naşul” aşa numitului Nu Metal, este omul din umbră, din spatele sunetului brutal produs de Korn pe albumul de debut (1994), apoi pe „Life Is Peachy” (1996), tot el a produs albumul de referinţă al celor din Sepultura „Roots” (1996) şi primul album Limp Bizkit „Three Dollar Bill, Yall$” (1997), dar a lucrat şi cu Machine Head („The Burning Red” – 1999) sau Slipknot („Slipknot” – 1999), dar şi cu trupe din afara sferei Metal-ului ca The Cure.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=fn3LLYpFWuw]
Producătorul este omul cu idei, cu viziune, este de multe ori puţin din toate: muzician şi sunetist, dar nu neapărat sau obligatoriu inginer de sunet. La noi lucrurile acestea sunt neglijate, practic nu avem producători cum şi marea majoritate a inginerilor de sunet nu sunt ingineri ci oameni cu mai multă sau mai puţină vocaţie pentru meserie.
Nu avem un underground cu circuit funcţional, fanzinuri şi reţea de cluburi, nu avem case de discuri independente, nu avem impresari, nu avem producători, nu prea avem nimic, avem aere şi pretenţii… toţi ne pricepem la toate – şi la nimic – iar cu sârmă şi ciocan se rezolvă şi gardul, şi motorul de la Dacia, dar şi… muzica. Dacă ai şi scotch eşti clar meseriaş! 😛
Robinson a fost chitarist în formaţiile de Thrash Metal Detente (albumul „Recognize No Authority” 1986) şi Murdercar iar primul său job ca producător a fost albumul-demo „Concrete” din 1991 al celor din Fear Factory, materialul premergător al genialului „Soul of a New Machine” produs de Colin Richardson, un alt „meseriaş” şi un material de referinţă.
Pentru apariţia Nu Metal-ului celălalt element determinant a fost chitara cu 7 corzi introdusă-n uz de Steve Vai şi preluată de Munky, chitaristul din Korn şi utilizată într-un mod original, sub-acordată pentru obţinerea unui sunet mult mai grav. Influenţă majoră asupra lui Munky a constituit şi stilul chitaristului Trey Spruance (Mr. Bungle).
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=LVa9HD4mwhM]
Sub eticheta Nu Metal a ajuns din underground în mainstreem un val nou de formaţii: Korn, Limp Bizkit, Deftones, Fear Factory, Static-X, Coal Chamber, Slipknot, Sevendust, Disturbed, Soulfly (cu ei e altă poveste evident!) , Snot, Linkin Park şi… Papa Roach.
Papa Roach s-au înfiinţat în 1993 şi primul lor album auto-produs, „Old Friends from Young Year” este lansat în 1997, dar succesul major vine cu al doilea material, lansat de DreamWorks, albumul „Infest” din 2000.
Vorbeam de contextul general, în 1999 sunt lansate albume importante ca Static-X „Wisconsin Death Trip” sau KoRn „Issues” şi 2000 este anul „Chocolate Starfish and the Hot Dog Flavored Water” al celor din Limp Bizkit, Deftones lansează un album de referinţă „White Pony” şi debutează şi Linkin Park cu – probabil cel mai bun material al lor – „Hybrid Theory”.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=20jvV-BPNSk&feature=fvst]
„Infest” a avut un succes major, albumul a fost certificat Triplu Platină – în prima săptămână s-a vândut în peste 30.000 de exemplare în America şi a fost al 20-lea cel mai vândut album al anului – şi le-a adus o nominalizare Grammy pentru Cel mai Bun Artist Nou, dar şi participarea la faimosul turneu Ozzfest atât în State cât şi în Anglia pe scena principală.
Papa Roach au vândut în total peste 10 milioane de discuri şi succesul nu i-a părăsit nici pe parcurs, stilul lor este mai puţin incisiv, zgomotos, pe parcurs au căpătat tot mai multe tonalităţi de Rock Alternativ, Hard Rock şi Post Grunge, dar Papa Roach au fost şi au rămas o formaţie de Rock.
Discografie:
Old Friends from Young Years (1997)
Infest (2000)
Lovehatetragedy (2002)
Getting Away with Murder (2004)
The Paramour Sessions (2006)
Metamorphosis (2009)
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=mzkrVfwZsmk&feature=channel]
„Metamorphosis” lansat pe 24 martie 2009 conţine 12 piese şi este o revenire la tonurile mai grave, la muzica mai intensă, mai incisivă de la debuturile formaţiei, are o abordare Post Punk/Hardcore. Nuanţele Post Grunge/Rock Alternativ au rămas, însă sunt împinse în spate, umbrite de abordarea energică, fermă, incisivă.
După intro-ul „Days of War” avem imediat un potenţial imn cu „Change Or Die” aminteşte de Therapy?, o piesă dinamică, te prinde imediat. Mai lentă, mai melodică, dar tot construită pe chitare incisive este şi „Hollywood Whore”, următoarea „I Almost Told You That I Loved You” şi „Lifeline”. Momentul liric vine cu „Had Enough”, o baladă construită însă tot în jurul chitarei. „Live This Down” revine cu riff-uri, este un Rock American modern, celor din Papa Roach chestiile astea le ies mult mai bine şi mai credibil decât celor din Nickelback de exemplu. „March Out of the Darkness” începe acustic, are ceva spirit Southern, apoi se transformă într-o baladă Power, nu e neapărat rea, dar – eu cel puţin – m-am cam plictisit de genul acesta de piese, sună toate cam la fel, miroase a clişeu. Din fericire basul mârâit şi chitara revin în forţă în „Into the Light” ca următoarea „Carry Me” să fie încă o piesă lentă, dar parcă cu ceva mai mult spirit, dar şi… sirop. „Nights of Love” amestecă pasajele lente cu abordarea Hard/Glam al anilor ’80, mă puteam lipsii şi de acest moment şi finalul, „State of Emergency” aliniază cam toate fazele, elementele albumului, de la momentele mai explozive, la pasajele aerisite, liniştite.
Chiar dacă discul se stinge încet-încet pe parcurs, „Metamorphosis” are câteva momente foarte reuşite, Papa Roach au aliniat un set de piese care-i reprezintă şi încearcă să satisfacă toată plaja (lor) de public şi una peste alta, nu este un disc deloc rău, în final gusturile nu se discută, dacă pe mine nu prea mă mai mişcă baladele şi piesele lirice, radiourile şi un public mai larg fix la genul acesta de piese marşează… 🙂
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=aoZEtBQJN4c&feature=related]
Sunt trupe pentru care succesul vine greu, vine târziu. Privind lucrurile dintr-o altă perspectivă, altor trupe nu le vine niciodată, deci târziu e mai bine ca niciodată.
Converge sunt din Salem, Massachusetts şi activează încă din 1990 însă şi-au făcut drum spre un public mai larg destul de greu. Miezul formaţiei este alcătuit din duo-ul Jacob Bannon (voce, texte, vizualuri) şi Kurt Ballou (chitară, voce, bas, clape, theremin).
Trupa abordează un amestec incisiv de Hardcore/Post Punk cu Metal extrem, Groove Metal şi aşa zisul Matchcore (vezi Shellac, Dillinger Escape Plan). O notă caracteristică sunt structurile ritmice atipice, sincopele, ritmurile polifonice, tobele fiind mai mult decât simplu instrument ritmic, ele situându-se de multe ori în centrul compoziţiilor.
Muzica celor de la Converge este destul de complexă, nu foarte uşor de urmărit, să spunem neprietenoasă pentru un ascultător comod. Elementele extreme o fac şi ele oarecum exclusivistă. Nu vreau să compar trupa cu altele, dar strict ca idee, se înrudesc oarecum cu texanii de la Pantera, dar sunt mult mai complecşi şi mai extremi. Ei spun… ezoterici. 🙂
[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=ziUPRLK2Bn4]
După 3 albume – „Halo in a Haystack” (1994) „Petitioning the Empty Sky” (1996) şi „When Forever Comes Crashing” (1998), multe concerte extrem de intense, trupa are deja o notorietate în rândul publicului în ciuda faptului că muzica lor este destul de exclusivistă şi n-au beneficiat de nici un suport din partea mediei.
În 1995 chitaristul Aaron Dalbec şi bateristul Damon Bellorado înfiinţează şi un proiect paralel, iniţial sub titulatura Gateway, ulterior rebotezat Bane. Bannon îşi defineşte la aceea vreme trupa ca fiind „copii Hardcore cu riff-uri rămase de la Slayer”.
[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=MohrYSlXohc&feature=related]
2001 aduce punctul de turnură în cariera trupei ca urmare al albumului „Jane Doe”, un disc la fel de incisiv, dar cu note mai experimentale, lucrurile se aşează mai organic şi materialul primeşte distincţia de Albumul Anului din partea revistei Terrorizer Magazine. Cum se exprimă acelaşi Bannon: albumul marchează momentul în care trupa evoluează de la un Thrash zgomotos cu abordare Hardcore la un Hardcore impregnat cu Thrash zgomotos.
Chitaristul Aaron Dalbec şi bateristul Damon Bellorado părăsesc formaţia să se dedice exclusiv proiectului Bane.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Vzbc4mxm430&feature=related]
Urmează încă două albume incisive: „You Fail Me” (2004) şi „No Heroes” (2006) iar în locul celor plecaţi sosesc în trupă: Nate Newton bas, chitară, voce şi Ben Koller tobe şi percuţii.
Ambele discuri păstrează aceeaşi linie şi abordare foarte Heavy şi tot odată foarte complexă, un melanj extrem de reuşit între brutalitate şi tehnicitate.
[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=utT0lLC6d5Q&feature=related]
2009 aduce un nou material, acest „Axe to Fall” care pentru prima oară în cariera formaţiei debutează pe locul 74 în topul Billboard 200 şi se situează pe locuri fruntaşe în majoritatea publicaţiilor de specialitate.
Pentru mine a fost o surpriză extrem de plăcută acest „Axe to Fall” şi mai că aş risca să spun că pe felia de Metal acest material este discul anului. Dacă vă este dor de Pantera (cui nu-i este?) – momentele cele mai brutale din era „The Great Southern Trendkill”, dacă vă plac riff-urile zgomotoase, vocea brutală, dar nu vă sperie nici ritmurile complexe, uneori mai caracteristică Jazz-ului şi instrumentaţia, abordarea tehnică, Converge o să vă rupă cu siguranţă timpanele şi se va înşuruba-n sufletul vostru. Pe mine m-au spart. 🙂 Recunosc, de mult n-am mai ascultat un disc cu Metal brutal cu atâta plăcere…cam de la “Far Beyond Driven”. Dar Converge nu sunt o copie Pantera şi mai de grabă se află undeva între Pantera şi Between the Buried and Me (o altă formaţie cu un disc remarcabil pe anul acesta!).
Albumul a fost lansat oficial pe 20 octombrie, dar pe 4 octombrie prin intermediul site-ului MetalSucks.net. materialul a ajuns pe internet şi asta a condus şi la un proces care încă se află-n derulare.
Discul are o durată de 42 de minute şi aliniază 13 piese intense şi un şir lung de invitaţi: Sean Martin (ex-Hatebreed, Cage), Steve Von Till (Neurosis), Ulf Cederlund (Disfear, ex-Entombed), George Hirsch (Blacklisted), etc.
Mi-a plăcut tot albumul fără rezerve, este complex, brutal şi curge fără cusur, este un disc ce reflectă experienţa acumulată şi maturitatea unei trupe despre care am convingerea că o să auzim mult mai mult de acum înainte.
Nu poţi pretinde că eşti punker dacă nu ştii cine este Jello Biafra. Cu alte cuvinte: fuck off! 😛
Prin 1996 m-am gândit să facem cu Nation’s Slum (trupă despre care v-am rămas dator cu o „poveste” completă) un cover Dead Kennedys. Am vrut să fie treaba ok, i-am trimis o scrisoare lui Biafra. Am fost surprins peste vre-o 2 luni când m-am trezit cu un colet din America, era o scrisoare scrisă de mână de la Biafra, CD-ul „Give Me Convenience OR Give Me Death” şi toate textele Dead Kennedys. Biafra ne-a urat succes şi m-a rugat, dacă imprimăm ceva, să-i trimit şi lui CD-ul. Aşa m-am ales eu cu un Best Of Dead Kennedys şi Biafra cu albumul „Frust-Rated XXX”… 😛 😛 😛
Am corespondat încă o vreme şi chiar am vorbit la telefon de câteva ori la sfârşitul anilor ’90 când eu intrasem într-o pasă foarte proastă şi Biafra nu o dată m-a încurajat şi-mi spunea că o să fie bine. Bine n-a fost, dar asta nu-i vina lu’ Biafra! Ha ha ha! 😛
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=-KTsXHXMkJA]
Dead Kennedys au fost cea mai semnificativă şi influentă trupă Punk din America. Au fost un răspuns acid şi incisiv la Sex Pistols, au făcut trecerea de la Punk la Hardcore, cele 4 albume imprimate în perioada 1980-1986 sunt discuri fără cusur.
Muzica lor este energică, melodioasă, incisivă, textele lui Biafra au fost mereu acide, critice, politice şi pline de umor, cinism şi sarcasm. Chitarele au incisivitatea şi acurateţea riff-urilor din Metal, basul cu toba conferă un fundament solid şi săltăreţ ca-n Hardcore, vocea şi interpretarea lui Biafra au fost mereu o marcă distinsă pentru trupă.
După destrămarea formaţiei, Biafra a lansat 9 albume de „spoken word”, toate în acelaşi ton critic, cu teme politice şi anti-corporatiste. În perioada 1989-2000 a activat şi-n cadrul formaţiei Lard, un proiect alături de Al Jourgensen şi Paul Barker (Ministry) şi Jeff Ward bateristul din Nine Inch Nails, Revolting Cocks, Ministry şi Low Pop Suicide. Proiectul evident destul de Industrial, zgomotos şi păstrând atitudinea incisivă şi abordarea Punk/Hardcore al lui Biafra a lansat 4 albume intense şi interesante.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Ry0TyIJXgoU&feature=PlayList&p=97E40FFA742E6E8E&playnext=1&playnext_from=PL&index=73]
În paralel Biafra a colaborat cu zeci de artişti: Ministry, D.O.A., Nomeansno, Body Count, Sepultura, The Offspring, Coldcut, Napalm Death, Motorpsycho, Revolting Cocks, etc.
Un disc deosebit este şi colaborarea cu rebelul Country, Mojo Nixon pe albumul „Prairie Home Invasion” din 1994.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=KOXOkqVORxw]
În ultimii ani au existat tensiuni legate de împărţirea banilor din dreptul de autor al pieselor Dead Kennedys între Biafra şi foştii săi colegi şi în 2001 aceştia au încercat să reînvie trupa înlocuind-ul pe Biafra cu Brandon Cruz, dar proiectul nu s-a bucurat de succesul scontat.
Conform celor declarate de Biafra, concertul aniversar de 60 de ani al lui Iggy Pop l-a inspirat legat de propria sa aniversare de 50 de ani şi în final a condus la formarea unui nou grup: Jello Biafra and the Guantanamo School of Medicine. Din trupă face parte basistul Faith No More, Billy Gould, chitariştii Ralph Spight şi Kimo Ball şi bateristul Jon Weiss.
Trupa abordează un Hardcore/Punk incisiv, zgomotos şi cu sonorităţi Industrial, se încadrează perfect pe linia Dead Kennedys/Lard.
Pe 20 octombrie 2009 a fost lansat şi albumul de debut, „The Audacity of Hype”, 9 piese plus o nebunie zgomotoasă ascunsă după o pauză la finalul ultimei.
Biafra n-a dezamăgit niciodată şi nu o face nici cu noul său proiect. Temele abordate sunt la fel de incisive, de actualitate, protestatare şi îmbibate politic cum ne-a obişnuit Biafra, muzica este energică, zgomotoasă, un amalgam reuşit de Proto-Punk, Hardcore, Metal şi Industrial, foarte viu, foarte proaspăt şi extrem de credibil şi autentic. Mulţi încearcă să facă Hardcore, puţini o fac convingător. Biafra a fost un pionier al genului şi rămâne un caracter marcant, un supravieţuitor. Respect!
[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=w21YjOipIxA&feature=related]
