Una rece, una caldă, una rece. 😀
Spuneam că Rob Zombie şi noul lor „Hellbilly Deluxe 2” a ridicat ştacheta foarte sus vis a vis de următoarele materiale ce urmează să fie lansate anul acesta şi pomeneam atunci de Manson, Nine Inch Nails, Filter şi Fear Factory.
Şi avem răspunsul americanilor contorsionaţi, pe 8 februarie urmează să fie lansat al 7-lea lor album: „Mechanize”.
Povesteam anul trecut despre proiectul Divine Heresy al chitaristului Dino Cazares şi de albumul City Of Fire la care a participat solistul Burton C. Bell, dar şi de conflictul dintre ei şi ceilalţi doi componenţi, Christian Olde Wolbers şi Raymond Herrera, despre faptul că ambele tabere îşi revendică numele, planificaseră concerte şi turnee şi lansarea unui nou disc. Conflictul încă nu s-a stins, însă Cezares şi Bell, împreună cu basistul Byron Stroud (Strapping Young Lad, City of Fire şi Zimmers Hole), bateristul Eugene “Gene” Victor Hoglan (Dark Angel, Death, Dethklok, Strapping Young Lad, Pitch Black Forecast şi Testament) şi clăpar-programatorul Nowell Rhys Fulber (Front Line Assembly, Delerium şi Conjure One) se pare că pe moment au câştigat bătălia. Christian şi Raymond împreună cu vocalistul Jon Howard şi basistul Pat Kavanagh, ambii din formaţia Threat Signal, au scos anul trecut sub numele Arkaea albumul „Years in the Darkness”, un material 100% marca Fear Factory. De altfel discul conţine în mare parte piese la care cei doi au lucrat iniţial cu Burton C. Bell, dar în urma unor neînţelegeri acesta a abandonat proiectul.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=17v2NO9HGbs]
Fear Factory a luat naştere în L.A. în 1989, iniţial sub numele Ulceration şi i-a avut membrii pe chitaristul Dino Cazares (ex-The Douche Lords) şi bateristul Raymond Herrera (ex-Brujeria) şi lor li s-a alăturat solistul Burton C. Bell (ex-Hate Face).
În această formulă – cu Cezares şi la bas – sub bagheta lui Ross Robinson şi-n studioul lui Blackie Lawless în 1991 încep înregistrările primului album. Imprimările se spune că n-au fost pe placul formaţiei, conflictul a ajuns până-n tribunal şi în final Robinson a câştigat drepturile asupra materialului iar trupa drepturile asupra pieselor. Discul a fost lansat de Roadrunner abia în 2002, fără acordul membrilor trupei, dar având obligaţii contractuale faţă de casa de discuri. Mie îmi place cum sună discul, are toate caracteristicile marca Robinson care l-au făcut celebru ulterior prin colaborările cu Sepultura, Korn, Limp Bizkit sau Slipknot, chiar sună mai apropiat de sound-ul de mai târziu al celor din Fear Factory şi sincer nu cred că sunetul ar fi fost problema… În fine, misterioase-s căile…
Băieţii au luat-o de la capăt în 1992 cu un alt producător cu greutate, Colin Richardson (a lucrat la peste 100 de discuri cu greutate cu nume ca Napalm Death, Sepultura, Carcass, Gorefest, Overkill, etc) şi astfel s-a născut primul album oficial: „Soul of the New Machine”. Materialul este un hibrid Death Metal şi Industrial, la aceea vreme trupa fiind influenţată de nume ca Napalm Death şi Godflesh, zgomotele şi fazele Grindcore îşi pun amprenta în egală măsură asupra stilului şi sunetului trupei. Burton C. Bell în majoritatea pieselor cântă predominant agresiv, în notele genului, dar pasaje melodice apar deja în piese ca „Big God/Raped Soul”. Imnul incontestabil al albumului este „Martyr” în care pasajele brutale contrastează cu intervenţii melodice, o piesă extrem de incisivă, alternanţa pasajelor mai lente cu cele brutale îi conferă atmosferă.
În 1993 scot EP-ul „Fear Is the Mindkiller” un remix semnat de Rhys Fulber şi Bill Leeb din Front Line Assembly, 5+1 versiun la piese de pe primul album într-o notă mai Industrială şi infuzii electronice, disc ce le-a mărit considerabil notoritatea.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ZjRHx7BJwI8&feature=PlayList&p=DFD654ABF9177328&playnext=1&playnext_from=PL&index=47]
În 1995 este lansat „Demanufacture”, un material concept la care au lucrat cu acelaşi Colin Richardson. Trupa nu este mulţumită de mixajul acestuia şi după repetate dispute, materialul este remixat consecutiv de Greg Reely, Rhys Fulber şi membrii trupei. Richardson se pare că dorea un disc mixat în maniera albumului anterior, cu chitarele scoase-n faţă iar trupa şi-a dorit un echilibru între chitare şi partea electronică.
Povestea discului este lupta unui om împotriva unui guvern controlat de maşini, fiecare piesă fiind un capitol din viaţa acestuia.
Muzical, materialul defineşte stilul, caracterul Fear Factory, pasaje lente şi incisive se succed, momentele melodice şi cele brutale se completează organic într-un Metal contorsionat şi îmbibat cu elemente Industriale.
Este discul pe care basistul Christian Olde Wolbers devine oficial membrul formaţiei, cu toate acestea pe mai multe piese basul a fost imprimat tot de Cezares.
În 1997 este lansat „Remanufacture – Cloning Technology”, variantă remixată a albumului anterior într-o formă mai electronică, futuristică, îmbibată cu elemente Dance, Trance şi Techno, un material mai „ciudat”, destul de abstract, dar foarte interesant.
„Obsolate” este lansat în 1998 şi în mare parte şi single-ului „Cars” – cover după piesa veteranului Electro-Industrial Gary Numan – aduce formaţiei o notorietate internaţională, albumul fiind cel mai mare succes comercial al formaţiei până-n prezent.
Discul este uşor mai electronic, părţile brutale sunt ceva mai estompate, electronica şi pasajele melodioase câştigă tot mai mult spaţiu.
Este încă un material concept despre viitorul umanităţii în care maşinile preiau controlul.
[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=cM1I2-Vnddw&feature=related]
În 2001 este lansat “Digimortal” şi continuă şirul materialelor concept, este considerat capitolul final al trilogiei. Fear Factory devin tot mai electronici, părţile muzicale, pasajele mai lente, mai muzicale domină tot mai consistent piesele, chitara este împinsă mai în spate, sunetul ei este mai prelucrat, însă trupa are suficiente pasaje agresive, rămâne în zona grea, chiar dacă rădăcinile Grindcore şi Death Metal au fost treptat şterse şi Metal-ul este abordat într-o manieră modernă.
Vânzările modeste faţă de precedentul „Obsolate”, dar şi conflictele dintre componenţii formaţiei conduc la plecarea lui Burton C. Bell în 2002 care împreună cu John Bechdel (Ministry, Abstinence, Prong, Killing Joke, Murder, Inc) înfiinţează formaţia Ascension of the Watchers, scot 1 EP (2002, re-editat în 2005) şi un album în 2008 „Numinosum”.
În aceste condiţii, Roadrunner lansează amintitul „Concrete” – prima ]nregistrare a formaţiei produs şi mixat de Ross Robinson.
Conflictul din sânul formaţiei se pare că la acel moment a fost între Dino Cazares şi restul trupei, mai ales cu
Burton C. Bell. În timp ce Olde Wolbers şi Herrera au continuat să lucreze la noi materiale, Cezares a lucrat la propriul său proiect Asesino şi a pus bazele formaţiei Divine Heresy.
În 2003 Burton C. Bell impresionat de noile piese ale duo-ului Olde Wolbers-Herrera revine la formaţie, Christian trece la chitară şi este cooptat basistul din Strapping Young Lad, Byron Stroud.
În această formulă îşi fac debutul în ianuarie 2004 la festivalul Big Day Out şi-n aprilie este lansat albumul „Archetype”.
Astfel noul disc este lipsit de brutalităţile chitarei lui Cezares – putem spune că se aude clar cine era responsabil de partea Metal în formaţie – şi discul are un aer uşor Alternativ, electronica este acompaniată de chitare acustice, riff-urile au un sound mai estompat, tot discul are un aer rece şi misterios.
Este diferit de precedentele, însă are marca, caracteristicile Fear Factory şi nici pe departe nu este un material rău.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=V1reT2HESYw]
În mod oarecum surprinzător, dar şi presaţi de casa de discuri, următorul material, „Transgression” este lansat la mai puţin de un an după anteriorul disc şi ca sonoritate este undeva între „Archetype” şi „Obsolate”, o revenire oarecum la sonorităţile mai grave, mai incisive ale formaţiei.
La imprimări participă ca invitaţi basistul Faith No More Billy Gould şi chitaristul Lamb of God Mark Morton.
Pe disc sunt introduse şi 2 cover-uri: U2: „I Will Follow” şi Killing Joke: „Millennium”.
De menţionat ar mai fi două discuri. În 2003 este scos „Hatefiles”, material ce conţine piese rare, ne-editate şi remixuri sau mixuri nefolosite anterior şi în 2006 este lansat şi un Best Of, „The Best of Fear Factory”.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=MyWKBXAQ3Gk]
Şi am revenit în zilele noastre, pe 9 februarie urmează lansarea noului disc „Mechanizer”.
Cum spuneam la început, iniţial Burton C. Bell a început lucrul alături de Olde Wolbers şi Herrera, dar în urma unor neînţelegeri i-a abandonat în studio şi în final, noul disc a fost realizat cu chitaristul Dino Cazares îndepărtat din 2002.
Această întorsătură evident a readus şi sonorităţile mai brutale, „Mechanizer” este din nou un material mult mai agresiv, contorsionat, o întoarcere la rădăcini, la sonorităţile de pe „Demanufacture” pe care cu siguranţă majoritatea fanilor o vor aprecia.
Sincer iar nu înţeleg exact motivele conflictului – ca şi-n cazul Ross Robinson – fiindcă şi Arkaea cu albumul „Years in the Darkness” cu piesele pe care Olde Wolbers şi Herrera le pregăteau pentru un nou material Fear Factory tot o întoarcere la sonorităţile mai brutale reprezintă, chiar dacă au păstrat un echilibru între electronică şi Metal, dar probabil Burton C. Bell are o explicaţie… 🙂
„Mechanize” deschide discul într-o manieră fără compromis, C. Bell urlă ca pe vremuri, riff-urile lui Cazares sunt super Heavy, ritmul galopant aminteşte de debuturile formaţiei, sonorităţile moderne se integrează organic în uraganul sonor.
“Industrial Discipline” are sunete distorsionate, piesa rămâne la aceeaşi intensitate, abordarea este ceva mai modernă şi refrenul melodic cântată cu vocea curată de C. Bell destinde pe moment atmosfera, contrastează şi colorează plăcut piesa. Parcă n-au mai avut atâta energie şi n-au sunat atât de brutal de pe „Obsolate”.
“Fear Campaign” după un intro vorbit, răbufneşte direct cu o temă Grindcore, apoi mai ridică puţin piciorul de pe acceleraţie, dar piesa rămâne în zona extrem de brutală, tempoul rapid rămâne şi la refrenul îndulcit doar de vocea mai domolă a lui C. Bell. Riff-urile lui Cazares sunt foarte incisive, a introdus abordarea energică din Divine Heresy.
“Powershifter” sună la fel de brutal ca Pantera pe „The Great Southern Trendkill”, nici refrenul cântat de C. Bell nu taie din elanul şi agresivitatea piesei, electronica lipseşte aproape în totalitate, micile coloraturi doar accentuează şi mai tare brutalitatea extremă.
“Christploitation” după un intro cu clape se transformă într-un nou monstru violent, electronica şi chitara se completează pentru a crea împreună un sunet greu, pasajele rapide şi micile insert-uri mai moderate conferă un groove modern piesei.
“Oxidizer” sună la fel de grav, Fear Factory par determinaţi să nu-ţi ofere nici o clipă de respiro, aminteşte de aceeaşi Pantera, electronica, adăugările de sunete sunt minimale, axa centrală rămâne Metal-ul brutal.
“Controlled Demolition” rămâne în zona aşa numitului Groove Metal, este la fel de brutală ca toate celelalte piese, riff-urile au intensitate, pedala dublă de la toba bas nu are o secundă pauză, ruperile şi refrenul mai melodic colorează piesa, dar nu-i scad din agresivitate.
“Designing the Enemy” combină momentele mai moderate, covorul de sintetizatoare cu gravitatea riff-urilor, este o piesă contorsionată, intensă şi cu aceleaşi accente brutale, scurtele pasaje experimentale contrastează şi accentuează doar caracterul incisiv al piesei.
“Metallic Division” nici n-avea cum să sune altfel decât extrem de metalic, tobele bubuie, riff-urile măcinate ale lui Cazares sfâşie tot în calea lor, atmosfera creată de sintetizatoare şi efecte filtre ne aruncă direct în finalul “Final Exit” care aduce tonuri ceva mai destinse, însă ritmul rămâne la fel de alert, este o piesă ce aminteşte cel mai mult de atmosfera albumului „Archetype”.
Extrem de brutal, extrem de incisiv acest nou Fear Factory, de mult n-am ascultat un disc atât de dinamic, n-ai practic timp nici să respiri, 9 piese plus 1 la intensitate maximă şi fără cusur.
După Rob Zombie încă un disc surprinzător de reuşit, anul începe foarte promiţător!
M-am „împiedicat” de acest „Of the Blue Colour of the Sky” lansat pe 12 ianuarie pur întâmplător. La prima „atingere” mi-au amintit de The Cars (1976-1988) şi Fisher-Z (1979-1987), puteam să amintesc eventual de mult mai celebrii Duran Duran, dar probabil sunt eu relativ sărac pe felia aceasta de muzică. Vocea lui Damian Kulash uneori aminteşte şi de 
