My Life With The Thrill Kill Kult – Spooky Tricks (2014)

My Life With The Thrill Kill Kult Spooky Tricks (2014)

My Life With The Thrill Kill Kult Spooky Tricks (2014) My Life With The Thrill Kill Kult rose to fame at the end of the 80’s by their hard beats, distorted vocals, dense and contorted instruments and bizarre film samples. It was something burlesque and something wicked about their music, something genuine. It was the troubled age of post-new wave and the dawn of the hard-industrial revolution and Franke Nardiello (aka Groovie Mann) with Marston Daley (aka Buzz McCoy) managed to merge efficiently the disco bass with the rocking wah-wah guitars and dabbling in some big bad burlesque brass. Some say that they are met over a few drinks in a bar in Chicago and soon find themselves touring with the band Ministry.
They crafted a shocking and lurid film concept, “My Life With The Thrill Kill Kult”. Inspired by a shared love of tabloid tales of sex and Satan, kitschy horror and exploitation films in the style of Russ Myers, the concept came naturally. The name was ripped straight from a British headline Nardiello had noted while living in London. With limited experience and resources the film was scrapped, but work on its accompanying soundtrack continued. Legendary Chicago record label Wax Trax! Records was impressed by their sound and signed them without hesitation. They released a three song EP in 1988 and the full–length album entitled “I See Good Spirits and I See Bad Spirits”, followed quickly in the same year. Read more My Life With The Thrill Kill Kult – Spooky Tricks (2014)

Ad Inferna – There Is No Cure (2011)

Mixing dark EBM with Euro-dance/trance and some Gothic/Industrial twist, Ad Inferna from Bordeaux, Aquitaine, France, returning with their forth studio album “There Is No Cure”. Actually, this is a dark place where there’s no God. The duo of VoA VoXyD – Lead Guitars, Keyboards & Electronics and V. V. Arkames – Lead Vocals moved from Trance (“Trance N Dance”) to club oriented EBM (“DSM”) and now they go down on a darker path with Gothic shades and blending their Trance roots with the previously incorporated EBM sounds. Powerful beats, dark multi-layer textures, gloomy soundscapes and mixed lyrics, both English and French, create dark and filthy atmosphere. Read more Ad Inferna – There Is No Cure (2011)

Leæther Strip – Mental Slavery (2010)

Născut pe 13 noiembrie 1967 în Aalborg, Danemarca, Claus Larsen a început să imprime primele demo-uri la începutul anilor 80 însă oficial proiectul său solo (Claus fiind membru singular) și-a primit numele de Leæther Strip și și-a început activitatea abia în 1989 iar primul album, „The Pleasure of Penetration” a fost lansat un an mai târziu.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=dPic6TchWxA]

Eu l-am cunoscut ceva mai târziu datorită compilațiilor tribut (AC/DC, The Cure, Pink Floyd, etc) lansate de Read more Leæther Strip – Mental Slavery (2010)

Azi în negru: Rotting Christ şi Dark Fortress

Rotting Christ – AEALO (2010)

Aproape 2 decenii de activitate şi 10 albume este cartea de vizită a probabil celei mai faimoase formaţii din Grecia. Plecaţi la drum în 1987 pe linia dură a Black Metal-ului, trupa şi-a nuanţat treptat abordarea, elemente din zona Dark şi-au făcut treptat loc şi de la Black-ul radical au evoluat spre o zonă mai melodică cu elemente de Heavy şi Thrash.
N-au lipsit nici scandalurile, cel mai recent – în 2005, proaspăt (re)creştinatul Dave Mustaine (Megadeth) a insistat ca grecii să fie scoşi de pe afişul concertului Megadeth de la Atena…
În ciuda numelui, trupa nu este o „cruciadă anti-creştină”, textele lor au un conţinut întunecat, ocultist, într-o formă mistică, dar chiar de ar fi vorba despre Satanism înverşunat, în lumea occidentală este atât de făţarnic să vorbeşti despre democraţie, libertate religioasă (spirituală) şi toleranţă blamând constant tot ce este altfel, tot ce este diferit de creştinism.
Însă ne este mereu la îndemână să judecăm la prima vedere şi în necunoştinţă de cauză să emitem păreri… Read more Azi în negru: Rotting Christ şi Dark Fortress

Rabia Sorda – Noise Diary (2009)

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=wmr1nsZq6cw&feature=related]

Te naşti unde te naşti, că e bine sau e rău, n-ai ce-i face. Soartă, şansă, dracu ştie, până la urmă suntem extrem de singuri pe lumea aceasta şi fiecare pe cont propriu. Ne-a lămurit oarecum premieru’ boc ieri: „suntem aici unde ne aflăm” – dar nu despre asta vreau să vorbesc! 😛 Şi nici despre Andrei Gheorghe sau Dan Bittman la Ministerul Finanţelor. 😀 Nu vremurile sunt perverse ci noi…(proşti – propun impozitarea! 😛 ).

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=XiW_kYAkL1A]

Erik Garcia a.k.a Erk Aicrag şi Oscar Mayorga a.k.a. Racso Agroyam s-au născut în Mexic şi în 1993 au „pus-o” de o trupă Electro-Industrial pe curentul Aggrotech botezată Hocico, un cuvânt mexican ce înseamnă ceva foarte-foarte urât şi pe care nu-l veţi găsii în dicţionare.
Despre scena mexicană nu ştiu mai nimic – mea culpa – însă Hocio se pare că au rezistat cu brio, ultimul lor album „Memorias Atrás” datează din 2008, ba mai mult, au traversat şi oceanul, au concertat prin Europa, sunt destul de populari în Germania.
Ambii componenţi au şi câte un proiect „de buzunar”, Racso Agroyam Dulce Liquido iar Erk Aicrag acest Rabia Sorda.
Hocico nu sună cu nimic mai rău ca trupele mari de pe felia Aggrotech, Dulce Liquido abordează un Power Noise destul de asemănător proiectului mamă, mai interesant mi s-a părut acest Rabia Sorda unde pe lângă sonorităţile Electro-Industrial, Erk Aicrag îşi condimentează muzica şi cu elemente folclorice mexicane.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=jeZuCM0lQzU]

„Noise Diary” este al doilea album, primul, „Metodos del Caos” a fost lansat în 2006 şi muzica, sound-ul mi-a amintit de o altă trupă (obscură), Bigod 20 şi indirect de mult mai celebrii Front 242.
Muzica aceasta este de breşă şi aş spune: breşa este mică. Rockerii conservatori sunt refractari la sonorităţile Electro, pentru gelaţii din cluburile de fiţe, sonorităţile acestea sunt prea agresive. În Vest, unde aceste bariere măcar formal s-au erodat mult mai simţitor, astfel de proiecte sunt mult mai apreciate.

Rabia Sorda (MySpace) sună interesant fiindcă vis a vis de Hocico aici Erk Aicrag amestecă ingenios sonorităţile mai incisive cu abordările EBM din anii ’80, introduce teme mult mai muzicale, unele tradiţional mexicane şi nu în ultimul rând, vocea este mai calmă, melodioasă chiar şi astfel atmosfera mai caldă, mai umană.
Cele 11 piese plus un intro ne călăuzesc totuşi printr-o lume destul de sumbră, umbroasă, lumea frământărilor interioare, al tentaţiilor, al drogurilor şi al confuziei, rătăcirilor.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=9_XQzZ8GHqA]

După intro-ul „First Page”, „Out of Control” este un EBM tradiţional, cu un refren simplu şi lipicios, cu ritmuri de clubbing. „Heart Eating Crows” reduce uşor ritmul, tonurile sunt mai sumbre, refrenul pulsează obsedant.
„Get Your Overdose” sună mai incisiv, amestecul de EBM tradiţional cu sonorităţile mai moderne se leagă bine,  refrenele lui Erk Aicrag prind, temele tenebroase au profunzime. „Burning House” are amprenta simplităţii, minimalismului Depeche Mode, dar şi „întunericul” acestora.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=fUHUpCx09Gk&feature=related]

„Monkeyland” readuce viaţa, pulsul în lumea oarecum încremenită, încă o doză, vă rog… „Radio Paranoia” accelerează plăcut, rămânem în zona sonorităţilor anilor ’80, tema este uşor răsuflată şi un sound mai grav, mai incisiv probabil resuscita mai eficient tema. „Mirrors And Knives” revine la minimalismul pulsant, la construcţia simplă din sunete, frânturi de sunete şi ritmurile mecanice, cu toate acestea atmosfera creată este convingătoare, oglinzile reflectă cu precizie disperarea lucidă.
„NME” schimbă tempoul, ne mai trezeşte o dată la viaţă, schimbările de ritm şi atmosferă sunt bine venită, dau puls discului. „Money Talks (And Rots)” are o uşoară notă Techno, clapele colorează interesant melodia, impun ritmul. „A World On Fire” pluteşte plăcut în acelaşi context de anii ’80 minimalist şi este un dans lent, şerpuitor. Finalul, „This Is the End” păstrează pulsul piesei anterioare, compoziţia se desface, straturile de sunete se suprapun şi se lasă ca o cortină…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=x-aGylmykZ4&feature=related]

„Noise Diary” nu este la fel de genial ca „Supercute”-ul din 1994 al amintiţilor Bigod 20, dar are puţin din atmosfera acelui material, este un disc bun pentru momentul potrivit. Este un disc de atmosferă, dependent de starea-n care-l asculţi. Azi s-a nimerit să-mi pice bine. O pagină din jurnal, încă o zi (sau noapte 🙂 ) din viaţa zgomotoasă…

Editors – In This Light and on This Evening

Dacă aş simplifica totul, aş spune că lucrurile pleacă de la Ian Curtis şi Editors în 2002 au continuat de unde s-au oprit Joy Division în 1980. New Order sunt o altă poveste. Editors au o strălucire misterioasă şi totodată sunt Dark, au ceva din Glam/Gotic-ul amestecat cu New Wave-ul de la începutul anilor ’80, dar cu un sunet mai realistic, mai Indie, e cumva ca şi cum The Cure are cânta piese U2.
Primul album a fost lansat în 2005 şi din „The Back Room” s-au vândut peste un milion de exemplare, critica din Anglia aducând elogii inepuizabile trupei.
„An End Has A Start” este scos în 2007 şi s-a vândut la fel de bine ca albumul de debut. Discul are aceleaşi amprente de Post-Punk, poate este uşor mai dinamic, chitara are ceva mai mult spaţiu şi sună ceva mai murdar, dar în esenţă, Editors şi-au păstrat stilul şi abordarea, au melodii şi armonii deschise, strălucitoare şi o apăsare Dark, Post-Punk într-o manieră evident britanică, înrudită cu amintiţii The Cure, dar şi cu Depeche Mode.
Cei patru magnifici: Tom Smith – voce, chitară, pian), Chris Urbanowicz – chitară şi sintetizatoare, Russell Leetch (bas, sintetizatoare şi backing vocals şi Ed Lay – tobe, percuţii şi backing vocals; ne-au vizitat vara aceasta, pe 16 august au cântat la Teatrul de Vara Herăstrău, oarecum au nimerit prost în plin sezon de concedii şi pe o agendă supraîncărcată de evenimente.

Editors_70x100

În data de 12 octombrie a fost lansat noul material, al treilea album al formaţiei: „In This Light and On This Evening”.
Conform celor declarate de Tom Smith, de această dată au încercat o altă reţetă, au abandonat abordarea tradiţională având în centru chitara şi au ales un sunet mai Industrial, mai modern. Pentru acest experiment l-au ales ca producător pe Mark Ellis – cunoscut sub pseudonimul Flood – cel care a lucrat cu trupe ca: Depeche Mode, U2, Nick Cave and the Bad Seeds, Nine Inch Nails, The Jesus And Mary Chain, The Smashing Pumpkins, The Sound, Erasure, Curve, Nitzer Ebb, The Killers, Sigur Rós şi PJ Harvey şi în 2006 a obţinut un premiu Grammy pentru albumul anului cu produsul U2 „How to Dismantle an Atomic Bomb”.
Diferenţa se simte, „In This Light and on This Evening” este un disc mai „ciudat”, chiar dacă construcţia de bază, reţeta compoziţională nu s-a schimbat radical, coloratura discului accentuează în mod pozitiv mesajul, stările, ideile din spatele muzicii.
Este un disc ce necesită atenţie şi probabil un timp de digestie mai lung, dar cred că merită încercarea!

Inthislightonthisevening

„In This Light and on This Evening” deschide discul într-un ton sumbru furnizat de sintetizatoare şi vocea gravă a lui Tom Smith. N-am văzut (încă) Londra, dar Tom spune: „I swear to God, London becomes the most beautiful thing I’ve seen”. Piesa explodează zgomotos, dar sunetele sunt aşezate cu atenţie, zgomotul este curat şi controlat, o nebunie sub atentă supraveghere şi cu un final abrupt. Interesantă deschidere, oarecum un semn – un avertisment – că este altceva.
„Bricks And Mortar” vine mai aşezat, are ceva foarte calm şi senin sub straturile de sintetizatoare, ritmurile suprapuse de zgomote şi percuţii, e un amestec ameţitor din U2, Depeche Mode şi mii de alte chestii, se suprapune feeling-ul  New Wave de anii ’80 cu dichiselile sunetului anilor ’90 şi infuzia de Industrial/Electro, vocea lui Tom Smith este fermă, dar are un ton cald, sugerează încredere… „My whole life it’s for you”. Corurile amintesc de U2 şi sună oarecum straniu în context şi în construcţia oarecum mai încărcată, dar dau o culoare aparte.
„Papillon” este primul single, piesa menită să promoveze materialul. Lucrurile sunt mai aşezate, abordarea mai minimalistă: tobă  şi sintetizator, vocea mai incisivă a lui Tom şi un refren eficient, manieră anthem, memorabil şi potenţial imn: „It kicks like a sleep twitch!” Este ca şi cum Depeche Mode ar interpreta o piesă mai incisivă de Post-Punk, să zicem ceva de pe primul album Kaiser Chief.

Clipul Papillon pe canalul oficial Editors de pe YouTube

„You Don’t Know Love” (like you use to, you don’t feel love like you did before…). Sentimentul de răceală, înstrăinare este exprimat prin minimalismul mecanic al tobelor şi sintetizatoarelor, undeva acolo se simte fantoma Depeche Mode, dar totuşi lucrurile sunt diferite, sună diferit, au ceva dement, o nebunie care n-ajunge atât de evident la suprafaţă în gaşca lui Dave Gahan, poate şi fiindcă la Editors amprenta şi moştenirea Joy Division pare mult mai evidentă, este mai pregnantă.
„The Big Exit” ne aruncă în lumea lui David Bowie, chiar şi vocea lui Tom Smith aminteşte fantomatic de Bowie, la refren cu puţină condimentare Depeche. Este o piesă stranie, minimalistă, dar cu profunzime, este ca un vârtej care te ia uşor, dar creşte-n intensitate şi când realizezi că eşti prins în capcană, este prea târziu: „take what once was ours…”
„The Boxer” este un moment şi mai lent, şi mai întunecat, mai straniu, mi-am amintit de o altă trupă veche şi uitată, Japan, eventual un Japan cu acelaşi Bowie la microfon în locul lui David Sylvian. Stranie, uşor anevoioasă construcţia, obscură şi totodată pregnantă, apăsătoare. Editors reuşesc să creeze atmosferă, au sentimente în spatele sunetelor, o calitate parcă tot mai rară… „show me something ugly, show me something free…”
„Like Treasure” animează uşor atmosfera, tema este ceva mai degajată, vocea lui Tom readuce un ton mai cald, sintetizatorul are puţină lumină, dincolo de cinismul lui Tom: „Got to have friends in high places, hiding behind they plastic faces…” Suntem ceea ce mâncăm… şi o înşiruire elegantă de clişee (la mâna a doua), dar paradoxal sună credibil, convingător, melodia este aproape dansantă, bună de bâţâială şi bine balansată.
„Eat Raw Meet = Blood Drool” învie spiritul Post-Punk într-un ambalaj Electro/Industrial, aduce puţin ritm şi o doză mai mare de zgomot, o dinamică ameţită în disonanţele controlate, prin anii ’80 The Stranglers erau experţi în astfel de construcţii contorsionate.
„Walk the Fleet Road” închide discul într-o notă caldă, lucrurile par să se aşterne într-un calm de spital… 🙂 Editors îşi lasă uşile deschise, orizonturile sunt multiple, de aici se pot îndrepta oriunde.

Dacă Depeche Mode au cam dezamăgit cu ultimul lor album şi nici în România n-au mai ajuns, Editor au punctat şi la Bucureşti şi acest nou material este sclipitor ca întunericul, are spirit, pregnanţă şi pentru cei deschişi la urechi şi suflet, poate oferii momente deosebite.

Surpriză plăcută „In This Light and on This Evening”, chiar foarte plăcută.

Site Oficial EDITORS

EDITORS pe MySpace