Nu am obiceiul, da’ nu ştiu ce-mi venii, m-am uitat pe tabelul de audienţe Radio/TV şi la traficul de pe internet. În ceea ce priveşte televiziunile, lideri sunt în continuare Pro TV şi Antena 1, Pro cu peste 300 de mii de telespectatori iar Antena cu circa 250 de mii. Asta, în raport cu TVR Cultural cu o medie de 7 mii de telespectatori şi clasată în topul general undeva pe poziţia 35.
Cred că aceste măsurători de audienţă spun mai mult despre noi decât toate sondajele posibile şi imposibile.
Nici în rândul ascultătorilor Radio, Radio Cultural nu ocupă o poziţie fruntaşă cu cei 83 de mii de ascultători faţă de Europa FM sau Kiss FM cu peste 180 de mii de ascultători.
În Bucureşti, City FM care difuzează muzică Rock are doar o medie de 12 mii de ascultători faţă de radio ZU cu peste 260 de mii de ascultători.
În ceea ce priveşte blogurile, este greu să baţi traficul de 2,465 vizitatori zilnici al unui site ca Pitzipedia, Cocalari şi Pitzipoance cu peste 2000 de vizitatori zilnici sau deja „clasicul” Pitipoance cu peste 1000 de vizitatori.
Ce urmărim, ce ascultăm, ce citim spune totul despre noi.
Recunosc nu ştiam nimic despre acest proiect până acum două seri când un prieten mi-a dat un link pe Mess. Am „săpat”, am ascultat, mi-a plăcut.
Proiectul TKDE a plecat de la Jason Köhnen (a.k.a Bong-Ra) şi Gideon Kiers (Telcosystems) prin anul 2000 şi iniţial au compus şi imprimat împreună muzică pentru filme mut cult cum ar fi „Nosferatu” lui F.W. Murnau şi „Metropolis” al lui F. Langs.
Sub pseudonimul Bong-Ra, Jason Köhnen are o activitate bogată, peste 29 de discuri scoase în perioada 1998-2008, explorând zona Crossover şi Fusion, folosindu-se de elemente Jazz, Rave, Jungle şi Metal. Înainte de era Bong-Ra, Jason a făcut parte ca baterist şi basist din formaţia Stoner/Doom Celestial Season.
Dar să revenim la TKDE, proiectul a crescut treptat, celor doi s-au mai alăturat trombonistul Hilary Jeffery şi la violoncel Nina Hitz. În această formulă s-a realizat primul album auto-intitulat şi lansat în 2006.
Cele 11 piese sunt o călătorie sonoră într-o lume bizară, plină de suspans şi tensiune, un amalgam obscur de Jazz, de experiment Electro, Trip-Hop şi nuanţe Gotice cu uşoare reverberaţii Doom.
În turneul de promovare al primului material, trupei s-a alăturat Eelco Bosman şi Charlotte Cegarra, astfel grupul s-a transformat în sextet.
În paralel cu grupul mamă, în 2007 apare pe piaţă şi albumul „Doomjazz Future Corpses!” sub titulatura The Mount Fuji Doomjazz Corporation, practic o formulă şi mai experimentală a formaţiei în care accentul se pune mai ales pe improvizaţii live.
2008 aduce încă un membru nou, violonista Sarah Anderson (Chrome Hoof) care susţine trupa în apariţiile live.
De pe situl oficial al formaţiei puteţi descărca single-ul „Petra”, un tribut adus Doom-erilor din St. Vitus.
În preambulul unui nou album, anul acesta a fost lansat E.P.-ul „Mutations” ce conţine 8 piese.
Stilul formaţiei nu s-a modificat substanţial, noul material pare uşor mai „aerian”, mai abstract şi poate mai îndepărtat de Doom şi Gotic, dar în continuare suficient de întunecat, experimental şi cu acel parfum de coloană sonoră pentru un film obscur.
Este un „trip” în adevăratul sens al cuvântului şi poate fi o delicatese pentru urechile deschise experimentelor. Pentru curajoşi şi zile ploioase. 🙂
Dacă ai tupeul să deschizi vre-un ziar sau doamne fereşte televizorul, o iei razna cu siguranţă. De multă vreme nu mă mai aştept la absolut nimic din partea clasei politice, dar parcă ceea ce ne oferă împotriva voinţei noastre, este mult prea mult. Să aplic limbajul lui Geoană: „decât” gafe.
Elena Băsescu a vorbit cu indolenţă despre droguri şi – cred – brusc a devenit simpatică multor tineri care nu intenţionau să voteze, apoi a venit Crin Antonescu furibund şi a vorbit despre „piţipoance”, Elena a cotit-o şi unicul lucru interesant din toată campania s-a transformat într-un spectacol de râsul plânsului din care în final toată lumea cred că a mai pierdut nişte voturi. Antonescu cu siguranţă.
„Elena Băsescu le promite românilor legalizarea drogurilor, asta le lipseşte românilor. Asta trebuie să facă românii fără „servicii”, să ia nişte droguri uşoare, asta ne mai lipsea în România!” – urla Antonescu parcă ieşit din sine. Asta cu „servicii” e bună. În ceea ce priveşte ce ne lipseşte şi ce nu, mă abţin. Nu consum substanţe, nici grele, nici uşoare, m-am născut gata drogat, mie ideile îmi vin şi nu mai pleacă, uneori n-am loc de ele, „decât” drogurile nu-mi lipsesc! Ha ha ha!
Dar decât să ne îmbătăm cu jumătatea goală a paharului cu apă rece pe care clasa politică ni-l serveşte de 20 de ani pe post de înlocuitor artificial şi fără zahăr în lipsa ideilor, proiectelor şi a unei platforme politice, ideea poate că nu este chiar aşa rea cum poate să pară la prima vedere!
Pe de o parte ar fi un răspuns la „daţi-ne ceva!”, asta ca şi o paralelă la spotul cu fotbaliştii ameţiţi din vestiar, pe de altă parte, serios vorbind, şi cu drogurile este aceeaşi schemă ca şi cu prostituţia: mai bine să fie controlată şi impozitată, decât să se îmbogăţească unii pe seama prostimii. Problema este că acei „unii” sunt fix clasa politică şi cei apropiaţi de ea, cei care o susţin. Din ce o susţin? Păi din contracte păguboase cu statul, din evaziune fiscală, din contrabandă, din afaceri cu droguri, din prostituţie… Aaaaaa! Clar.
Am citit pe fugă ce spun politicienii. Macovei: „Severin avocat al anchetaţilor din PSD.” Năstase despre Macovei: „Justiţiar mincinos”… şi cam la astfel de „dialoguri” se rezumă toată campania.
Vreau droguri frate! Aşa nu se mai poate, vreau ceva la naiba!
Am eu drogurile mele…
Mic extras de spectacole din programul lunii iunie.
Joi, 4 iunie:
SepticFlesh, Inactive Messiah si W.E.B. – Live metal Club
Otros Aires – Club Fratelli
Silent Strike – lansare de album în clubul Fabrica
Urma – clubul Silver Church
Al & the Black Cats – clubul Control
Omul cu Şobolani – clubul Pirahna
Vineri, 5 iunie:
Al Jawala – Silver Church
Sâmbătă, 6 iulie:
The Spirit of Pink Floyd – amfiteatrul “Mihai Eminescu”
Ţapinarii – Green Hours
Duminică, 7 iunie:
Tito & Tarantula – Hala de muzică
Joi, 11 iunie:
Sinead O’Connor – Arenele Romane
Vineri, 12 iunie:
Kraftwerk – Sala Palatului
Duminică, 14 iunie:
Recycle Bin, Howling Saints – clubul Fire
Patricia Kaas – Sala Palatului
Luni, 15 iunie:
Ioan Gyuri Pascu – Cinema Patria
Miercuri, 17 iunie:
Gogol Bordello – Arenele Romane
The Amsterdams – Bookfest
Ovidiu Lipan Ţăndărică şi Fanfara Zece Prăjini – amfiteatrul “Mihai Eminescu”
Şi bătrâna Anglie îşi are Elodia sa, chiar dacă n-are „televiziunea poporului” – un OTV şi nici o cucuvea a la Dan Diaconescu gata oricând să dezgroape morţii sau să hărţuiască sosiile. Richard James Edwards a dispărut în mod misterios pe 1 februarie 1995. Edwards a fost şofer şi rodie al formaţiei Manic Street Preachers, apoi a devenit al 4-lea membru al formaţiei ca al 2-lea chitarist, cu toate că la multe din primele apariţii pe scenă, doar mima cântatul. Principalul său aport au fost textele şi grafica. Dar şi furnizor de şocuri pre-emo: şi-a scris pe braţ cu o lamă „4 REAL”. După dispariţie au existat multe zvonuri, semnalându-se prezenţa sa pe diferite insule sau în India. Oficial, pe 23 noiembrie 2008, Edwards a fost declarat „presupus decedat”, trupa însă în continuare pune deoparte într-un cont 25% din încasările reprezentând drepturi de autor pentru el.
Conform celor declarate de colegii săi, textele albumului „Journal for Plague Lovers” lansat pe 18 mai, provin din ce a lăsat în urmă Edwards.
4 REAL
Trupa a fost înfiinţată la Blackwood, Wales în 1986 de James Dean Bradfield – voce, chitară, Nicky Wire – bas şi Sean Moore – tobe, trompetă, numele iniţial fiind Betty Blue. Primul album, „Generation Terrorists” (intitulat original „Culture, Alienation, Boredom And Despair”) a fost lansat în 1992 şi a avut un succes moderat, s-a vândut în 250.000 de exemplare. Imaginea trupei avea amprente de Punk Android, muzica lor fiind un Rock melodios, uşor Post-Punk cu accente Glam.
Succesul a venit cu cover-ul „Suicide Is Painless” din coloana sonoră a filmului M.A.S.H. – muzica Johnny Mandel, textul Mike Altman. Single-ul a intrat în top 10 în Anglia.
În 1993 este scos al doilea album, „Gold Against the Soul”, sunetul formaţiei se cristalizează, apar elemente de Rock Alternativ, textele sunt mai interiorizate, melancolice. Se remarcă piesa „La Tristesse Durera (Scream to a Sigh)”, un tribut adus lui Vincent van Gogh, inspirat de afirmaţia lui Theo van Gogh: „tristeţea va dura o veşnicie”. Aspectul Punk/Glam este schimbat cu o apariţie mai clasică, simplă.
„The Holy Bible” din 1994 continuă maturizarea sunetului formaţiei, este un disc ceva mai întunecat ca anteriorul, unii critici mergând până a-l cataloga Goth Rock, cred, totuşi o exagerare. Dar discul sună mult mai grav, sunt piese mult mai grele (Heavy) ca „Archives Of Pain” cu un bas fuzzat şi riffuri pregnante, este un disc mult mai grav. Blugii sunt schimbaţi din nou pe… uniforme militare. Azi deja este o modă… Discul nu se vinde conform aşteptărilor, la acel moment nici nu este lansat în America, dar formaţia are statut de cult şi are un public fidel. Noua imagine le-a adus şi suficiente probleme, lucrurile au degenerat până la acuzaţii de susţinere a terorismului…
Dispariţia lui Edwards a marcat membrii formaţiei. Prima înregistrare a formaţiei rămasă trio, a fost un nou cover, „Raindrops Keep Falling On My Head” pentru „The Help Album”, o compilaţie apărută în 1995 pentru ajutorarea sinistraţilor în urma conflictului din Bosnia.
Primul disc fără Edward apare în 1996, „Everything Must Go”, un album mai tradiţional, revin la un sunet mai cristalin, mai Rock (Alternativ), dar rămâne melancolia, tonalităţile grave. Discul este şi primul cu un succes major, fiind nominalizat la premiile Mercury Prize la categoria „cel mai bun album” în 1996.
Pe „This Is My Truth Tell Me Yours” din 1998 trupa păstrează abordarea sumbră, sunetul Alternativ şi le aduce şi primul single „number one”: „If You Tolerate This Your Children Will Be Next”.
„Know Your Enemy” din 2001 readuce un sunet mai abraziv/agresiv, mai Rock, un sunet mai modern şi mai puţin tradiţional, acusticul este înlocuit în multe locuri de electric şi asta conferă o dinamică mai crescută a materialului chiar dacă elementele de „tristeţe”, melancolie rămân pregnante.
În 2001 formaţia vizitează Cuba, se întâlnesc cu preşedintele Fidel Castro şi devin prima formaţie vestică care concertează la Karl Marx Theater din Havana. Spectacolul apare pe DVD cu titlul „Louder Than War”.
„Lifeblood” din 2004 este o îndepărtare radicală de la sunetul şi abordarea discului anterior, este un album mult mai aerisit, elementele Rock şi chitara electrică este abandonată aproape în totalitate, sunetul devine uşor Pop, uşor Rock Progresiv cu amprente New Wave/Post Punk.
2007 aduce cel mai de succes album de până acum, „Send Away The Tigers”. Trupa şi-a reanalizat cariera de până atunci şi conform propriilor declaraţii: „publicul aşteaptă politică şi imnuri Rock”. Astfel, discul este un amestec cu bun gust din tot ce e mai bun în muzica celor de la Manic Street Preachers, Rock-ul se mulează plastic pe melancolie, elementele acustice şi electrice alternează plăcut, piesele sunt dinamice, orchestraţiile mai colorate ca pe materialele anterioare.
Pe disc apare ca invitată Nina Persson din The Cardigans în piesa „Your Love Alone Is Not Enough”, primul single oficial de pe album, urmat de încă două extrase: „Autumn Song” şi „Indian Summer”.
În 2008 imprimă un alt cover, piesa „Umbrella” al Rihannei care apare pe compilaţia NME Awards 2008.
În această seară, vineri, 29 mai 2009, la ora 18 în magazinul Off The Record (str. Blanari nr. 14) va avea loc lansarea şi în România a noului album Manic Street Preachers, „Journal For Plague Lovers”, iar luni seara, 1 iunie, la MTV în cadrul emisiunii Alternative Nations, de la ora zero, va fi o ediţie specială dedicată galezilor.
Cele 13 piese noi plus un „hidden track”, „Bag Lady”, prezintă un Manic Street Preachers pulsant, cu un sunet mai musculos, mai modern, uşor mai agresiv/incisiv, un Rock „up to date”.
„Peeled Apples” sună surprinzător de modern, se înrudeşte cu abordarea Placebo, este mai electric ca niciodată. „Jackie Collins Existential Question Time” se întoarce la un sunet mai cuminţel, dar este ambalat mult mai modern, are schimbări interesante, dinamică antrenantă, pasaje mai moderate şi momente explozive de energie.
„Me And Stephen Hawking” este un Rock vesel, condimentate cu ruperi şi răsturnări ingenioase, se păstrează alternanţa pasajelor lente şi al celor dinamice, sunetul este la fel de modern şi filtrat prin efecte mai mult decât ne-au obişnuit.
„This Joke Sport Severed” este o piesă acustică lentă, ritmul se schimbă abia pe ultimul minut al piesei, orchestraţia colorată cu viori şi violoncele îi creşte dinamica, strălucirea.
Piesa de titlu al discului, „Journal For Plague Lovers” readuce în prim-plan sunetul electric, abordarea modernă, însă rămâne în tonalitatea caracteristică formaţiei.
„She Bathed Herself In A Bath Of Bleach” este construită pe aceeaşi schemă a alternanţelor, are un groove de anthem.
„Facing Page: Top Left” este construită pe chitarele acustice, vocea pregnantă a lui James Dean Bradfield, este un moment liric, confortant ca următoarea „Marlon J.D.” să readucă sunetul electronic, uşor Retro, uşor New Wave/Post Punk de anii ’80.
„Doors Closing Slowly” este o baladă de nici 3 minute, uşor pulsantă, uşor melancolică şi întunecată.
„All Is Vanity” menţine atmosfera tensionată, ritmul creşte exponenţial, instrumentele intră treptat, melodia devine electrică, iar apare acel iz ce aminteşte puţin de Placebo, dar nu sunt atât de gravi ci doar mai Rock decât ne-au obişnuit. Aşa este şi piesa următoare, „Pretension/Repulsion”, doar puţin mai moderat şi alternanţa momentelor calme cu cele „nervoase” este mai accentuată.
„Virginia State Epilpetic Colony” sună proaspăt şi mai relaxat, împletirea electricului cu acusticul este cursivă, piesa este fredonabilă în sensul bun.
Finalul cu „Williams Last Words” este o închidere calmă, armonioasă a celui mai dinamic, celui mai penetrant album de până acum al galezilor. Bonusul ascuns, „Bag Lady” este o piesă electrică, cu schimbările care caracterizează tot materialul, are ceva rezonanţă The Clash şi Muse, sună uşor diferit, dar nu contrastează disonant cu restul materialului.
Producătorul principal al albumului a fost excentricul Steve Albini, care a lucrat cu formaţiile The Stooges, Ramones, Television, Suicide, Wire, The Jesus Lizard, The Fall, The Velvet Underground, The Birthday Party, Public Image Ltd. şi Killing Joke, dar s-a afirmat şi ca muzicean în formaţiile Big Black, Rapeman şi Shellac. Şi de această dată, Albini a produs un sunet zgrunţuros, chitarele zgârie, au pregnanţă. „Journal For Plague Lovers” sună modern fără să deranjeze sau să forţeze nota, sunetul, este un material colorat şi diversificat atât ca sunet, cât şi ca abordare şi – părerea mea – cel mai reuşit material al formaţiei.
N-am vorbit intenţionat despre texte: sunt faine, merită toată atenţia! Edwards, las-o pe Elodia şi hai înapoi, vorba olteanului: good job, we need you! 4 REAL!
Pe numele său adevărat John William Lowery, John 5 s-a născut pe 31 iulie 1971 la Grosse Pointe, Michigan şi conform celor spuse de el, a pus mâna pe chitară la 7 ani şi nu i-a mai dat drumul.
După ce a cântat între alţii şi cu Lita Ford, în 1996, John 5 a dat o audiţie pentru postul de chitarist al formaţiei Marilyn Manson, dar la acel moment a fost ales Mike (Timothy) Linton, devenit cunoscut sub pseudonimul Zim Zum.
În 1998 a debutat pe albumul 2wo (Two), proiectul controversat al lui Rob Halford produs de Trent Reznor (Nine Inch Nails). A fost momentul în care Halford a declarat că este homosexual şi s-a plictisit de Heavy Metal, fanii Priest n-au apreciat nici una din aceste declaraţii şi discul cu toate că este un material interesant, s-a bucurat de un succes moderat.
În acelaşi an, John 5 s-a alăturat ex-solistului formaţiei Van Halen, David Lee Roth şi a participat la compunerea şi înregistrarea albumului „The David Lee Roth Band”. Ulterior, în 2003 a mai compus o piesă pentru David şi albumul „Diamond Dave”, „Thug Pop”.
În timpul imprimării albumului „Mechanical Animals” Zim Zum părăseşte trupa Marilyn Manson şi prima opţiune pentru un nou chitarist a fost John 5. Riffurile lui colorează Read more John 5 – Remixploitation (2009) ›
Format în 2005 la Hertfordshire (Anglia) din rămăşiţele trupelor My Dad Joe al bateristul Lee Barratt şi Winter In June al basistul Stuart Gili-Ross, Gallows sunt o gaşcă de Punk pe linia Hardcore, amintind de Black Flag şi implicit Rollins Band.
Primul disc, „Orchestra of Wolves” lansat de o casă de discuri independentă în 2006 a atras atenţia publicului şi a primit critici pozitive din partea presei, astfel, noul material „Grey Britain” este lansat pe 2 mai sub egida celor de la Warner.
Discul numărul doi mereu este considerat cel mai dificil şi totodată crucial pentru existenţa unei formaţii şi trecerea de la o casă de discuri independentă la o multinaţională este privită tot timpul cu suspiciune. Gallows şi-au păstrat nervul, agresivitatea, materialul nou nu face compromisuri, ba, chiar sună mai grav, mai plin şi este definitiv un pas înainte.
„The Queen is dead, so is the clown…” este punctul de plecare a primei piese „The Riverbank”, un intro întunecat cu miros de ceaţă de pe malul Tamisei şi practic fără trecere explodează „London Is the Reason”.
Vocea lui Frank Carter aminteşte fantomatic de Henry Rollins, iar abordarea de Rollins Band din perioada „The End of Silence”, dar fără incursiunile experimentale, jazzistice, ci pe o linie mai abruptă, cu anumite nuanţe de Heavy Metal britanic manifestate mai ales de chitarele care uneori merg în paralel a la Maiden. Nu-i de mirare că pentru discul tribut „Maiden Heaven” au ales „Wratchild”, o piesă din era Paul Di’Ano.
Reţeta de bază rămâne aceeaşi pe tot parcursul discul: sunetul este abraziv, baza solidă o conferă basul cu toba, chitarele colorează şi furnizează riffuri galopante iar vocea furioasă, vorbit/strigată îţi şterge faţa ca un pumn. Micile ruperi, scurtele momente de respiro, sparg ritmul doar pentru a-l accentua, armonicele aduse de chitare sau coruri condimentează ingenios materialul.
Discul este destul de uniform şi echilibrat, nu are vârfuri, dar nici momente slabe, mici găselniţe, şuruburi, se găsesc în fiecare piesă, evită monotonia cu îndemânare şi furnizează 52 de minute de adrenalină în 12 doze.
O să mai auzim de ei.
Propagandhi – Supporting Caste (2009)
Înfiinţată în 1986 în Canada de Chris Hannah şi Jord Samolesky, Propagandhi poate fi numită indubitabil o formaţie militantistă. Trupa luptă în primul rând pentru drepturile animalelor, dar susţin şi „veganismul” lui Donald Watson, o formă – să zic aşa – extremă a vegetarianismului care exclude complet alimentele de provenienţă animalică, adică şi brânza, ouăle, etc.
Dar să vorbim despre muzică! Trupa a pornit cu primul album pe linia Punk Rock, Ska şi Skate Punk, cu elemente de Hardcore, influenţe majore fiind Bad Brains, Minor Threat şi Fugazi-ul ulterior al lui Ian MacKaye, adică zona Straight Edge. Treptat în muzica lor şi-au făcut simţită prezenţa tot mai mult elemente de Heavy Metal, muzica s-a colorat şi diversificat în mod constructiv.
Anul acesta au ajuns la al patrulea album, „Supporting Caste” fiind lansat pe data de 10 mai.
Cele 52 de minute împărţite în 12 piese, sunt cel mai complex, cel mai colorat şi cel mai Metal produs al formaţiei de până acum.
„Night Letters” porneşte cu riffuri agresive alternate cu armonice gustoase, ritmul este alert, piesa creşte într-un Hardcore sănătos, musculos şi antrenant.
„Supporting Caste” combină ingenios abordarea directă, Hardcore cu sunetul Heavy/Thrash Metal al chitarelor, părţile agresive cu o frumoasă incursiune acustică ca apoi să revină la ritm cu o trecere a la Maiden.
„Tertium Non Datur” porneşte cu o temă Heavy Metal furnizată de chitare, construcţia devine tensionată, ritmica colorată şi accentuată iar basul are intervenţii progresive, rezultatul fiind foarte dinamic.
„Dear Coach’s Corner” cu toate că are la bază un pasaj acustic, păstrează tempoul alert, are nerv, urcă şi coboară cursiv, băieţii sunt instrumentişti excelenţi şi au simţ de a orchestra, inventivitate de a dinamiza compoziţiile.
„This Is Your Life” este o doză concentrată de Hardcore într-o pastilă de un minut, o rupere ingenioasă.
„Human(e) Meat (The Flensing of Sandor Katz)” este momentul propagandei, muzica este redusă la un Hardcore pur, ingenios alternând pasajul acustic cu riffurile, piesa creşte în intensitate în mod natural.
„Potemkin City Limits” este o doză de trei minute de Punk curat, chitările sunt mai puţin tăioase, ritmul însă rămâne alert, ruperea de pe la mijlocul piesei este ca o gură de oxigen, remarcabil simţul cu care trupa reuşeşte să te menţină atent şi în priză, să schimbe, să alterneze elemente şi pasaje în momentele cheie, ingeniozitatea de a surprinde chiar şi cu elemente care într-o altă abordare ar părea clişee.
„The Funeral Procession” este ca o piesă Maiden din prima perioadă cântată la turaţie dublă, deloc macabră, la fel de antrenantă ca tot materialul.
„Without Love” nu este o baladă, rămânem în zona chitarelor a la Maiden, la ritmul sănătos şi alert/galopant, la alternanţa riffurilor melodioase cu traforaje mai tăioase, vocea impecabilă a chitaristului Chris Hannah ne conduce ferm prin temele piesei, abordează cu aceeaşi uşurinţă cântatul şi momentele mai agresive.
„Incalculable Effects” începe cu o temă progresivă ca apoi să se transforme într-un galop Hardcore, schimbările fie ele şi abrupte, sună extrem de firesc.
„The Banger’s Embrace” este un moment Punk relaxant, melodic, mi-au amintit puţin de o altă formaţie obscură: Black 47.
Finalul durează nu mai puţin de 15 minute, „Last Will & Testament”, cei drept, cu o pauză de linişte consistentă între piesa semi-acustică şi prelucrarea „ascunsă” a piesei „Come to the Sabbat” al celor din Black Widow. Aş fi curios câţi cunosc/îşi amintesc piesa: “Come, Come, Come to the Sabbat, Come to the Sabbat, the Satan’s there…” O re-întâlnire plăcută. 🙂
Propagandhi este o descoperire extrem de plăcută şi o recomand atât Punkerilor cât şi Metaliştilor. Pe mine m-au surprins în cel mai plăcut mod şi m-au convins. Merg să-mi fac o omletă! Ha ha ha! 😛
Mulţi cred că Punk-ul a început şi s-a terminat cu Sex Pistols. Sau mai rău, cu The Offspring sau cu Green Day.
Până în 1977 şi la „Never Mind the Bollocks, Here’s the Sex Pistols” s-au întâmplat multe, între altele, managerul Malcolm McLaren a lucrat şi pentru americanii New York Dolls.
Piesa „Personality Crises” de pe albumul de debut auto-intitulat din 1973 le-a adus ulterior şi faima de Punkeri, dar în mare parte sunt responsabili şi pentru linia Glam. Rădăcinile trupei se trag din Rhythm And Blues şi influenţele majore sunt The Rolling Stones, MC5 şi The Stooges.
Cu toate că trupa s-a înfiinţat în 1971 nu concurează discografia celor din Kiss. După al doilea album lansat în 1974 „Too Much Too Soon” şi turneul care a urmat, formaţia s-a destrămat. Influenţa lor însă se regăseşte într-un şir lung de formaţii Rock, Glam şi Punk: Ramones, The Damned, The Clash, Dead Boys, The Smiths, Sigue Sigue Sputnik, Kiss, Hanoi Rocks, Mötley Crüe, Faster Pussycat, JetBoy şi Guns N’ Roses.
În 2004, Morrissey (ex-The Smiths), vechi fan al trupei, a reuşit să readucă cei trei supravieţuitori: David Johansen (voce), Sylvain Sylvain (chitară) şi Arthur Kane (tobe) pentru Meltdown Festival-ul de la Londra. De aici a fost doar un pas nou album, „One Day It Will Please Us to Remember Even This” în 2006, un disc realizat cu aportul lui Steve Conte (chitară), Sami Yaffa (bas), Brian Koonin (pian) iar în locul veteranului Kane, Brian Delaney la tobe şi Read more Înapoi la Punk ›
Moarte prietenului de o viaţă, chitaristul The Stooges, Ron Asheton în data de 6 ianuarie 2009, a schimbat agenda lui Iggy Pop radical. A anulat toate concertele pentru acest an, inclusiv spectacolul programat la Bestfest. În aceste condiţii, faptul că Iggy lansează un nou album solo, a venit pe neaşteptate.
Ultimul album a fost scos în 2003, „Skull Ring”, un disc zgomotos, în maniera clasică, tradiţională, urmat de reuniunea formaţiei The Stooges şi la fel de clasicul şi zgomotosul album „The Weirdness” din 2007.
După 41 de ani de carieră, 6 discuri cu The Stooges şi 14 albume solo, la 62 de ani, Iggy ne surprinde cu 36 de minute de Jazz, un amestec de parfum Parizian cu aromă de New Orleans, un disc,cum o spune chiar el „mai liniştit”.
Discul este inspirat de cartea „La Possibilité d’une île” (Posibilităţile unei insule) a lui Michel Houellebecq, recunosc, nu am citit cartea, nu cunosc autorul.
„Les feuilles mortes” (Autumn Leaves) care deschide albumul sună cunoscută din interpretările anterioare a lor Yves Montand şi Edith Piaf, este un standard Jazz franţuzesc din anii ’40 şi în varianta lui Iggy aminteşte de Serge Gainsbourg. Vocea lui Iggy este răguşită şi discretă, miroase a fum, a club îmbibat cu whiskey şi a obscuritate. Saxofonul răbufneşte, piesa sună surprinzător pentru Iggy, dar are şarm.
„I Want to Got o the Beach” are acelaşi parfum franţuzesc, amprentă Tom Waits, acomodarea cu „noul” Iggy este ciudată, totul este atmosferă aerisită, melancolie şi cinism, nu sunt elemente străine de Iggy, este inedit ambalajul.
„King of the Dogs” este (şi) mai Tom Waits, are puls de New Orleans, are ritm, atmosferă de anii ’40.
„Je Sais Que Tu Sais” îmbină cu gust Parisul cu New Orleansul, blues minimal, bas/tobă, chitara discretă şi pe lângă vocea lui Iggy o voce feminină mai mult şoptită, misterioasă.
„Spanish Cost” aminteşte de un apus de soare pe o plajă părăsită, vântul aduce sunete şterse, ecouri incerte… Încă nu pare real că acesta este Iggy Pop.
„Nice to Be Dead” animează puţin atmosfera, este prima sclipire de (Blues) Rock, refrenul are toate caracteristicile personale ale lui Iggy, era nevoie de un astfel de moment.
„How Insensitive” este un standard semnat de Antônio Carlos Jobim, readuce liniştea, confirmă spusele lui Iggy că s-a săturat de „Rock-ul cu două acorduri”… Hm. Piesa este plăcută, uşor ambientală şi obscură, orchestrată rafinat, pe straturi ce cresc şi se suprapun pentru crearea atmosferei.
Chiar dacă „Party Time” nu este un nou „Nightclubbing” şi mai degrabă o piesă de pe „Arizona Dreaming”, nuanţele electro colorează în mod pozitiv discul.
„Hes Dead – Shes Alive” este absolut New Orleans, simţi mirosul deltei şi al nămolului printre acordurile chitarei.
„A Machine for Loving” este povestită de Iggy pe un fundal minimal ce doar susţine vocea, chitara acustică alternează cu cea electrică, percuţia şi toba menţine ritmul, are cadenţă.
„Shes a Business” este un Blues tradiţional, condimentat cu puţină muzicuţă şi instrumente de corzi ce accentuează izul de coloană sonoră a întregului material.
„Les Feuilles Mortes (Marcs theme)” este o variantă de închidere a primei piese, orchestrată diferit, puţin mai ritmat ca la începutul discului şi cu o partitură de saxofon mai plină, dar în esenţă este acelaşi lucru.
Discul apare oficial pe 2 iunie, sunt curios cum va fi primit. Mie mi-a plăcut, dar este altceva decât cu ce ne-a obişnuit şi cu ce aşteptăm de la Iggy.
Tosca – No Hassle (2009)
Mare lucru nu ştiam despre acest duo Austriac, cum nici despre celelalte proiecte ale membrilor Richard Dorfmeister şi Rupert Huber. „No Hassle” este al 5-lea material al proiectului şi un album concept în maniera Electro/Downtempo.
Cei doi folosesc tehnica de sampling, sintetizatoare, pian, maşini de ritm. Dacă anumite teme, sunete par cunoscute, nu este întâmplător. Cu toate acestea rezultatul este unul plăcut urechii, o muzică relaxantă, uşor meditativă, dar nicidecum solicitantă, o poţi lăsa liniştit să curgă-n fundal şi să furnizeze un ambient cald şi lejer. Momentele mai antrenante rup ingenios plutirile, tripurile şi astfel cei doi evită amorţeala şi senzaţia de monotonie. Orchestraţia este minimalistă, dar de efect şi cu gust, sunetele sunt rotunde şi bine aşezate, integrate în ansamblu. Într-o lume în care este la modă „re-conectarea”, „No Hassle” aduce un moment confortabil de… de-conectare.
Casiotone For The Painfully Alone Vs. Children (2009)
Casiotone for the Painfully Alone vine din Chicago şi este proiectul lui Owen Ashworth.
După două albume minimaliste, (Answering Machine Music (1999) şi Pocket Synphonies for Lonesome Subway Cars (2001) ), stilul a fost extins, s-au introdus instrumente adiţionale: pian, flaut, instrumente cu corzi, astfel muzica a prins gust Indie/Alternativ. Albumul „Twinkle Echo”(2003) face trecerea uşor spre discul „Etiquette” din 2006.
Cele 11 piese de pe noul material păstrează abordarea minimalistă şi orchestraţiile suave ce oferă un covor moale de sunete sub vocea caldă şi calmă a lui Owen al cărui abordare aminteşte de Eels în momentele lor cele mai relaxate.
Nu este un produs de geniu, nu reinventează Indiul şi nici nu-l revoluţionează, dar o audiţie merită, este… chill.
Datarock – Red (2009)
Datarock sunt o formaţie Norvegiană ajunsă la al 3-lea album. Pornit ca un trio de prieteni în 2005, după plecarea lui Kevin O’Brien, formaţia a rămas un duo format din Fredrik Saroea – Voce, chitară, tobe, clape şi Ketil Mosnes – Bas, programare, clape, voce.
Stilul abordat este un Post-Punk pe linia Electro/New Wave, îşi numesc ca influenţe majore nume ca Devo, Talking Heads şi Happy Mondays, eu aş mai adăuga Yes şi Focus în abordările lor cele mai comerciale şi în anumite momente mi-au amintit şi de The Stranglers.
„Red” va fi lansat oficial în septembrie şi conţine 13 piese, o parte din ele fiind de factură mai progresivă, celelalte încadrate în maniera Dance/New Wave cu amprentă Retro şi Revival.
Mi-au plăcut „The Blog”, „Give it Up”, „In the Red”, „Fear of Death” şi „Amarillion”.
Un material plăcut, ascultabil, pretabil pentru maşină, iPod sau şters praful prin casă într-o dimineaţă de duminică.
Mobile In Motion – Shadows of Danger (2009)
Este un proiect Electro ambiental, minimalist, cu amprente de Trip-Hop şi Downtempo. Pot fi gustaţi pe MySpace şi cu toate că piesele sunt cântate în limba engleză, par francezi. În lipsă de informaţii, dau şi eu cu presupusul, sper că nu şi cu băţul în baltă.
Cele 14 piese ale albumului „Shadows of Danger” jonglează între elementele amintite, uneori cochetează cu puţin spirit de (Acid) Jazz, alte ori se reduce totul la un minimalism obscur, mecanic şi construit exclusiv din zgomote nedefinite, dar rezultatul este interesant şi audiabil. Poate nu au şarmul celor din Koop, n-au nervul unor Us3, nu-s nici muzicali ca A.I.R., dar în fiecare piesă au ceva, sunt câteva momente foarte bune şi tot discul este cursiv, n-are găuri, mereu alternează abordarea, sunetul şi stările în aşa fel încât te ţin „legat” să-i asculţi. Mi-a plăcut „The Dude” cu ruperile electro şi valurile zgomotoase, Jazz-ul modernist din „20_2047” cu umbre de Miles Davis, suspansul fragmentat din „Firestorm”, abordarea a la Business of Punishment din „American Diarrhea 2”, „Sure Thing” este un amestec de coloană sonoră, zgomote electro şi balans Jazz, foarte dinamic, antrenant.
E un nume care merită memorat şi dacă apar prin vre-un club nu trebuie rataţi!
Oraşul respiră greu, sudoarea curge-n valuri şi se lipeşte de noi, devorează tot. Mai bifez o staţie, o zi, un vis împuşcat, împănat, pus ca trofeu pe cerul negru şi indiferent. Dau mai tare muzica, înfig cât pot de adânc căştile-n urechi, urăsc dopurile acestea, urăsc transpiraţia, am o listă neîncăpătoare pentru tot ce urăsc şi am obosit tot urând totul.
„it’s not like I made my self a list
of new and different ways to murder your heart”
Jos, în burta oraşului ritmul este diferit, zâmbetele zugrăvite cu lumină de neon se reflectă prietenos pe pereţii pătaţi cu amintiri, stropiţi cu bere, zgâriaţi de dezamăgiri înecate-n fum…
„I’m just a painting that’s still wet,
if you touch me I’ll be smeared,
you’ll be stained
stained for the rest of your life”
Prima bere, prima ţigară, prima privire, prima atingere, prima firimitură dintr-o poveste neîncepută şi sortită sfârşitului, primul sunet, primul ciob, primul strigăt surd.
”So turn around ,walk away
before you confuse the way we abuse each other
you’re not afraid of getting hurt
and I’m not afraid of how much i hurt you”
The Legendary Pink Dots. N-ai ce povestii despre un concert Psihedelic într-o eră a consumului în care este mai şic să fi „post” sau „retro” prăfuit, să fi orice numai tu însăţi nu, când este mai important să fi văzut decât să vezi şi conversaţiile se termină inevitabil cu: „ce vremuri au fost acelea!”.
”I’m well aware I’m a danger to my self
are you aware I’m a danger to others ?
there’s a crack in my soul
You thought it was a smile”
Zâmbesc. Am bătut sistemul acum 20 de ani şi mi-am dat seama că am să-l mai bat. Coşuri de gunoi pline…
„whatever doesn’t kill you…
it’s gonna leave a scar…”
Mă uit la afişul cu The Amsterdams şi îmi amintesc de „Portocala Mecanică”, muzica lor (îmi) aminteşte de Midnight Oil şi Kaiser Chiefs în egală măsură, băieţii au strâns 11 piese pentru albumul lor de debut „Adolessons” şi-l lansează în seara aceasta la Silver Church la ora 20.30.
Intrarea costă 25 RON şi primeşti şi CD-ul pentru banii aceştia sau poţi cumpăra ultimul număr al revistei Sunete care conţine o invitaţie pentru spectacol.
În această seară de la ora 21 vor cânta la Bucureşti, în Control Club (Str. Academiei nr.19, Telefon: 0733 927 861) formaţia The Legendary Pink Dots, după ce ieri seară (habar n-am avut) au evoluat în acelaşi loc jumătate de oră formaţia şi câte un bloc solo doi din membrii formaţiei, Edward Ka-spel şi The Silverman.
Actuala componenţă a grupului Anglo-Olandez este: Edward Ka-spel (solist vocal, keyboards, gadgets), Phil “The Silverman” Knight (keyboards, electronic devices, gadgets), Niels Van Hoorn (saxofon, flaut, clarinet şi alte instrumente de suflat), Martijn De Kleer (chitară, bass, banjo, vioară, percuţie, gadgets) şi se află în turneul de promovare al noului lor album lansat anul trecut, „Plutonium Blonde”.
Nu-mi plac şi nu sunt elegante comparaţiile, dar ca să vă faceţi o ideea, The Legendary Pink Dots sunt cel mai apropiaţi de formaţia germană Can şi linia numită Krautrock, muzică experimentală cu rădăcini în Rock apărută la sfârşitul anilor ’60. Tot strict pentru cunoscători, seamănă şi cu T.C. Matic, formaţia Belgiană de avangardă de la sfârşitul anilor ’70 din care ceva mai cunoscut a devenit ulterior Arno (Hintjens).
The Legendary Pink Dots sub această titulatură şi prin multiplele proiecte colaterale şi albume solo realizate de membrii grupului au o discografie impresionantă de peste 40 de realizări, primul disc fiind lansat în 1981.
Cele 55 de minute şi zece piese ale albumului „Plutonium Blonde” păstrează linia experimentală, de avangardă a grupului.
„Torchsong” porneşte zgomotos, uşor agresiv, sunetele se suprapun, este o piesă tensionată, mi-am amintit de un alt grup experimental, dEUS şi de primele lor două albume, dar LPD sunt mai abstracţi, aici uşor Industriali.
„Rainbows Too” începe cu un sintetizator a la Kraftwerk, vocea povesteşte în maniera melodică a primelor discuri Pink Floyd, are un groove psihedelic de anii ’70 întrerupt de un experiment (free) Jazz cu un saxofon răguşit şi zgomote obscure ca apoi să revină la tema de bază şi la amintitul spirit Floyd.
„A World with No Mirrors” ne menţin în aceeaşi zonă de plutire, chitara acustică parcă pâlpâie ca un led în beznă, flautul înmoaie fumul imaginar, piesa prinde viaţă, are uşor iz de Folk ca apoi să urmeze un nou picaj într-o zonă a zgomotelor şi umbrelor sonore.
„My First Zonee” are la bază sintetizatorul buclucaş, tema este uşurică şi veselă, vocile dialoghează, piesa este jucăuşă, micile experimentele doar colorează, nu şi abstractizează compoziţia.
„Faded Photograph” este o incursiune în clar-obscurul zgomotelor furnizate de sintetizatoare şi colorate cu puţin flaut, unicul lucru de care te poţi agăţa cu certitudine este vocea ce aminteşte din nou de Pink Floyd.
„An Arm and a Leg” începe cu remarca „ce lume minunată” ca să urmeze şi întrebarea (retorică) „ai simţit vreodată că este şi a ta?”. Urmează 6 minute experimentale, un amalgam de sunete şi voce în creştere şi descreştere în care la un moment dat nu mai ştii care este braţul, care piciorul, dar tăvălugul te poate lua cu el. Uşor free, dar interesant.
„Mailman” nu e „postman”, sună o dată şi bine, un Pink Floyd cu banjo, prinde bine momentul de relaxare, 2 minute de respiro.
„Oceans Blue” este o călătorie abstractă, un fel de muzică pentru un film mut, eventual alb/negru… filmul se mai rupe sau, ca în cazul unui pick-up, mai sare acul. Poţi să-ţi închizi ochii, poţi visa… Unii cred că-şi aprind… dacă n-au făcut-o deja.
„Savannah Red” în contrast cu piesa anterioară este aproape un dans, durează doar puţin peste un minut, dar clapele cu sunet şi ritm de bongosuri te redirecţionează spre lumină, poate…realitate.
Finalul cu „Cubic Caesar” este încă o călătorie în abstract, cum fiecare disc Legendary Pink Dots poate fi asimilat unei călătorii – să nu zic trip! – , sunetele vin şi trec ca vântul blajin de seară de vară, este puţin suspans şi sunetele dispar încet-încet. Se stinge lumina.
Cred că este un experiment să-i vezi live, 45 RON biletul, nu este chiar un capăt de ţară, cu toate că nici ieftin nu este pentru un club şi o perioadă tot mai de criză… Organizatorii ne bombardează cu oferte care mai de care, concertele, spectacolele se ţin lanţ şi cred că uneori într-un club, un nume mai obscur poate oferii un experiment mult mai incisiv decât un super-show pe un stadion.
Cine n-a văzut filmul Desperado cu Antonio Banderas şi Salma Hayek sau un alt „măcel” cinematografic al lui Roberto Rodriquez „From Dusk Till Dawn”? Coloana sonoră a primului film conţine 2 piese ale formaţiei Tito & Tarantula: „White Train (Showdown)” şi „Back to the House that Love Built”, iar în al doilea, probabil cea mai cunoscută piesă a formaţiei: „After Dark”. Tito Larriva (voce, chitară) are un rol minor, dar important în Desperado iar în „From Dusk Till Dawn” apar ca formaţia care cântă în „Titty Twister”.
Piesele furnizate pentru coloanele sonore ale filmelor constituie şi baza primului album, „Tarantism”, lansat în 1997.
Duminică, 7 iunie, de la ora 20, ARTmania aduce în Hala de Muzică (Şos. Mihai Bravu 475) la Bucureşti formaţia Tito & Tarantula în promovarea celui mai proaspăt album al lor, „Back into the Darkness”, lansat anul trecut.
„Back into the Darkness” este al 4-lea disc al formaţiei construite în jurul mexicancei Larriva, din componenţa actuală mai făcând parte Steven Hufsteter la chitară, Caroline Rippy la bas şi Alfredo Ortiz la tobe. Trupa a fost înfiinţată în 1992 în Los Angeles după ce Larriva mai activase în formaţiile The Plugz şi Cruzados, cea din urmă cântând în deschiderea unor nume sonore ca INXS şi Fleetwood Mac.
Cu toate acestea, formaţia este mult mai cunoscută în Germania decât peste ocean.
„Back into the Darkness” este un set de 13 piese noi în aceeaşi manieră de Southern Rock şi Blues „murdar”, inevitabil amintesc uşor de ZZ Top, cu siguranţă se potrivesc de minune pe scena unui club unde se poate crea atmosferă. Pe lângă piesele care i-au consacrat: “After Dark”, “Back to the House That Love Built”, “Strange Face of Love”, “Angry Cockroaches”, de pe materialul nou mi-au plăcut „Now That You’re Gone”, antrenanta „Machete”, „Monsters”, „In My Car” şi amuzanta „If You Love Me”. Este un disc colorat, cursiv, are sare şi piper chiar dacă nu este revoluţionar, nu reinventează nici roata, nici vre-un combustibil alternativ ne-poluant. Este Rock pur şi simplu, zemos şi spumos.
Preţul biletului este de 50 RON, cam „lung” zic eu, dar vorba aceea: viaţa-i grea, noroc că trece repede! Ha ha ha! 😛 😛 😛
Pe numele său adevărat John William Lowery, John 5 s-a născut pe 31 iulie 1971 la Grosse Pointe, Michigan şi conform celor spuse de el, a pus mâna pe chitară la 7 ani şi nu i-a mai dat drumul.
Mulţi cred că Punk-ul a început şi s-a terminat cu Sex Pistols. Sau mai rău, cu The Offspring sau cu Green Day.
