Home › Posts tagged music › Page 139

music

The High End of Low sau ArmaGoddamnMotherfuckinGeddon-ul după Manson

Posted on by — 16 Comments ↓

Şi la muzică ne pricepem toţi ca la fotbal, politică şi… criză. Pretindem şi avem pretenţii: artistul ne este dator, este obligat să ne servească şi să ne satisfacă. În definitiv suntem clienţii. Consumatorii. Descărcăm tot de pe internet (ilegal) şi criticăm: „băi, ce de c*cat e!” ha ha ha! 😛
Cred că mulţi fani şi-ar dorii la doi ani un nou set de „Antichrist Superstar”, dar dacă asta am primii, cu siguranţă am fi indignaţi că Manson nu mai inventează şi nu se reinventează ci doar repetă o reţetă de succes. Orice face un artist mereu cineva o să fie nemulţumit.
Am strâmbat şi eu din nas la orientarea mai Pop al „Mechanical Animals”-ului, am lăsat multă vreme pe repeat „The Golden Age of Grotesque”-ul şi m-am acomodat mai greu cu abordarea minimalistă, amprenta Glam-Goth şi burlescul albumuli „Eat Me, Drink Me”. Stările, frământările, viziunile unui artist nu se suprapun, nu se intersectează tot timpul cu ale mele, cu ale noastre, cum nici criza şi crizele personale nu ne afectează în acelaşi fel sau nu sunt identice.

manson

În toamna lui ’94 a venit un prieten cu o casetă pirat, mi-a zis că e nu ştiu ce trupă a fostului chitarist din Nine Inch Nails, lui nu-i plac „chestiile” astea, dar ştie că-s fan, nu o vreau? Era „Portrait of an American Family”, suna ca dracu, dar mi-a plăcut. Apoi prin ’96 a explodat „Antichrist Superstar”-ul şi lumea a aflat cine este inamicul public numărul unul, duşmanul omului „normal”, al creştinului familist, corupătorul viciat al inocenţei secolului XX, idiotul care îşi asumă nu doar propriile defecte, dar – ce ironie! – ca Isus, le asumă şi pe ale noastre şi le poartă cu mândrie.
Cât marketing, cât de planificat-cosmetizat a fost brandingul Marilyn Manson, poate fi discutat, dar ce folos? Implicarea lui Trent Reznor a contribuit substanţial şi la cariera artistului şi la producţia discului care poartă amprenta Nine Inch Nails. Întâmplător am găsit pe net (he he he) varianta originală a înregistrărilor pentru „Portrait of an American Family” înainte ca discul să fie revizuit sub supravegherea lui Reznor şi diferenţa este sesizabilă. Rămâne însă muzica dincolo de imagine şi ambalaj, „The Beautiful People” este un imn incontestabil, tot discul fiind un album concept ce a revoluţionat scena Industrial şi a deschis drumul pentru mulţi artişti spre un public mai larg.
Popularitatea nu este mereu propice. A urmat conflictul cu mentorul Reznor şi discul „Mechanical Animals” cu o abordare mai Glam, cu multe nuanţe a la David Bowie din anii 80, dar şi primele schimbări în rândul formaţiei. Lipsesc riffurile agresive, dar nu şi piesele fredonabile: „Rock Is Dead”, „The Dope Show” sau „I Don’t Like the Drugs (But The Drugs Likes Me)”. Apar şi primele balade „adevărate”: „Coma White”, „The Speed of Pain”.
Discul din 2000 „Holy Wood (In the Shadow of the Valley of Death)” readuce abordarea mai directă, mai Rock, mai zgomotoasă, are din nou un şir de imnuri fredonabile cu pumnul strâns ca „Disposable teens” şi „Fight Song”. Momentul liric este conferit de „şlagărul” „The Nobodies”.
Conform indicaţiilor, cele trei discuri constituie o singură poveste şi au fost „servite” în ordinea inversă a desfăşurării evenimentelor şi prezintă naşterea, creşterea şi căderea unui personaj fictiv, dar cu evidente trăsături auto-biografice.
„The Golden Age of Grotesque” mi s-a părut discul pe care Manson s-a simţit uşurat de povara aşteptărilor publicului şi pe care s-a concentrat asupra propriilor sale aşteptări. Astfel s-a născut un disc colorat şi dinamic, cu hit-uri ca „Mobscene”, experimente ca „Para-Noir” şi multe fraze memorabile:

„I’m not an artist, I’m a fucking work of art!”

"Când voi fi bătrân" - Acuarelelă de Marilyn Manson - http://marilynmanson.com/art/
"Când voi fi bătrân" - Acuarelelă de Marilyn Manson - http://marilynmanson.com/art/

Şi Manson este un artist. Acuarelele sale cu tot grotesc-macabrul lor, sunt fascinante. Versurile sale mereu mi-au plăcut: are o abordare directă, au consistenţă, te scuipă-n faţă sau îţi prezintă realitatea dură, Manson vorbeşte despre sine cum nu mulţi au tupeul să o facă, povesteşte totul la persoana a-ntâia indiferent despre ce lucruri macabre, groteşti sau brutale este vorba şi expunerea aceasta este dezarmantă.
Manson apare-n diferite filme cu roluri mai mari sau mai mici: Lost Highway, Party Monster, Jawbreaker, The Heart Is Deceitful Above All Things. Vă recomand filmuleţul „Beat the Devil” cu James Brown din seria „The Hire” al filmelor de scurt metraj BMW în care apare secvenţial şi Manson cu biblia în mână… ha ha ha! Dar merită ascultată părerea lui despre arme şi violenţă în America în „Bowling for Columbine” al lui Michael Moore, film ce pleacă de la incidentul de la Columbine High School  din 1999 şi pentru care ţap ispăşitor a fost găsit Rock-ul şi… Marilyn Manson. Manson, vorba lui, este un milion de lucruri… 🙂

(diferite portrete ale lui Manson pictate de mine pe discuri...)
(diferite portrete ale lui Manson pictate de mine pe discuri...)

„Eat Me, Drink Me” din 2007 a adus un Manson mai sobru, preocupat mai mult de problemele personale decât de soarta lumii, discul este mult mai Goth şi mai puţin Glam (Rock), lipsesc aproape complet răbufnirile violente şi momentele mai relaxate, este o fereastră spre interior, un tărâm nu mereu luminos, de multe ori alunecos, plin de sertare ascunse şi în care ascundem. Nu este un album comod şi în ciuda minimalismului din abordare, nici foarte comestibil.

Highendoflow

V-am fiert suficient! Am fost totuşi „salon”, nu v-am plictisit nici cu Spooky Kids, nici cu Satan On Fire… Ha ha ha! Să vă spun – în opinia mea –  cum stă treaba cu „ArmaGoddamnMotherfuckinGeddon-ul după Manson în anul de graţie 2009.
„The High End of Low” va fi lansat oficial astăzi şi este al 7-lea disc de studio a lui Manson. Brian Hugh Warner a împlinit 39 de ani, Marilyn Manson 20. Este un bărbat în toată firea, un Rockstar „copt”, cu experienţă.
Nu-mi place să citesc ce spun alţii, dar am făcut-o de această dată şi critica deja strâmbă din nas. Unii deplâng faptul că iar n-a repetat Antichrist-ul, îl văd ba prea cuminte, ba previzibil în versuri menite să şocheze. Pe orizontul larg de aşteptare era imposibil să faci un disc care să mulţumească toate aşteptările aşa că fiecare va trebuii să vadă unde va aşeza discul. L-am ascultat de 5-6 ori şi încă-l mai ascult. Ca o descriere generală şi implicit superficială, noul album este o îmbinare a ultimelor două producţii: a rămas atmosfera Goth, aroma burlesc-macabră, dar sunt şi piese dinamice, posibile imnuri pentru adolescenţi iar sunetul este poate cel mai apropiat de „Mechanical Animals”, adică au revenit pe un făgaş mai Glam, mai digerabil. Lipseşte însă tăişul Metalic, nici urmă de riffurile memorabile din perioada Antichrist sau Holy Wood.
„Devour” începe clar-obscur cu atmosfera încărcată ce aminteşte de precedentul disc. Lucrurile se aşează, cresc şi prind contur treptat. Din Gothicul de pornire iese o piesă Rock în toată regula.
„Pretty as a Swastika” a încins deja spiritele, atrage protestele şi scandalul şi Manson cu siguranţă râde-n palmă şi de data aceasta. Este o piesă zgomotoasă, tumultoasă şi aminteşte de momentele de pe Holy Wood.
„Leave a Scar” începe sănătos cu duo-ul minimal bas-tobă, chitara e Glam/New Wave, ritmul apăsat, uşor săltăreţ are premiza unui imn, linia melodică este simplistă, dar memorabilă, textul nimerit: „ce nu te omoară lasă urme…”
„Four Rusted Horses” începe leit „Personal Jesus” (varianta acustică), refrenul Glam/Goth urmează direcţia de pe „Eat Me, Drink Me”, este o construcţie minimalistă cu vocea în centru, o chitară acustică, un bas distorsionat bine ascuns în umbra tobei şi mici artificii de sintetizator şi intervenţii de chitară electrică.
„Arma-Goddamn-Motherfuckin-Geddon” poate sună pueril, dar se lipeşte de urechi, fredonezi şi involuntar, piesa putea fi şi pe Mechanical Animals, eu căutam un sunet mai tăios pentru chitară, dar dacă tot sunt aşa priceput să fuck pe deşteptu’ pe discul meu! Ha ha ha!
„Blank and White” este încă o combinaţie de New Wave, Glam şi Rock, frazele minimaliste alternează cu cele apăsate şi cu sunet plin. Manson ia la mişto puştii (mai mult puştoaicele) ahtiate după vedetele Rock şi imnurile de o vară, ne vinde o acadea pe post de şlagăr şi o face bine, cu umor. De apreciat că Manson pare să îmbătrânească frumos cu publicul său, nu pretinde că are tot 19 ani, a devenit mai cinic şi nu forţează acelaş tipar “Beautiful People” doar de dragul de a vinde mai mult sau a face pe placul fanilor…
„Running to the Edge of the World” este o baladă acustică pentru care în anii 80 l-ar fi invidiat toate formaţiile „Hair Metal” de la Poison la Motley Crue, totuşi Manson îi dă un refren puţin diferit, dar aici, parcă Manson se cam copiază, se repetă, „gluma” aceasta am mai ascultat-o tot de la el. Aş risca puţin: piesa are şi un vag iz Country… 🙂
Trec la basul gras din „I Want to Kill You Like They Do in the Movies” şi la încă un moment sumbru, de atmosferă, o piesă relativ lentă, dar interesantă şi presărată cu mici experimente ce o fac gustoasă în ciuda celor 9 minute.
„WOW” are la temelie basul fuzzat pe care ca un puzzel este construită o melodie condimentată cu sunete „ciudate” de sintetizator, dacă e să compar, seamănă puţin cu „I Don’t Like the Drugs”, dar este mai puţin săltăreaţă.
„Wight Spider” are sunet plin, porneşte abrupt ca apoi ritmul să revină pe o treaptă inferioară, intermediară, simt puţin lipsa de vână, de explozie, de furie de pe disc, dar asta iar, este părerea mea profund subiectivă.
Luată separat, nu-i o piesă rea.
„Unkillable Monster” este un potenţial şlagăr în cel mai prietenos sens al cuvântului. Aminteşte de un milion de piese din anii 80, este uşor Blues, puţin Country, armoniile sunt suspect de calde, refrenul puternic şi bombastic. Exagerez evident, dar putea să o cânte şi Rod Stewart! Ha ha ha!
Din „We’re From America” mergeau încă 2-3 bucăţi, în sfârşit chitara preia conducerea, toba prinde puţin viaţă, nu este nici asta cea mai rapidă piesă a lor, dar este imnul pe care-l aşteaptă cel mai mulţi, mai puţin conservatorii care şi-l doresc pe Manson arzând în Iad. Ha ha ha!
Din păcate „I Have to Look Up Just to See Hell” calcă iar frâna, revine ritmul mediu spre lent, predomină atmosfera sumbră, servită corect de Manson, dar oarecum repetitiv tocmai prin abordarea minimalistă.
„Into the Fire” este următoarea baladă, introdusă de pianul care domină toată piesa, mai puţin soloul de chitară electrică, armonioasă, cu gust. Nu este încă un „Coma White”, este totul mult mai dezbrăcat, mai minimalist.
„15” este a 15 şi ultima piesă a discului, ţine loc de concluzie şi ne face cu mâna zâmbitor amar. Toba este filtrată, orchestraţia elegantă şi subtilă, creşte exponenţial, lasă momente de respiro, în ciuda faptului că este încă o piesă destul de lentă, este unul din momentele cele mai inspirate şi ne lasă cu un gust plăcut la sfârşit şi astfel ne face să mai parcurgem materialul încă o dată, să-i mai acordăm o şansă.
Discul bonus conţine 6 remixuri mai mult sau mai puţin inspirate: “Arma-goddamn-motherfuckin-geddon” (Teddybears Remix), “Leave a Scar” (Alternate Version), “Running to the Edge of the World” (Alternate Version), “Wight Spider” (Alternate Version), “Four Rusted Horses” (Opening Titles Version) şi “I Have to Look Up Just to See Hell” (Alternate Version), iar ediţia Delux mai are două piese: “Fifteen” [iTunes bonus track], respectiv “Into the Fire” (Alternate Version) [iTunes pre-order & Japanese versions].
Nu este o (nouă) revoluţie, salvarea nu vine de la Manson şi dacă salvarea o căutăm, ea a fost şi este tot exclusiv în noi. Manson ne-a servit încă 15 piese, 72 de minute plus 28 de minute de bonusuri.
L-am ascultat şi am să-l cumpăr cum le-am cumpărat şi pe celelalte.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=N2g-0v_YKYw&feature=PlayList&p=FB5456B34A08A5C9&index=12]

Anormal atras de păcate

Posted on by — 8 Comments ↓

Toţi avem schelete-n dulap. Unii păstrează dulapul sub cheie, alţii merg mai departe şi ascund dulapul în pod, în pivniţă, într-o debara sub o prelată sau chiar încearcă să-l zidească. Poţi fugii, te poţi ascunde, dar nu şi de tine. Sub mantaua unui banal contabil prăfuit se poate ascunde o minte bolnavă, gospodinele se pot transforma în criminale, există click-uri şi de-click-uri, lucruri despre care nu vorbim şi altele despre care nu se poate spune nimic, tabieturi şi tabuuri, secrete şi defecte, obsesii şi negaţii, jumătăţi de adevăr care fac adevărul să devină un fals, lumini şi umbre:
viaţa nu este un film alb/negru …

09-05-18_654509-05-18_6551

Sunt artişti (artiste) despre care nu poţi spune lucruri drăguţe. Un „îmi place” sau „nu-mi place” nu acoperă nici pe departe subiectul. Sunt artişti care nu pot fi asimilaţi de snobi oricât s-ar străduii, pot devenii celebrii, dar nu populari, sunt artiştii care colorează scena cu show şi ignoră business-ul, se expun şi se exprimă să se descătuşeze şi nu ţin cont de efecte şi consecinţe ci îşi urmează egoul. Arta este egoism. Arzi şi te arde.

„A te exprima pe tine însuţi e o treabă grea şi egoistă. Ea devoră tot, până şi propriul eu. La urmă, constaţi că nici nu mai ai pe cine exprima. Nu mă mai interesează nimic…”
(Graham Greene, Un caz de mutilare, Editura pentru Literatura, 1968, în traducerea lui Petre Solomon)

Tori Amos (născută Myra Ellen Amos pe 22 august 1963) este o artistă . S-a remarcat la vârsta de 5 ani câştigând o bursă la Conservatorul de Muzică Peabody de unde a fost expulzată la vârsta de 11 ani fiind indisciplinată şi nesupusă. Şi-a continuat studiile 2 ani mai târziu la Colegiul Montgomery şi a început să cânte prin baruri.
La vârsta de 21 de ani se mută în Los Angeles, joacă câteva roluri secundare în filme şi reclame, cântă într-un club, este victima unui viol… O viaţă tumultoasă într-un oraş al viselor, oraşul îngerilor.
Împreună cu chitaristul Steve Caton, basistul Brad Cobb şi bateristul Matt Sorum (trecut prin Hawk, Jeff Paris şi ulterior Johnny Cash, Guns’N’Roses, Slash’s Snakepit, Neurotic Outsiders, The Cult şi actualmente la Velvet Revolver) înfinţează formaţia Y Kant Tori Read (numele este o referire la faptul că Tori cânta orice melodie după o singură audiere) cu care şi scot sub această titulatură un album în 1988, având un contract pentru şase discuri cu Atlantic Records.
Casa de discuri îi cere un nou material în 1989, dar este profund dezamăgită de muzica umplută cu pian şi consideră proiectul nevandabil. Împreună cu Steve Caton şi cu colegi noi, Tori revizuieşte tot materialul şi finalul este un disc tensionat, tulburător, plin de frământări sexuale şi religioase, „Little Earthquakes” este lansat în 1992, de data aceasta ca un album solo sub titulatura Tori Amos.
Urmează   albumele Under The Pink (1994),  Boys For Pele (1996),  From the Choirgirl Hotel (1998),  To Venus and Back (1999),  Strange Little Girls (2001), Scarlet’s Walk (2002), The Beekeeper (2005)  şi American Doll Posse (2007), ultimele patru fiind toate discuri concept, ultimul, „American Doll Posse” fiind cel mai electric şi cel mai orientat spre Rock disc al artistei cu o poveste inspirată din mitologia Greacă şi în care de-a lungul a 23 de piese, Tori însufleţeşte 5 personaje feminine diferite.
Pe Tori nu o poţi constrânge într-o cutie, nu-i poţi lipii etichete, muzica ei cu profunde rădăcini clasice se amestecă în funcţie de situaţie şi necesităţile artistei cu Jazz, cu Rock, cu orice îi foloseşte pentru a se exprima. Casa de discuri a încercat să o „vândă” ca pe un Elton John feminin, s-o „ambaleze” ca fiind un nou Joni Mitchell sau Laura Nyro, dar Tori este Tori, este altcineva, muzica ei este altceva. Ea convinge prin abordare originală, prin interpretarea sensibilă şi explozivă, prin sinceritate, prin nonconformismul natural.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=wcHNZVrxEts]

Noul material semnat de Tori, „Abnormally Attracted to Sin” a fost lansat pe 19 mai 2009 şi este încă o colecţie de 17 piese însumând 76 de minute despre religie, adevăr, relaţia femeie-putere-păcat. Tori a schimbat şi casa de discuri, acesta este primul material pentru Universal, dar discul urmează linia albumului precedent, este dinamic, colorat, o combinaţie de electric şi acustic, de la Rock Alternativ la experimente abstracte sau nuanţe de Jazz şi muzică clasică. Nici de această dată Tori nu s-a transformat în Madonna.

Attracted_to_Sin

Discul porneşte cu „Give” şi toba apăsată, cu zgomote tensionate şi pianul sobru. Este o piesă minimalistă, creşte şi descreşte, şerpuieşte la propriu şi la figurat, Eva ne oferă mărul de nerefuzat.
Primul single, „Welcome to England” este o joacă pe pian într-un ritm compus şi cu orchestraţie ce aminteşte de era Post-Punk/New Wave al anilor 80 şi cu un refren relaxat, aproape uşurel.
„Strong Black Vine” aminteşte de „Kashmir”, de Led Zeppelin-ul de pe „Houses of the Holy” şi „Physical Graffiti”, pulsează şi se întipăreşte uşor în urechi.
„Flavor” calmează ritmul, dar tensiune rămâne undeva-n umbra tobei şi vocii încadrate de armonii discrete de pian şi bas, chitara electrică şi sintetizatoarele sunt undeva departe ca într-un vis aromat.
„Not Dying Today” porneşte vesel cu tobe cu flavoare de Samba, contrar titlului este un moment vesel, aproape însorit.
„Maybe California” ne „adoarme” cu chitarele reci, cu pianul armonios, cu puţină vioară şi cu vocea calmă, inevitabil mi-am amintit-o pe Kate Bush.
„Curtain Call” este mai sobră, construită pe aceeaşi schemă minimalistă, dar totuşi plină, nu-i lipseşte nimic, creşte, este tensionată şi curge firesc, acordurile se rup natural.
„Fire To Your Plain” calcă uşor pe acceleraţie, este simplă, dar echilibrată, are mici găselniţe orchestrale care o fac dinamică şi suspect de ascultabilă.
„Police Me” începe zgomotos, este cel mai electric moment, schimbările sunt ingenioase, aproape din nimic reuşeşte să transmită mult, basul fuzat mârâie, chitarele şi viorile intră alternativ, toba bubuie sănătos şi pianul răsare în contrast cu sintetizatorul.
„That Guy” pleacă de la pian şi voce ca să crească prin orchestraţia rafinată, dar discretă.
Piesa de titlu combină momentele introvertite cu cele expansive, orchestraţia minimalistă, obscură cu secvenţele electronice, apăsate. Este o imagine sonoră de ansamblu al albumului.
„500 Miles” cu pianul jucăuş şi vocea calmă, caldă aduce un moment plăcut de relaxare.
„Mary Jane” este introdusă cu pianul apăsat şi vocea lui Tori balansează ca pe un dans pe sârmă dea-lungul piesei.
„Starling” revine la micile artificii electronice, la simplitatea copleşitoare ce te înconjoară şi te pătrunde aproape pe nesimţite.
„Fast Horse” are ceva din muzica Celtică, pluteşte şi te prinde.
„Ophelia” este încă o demonstraţie de voce-pian a la Tori, farmecul vine din şi prin interpretare. Apar şi instrumentele într-un fin crescendo spre final, dar doar atât cât să-i susţină construcţia.
Fianlul cu „Lady In Blue” este un amestec aromat de Jazz de bar cu puţin Chill electric şi minimalismul clar-obscur ce traversează subtil tot materialul.

Pare cel mai accesibil disc al artistei, dar insuficient de comercial pentru consumatorii de şlagăre şi imnuri. Tori face muzică şi bine face!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=kPZvCoELcU4&feature=related]

Muzică pentru popor: The Enemy

Posted on by — 14 Comments ↓

Căutam cu totul altceva, nu mai ştiu ce, când în primăvara trecută am dat peste albumul „We’ll Live and Die in These Towns” lansat în iulie 2007 al celor de la The Enemy. Piesa care dă titlul albumului îţi rămâne-n cap, este radiografia vieţii într-un cartier mizer şi rece unde perspectiva este…”and there’s absolutely nothing that you can do…” şi „toilets smell of desperation” şi „just a matter of time before you break”.  „Aggro” este o combinaţie reuşită între spiritul The Clash şi abordarea a la Kaiser Chiefs, „Away From Here” este un la la la plăcut în spirit britanic şi cu amprentă de abordare Sex Pistols, „Pressure” readuce în prim plan iar veteranii The Clash şi sonoritatea Kaiser Chiefs, „Had Enough” este un Indie britanic uşor comercial, radio friendly cum se spune, dar este ok, „You’re Not Alone” are spiritul Pistols, dar e de azi, e Pop Punk şi Indie simultan, „It’s Not OK” te menţine-n ritm, curge ca tot albumul, te regăseşti în versuri şi cânţi de bucurie sau tristeţe, „Technodanceaphobia” şi „40 Days And 40 Nights” au mirosul The Clash şi puţină aromă The Sranglers, totul amestecat cu ce se poartă astăzi, „This Song” este o soră a piesei de titlu, dar mai cuminţică şi mai pentru radio ca-n final să mai fie şi o baladă adevărată, „Happy Birthday Jane”, o piesă drăguţă. Pot fi uşor acuzaţi de a fi comercial, se simte dorinţa lor de a devenii populari, dar în definitiv care artist nu-şi doreşte succesul şi aprecierea publicului? Amintitele rezonanţe nu sunt deranjante, mie chiar mi-a plăcut paralela The Clash şi cred că atuul cel mai important al materialului au fost melodiile bine scrise, orchestrate şi interpretate.

The_Enemy_We'll_Live_And_Die

Uşor nefericită alegerea numelui, există o formaţie tot britanică şi tot de Punk Rock din anii 80 cu acelaşi nume şi cu două albume la activ („Gateway to Hell (1983) şi Last But Not Least (1984) ), o formaţie din Noua Zelandă de la sfârşitul anilor 70 şi „băieţii noştri”, trioul din Coventry adunaţi sub această titulatură în 2006.
Albumul de debut a fost bine primit de public şi critică: până la finele anului s-au vândut 222,000 de exemplare şi în primăvara anului următor au trecut de 300,000 de exemplare vândute şi astfel discul a primit certificatul de Platină. Sinle-ul „We’ll Live and Die in These Towns” a fost numărul unu în topurile britanice şi a devenit de două ori disc de Platină, dar şi următoarele single-uri, „Away from Here” şi „Had Enough” au ajuns printre primele 10 poziţii în top.
Au prins deschiderea unor turnee pentru The Fratellis, Kasabian, The Paddingtons, Ash, Manic Street Preachers şi Stereophonics, au participat la turneul „Rock ‘N’ Roll Riot” alături de Lethal Bizzle şi The Wombats şi au cântat în deschiderea concertului The Rolling Stones la O2 Arena.
Momentan sunt în propriul lor turneu în Anglia şi Irlanda şi alături de cei de la Kasabian vor cânta în deschiderea turneului Oasis.

The_Enemy_Music_for_the_people

Am aşteptat noul lor material, nu ştiu exact ce aşteptam de la el, dar am o uşoară nostalgie Punk şi în fine, pe 27 aprilie 2009 a fost lansat „Music for the People”.
„Elephant Song” începe târziu, abia după un intro de peste un minut şi când în sfârşit explodează melodia aminteşte obsesiv de Rock-ul sănătos al anilor 80, de nume ca Stone Roses, Terrorvision, Saigon Kick, sună foarte Rock, foarte familiar, dar surprinzător când mă aşteptam la… The Clash. Ha ha ha! 😛
„No Time For Tears” păstrează sunetul Big Time Rock, este plăcut, totuşi acomodarea cu această abordare merge greu.
În „50st State” intră abrupt mult aşteptatul The Clash, suntem chemaţi la revoluţie… Mai crede cineva în aşa ceva chiar şi la 16-17 ani?
„Sing When You’re in Love” este exact ce spune şi titlul, un cântecel de dragoste, uşor amar, dar săltăreţ şi ascultabil.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=gPoH5AKlAUA]

Urmează o altă piesă lirică, o baladă ce ne aruncă uşor înapoi în timp, la sfârşitul anilor 70, începutul anilor 80, tot în zona Rock-ului clasic şi tradiţional: „Last Goodbye” – numai pentru dezamăgiţi în dragoste! Ha ha ha!
„Nation of Checkout Girls” reanimează discul, mi-a amintit puţin de New Model Army, dar numai puţin.
Am ajuns la „Be Somebody” pentru care aproape ar putea să-i dea în judecată Sex Pistols 😛 Ha ha ha! Refrenul aduce o relaxare Indie şi o abordare mult mai Pop, dar este un moment bun al discului. Păcat că şi Kings Of Leon au o piesă genială cu acelaşi titlu, la fel şi W.A.S.P.  şi parcă şi 3 Doors Down au un „Be Somebody”, ca să nu revin la „I Wanna Be Me” şi la Sex Pistols.
„Don’t Break the Red Tape” este poate singura piesă care încăpea lejer şi pe primul disc, are chestiile acelea care-i trebuie, boaşe şi melodie ca la carte.
„Keep Losing” readuce chitările acustice, melancolia de ploaie britanică, ceva viori şi suma unei beri amare: keep loosing, keep boozing… Nu e o piesă rea, era la fix dacă piesele precedente aveau ceva mai mult nerv, mai multă energie, mai mult sictir.
Surpriza cea mai mare este eposul de peste 11 minute din capătul discului, „Silver Spoon”, o construcţie ce imediat mi-a amintit de „Tomy” şi The Who. O fi anul revival-ului The Who, şi ultimul Green Day este condimentat cu elemente ce mi-au redeschis apetitul pentru The Who, dar refrenul acestei piese şi fraze gen: „which is which and who is who” te aruncă înapoi în acea lume magică şi uitată a Rock-ului sănătos şi adevărat. Şi plăcut. 🙂
Un disc care m-a surprins şi plăcut, m-a şi dezamăgit puţin, nu este continuarea albumului de debut, cred că trioul vrea parcă prea mult succesul de această dată şi nu ştiu dacă abordarea este cea mai potrivită. Rămâne de văzut. Până atunci de pe discul acesta sunt 3-4 piese de ascultat şi scot din sertar primul album.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=t6Vda4g1pYg&feature=relatedî]

Agendă supra încărcată…

Posted on by — 2 Comments ↓

Citeam undeva că pirateria în România depăşeşte 90%. În condiţiile crizei, dar şi a „tradiţiei”, cifra nu mă miră. „Moca” e mottoul întipărit în mintea multora. Pe de o parte nu avem tradiţia cumpărării materialelor originale – multă vreme ne având acces la aşa ceva – pe de altă parte internetul şi posibilitatea descărcării ilegale s-a răspândit rapid în lumea întreagă. Dacă industria cinematografică suferă simţitor de pe urma acestui fenomen, în industria muzicală lucrurile merg (încă) ceva mai bine: artiştii s-au pus pe cântat, se fac banii – mulţi, puţini, câţi sunt de la caz la caz – din cântări. Şi aici avem o problemă: lumea s-a cam obişnuit cu cântările „câmpeneşti” şi corporatiste, adică evenimente gratuite cu mici şi bere, plus mulţi încă mai mizează pe strecuratul la concerte gratis… dar asta e deja o altă poveste!
Mereu am dat bani pe muzică. Mi-am cumpărat CD-uri originale, mi-am cumpărat bilete la concerte. Nu îmi permit să-mi cumpăr tot ce-mi doresc, dar produsele artiştilor favoriţi le cumpăr şi materialele artiştilor autohtoni care-mi plac, le cumpăr şi nu le copiez. Ştiu, sunt cam idiot. Ha ha ha! PM3-urile omoară vedetele de MTV … ha ha ha! 😛 Cred că în câţiva ani prefabricatele, „vedetele” de duzină create artificial o să dispară şi asta, sincer, mă bucură. Cei care nu sunt capabili să cânte live, n-au nici public adevărat şi eventual doar câte un „şlagăr” de o vară, nu vor rezista. Sper. 😛
Faptul că România a fost inclusă în programul turneelor se datorează în primul rând acestui fenomen de piraterie. Dacă banii ies din concerte – inclusiv tricourile, accesoriile şi CD-urile care se mai vând la astfel de evenimente – trupele care trec prin zonă nu ratează ocazia să ne onoreze şi pe noi cu un spectacol. Chiar dacă nu au mare lucru de câştigat, nici n-au nimic de pierdut.
Acum privind agenda din vara asta, constat că ai nevoie de un portofel gros şi mult timp liber să vezi tot ce ar fi de văzut. Încă suntem o piaţă de mâna a doua (sau a treia?), devin „tradiţionale” spectacolele de luni seara, concertele de joi, etc, ha ha ha! Nu am găsit încă formula portofelului burduşit cu bancnote şi de a avea şi mult-mult timp liber, dar nimeni nu este perfect! Momentan am un portofel subţire şi timp de bătut câmpii… ha ha ha!
Sunt totuşi câteva evenimente ce ar fi păcat să le ratăm. Nine Inch Nails sunt unii din artiştii sold-out permanent dincolo de ocean şi vin relativ rar în Europa (chiar dacă acum doi ani au mai făcut un mini-turneu), Kraftwerk sunt mai mult decât o legendă, Madonna sau Depeche Mode reprezintă vârfuri din mainstream şi prezenţa unor artişti ca Placebo, Moby, Motorhead, The Prodigy, Limp Bizkit sau Manowar sunt evenimente aşteptate de mii de fani…

Şi dacă tot am amintit de Fred Durst: „dacă cineva chiar cunoaşte secretul, combinaţia pentru această viaţă şi unde este el păstrat”…să mă anunţe şi pe mine.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=dqXmaFPn604]

Pe 26 aprilie la Hala, în Bucureşti vin NAZARETH. Preţul biletului este de 90 RON. Nazareth sunt una din formaţiile importante ale Rock-ului, dacă tot a fost ţeapă AC/DC şi Guns’N’Roses, aceşti veterani merită respect şi ca o mică observaţie:trupa lui Axl Rose fără ei n-ar fi existat.

afişul unui vis de-o seară...
afişul unui vis de-o seară...

La Sala Palatului, miercuri, 29 aprilie de la ora 20:00, avem concertul trupei ANATHEMA reunită în formula completă .În deschidere vor cânta Celelalte Cuvinte iar preţul biletelor este de  60, 80, 100 şi 120 RON.

La doar o zi distanţă, pe 30 aprilie, la  The Silver Church, tot în Bucureşti, cântă legenda Thrash Metal Germană DESTRUCTION. Preţul biletului este între 66 şi 100 RON.

În perioda 15-17 mai se desfăşoara Festivalul Dark River Rock Fest ajuns la cea de-a treia ediţie. Evenimentul va avea la Valea Întunecată (lângă Sf.Gheorghe). Încă nu s-au anunţat participanţii…

Pe 16 mai în Parcul Izvor, dacă ne permite şi dom’ Vanghelie, avem DEPECHE MODE în cadrul turneului mondial „Tour of the Universe 2009″. Biletele pentru Gazon A s-au epuizat, zona din faţa scenei fiind sold-out.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=yaGKZsgA_u0&feature=channel_page]

Joi, 21 mai la ora 21:00 în Club Control din Bucureşti concertează THE LEGENDARY PINK DOTS. O legendă pentru…cunoscători.

Vineri, 12 iunie, trupa Germană KRAFTWERK, pionerii muzicii electronice vin la Bucureşti pentru un spectacol la Sala Palatului. Biletele, în funcţie de categorie, costă 100, 150, 220, 300 şi 500 RON.

Pe data de 17 iunie, la Arenele Romane, revin după doi ani, conglomeratul multi-etnic şi polifonic: GOGOL BORDELLO. Preţul biletelor este de 75, 100, respectiv 125 RON.

PLACEBO concertează la Bucureşti pe 21 iunie la Romexpo, în cadrul turneului de promovare al viitorului lor album, pe care îl vor lansa in 2009.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=R-fJ9ROrW08]

28 iunie este o dată cu probleme la Arenele Romane. Şi situl oficial al celor de la QUEENSRYCHE, şi situl oficial LIMP BIZKIT anunţă spectacol. Queensryche îşi promovează doar la un an de la concertul anterior, noul album „American Soldier” iar gaşca lui Fred Durst (Wes Borland, Sam Rivers, John Otto şi DJ Lethal) sunt în turneul „Unicorns N`Rainbows Tour 2009”. Ştiu că Limp Bizkit naşte discuţii aprinse şi multe controverse, dar mie îmi plac. Cred că se prefigurează iar un mini-scandal la minunaţii noştrii organizatori… după “gluma” AC/DC nimic nu ne mai poate surprinde.

2 iulie la Bestfest avem în aceeaşi seară MOTORHEAD şi MOBY iar pe data de 5 la Bestfest Aftershock MANOWAR.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Dw17-BEFb3Y]

Hardcore nu este un termen folosit exclusiv în pornografie. Greii din Brooklyn, BIOHAZARD şi Comeback Kid vor cânta la a II-a ediţie My Metal Festival în perioada 10-11 iulie la Arenele Romane.

„I question not me, it only happens to others
I cant deny reality as lite gets smothered
If the lines can be read between
Maybe you can tell me then what it all means
Cause he who paints the big picture runs the whole scene
Locked down, I gotta get it out
Impending doom, a cloud above my head
Why me ? my faith has been devout
Blasphemous ? am I better off dead ?

Punishment, for all my sins

A burning thought inside my mind
Has me full of pity for all of human kind
As we move forth, we fall further behind
Fear of death, will my life go on ?
Controlled fate ? on the corner rolling dice
Punishment, but Ive done nothing wrong
In my eyes, who really pays the price
My lament, for the human race
Guilty, punishment for all my sins

Dread the day that brings the truth
Punishment for what Ive done
Sentence me for all my sins
Bound in fear for what Ive got
Though not much it seems a lot
Life is death and no one wins

Bustin my ass, another day another dollar, as I kneel down and i
Confess to the father that Im suffering a burning question of
The truth, whether or not to pull the trigger or to jump right
Off the roof, cause I did things normal and just like all my friends
But now Im positive and life it all ends
Punishment, for all my sins, I repent

In reality, we all must face the fact that the majority
Of the people are out there smoking crack, getting doped up,
Shooting that shit into their veins, the question must be asked if
We have any brains left, or right or wrong in this song,
A question we all ask and must answer before long, cause no one
Is safe in this world, whats the deal, the sentence is death and to
What court do I appeal ?

Punishment, for all my sins, I repent
Punishment!”

17-19  Iulie la  Sibiu  avem ARTMANIA 2009. Preţul biletelor este de: 90, 110, 160, 180 ROn şi vor evolua: NIGHTWISH, OPETH, MY DYING BRIDE şi TRISTANIA.

În perioada 23-26 iulie cap de afiş la Peninsula (Felsziget), Târgu Mureş, anul acesta, sunt THE PRODIGY şi NINE INCH NAILS. Dacă The Prodigy au mai fost în România, Nine Inch Nails este un eveniment şi având în vedere show-urile lor, o să fie un spectacol cu siguranţă incendiar!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=UEW8riKU_tE]

În perioada 20-23 august, la Feteşti se desfăşoară Rock City Open Air Festival. Preţul biletului este de 270 RON la presale şi 400 RON la intrare. O listă impresionantă de artişti, din care merită evidenţiaţi IMMORTAL (Norvegia), MAYHEM (Norvegia), LAKE OF TEARS (Suedia), PRIMAL FEAR (Germania), SINNER (Germania), dar şi foştii vocali de la IRON MAIDEN, veteranul PAUL DI ANNO şi înlocuitorul temporal al lui Bruce Dickinson, BLAZE BAILEY.
Lista celorlalţi participanţi: Agathodaimon (Germania), Amon Amarth (Suedia), Ancient Rites (Belgia), Betrayer (Romania), Blood Red Throne (Norvegia), Brainstorm (Germania), Bucovina (Romania), Cirith Gorgor (Olanda), Claymore (Bulgaria), Crossover (Grecia), Dawn Of Destiny (Germania), De Profundis (Marea Britanie), Dew-Scented  (Germania), Eastern Front (Marea Britanie), Einherjer (Norvegia), Euphobia (Bulgaria), Ghamorean (Suedia), Hanzel Und Gretyl (SUA), Hollenthon (Austria), Infected Rain (Rep Moldova), Lacrimas Profundere  (Germania), Macbeth (Italia), Moribund Oblivion (Turcia), Nothnegal (Insulele Maldive), Onslaught (Marea Britanie), Overgarven (Grecia), Sirenia (Norvegia), Stormlord (Italia), Symbolic (Bulgaria), The Cold Existence (Suedia), The Revenge Project (Bulgaria), Theatres Des Vampires (Italia), Trail Of Tears (Norvegia),Trooper (Romania) şi Vendetta (Germania).

Pe lângă aceste evenimente majore, cluburile sunt pline, underground-ul pulsează şi el cu încăpăţânare demnă de admiraţie. Bani să avem, distracţie este din belşug!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Bk7uf_6ZRV4]

Nine Inch Nails şi The Prodigy la Peninsula 2009!

Posted on by — 4 Comments ↓

nin_tour_2009

Ştirea anului, pentru mine cel puţin sunt headlinerii de la Peninsula (Felsziget), Târgu Mureş, anul acesta, în perioada 23-26 iulie: The Prodigy şi Nine Inch Nails. Nu-mi venea să cred, aşa că am dat fuga pe siturile oficiale ale formaţiilor: la The Prodigy deocamdată nimic, dar situl Nine Inch Nails confirmă! Holly shit!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Elbsomblod4&feature=PlayList&p=AB406811D5A6C4F8&index=16]

Rockul Industrial este rezultatul fuziunii dintre muzica electronică şi paleta largă de tendinţe muzicale din zona Post Punk. Unii critici separă Rockul şi Metalul Industrial, eu cred că este doar o chestiune de expresie şi mai puţin relevantă în contextul efectiv muzical. Numele importante din perioada de pionierat sunt: Chrome, Killing Joke, The Swan şi Big Black urmate de Young Gods, Swamp Terrorist, Godflesh, KMFDM, Skinny Puppy, Ministry şi… Nine Inch Nails.
Michael Trent Reznor s-a născut la 17 mai 1965, în Mercer, Pennsylvania, (Statele Uninite).  Cu toate că a absolvit facultatea de inginerie I.T., Reznor a studiat muzica – din copilărie pianul, apoi saxofon, tubă, etc –  şi este un multi instrumentist. Prima s-a formaţie, încă din liceu, a fost Option 30, apoi s-a alăturat formaţiei The Innocent cu care au editat un singur album “Livin’ in the Street”, în 1986 s-a alăturat formaţiei Exotic Birds ca în final, din 1988 să pună bazele propriului său proiect: NINE INCH NAILS.  Oficial, numele nu are nicio semnificaţie deosebită, neoficial…se vorbeşte despre degetele lui Freddy Kruger din Nightmare on Elm Street, despre cuiele cu care ar fi fost crucificat Isus sau despre dimensiunea optimă a penisului actorilor din filmele pentru adulţi. Reznor susţine că i-a plăcut abrevierea numelui cu al doilea “N” scris în oglindă, logo creat de Reznor în colaborare cu Gary Talpas şi inspirată de scrisul creat de Tibor Kalman pentru coperta discului “Remain in Light” al celor de la Talking Heads.

Dar să revin la poveste, în 1988 NIN cântă în deschiderea showurilor celor de la Skinny Puppy, Reznor fiind acompaniat de diverşi instrumentişti “de ocazie” şi oferind un spectacol care nu rare ori sfârşea prin distrugerea instrumentelor. În acelaşi an Reznor se angajează ca asistent la studioul Right Track (ulterior transformat în Midtown Recording) unde şi imprimă un prim demo de unul singur după modelul lui Prince, cântând la toate instrumentele. Din acele imprimări în 1994 a apărut un disc neoficial ce conţine nouă piese, “The Purest Feeling” . Aceste înregistrări au o amprentă pregnantă de New Wave şi este sesizabilă influenţa lui Gary Numan asupra lui Reznor, dar important este că prin acest demo Reznor obţine un contract ferm de la casa de discuri TVT Records şi astfel în 1989 apare şi primul single “Down in It” urmat de album de debut “Pretty Hate Machine”. Norocul este de partea învingătorilor, MTV-ul îndrăgeşte şi difuzează clipul şi astfel trupa ajunge din underground relativ rapid în focusul unui public mult mai larg. Albumul conţine în mare parte piesele imprimate anterior pentru demouri, dar sunetul New Wave este şters aproape complet şi înlocuit cu o interpretare mult mai zgomotoasă şi tensionată.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=l3iM87iIbnQ&feature=PlayList&p=AB406811D5A6C4F8&index=28]

Poate ar fi locul şi momentul să amintesc că între două albume proaspete Reznor ne-a obişnuit cu câte un disc “remix”, remixuri ce de cele mai multe ori sunt reinterpretări extrem de diferite ale pieselor de pe album şi de multe ori conţin şi piese inedite. Astfel în 1992 apare “Fixed”, în 1995 “Further Down the Spiral”, în 2000 “Things Falling Apart” şi în 2007 “Y34RZ3R0R3M1X3D”.  La fel, singleurile dinaintea şi după lansarea albumelor mereu conţin piese exclusive sau variante inedite ale pieselor de pe albumele respective. Poate este una din caracteristicile esenţiale ale lui Reznor: mereu reuşeşte să surprindă şi să “iasă pe tarabă” cu altceva. Poate uneori este greu de urmărit evoluţia muzicii sale, dar cu siguranţă tot timpul este fascinant!
Anul 1992 aduce albumul numărul doi “Broken”. De dragul cârcotaşilor, aici poate putem sesiza o trecere de la Rock Industrial la Metal Industrial: chitarele devin mult mai grele şi apăsate ca prezenţă şi sunetul este mai distorsionat, dar mult mai puţin sintetic. Discul include şi un autentic imn furios: „Wish”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=AZ9Ywarc_eM&feature=PlayList&p=AB406811D5A6C4F8&index=24]

“The Downward Spiral” din 1994, multă vreme am crezut că este şi rămâne capodopera de nedepăşit a formaţie. De la piese aerisite până la adevărate maşini de tocat, albumul conţine o gamă largă de sonorităţi şi aşează vocea lui Reznor într-o ambianţă mecanică dar pulsantă, sintetică dar extrem de vie, dând o nouă definiţie Industrialului şi impunând un standard greu de egalat. Discul porneşte cu sunetele răstignirii lui Isus şi cu violenta “Mr. Self Destruct”  iar finalul discului ascunde “şlagărul durerii” “Hurt”, compusă de Reznor şi împrumutată (şi) de Johnny Cash, ci nu invers. Între cele două extreme Reznor explorează şi expune căutările unui suflet chinuit şi biciuit de întrebări existenţiale şi personale, foarte intime. Versurile au o importanţă deosebită în toată construcţia NIN şi ar merita o amplă analiză separată. De la acide formulări ce amintesc de Nietzsche cum ar fi “Your God is dead/ and no one’s care/ if there is a Hell/ I’ll see you there” până la “I focus on the pain/ The only thing that’s real/ The needle tears a hole/ The old familiar sting/ Try to kill it all away/ But I remember everything…” Durere, droguri şi un Dumnezeu pierdut, pus la zid şi renegat.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=GHPkJkBS1vE&feature=PlayList&p=AB406811D5A6C4F8&index=23]

Îmi place că Reznor nu încearcă să se facă simpatic şi nu cerşeşte milă: el este furios şi prin distrugere şi autodistrugere caută calea spre împăcare şi reconstrucţie. Nu a ales nici calea bătută, nici drumul uşor, dar a avut răbdarea şi talentul să-şi exprime trăirile în mod original şi să nu ţină cont de tendinţe, ci de propriul său spirit. Într-o Americă albă şi făţarnic creştină, e greu să te menţii în mainstreem cu un asemenea produs, dar lui Reznor i-a reuşit şi acest lucru. Din nefericire artişti autentici ca Reznor sunt foarte puţini. Sau cei care sunt, de obicei rămân agăţaţi undeva la marginea undergroundului. Nu e de mirare că Reznor s-a implicat în producerea ucenicului său rebel Marilyn Manson, dar a câştigat şi admiraţia unui alt mare artist, David Bowie (naşul fiului meu ha, ha, ha ), rezultatul fiind “I’m Afraid of Americans”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=slKNd22GGaQ&feature=PlayList&p=AB406811D5A6C4F8&index=22]

1999 aduce albumul dublu “The Fragile” şi 23 de piese una şi una. La vremea respectivă, prietenul meu de la Metal Hammer-ul din Ungaria, Uzseka Norbert a scris despre album şi l-a notat cu 9 menţionând că l-a ascultat o singură dată şi cu siguranţă peste 2-3 săptămâni v-a regreta profund nota acordată. Ne-am întâlnit după câteva luni şi nu ne ajungeau berile să ne povestim reciproc fascinaţia trăită la re-ascultările discului. Poate ar fi bine să vă spun că NIN în căşti performante este o experienţă unică. “The Fragile” este o adevărată operă complexă, o călătorie simfonică deosebită, construită pe straturi subtile de sunete şi  trăiri, oscilează cu naturaleţe între explozii sonore agresive şi interiorizări rafinate ca “La Mer” cu trimitere evidentă la Debussy. Indiscutabil nu este un disc cu care să te împrieteneşti din prima, dar dacă ai răbdarea să o faci, dragostea va fi profundă şi definitivă. Este un album greu de egalat, cum nici Pink Floyd nu o să mai facă vreodată un “The Wall”, nici Reznor nu cred că o să poată împletii încă un asemenea disc şi din fericire nici nu încearcă.
După 6 ani de aşteptare presărate cu remixuri şi un live deosebit, “And All That Could Have Been” (2002), 2005 aduce “With Teeth” şi 13 piese proaspete. Este un album în care Reznor ne povesteşte mai mult despre el şi trăirile sale într-un mod “obiectiv” şi cu cinismul cu care s-a consacrat. Piesa “Every day is exactly the same” m-a urmărit şi obsedat pentru multă vreme. Şi o mai face…
” I believe I can see the future
Cause I repeat the same routine
I think I used to have a purpose
But then again
That might have been a dream
I think I used to have a voice
Now I never make a sound
I just do what I’ve been told
I really don’t want them to come around

Oh, no

[Chorus:]
Every day is exactly the same
Every day is exactly the same
There is no love here and there is no pain
Every day is exactly the same

I can feel their eyes are watching
In case I lose myself again
Sometimes I think I’m happy here
Sometimes, yet I still pretend
I can’t remember how this got started
But I can tell you exactly how it will end

I’m writing on a little piece of paper
I’m hoping someday you might find
Well I’ll hide it behind something
They won’t look behind
I’m still inside here
A little bit comes bleeding through
I wish this could have been any other way
But I just don’t know, I don’t know what else I can do”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=V0u0AG_floQ&feature=PlayList&p=AB406811D5A6C4F8&index=20]

Multă lume a fost uşor dezamăgită de acest disc, eu îl ador. Vârsta…ha ha ha! 😛 Uneori simt şi trăiesc acelaşi rahat cu Reznor sau unul asemănător… 🙂
2007 aduce în mod neaşteptat de repede un nou album complet “Year Zero”. Nici acum nu ştiu dacă m-am împrietenit cu acest disc sau nu. Îmi place, nu este vorba despre asta, nu pot să-i reproşez absolut nimic domnului Reznor, totuşi am un sentiment ciudat că s-a grăbit puţin. Ulterior cred că am găsit şi motivul sau explicaţia: avea datorie contractuală cu casa de discuri pentru încă un album şi a vrut să scape cât mai repede. Ha ha ha. Nu pot însă să nu observ o reaşezare a sunetului, întoarcerea la rădăcinile primitive, dar într-o prezentare autentică şi re-evaluată. Mă repet eu şi vă spun că în mod miraculos Reznor şi când se repetă, nu se repetă. Ha ha ha! 😛
“Shame on us
doomed from the start
may god have mercy
on our dirty little hearts
shame on us
for all we have done
and all we ever were
just zeros and ones”

Era digitală: (prea multe!) zerouri şi unu… Lasăr, frate!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=zsnvNwlGg1o&feature=PlayList&p=AB406811D5A6C4F8&index=5]

Scăpat de povara oricărui contract cu vreo casă de discuri, în 2008 apare cel mai “ciudat” produs NIN, CD-urile ce conţin muzică instrumentală adunate sub titlul “Ghost I-IV”, material ce putea fi descărcat gratuit de pe situl oficial, dara  apărut şi în format tradiţional. . Absenţa vocii face discul mai greu de mestecat cu urechile, dar dacă închizi ochii îţi poţi imagina un film… Sincer, nici nu am apucat să diger bine materialul, că Reznor şi compania au livrat şi produsul următor: “The Slip” , material ce poate fi descărcat tot gratuit de pe situl oficial al formaţiei după o scurtă şi simplă formalitate de înregistrare.
Este un album colorat, greu de digerat, mai viu, se înscrie pe linia trasată de “With Teeth” şi „Year Zero”, combină mult sunetele electronice cu uşoară amprentă retro cu interpretarea live a formaţiei.

Una peste alta, dacă este ceva ce merită văzut şi ascultat, este un concert Nine Inch Nails. 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=8Lqsx2Jn4hE&feature=PlayList&p=AB406811D5A6C4F8&index=4]

AC/DC: Play fool sau… ei şi! – de ce?

Posted on by — 4 Comments ↓

AC/DC NU mai cântă în România! Direcţia Belgrad, fraţilor, 26 mai, cât mai sunt bilete… ha ha ha! 😛

Am râs de cum s-a prezentat marele eveniment de la bun început dar nu e de râs, e penală traba!

Au fost deja vândute 8 mii de bilete pentru “eveniment”-ul de la Bucureşti, Ticketpoint a promis returnarea banilor… organizatorii, Play Cool nu mai sunt de găsit… n-a ieşit ţeapa de 4 milioane de euro, da’ 10 mii de euro tot au ciupit cei doi israelieni şi dacă nu apărea infirmarea pe situl oficial al formaţiei australiene,  în seara de 14  mai încasau 300 de mii de euro…

Date oficiale de pe situl oficial AC/DC
Date oficiale de pe situl oficial AC/DC

bucrockarena_04

“Pe 31 mai AC/DC nu canta in Romania. Este sută la sută. Avem contra-confirmare şi de la agentul trupei cu care am vorbit în urmă cu două ore. Nu ştim exact dacă a existat vreodată un contract, cum arăta acel contract, cu cine s-a semnat şi aşa mai departe. Noi am fost implicaţi în acest eveniment strict pentru artiştii români. O să analizăm, mâine, situaţia şi, dacă vom considera, s-ar putea să fie un proces de imagine între noi şi Play Cool”. – a declarat ieri seară Cristian Busuioc de la One Event pentru Realitatea.net.

http://acdc.com/index-orig.php - prima pagină, situl AC/DC
http://acdc.com/index-orig.php - prima pagină, situl AC/DC

Situl oficial al formaţiei AC/DC anunţă ţeapa pe prima pagină…. Suntem tari!!!

Citez:

AC/DC Date In Bucharest Falsely Advertised

Promoters in Bucharest, Romania have been falsely advertising AC/DC as the headliner for their 2 day Bucharest Rock Arena festival happening on May 30 and 31, 2009.

Tickets for this event have been available online as well as various retail outlets in Bucharest. AC/DC’s Black Ice World Tour is sweeping through Europe where the band are headlining the 02 Arena in London tonight as well as April 16, 2009. AC/DC fans are encouraged to visit the ACDC.com tickets page for a list of all sanctioned concerts. AC/DC will complete another 20 European dates before returning to the U.S. for a tour which kicks off on July 28 in Foxborough, MA.  (AC/DC news)

bucrockarena_021

Este suficient de clar, nu? Promovare falsă a unui eveniment…

Eu am spus prin ianuarie că AC/DC şi U2 au declarat oficial că NU vor cânta anul acesta în România, motivul principal fiind lipsa unui stadion. Formaţiile mari şi-au cam făcut agenda de turneu şi greu mai prinzi câte o “feresatră”…
Play Cool şi mega fâs-tivalul lor mi s-a părut o chestie dubioasă de la bun început: păi faci afişe numai cu trupele din deschidere şi pui bilete-n vânzare fără să ştii cine o să fie cap de afiş?
Figura AC/DC a făcut mare vâlvă… Marketing mioritic? Foarte posibil…

„Bucharest Rock Arena Se amana pana la o data care va fi comunicata ulterior PlayCool anunta amanarea Bucharest Rock Arena pana la o data care va fi comunicata ulterior. Motivele amanarii sunt de natura organizatorica si vor fi comunicate in detaliu in urmatoarele zile. Mentionam faptul ca Bucharest Rock Arena NU se anuleaza ci doar se amana. Revenim cu amanunte curand.”

M-am consultat şi eu cu tata gândac (înlocuitor artificial la mama omida) şi o să vină AC/DC la Bucureşti când se întoarce Bon Scott vocal.

Până atunci… vă las cu ochii-n soare (adică cu blogu’ de azi).

Atât a rămas din site-ul oficial al evenimentului…

ţeapă în ţara lu' Ţepeş
ţeapă în ţara lu' Ţepeş

Am fost urecheat de Thanata: “Ma! Azi m-ai dezamagit! Sa nu sufli tu un cuvant ca nu mai vine ACDC??? Pai ma asteptam la un blog pe tema asta, unul usturator !! eu crap de nervi! In pauza vroiam sa ma duc sa iau bilet…e…ca aveam vreo 10 de luat” – m-am executat rapid! Ha ha ha! 😛

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=syHA0PJxu24]

AC/DC la Bucureşti pe 31 mai 2009!

Posted on by — 10 Comments ↓

Up-date 15 aprilie: am râs şi… nu degeaba. Vin AC/DC la Bucureşti când se întoarce la microfon Bon Scott… citeşte aici.

http://acdc.com/index-orig.php - prima pagină, situl AC/DC
http://acdc.com/index-orig.php - prima pagină, situl AC/DC

Am râs de festivalul Bucharest Rock Arena, afişele au împânzit oraşul, s-au pus în vânzare şi biletele, dar organizatorii nu ştiau încă cine o să fie cap de afiş. 😛
Pentru seara a doua, 31 mai s-a anunţat bomba: AC/DC vin la Bucureşti! În deschidere vor evolua ALTAR şi CELELALTE CUVINTE.
În prima seară, deschiderea o vor face formaţiile autohtone PERSONA, GRIMUS, THE PIXELS, THE MOOOD, AB4 şi VIŢA DE VIE iar zvonurile vorbesc în şoaptă despre GUNS’N’ROSES.
Preţul unui bilet: 100, 200, 400, respectiv 800 ron biletul VIP. Locaţia: la km 15 de pe Autostrada Soarelui şi organizatorii vor pune la dispoziţie spectatorilor curse directe de autobuz în datele de 30 si 31 mai, între orele 14:00 – 02:00, la intervale de 5 minute, pe ruta Dristor  – Bucharest Rock Arena si retur.
La faţa locului veţi găsii:
– puncte de vânzare pe o lungime de 800 m. Sistemul de vânzare pe baza de fise valorice.
– spaţii de odihnă şi relaxare
– 5 terase şi restaurante
– 1 mini-mall pentru vânzarea de produse de merchandising şi pentru desfăşurarea a diverse activităţi recreative (tatuaje, body painting, etc.)
– 480 de toalete ecologice
– Peste 17,000 de spaţii de parcare destinate exclusiv publicului
– camping cu duşuri şi toalete ecologice
– tribuna cu 2000 locuri pentru abonaţii VIP
– corturi pentru cele 500 de cadre de securitate si prim ajutor,
– peste 1000 de persoane prezente la locaţie implicate direct in eveniment.
Biletele pot fi procurate şi prin Ticketpoint.

Sună bine?

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Bomv-6CJSfM]

(schimb discul. 🙂 )

Se întâmplă  şi minuni. Între un răsărit şi un apus, între un zâmbet şi o atingere, între două cafele şi o ţigară când priveşti spre orizont sau printre crengi deaspura blocului de vis a vis.

Viaţa noastră curge şi decurge indiferent de distorsiunile cotidiene. O zi proaspăt parfumată, o nouă săptămână. Autostrada Soarelui? Zâmbiţi vă rog, chiar dacă nu suntem la camera ascunsă. 🙂

soare_001soare_002soare_003soare_004soare_005soare_006soare_007soare_008soare_009

Naturally 7 şi zidul de sunete

Posted on by — No Comments ↓

De câte ori n-aţi auzit expresia „Rhythm and Blues” sau cum se spune „R&B”? Termenul, cutiuţa, a fost creată pentru a definii muzica Afro-americanilor de la sfârşitul anilor 40, începutul anilor 50, muzică ritmată, având la bază Jazz şi amestecată cu Rock.. Are rădăcini în Soul şi Gospel ca şi în Blues. R&B-ul a contribuit substanţial la dezvoltarea Rock And Roll-ului, dar a influenţat şi apariţia Funk-ului.
Naşul termenului este Jerry Wexler de la revista Billboard şi a folosit expresia prima oară în 1948.
Începând cu anii 90 termenul a fost redirecţionat în cultura populară spre zona muzicii Pop cu influenţe de Funk, Soul şi Disco.
Gata cu lecţia de muzică, e duminică, ce draq! Ha ha ha! 😛
Uneori mai uit televizorul rulând pe VH1 şi de câteva săptămâni am tot auzit o piesă „Wall of Sound” al formaţiei Naturally 7. Iniţial am crezut că este ceva din anii 80, apoi ieri am văzut că piesa e în topul celor mai fierbinţi melodii lansate în 2009. Shit!
Sunt şapte negrii (deloc mititei, ha ha ha) şi cântă exclusiv cu vocea, adică Acappella, un gen pe care ei l-au definit Vocal Play. Actualii membrii ai formaţiei sunt: Roger Thomas – director muzical, bariton, Rap, Warren Thomas – percuţie, chitară, clarinet, temor, Rod Eldridge – prim tenor, scratching, trompetă, Jamal Reed – tenor, chitară electrică, Dwight Stewart – bariton, Garfield Buckley – tenor, muzicuţă şi Armand “Hops” Hutton – bas. Cu siguranţă ştiţi (măcar) piesa „Don’t Worry Be Happy” a lui Bobby McFerrin unde imită cu vocea instrumentele, cam asta este şi schema celor din Naturally 7 şi nu sună deloc rău ceea ce fac.
„Wall of Sound” este al cincilea lor material, să fac o ignoranţă (ha ha ha!), precedentele patru discuri le-am ratat. Au debutat cu „Non-Fiction” în 2000, urmat de „What Is It?” în 2003, „Christmas…It’s A Love Story” în 2004 şi de „Ready II Fly” în 2006.
S-au remarcat prin prelucrarea piesei „In the Air Tonight” al lui Phil Collins şi „Music Is the Key”, o colaborare cu artista Sarah Connor, ambele piese ajungând în topuri mai ales în Europa.
În 2007 au participat la celebrul Montreux Jazz Festival alături de artişti ca Al Jarreau  şi George Benson. În 2008 au cântat tot la Montreux la aniversarea de 75 de ani a lui Quincy Jones. Apropo de performaţele live, dacă-i prindeţi în metrou pe ruta Laromet – 1 Mai, să-mi daţi vă rog şi mie un beep! Ha ha ha! 😛 Până una-alta, piesa din metroul parizian a avut peste două milioane şi jumătate de vizionări pe YouTube.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=AF-KagTq7qY]

Trupa s-a lipit de sufletul lui Jay Leno, anul acesta i-a tot invitat, pe 18 martie au „prestat” la „The Tonight Show With Jay Leno” amintita „Wall of Sound”. Piesa îmi aminteşte de momentele bune ale lui Michael Jackson din anii 80,  compoziţii ale lui sau cu amprenta amintitului Quincy Jones. Din cele 15 piese de pe album am recunoscut prelucrările: amintitul Phil Collins, o suavă interpretare la „As Tears Go By”  al celor de la The Rolling Stones, „More Than Words” – balada celor din Extreme şi o plăcută „gospelizare” a piesei lui Simon And Garfunkle „Bridge Over Trouble Water”.
Discul conţine piese şi de pe anterioarele produse, mai sunt şi titluri care-mi sună cunoscute, dar…nu le-am recunoscut. Acum, nici eu nu le ştiu pe toate! Ha ha ha! 😛
Pot Rockerii şi Punkerii să dea drumul la înjurături, da’ „Wall of Sound” este un disc plăcut, confortabil şi relaxant. Acum că l-am ascultat de 3 ori în dimineaţa asta, parcă merge un The Prodigy! Ha ha ha! 😛

Pagina oficială MySpace

Situl oficial

Pagina I Like

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=O4rvLQq6Xb0&feature=related]

Depeche Mode şi sunetele universului

Posted on by — 14 Comments ↓

Probabil că nu mi-am ales cel mai bun moment să devorez noul produs Depeche Mode „Sounds of the Universe”, luni dimineaţa la cinci. Oficial, acest al 12-lea album v-a fi lansat pe 20 aprilie, dar de pe 26 martie „a scăpat” pe internet. Eu m-am „împiedicat” de el ieri seară.
Nu are sens să vă vorbesc prea mult despre trecutul formaţiei, există un site oficial românesc care conţine istoria, biografia, discografia completă a trupei, are o secţiune de descărcare, wallpaperuri, noutăţi şi toate versurile.
Foarte pe scurt, Depeche Mode s-au înfinţat în 1980 la Basildon, Essex, Anglia. Dacă în prima perioadă s-au încadrat în zona New Wave-ului urmând tradiţia unor nume ca Ultravox, Alphaville, Yazoo sau Erasure, respectiv spectrul mai comercial, de Synthpop al valului, cu timpul formaţia a devenit tot mai întunecată, experimentală, s-a îndepărtat de aria Pop şi s-a apropiat de Rock, păstrând însă nota Electro.
Depeche Mode au vândut peste 100 de milioane de discuri în lumea întreagă, au 45 de piese numărul unu în UK Single Chart şi din cele 12 albume de până acum, două au fost numărul unu în Anglia, unul în America.
Vestea că Depeche Mode încep lucrul la un nou album a venit aproape simultan cu terminarea producţiei celui de al doilea album solo al lui Dave Gahan, „Hourglass” în vara anului 2007.
În august 2008 formaţia şi-a reziliat vechiul contract cu casa de discuri Warner şi a semnat pentru E.M.I. Să fac o glumă proastă, de ce nu cu Universal? 😛
Turneul „Tour of the Universe” include 28 de oraşe din 21 de ţări europene şi pe 10 mai un concert la Tel Aviv, Israel şi o să revină şi în America unde n-a mai fost din 1994.

depeche_mode_01

„Sounds of the Universe” porneşte lent, discret undeva-n fundal cu „In Chains”, o piesă de peste şase minute care creşte treptat de la sunetele introductive într-o melodie caldă care are-n centru vocea în uşoară manieră Gospel şi sprijinită de chitara cu o uşoară tentă de Swing, basul mârâie susţinut din umbră şi alternanţele cu momentele electronice dau o dinamică plăcută piesei.
„Hole To Feed” începe mult mai sintetic, ne aruncă uşor înapoi în anii 80 şi la o abordare minimalistă bas-tobă-voce accentuată uşor cu clape şi chitara la refrenuri.
Despre „Wrong” am vorbit deja, este o piesă ce mi-a amintit de albumul „Songs of Faith and Devotion” din 1993, are tensiune şi faţa aceea mai întunecată a trupei care m-a atras şi îmi place.
„Fragil Tension” este o altă retrospectivă a soundului New Wave din anii 80 reambalat uşor în tiparele moderne, ritmul te îmbie la bâţâială.
„Little Soul” încăpea pe „Exiter”-ul din 2001, e plăcut cum cu mijloace puţine, orchestraţie minimalistă reuşesc să vrăjească atmosferă într-o compoziţie. Chitara de la final te lasă oarecum uşor în aer, parcă mai aştepţi să urmeze ceva.
Synthpop lent cu efecte la zi, dinamică ingenioasă între strofă şi refren, „In Sympathy” pare o replică cuminte la „Barrel of a Gun” şi „It’s No Good”, adică ne trimite la albumul „Ultra” din 1997.
„Peace” este următorul single promis de pe disc. Trupa rămâne în aceeaşi zonă Synthpop, clapa de la început mi-a amintit de Erasure şi Ultravox. Ce vremuri, ha ha ha! Adică la vremea aceea ascultam Motorhead şi Sex Pistols.
„Come Back” ne readuce în zona „Playing the Angel” dar cu minimalismul de pe „Exciter” şi cu un uşor parfum de „Violator”. Contrastează destul de strident cu porţia de sirop de dinainte.
„Spacewalker” e o „joacă” de nici două minute, ca o combinare de samplere şi loop-uri într-un program de editare audio cu uşor iz de şansonetă, dar fără voce.
„Perfect” începe mai experimental, prinde contur treptat şi în momentul în care ai crede că se întâmplă minunea, vine revelaţia, se termină abrupt.
„Miles Away” are feelingul precedentului album, e uşor zgomotoasă iar ritmul aminteşte de „Personal Jesus”, dar nu are potenţialul acelei piese.
„Jezebel” este secvenţa de sentimentalism în notă Depeche Mode, cu tot arsenalul de sunete şi soluţii orchestrale pe care formaţia le-a testat şi aplicat de-a lungul timpului, în lipsă de altceva, interesant.
„Corrupt” închide albumul în ton mai grav, în nota piesei „Wrong” şi al albumului „Ultra”, are un riff de chitară bun dar nu suficient de explorat cum a fost cazul piesei „I Feel You” de exemplu, piesă cu care totuşi oarecum se înrudeşte.

depeche_mode_02

Albumul are oarecum această caracteristică de sinteză, de trecere în revistă a tot ceea ce a însemnat Depeche Mode din anii 80 până-n prezent, dar cum nici ciorba, nici relaţiile reîncălzite nu par să funcţioneze, aşa constat că nici această încercare nu este cea mai fericită mişcare a trupei. Am amintit de „Hourglass” scos de Gaham, este un disc mult mai dinamic, mai viu şi mai actual, poate chiar mai Depeche Mode.
Poate m-am pripit să trag concluzii, prima impresie nu este tot timpul şi ceea mai bună, dar „Sounds of the Universe” pare să încerce să satisfacă tot spectrul de fani al formaţiei şi astfel de încercări de obicei dau rezultate cu virgulă. Discul are momente bune şi faze de clişeu, chiar uşor jenante, dar lipseşte parcă sclipirea de geniu. Chiar şi după 3-4 ascultări consecutive, doar remiză.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=48JFIv9LZ2w&feature=related]

Concerte văzute şi de văzut

Posted on by — 14 Comments ↓

Da, am fost ieri seară la Soulfly. Da, a meritat.
Am ajuns cu o mică întârziere, formaţia Truda deja cânta şi i-am auzit doar din hol (scuze!), dar ştiţi cum e la câte un astfel de eveniment: te vezi cu prieteni, amici, schimbi o vorbă, o impresie, întrebi de alţi prieteni absenţi. Fundaţia Culturală (şi Penticostală – cred) Phoenix ne-a rezervat şi o mică surpriză: în Polivalentă nu se fuma şi de ieşit nu se putea din motive neprecizate. Pe lângă tricouri şi cd-uri la vânzare numai sticksuri şi băuturi răcoritoare, aşa că pot spune că a fost pe departe cel mai cuminte concert Rock la care am participat vreodată. Data viitoare poate distribuie şi nişte cărţi de rugăciuni. E drept, pe la zece seara în hol toţi şi-au aprins o ţigară şi jandarmii s-au dovedit neputincioşi: nu poţi da afară circa 1000 de oameni, he he he.
După Truda scena a fost preluată de Richie Cavalera, fiul vitreg al lui Max şi trupa sa Incite. Un Thrash Metal corect, dar atât. Dacă amintita legătură de rudenie n-ar exista, trupa din Texas, Arisona n-ar câta în polivalentă ci în cel mai bun caz într-un club gen Suburbia. Şi n-am nimic cu amintitul club.
A urmat o pauză mult prea lungă în care am audiat Metallica. Soulfly au intrat pe scenă abia la zece şi un sfert şi au început direct cu „Blood Fire War Hate”, piesa care deschide şi ultimul lor album „Conquer”. N-a lipsit nici „Back to the Primitive” sau „Prophecy” şi spre bucuria publicului, clasice Sepultura ca „Roots Bloody Roots” sau „Refuse/Resist”. A fost un moment semi-acustic de chitară al lui Marc Rizzo (ex-Ill Nino – abia acum am realizat ce chitarist bun este!) interpretat pe un double 6 şi un solo de tobe condimentat cu percuţie in-corpore a întregului trib, Max a tras pe scenă şi un fan din public. N-am făcut fotografii, dar vă recomand galeria Metalhead.
Una peste alta, un concert corect, polivalenta a fost pe jumătate plină (sau goală?), se pare că 2000 de oameni sunt interesaţi constant de acest gen de spectacole. Afară ne aştepta o ploaie măruntă, rece şi bezna parcului Tineretului, o plăcere de traversat la aceea oră.

bilete_la_concerte

Parcul Izvor
Sunt curios cum s-au gândit organizatorii să transforme parcul în stadion. Avem Depeche Mode pe 16 mai şi Madonna în cadrul turneului „Sticky and Sweet” pe 26 august. Bilete la Depeche Mode nu mai sunt, doar la „mâna a doua” cu 250 de lei, iar la Madonna preţul unui bilet este între 120 şi 800 de lei, da’ eu zic să vă grăbiţi, şmenarii cumpără en-gros.

Pe 17 mai revin la Arenele Romane şi Gogol Bordello într-un spectacol produs de One Event, biletele se vor pune în vânzare în cursul acestei săptămâni, preţurile fiind următoarele: 75 de lei până la 12 aprilie, 100 de lei în perioada 13 aprilie – 16 iunie şi 125 de lei, la intrare, în ziua concertului.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=VDU6TJcrZdA&feature=related]

B’estfest.
B’estfest este un experiment curios. E ca şi cum ai încerca să-i faci lipeala lui Naomi cu un băiat din Noua Dreaptă. Ha ha ha. Îmi amintesc cu greaţă de Wu-Tang-Clan înfipt de-an pulea între Alice Cooper şi Marilyn Manson. Pe de o parte n-aveau nicio legătură, pe de altă parte a fost la fel de prost concertul ca Negură Bunget în deschidere la Paradise Lost. Wu-Tang-Clan nici boxele n-ar putea să le care la Cypress Hill de exemplu, ca să rămân tot la Hip Hop şi la artişti ce au trecut pe şi prin B’estfest.
Programul de anul acesta este tot după această reţetă cocktail: pe 1 iulie avem The Killers, Thievery Corporation şi Patrice, pe 2 iulie Ayo, Moby şi Motorhead, pe 3 iulie  Klaxons, Orbital, Franz Ferdinand şi The Faint şi pe 4 iulie The Charlatans, The Ting Tings şi Santana. În fiecare seară e ceva de văzut/ascultat, da’ eu am ales doar seara 2 iulie, Moby şi Lemmy fac toţi banii! Mi-ar fi plăcut şi Thievery Corporation (pe care i-am ratat elegant şi anul trecut), Orbital sau Franz Ferdinand, dar… mai vedem!
Pierderea mare este Iggy care şi-a contramandat toate concertele pentru anul acesta din cauza decesului chitaristului The Stooges, Ron Asheton (R.I.P.).
Abonamentele de trei zile, valabile pentru 2, 3 si 4 iulie, costa 270 lei iar preţul unui billet pe seară este între 110 şi 150 de lei: 110 până în data de 1 aprilie, 130 de lei în perioada 2 aprilie – 30 iunie şi 150 pe durata festivalului.
Biletele pentru acest spectacol vor fi puse in vanzare luni, 16 martie, pe MyTicket, urmand ca de joi, 19 martie, acestea sa fie disponibile şi în reţeaua magazinelor Diverta.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ITO2zFpB__o]

La B’estfest AFTERSHOCK, 5 iulie 2009, avem Manowar şi HolyHell iar biletele sunt disponibile în două categorii de preţ, în funcţie de poziţia faţă de scenă: 100 lei şi 150 lei (Zona A, din faţa scenei).

“Thank you Bucharest, we will come back soon!”, a spus solistul trupei Placebo, Brian Molko la sfârşitul concertului din vara lui 2006. Nu ştiu câţi l-au crezut sau l-au luat în serios, dar britanicii se-ntorc la Bucureşti pe 21 iunie 2009 şi vor susţine un concert la RomExpo. Biletele sunt puse în vânzare la preţul de 175 RON (Zona A – in fata scenei) respectiv 100 RON (Zona B). Biletele pot fi procurate online la MyTicket, din reţeaua Diverta, Magazinul Muzica şi din cluburile Control, Fabrica şi Fire (toate din Bucureşti).

Am lăsat la urmă, probabil evenimentul anului: Kraftwerk la Bucureşti pe 12 iunie la Sala Palatului. Asta mă obligă să scriu un articol separat despre germanii avangardişti.

Nu ştiu piesa fredonată de Boc cu puşca şi cureaua, nu aplec urechea la toţi imbecilii, da’ merită strânşi banii pentru câte o seară de muzică.

Şi ceva pentru seara asta, 17 martie la Suburbia începând cu ora 20.00 “HELLECTRO” cu: SoSk, AKM, Creep şi Katalepsys. De la drum&bass la power-noise si breakcore. Mai multe informaţii pe:  Another Kind of Music
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=VXa9tXcMhXQ]