Noul MSP m-a luat prin surprindere, sincer, după „Journal For Plague Lovers” nu-i aveam în agendă cu un album nou 2-3 ani – cam aceasta este perioada de exploatare a câte unui album cu single-uri şi turnee să storci maximul din produsul respectiv. În ciuda criticilor pozitive, „Jurnal…” a urcat doar până pe locul 3 în clasamentul albumelor britanice şi în Europa n-a trecut de locul 50. Insuccesul comercial poate că a stat la baza grabei cu care MSP au acţionat/reacţionat şi au scos un nou album atât de repede.
Conform propriilor declaraţii de această dată doresc să-şi audă piesele la radio, cum spun, scopul lor conştient a fost din start să se infiltreze în mainstream, să se adreseze unui public cât mai larg. Şi-au comparat noul album cu Aerosmith şi „Pump”, dar au spus şi că este „Heavy Metal Tamla Motown”, ca şi cum Van Halen ar cânta piesele trupei The Supremes.
Citind toate acestea, am pus discul cu oarecare temeri şi după ce am străbătut primele 3-4 piese dezamăgirea a fost completă. MSP sună exact ca noul şi reunitul Take That, între „(It’s Not War) Just the End of Love” şi noul single Take That „The Flood” nu-s diferenţe majore. Uşoară obsesie/reflecţie The Beatles, orchestraţii aerisite, mai mult de atmosferă decât cu conţinut muzical şi în centru vocea cu teme mai mult sau mai puţin inspirate/memorabile. Reţetă – din punctul meu de vedere – obosită, dar fiindcă tot mai mulţi apelează la ea şi obsesia unui nou The Beatles în ciuda repetatelor eşecuri rămâne căutarea primordială a artiştilor/producătorilor britanici, probabil prinde măcar pe insulă.
De mult n-am mai ascultat un album atât Read more Manic Street Preachers – Postcards from a Young Man (2010)
indie
Eels – Tomorrow Morning (2010)
Everett a apăsat pe acceleraţie. Trilogia formată din „Hombre Lobo” (2 iunie 2009), „End Times” (19 ianuarie 2010) şi „Tomorrow Morning” (17 august 2010) s-a închis cu acest ultim material.
Din capul locului precizez că noul disc este probabil cel mai bun din cele trei însă – din păcate – rămâne mult în urma sonorităţilor cu care „unchiul” E m-a cucerit la mijlocul anilor ’90, începutul anilor 2000 şi mă refer aici la albumele Beautiful Freak (1996), Electro-Shock Blues (1998), Daisies of the Galaxy (2000) si Souljacker (2001) despre care am scris pe larg în ianuarie anul acesta: Eels – de la „Beautiful Freaks” la „Blinking Lights…” .
Din 2005, de la „Blinking Lights and Other Revelations” Everett a cotit-o spre o zonă Indie presărată cu nuanţe Blues, Folk şi Country şi a lăsat în urmă experimentele, sonorităţile bizare, au dispărut chitarele distorsionate, ritmurile mai incisive, dar odată cu ele s-au dus şi notele care-l distingeau pe E de restul masei inodor-incolore Indie. Decât lălăielile acustice, mult-mult mai incitant a fost proiectul MC Honky şi albumul „I Am the Messiah” din 2002…
Pe acest „Tomorrow Morning” E face un efort să readucă ceva din farmecul, şarmul de odinioară, a reuşit să compună piese mult mai convingătoare şi le-a presărat şi cu mici picanterii sonore, s-a mai „jucat” puţin şi cu sunetele neconvenţionale. Poate nu mai are nici pofta, nici motivaţia din anii ’90, deh, la dracu! îmbătrânim toţi! – dar vis a vis de ce se întâmplă în ultimii 2-3 ani pe segmentul Indie, cum mişcarea de garaj a devenit produs de duzină, pieptănat şi ambalat „comestibil”, E măcar ştie să scrie piese, are texte amar-amuzante – mature ce-i drept şi poate fără rezonanţă la puştii emo… – şi ştie să creeze atmosferă, muzica lui încă mai are farmec, se aşterne cumva plăcut şi se lasă ascultată.
Avem 12 piese (plus intro-ul „In Gratitude for This Magnificent Day” şi intermezzo-ul „After the Earthquake” ) şi un bonus EP cu încă 4 piese. Majoritatea pieselor sunt lente sau într-un ritm moderat-mediu, excepţiile nu sunt nici ele explozive, de exemplu „Looking Up” Read more Eels – Tomorrow Morning (2010)
Boris and Ian Astbury – BXI (2010)
Boris – Site Oficial
Boris – Pagină MySpace
The Cult – Site Oficial
The Cult – Pagină MySpace
Ian Astbury este fondatorul formaţiei (Punk) Southern Death Cult (1981), transformată în Death Cult (1983) şi-n final în The Cult, una din trupele de succes ale scenei Rock britanice de la sfârşitul anilor ’80, începutul anilor ’90. Al doilea şi al treilea lor album, „Love” (1985), respectiv „Electric” (1987) sunt discuri absolut clasice şi de referinţă.
Ultimul material The Cult, „Born Into This” datează din 2007 şi pentru anul acesta au anunţat lansarea noului material. Deocamdată au scos doar single-ul „Everyman and Woman is a Star” în data de 31 iulie şi au cântat la Sonisphere-ul britanic în aceeaşi zi.
De pomenit şi măcar două din colaborările majore al lui Astbury. În 2002 a fost alegerea cea mai potrivită pentru proiectul de re-asamblare al trupei The Doors „The Doors of the 21st Century” alături de doi supravieţuitori Robby Krieger şi Ray Manzarek. Iar anul acesta Astbury a colaborat la piesa „Ghost” pe noul material semnat Slash.
Dacă pretinzi că eşti rocker şi îţi place, te interesează fenomenul, măcar atât trebuie să ştii despre cine este Ian şi The Cult.
Dar….who the hack is Boris?! Read more Boris and Ian Astbury – BXI (2010)
Them Bird Things – Wildlike Wonder (2010)
Them Bird Things – Pagină MySpace
Them Bird Things – Site Official
Totul este „indie”, „alternativ” şi neapărat „post” ceva. Numai când văd scris sau aud cuvântul „indie” mi se face rău, mă apucă greaţa. N-am numărat, dar cred că am ascultat peste 200 de albume deja numai anul acesta etichetate „indie” sau „alternativ” şi nu ştiu dacă au fost 10 cât de cât interesante.
Am ajuns să ascult câteva zeci de discuri până să mă hotărăsc să scriu despre unul şi de multe ori nici acela nu e ceva chiar demn de pomenit. Toată lumea cântă, vrea acele 15 minute de faimă, să de-a pe spate o gagică sau să primească o bere moca într-un pub, dar parcă nimeni n-are nimic de spus, de exprimat, de transmis.
Şi muzica numită generic Rock a devenit un morman de „patternuri”, o adunătură de clişee previzibile.
Mulţi din artiştii consacraţi dezamăgesc, livrează produse pe placul publicului, se conformează aşteptărilor şi nu riscă să se mai exprime, să caute, Read more Them Bird Things – Wildlike Wonder (2010)
Apollo 18 – Violet (2010)
Apollo 18 – Site Oficial 😆 😆 😆
Apollo 18 – MySpace
Misiunile spaţiale Apollo au început undeva prin 1962, cel mai notabil fiind misiunea Apollo 11 când în data de 20 iulie 1969 Neil Armstrong a păşit pe Lună. (Sau nu… 😆 ) Dar „Apollo 18” a fost şi titlul celui de al patrulea album al formaţiei de Rock Alternativ They Might Be Giants din 1992.
Apollo 18 sunt un trio din… Republica Coreea. Foarte tare!
M-am uitat la discografia lor şi mi-am amintit de Krzysztof Piesiewicz şi trilogia sa de filme „Trzy kolory” (The Three Colours) – „Blue” 1993, „White” 1994 şi „Red” 1994. Dar cu asta au – cred – şi mai puţină legătură băieţii din Coreea. 😀
Dar de scos, au scos trei albume: „Red” în 2009 re-editat anul acesta, „Blue” 2009 şi acest proaspăt nu „white” (alb), ci „Violet”.
HyunSeok Choi – chitară voce, Danny Kim – bas şi voce şi SangYoon Lee – tobe „bagă” un amalgam tonic de Rock Progresiv, Rock Alternativ şi Post Rock cu infuzii de Jazz, Funk şi Ska, dar se aventurează şi spre zone mai incisive, au şi riff-uri Heavy şi sonorităţi moderne. Cu toată „varza” – sau „ciorba” – aceasta polifonică, Apollo 18 sunt extrem de cursivi, organici, lucrurile se leagă foarte bine, au nerv, au vână şi nu în ultimul rând culoare şi creativitate. Deşii atât HyunSeok Choi cât şi Danny Kim sunt nominalizaţi ca şi vocali, materialul discului „Violet” este instrumental.
Toate cele 7 piese al noului material sunt bine închegate, au dinamică excepţională şi se simte o poftă de cântat (şi transmite implicit şi o poftă de viaţă) cum rar mai auzi la trupele de azi. Discul sună Read more Apollo 18 – Violet (2010)
Android Lust – The Human Animal (2010)
Android Lust – Site Oficial
Android Lust – MySpace
Mi-am amintit de Rutger Hauer în secvenţa (semi) finală din Blade Runner (1982). Maşinile au sentimente, noi nu. Ne ascundem sentimentele sau ascundem faptul că nu mai avem sentimente? Suntem noi buni, sensibili, spirituali, măcar gânditori? Oh nu! Forme fără fond. Poate avem o percepţie mai largă a intereselor, dar suntem conduşi de aceleaşi instincte. Foamea, frigul, frica…. fff. 🙂
Privim de sus, îngâmfaţi şi tot mai superficial. Am dat nume lucrurilor, obiectelor, fenomenelor, animalelor… Cu un „enter” sau un smily rezolvăm tot, am spus tot ce era de spus. Apoi liniştea. Sau ploaia şi poate o lacrimă ascunsă, incertă. Şi din nou: fuga.
Nu ne deosebim substanţial de animale, doar avem… fiţe.
Sunt fâfâit…. 😆
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=GqUBSZIEvXs]
Shikhee s-a născut în Bangladeş, trăieşte la New York şi Read more Android Lust – The Human Animal (2010)
fff
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=PNKSFYAljNY]
fuck faggot fat fame farting finger family fellacio freedom fries facial fight fire fly flower foot fail folk fit fix furry fun fucker festival frontir frontline fall fresh fruit friends freak food fool fetish fish flirt femini feel fire fuel flat fear frightened float fabulous funk funeral form face…F
fir formă foame frică fruct fiinţă funeral fată faţă fler frunză fior filon fiolă flacon feroce fericire fecale firesc forţă fecundare fertilitate ferit foarfecă folositor firav filozofie firimituri favor fuziune front frontal franjuri frântură frenezie focus flexibil formidabil fictiv furibund felinar… (et)F
Rotisorul de duminică
Toţi ne înecăm. La mal sau la… Mall. În siguranţa confortabilă a căminului – în general un spaţiu delimitat şi stingher – sau pierduţi în mulţimea anonimă, ne înecăm din când în când. O facem benevol sau inconştient. Am văzut un film, Cell 2, în care un criminal în serie îşi ucidea prin diverse metode victimele ca apoi să le readucă la viaţă şi printr-un alt experiment să repete şirul acesta morbid până la epuizare sau până la eşecul resuscitării. Viaţa noastră nu este atât de dramatică şi teatrală, ba, de cele mai multe ori este banală şi mult mai gri, dar ne înecăm câte puţin sistematic să respirăm mai cu sete câte o gură de aer.
Fiecare se descurcă cum poate.
Ne facem cu mâna pe Mess, dar nu ne privim niciodată-n ochi.
Oamenii nu prea se mai vizitează – trotuarele din faţa blocurilor s-au transformat în locuri de parcare cu plată rezervate exclusiv locatarilor – , cu vecinii nu ne salutăm din principiu şi prietenia ţine mai mult de o listă virtuală decât de o relaţie.
Auzim vocile, dar nu distingem mesajul.
Ascultăm sunetele, dar nu distingem melodia.
Arta a devenit un clişeu, un produs, ambalajul de cele mai multe ori este mult mai sofisticat decât conţinutul.
Toată lumea cântă, nimeni nu cumpără, descărcăm – să avem, să fie acolo – şi nici măcar nu ascultăm de foarte multe ori. Sau ascultăm şi nu auzim.
Sunt prea multe produse şi… prea puţină muzică.
Şi cine nu-i pe scenă este critic (jurnalist, blogger) sau bodyguard.
La cuptorul cu microunde (sonore) am „prăjit” cele mai recente produse semnate: This Drowning Man, Inside Again, Edge Of Dawn, Not Breathing, Veell şi The Paradise Motel. Read more Rotisorul de duminică
The Chap – Well Done Europe (2010)
Am dat peste gaşca aceasta britanică pur întâmplător.
Deşii activează de prin 2006 şi au deja la activ 3 albume, acesta fiind al patrulea.
La prima incursiune mi s-a părut un disc lejer de vară. Abordează un amestec de Indie cu Pop la modul cel mai minimalist şi lejer posibil, însă deloc superficial. O culoare aparte introduc prin utilizarea viorii (Panos Ghikas – bas, voce, clape, samplere şi vioară) şi al violoncelului (Johannes von Weizsäcker – chitară, voce, clape, violoncel), faptul că folosesc atât instrumente cât şi sintetizatoare şi samplere conferă avantaje certe. Cu toate acestea sunt extrem de aerisiţi, chiar zgârciţi cu sunetele, totul este redus la absolut strictul necesar.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=9ZxnhIBsBdU]
Pe „Well Done Europe” lansat în data de 24 mai, avem Read more The Chap – Well Done Europe (2010)
Godsmack – The Oracle (2010)
Piesa „God Smack” a fost pe albumul genial „Dirt” din 1992 al celor din Alice In Chains şi trupa l-a influenţat determinant pe Sully Erna încât să aleagă acest nume pentru trupa sa înfiinţată în 1995 împreună cu basistul Robbie Merrill, chitaristul Lee Richards şi bateristul Joe Darco. În 1997 Richards a fost înlocuit de Tony Rombola, la tobe a venit Tommy Stewart apoi din 2002 Shannon Larkin.
„Voodoo” de pe albumul de debut auto-intitulat din 1998 a devenit rapid un imn al generaţiei Post-Grunge.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=9SSUQxGjZZ4]
Amestecul de Post-Grunge şi Heavy Metal dau o culoare aparte trupei şi lucrurile Read more Godsmack – The Oracle (2010)
