[soundcloud url=”http://api.soundcloud.com/tracks/7406977″]
Asta este rezultatul primei confruntări dintre trupa Oedip Piaf şi mine, eveniment desfăşurat sâmbăta trecută. Doar ca o consemnare pentru istorie, n-am băut decât cafea şi ceai, n-am fumat decât tutun. “Piesa” originală are peste 17 minute – să fie realmente… Mother Friendly 😀 -, am tăiat-o la 4.30. 😀 Ce-i mai rău abia urmează, promitem. 😀
Dhafer Youssef s-a născut în orăşelul Teboulba de la malul mării din Tunisia în 1967 şi de mic a fost atras de muzică. În timp ce părinţii l-au trimis să studieze Coran-ul într-o şcoală Islamică, Dhafer Youssef asculta şi studia Jazz pe ascuns. La Radio, era singura sursă de a asculta muzică. Într-o zi o cunoştinţă a primit cadou o chitară electrică, Youssef o împrumuta pentru câteva zile, perioade în care nici măcar nu mai dormea.
Când a început să câştige bani din cântatul la nunţi, şi-a cumpărat cu echivalentul a 100 euro primul oud, instrument cu 12 corzi, tradiţional în orient. Cum povesteşte chiar el, dacă s-ar fi născut în Africa probabil ar fi cântat la tobe şi percuţii, dacă s-ar fi născut la New York ar fi ales saxofonul, dar s-a născut în Tunisia şi instrumentul său este oudul. Până să vadă primul pian mai trec nişte ani, mai exact la 19 ani când se mută la Viena. Ca să se întreţină lucrează ca spălător de vase, curăţător de geamuri şi ospătar într-un restaurant italian. Şi de câte ori are ocazia merge la concerte de muzică clasică şi Jazz. Se împrieteneşte cu un violonist, Tony Burger care-l învaţă să-şi transcrie muzica pe partitură apoi vine marea revelaţie, se împrieteneşte cu Jatinder Thakur care-l introduce în sonorităţile Indiene ale muzicii, muzică de care se îndrăgosteşte.
Cântă ore-n şir cu Jatinder apoi cu acordeonistul Otto Lechner.
Apare şi prima mare oportunitate, clubul de Jazz „Porgy and Bess” îi oferă şansa să cânte o dată pe lună pentru o perioadă de un an cu cine şi ce doreşte. Youssef apelează la Iva Bittova, Peter Herbert, Renaud Garcia Fons, Christian Muthspiel şi mulţi alţii, proiectul se dovedeşte un real succes şi astfel are şansa să imprime primul său album: „Malak” în 1999, după ce anterior a participat la imprimările a două discuri alături de Lenny MacDowell şi Hakim Ludin, respectiv Otto Lechner, Wolfgang Puschnig şi Achim Tang.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=lvk5ccmQG8I]
Pleacă în Africa Read more Dhafer Youssef – Abu Nawas Rhapsody (2010)
Unii o preferă fierbinte, alţii iubesc Jazz-ul, sunt şi cei care le vor pe ambele şi ceilalţi care nu vor nimic. Sashird Leo sunt un trio din Franţa care ne propun o muzică extrem de colorată şi vie, amestecă Jazz tradiţional cu ritmuri moderne, muzică World, secvenţe orientale, construcţii acapella rafinate şi faze Downtempo colorate cu saxofoane, flaut şi trombon, au în arsenal percuţii darbuka, în două-trei vorbe, dacă deschizi cutia (open the box), vei descoperii o lume extrem de colorată şi pulsantă.
Jazz-ul dansant cu aromă de anii ’40 transpus în ritmuri exotice şi susţinute de trei voci extraordinare, instrumentaţiile aerisite, rafinate, infuziile Orientale şi World Music, percuţiile sau inserturile Downtempo transformă totul într-un dinamic cocktail revigorant, vechiul şi noul se contopesc organic şi rezultatul este un meniu muzical absolut reconfortant şi captivant.
Sashird Leo au ajuns în finala competiţiei National Jazz Music de la Paris în 2006 şi un an mai târziu au câştigat Premiul Juriului la International Jazz Festival of Juan Les Pins.
Cei trei: Yona Yacoub – Voce/Saxofon/Percuţii; Fred Luzignant – Voce/Trombon/Percuţii şi David Amar – Voce/Saxofon/Flaut/Percuţii – oferă un spectacol unic, deosebit.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=IMv6GulmGwI]
„Open the Box” este cel de-al treilea lor album Read more Sashird Lao – Open the Box (2010)
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=dTZvPSKAnWI]
Pilotul pilotează, chiloţii… Distanţa dintre defect şi funcţional uneori poate fi insesizabilă şi sunt şi lucruri care defecte fiind, totuşi funcţionează. Sistemul, societatea, showbizz-ul… „All the pilots gets rich, all the passengers pay for it!” (Toţi piloţii se îmbogăţesc, toţi pasagerii plătesc pentru asta) cântă Arnold de Boer în piese „Maybe I Was The Pilot” ce deschide noul album The Ex, şi evident n-are nimic cu piloţii, ci cu… cei care ne „chilotează”.
Showbizz-ul deşii profund defect, funcţionează perfect şi ne recomandă, ne vinde orice produs „sănătos” şi ignoră, elimină – de pe piaţă – orice „anomalie”. Cine cu cine se trage de şireturi (sau aţa de la chiloţi?) ?
Pentru cei care nu-s familiarizaţi cu The Ex, sunt o gaşcă olandeză de pe felia Anarcho-Punk cu infuzii de Jazz, Folk, muzică africană şi alte căutări, experimente avangardiste şi activează din 1979.
Au pornit în formula G.W. Sok – voce, Terrie Hessels – chitară, Geurt – tobe şi basistul René, în cele trei decenii scurse de la înfiinţare s-au produs mai multe schimbări pe parcurs, au avut şi diferite colaborări cu alţi artişti, între alţii în anii ’90 au lucrat cu violoncelistul Tom Cora, anul trecut solistul G.W. Sok a decis să se retragă din activitatea muzicală şi să se concentreze exclusiv asupra scrisului şi designului astfel lăsând locul solistului din formaţia Zea, trupă cu care The Ex a efectuat o serie de turnee. Din membrii fondatori singurul supravieţuitor este chitaristul Terrie Hessels, celălalt chitarist, Andy Moor este-n trupă din 1990 iar bateristul Katherina Bornefeld s-a alăturat formaţiei în 1984. Arnold de Boer pe lângă voce cântă şi la chitară şi manevrează şi samplerele.
Ştiu puţine trupe care au supravieţuit Read more The Ex – Catch My Shoe (2010)
[bandcamp track=550440077 bgcol=a02746 linkcol=e7e5e4 size=venti]
Când vine vorba de violoncel şi Metal, toată lumea asociază îmbinarea cu finlandezii din Apocalyptica. Însă băieţii din Helsinki nu sunt singurii care experimentează menajul între muzica şi instrumentele clasice şi Metal-ul. Fraţii Patzner – Anton – vioară şi Lewis – violoncel – împreună cu bateristul Jon Bush au înfiinţat trupa Judgement Day în 2002 la San Francisco un oraş celebru pentru multiculturalitatea sa şi viaţa artistică – şi nu numai – extrem de diversificată.
În 2003 lansează un prim EP Acustic ce conţine 7 plus 1 piese urmat un an mai târziu şi de albumul de debut „Dark Opus” – puteţi asculta toate materialele pe pagina lor Bandcamp.
„Dark Opus” conţine 12 piese, sunetul trupei devine mai agresiv, compoziţiile sunt dinamice, băieţii îmbine ingenios elementele din muzica clasică cu structurile Metal/Rock şi Punk. Ce fac americanii nu seamănă deloc cu muzica finlandezilor, Judgement Day sunt mult mai coloraţi, au o paletă mai largă de sonorităţi, elementele se îmbină diferit în muzica lor, este un experimet avangardist cu rădăcini clasice, un produs de fuziune extrem de intens şi dinamic. Read more Judgement Day – Peacocks/Pink Monsters (2010)
Un alt suflet contorsionat este şi acest James Huggett pitit sub titulatura Combat Astronomy. Avem de a face cu un Doom Industrial bine condimentat cu elemente Psihedelice şi infuzii de Jazz, fapt deloc surprinzător dacă ne uităm la lista artiştilor numiţi ca influenţe de James: Magma, Meshuggah, Miles Davis, Sun Ra, Hawkwind, Godflesh, Sunn O))), Soft Machine. Kate Bush, God, Black Sabbath, Can, Amon Duul, etc.
Pe lângă Huggett în studio în funcţie de album au lucrat Martin Archer, Elaine di Falco, Mick Beck, Charlie Collins, Mike Ward, iar live a beneficiat de suportul unor nume ca Anthony Poretti, John Davis, Myrriah Resneck, Nick Griffin, Dave Willey, Raoul Rossiter şi Grant Jackson.
Dacă primele trei materiale (1999-2002) sunt incursiuni Noise destul de abstracte şi neprietenoase, Huggett experimentează şi progresează de la material la material şi odată cu lansarea albumului „Dematerialised Passenger” din 2005, Combat Astronomy se conturează ca un proiect incisiv care combină cu mult nerv elemente Doom cu zgomote şi abordări Industriale şi introduce construcţii Psihedelice ce invocă Pink Floyd-ul condimentate cu infuzii incitante de Jazz. Chitara bariton – un instrument ce adaugă chitarei tradiţionale greutatea unui bas şi are un sunet mult mai consistent datorită acordajului diferit – folosită de Huggett bâzâie zgomotos, riff-urile au apăsare şi adaugă sonorităţi sănătoase de Heavy muzicii.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=LJdQuF2hBiQ]
În 1999 Read more Combat Astronomy – Earth Divided By Zero (2010)
Asupra acestei trupe mi-a atras atenţia Şerban-Ionut Georgescu (danke!), basistul din White Walls, m-am băgat pe pagina lor MySpace şi ascultând piesa „Salieri” mi-am amintit de momentele complex-schizofrenice ale celor din VoiVod din era „Nothingface”, East of the Wall au ceva din acel spirit contorsionat, construiesc un univers disonant şi impredictibil aflat mereu în mişcare.
De câţiva ani, mai ales dincolo de ocean o serie de trupe din zona extremă a Metal-ului, mai ales de pe filonul Death-ului tehnic, s-au orientat spre sonorităţi experimentale, şi-au lărgit orizontul sonor introducând elemente de Jazz, Avangardă, zgomote Industriale, soliştii pe lângă urletele şi hârâielile tipice au început să şi cânte, să contrabalanseze brutalitatea cu pasaje melodice. Să urli ca boul de la un cap la coadă nici nu mai sperie, nici nu impresionează pe nimeni, cum nici traforajul viteză şi bătrâna sârbă bătută la viteze cât mai imposibile nu mai reprezintă mare lucru. Cynic au deschis drumul încă de la sfârşitul anilor ’80, albumul „Focus” din 1993 rămâne un punct de referinţă.
Un nou val de trupe, o nouă generaţia şi-a făcut vocea tot mai auzită. The Dillinger Escape Plan, Between The Buried And Me, Rolo Tomassi, Called To Arms, The Black Dahlia Murder , Chiodos, Gladiator, Converge, Haste the Day, Every Time I Die, Bleeding Through şi mulţi alţii au extins barierele Metal-ului brutal, introducând diferite nuanţe şi elemente inedite şi experimentând dincolo de barierele convenţionale.
Etichele Metalcore şi Post-Hardcore acoperă o gamă largă de trupe ce experimentează aceste combinaţii şi modul în care ele sunt îmbinate, procentul elementelor au adus la suprafaţă o serie de formaţii extrem de promiţătoare.
Şi acest val din fericire ne-a lovit şi pe noi, constănţenii din White Walls cu albumul „Mad Man Circus” au dovedit că muzică de calitate se poate face în oricare colţ de lume, au demonstrat, creaţia n-are legătură cu dotarea tehnică şi rezultatele vin în funcţie de muncă.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=caJiYLlqFE8]
Mulţi reduc muzica Industrial la Nine Inch Nails, Ministry, eventual mai recent la Rammstein. N-am să reiau istoricul, însă nume semnificative au apărut de la sfârşitul anilor ’70, pionierat au făcut Kraftwerk, Throbbing Gristle, Monte Cazazza, SPK, Swans, Test Dept, Laibach, Einstürzende Neubauten şi Die Krupps.
Trupa cu nume imposibil de pronunţat ( 😀 ) Einstürzende Neubauten (Clădiri Noi ce se Prăbuşesc) s-a înfiinţat în 1980 în Berlinul de Vest şi la doar câteva luni după datorită prăbuşirii acoperişului Palatului de Congres Berlinez în data de 21 mai, numele lor a făcut vâlvă-n presă. Termenul de „Neubauten” – clădiri noi – este unul extrem de uzual în Germania şi se referă la clădirile construite după 1945 când Germania bombardată aproape complet a intrat într-o amplă reconstrucţie iar unul din clădirile simbol este acest Palat de Congres.
La început au abordat un amestec de Punk Rock cu zgomote industriale, una din caracteristicile (sonore) ale grupului fiind dat de instrumentele construite de ei înşişi, mai ales instrumente de percuţie în care includeau diferite obiecte de metal găsite – modelul a fost preluat şi de americanii din Cop Shoot Cop.
Alături de Blixa Bargeld – voce, chitară, clape Alexander Hacke – bas, chitară, voce şi N.U. Unruh – instrumente originale, percuţii, voce, din componenţa originală au făcut parte şi două doamne: Beate Bartel şi Gudrun Gut. Acestea părăsesc grupul în 1981 şi sunt cooptaţi F.M. Einheit – percuţionist şi Mark Chung – bas, ambii anterior membrii formaţiei Abwärts. Acest line-up rezistă aproape 15 ani.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=C16hjYO6X0c]
Despre Blixa Bargeld am vorbit recent Read more Einsturzende Neubauten – Strategies Against Architecture IV (2010)
Acesta este un „heavy shit” adevărat, dacă muzica ar avea greutate fizică şi ar cădea peste tine, te-ar strivi. Şi dacă eticheta „Avant-garde Metal” şi Rock experimental nu este doar fiţă de promenadă, se datorează exclusiv proiectelor de acest gen. În general „supergrup”-urile dau randamente oscilante, de cele mai multe ori sunt adunătură exclusiv din considerente comerciale, „le mai luăm fraierilor banii o tură”.
Nu este şi cazul lui John, Mike, Joey şi Trevor. La origini un trio compus din Joey Baron – tobe, Mike Patton – voce, Trevor Dunn – bas şi John Zorn pe post de compozitor, producător şi dirijor, Moonchild sau cum mai este denumit, The Moonchild Trio s-a dovedit încă de la debutul din 2006 cu „Moonchild: Songs Without Words” urmat imediat de al doilea album „Astronome” unul din cele mai incisive găşti de acest gen şi din fericire proiectul livrează materiale de calitate cu o regularitate demnă de oricare trupă obişnuită.
„Six Litanies for Heliogabalus” este lansat în 2007 şi sunt cooptaţi şi Ikue Mori (compozitor, baterist, artist grafic) şi clăparul Jamie Saft. La aceste două produse Zorn nu participă în mod direct, dar revine în 2008 pe albumul „The Cruciable” şi este adus şi chitaristul Marc Ribot pentru una din piese: „9×9″.
„Ipsissimus” s-a lăsat ceva mai mult aşteptat, dar a meritat cu desăvârşire. Scos sub numele lui John Zorn, noul produs Moonchild îi aduce din nou la olaltă pe John Zorn (saxofon, pian), Joey Baron (tobe), Mike Patton (voce), Trevor Dunn (bas) şi Marc Ribot (chitară) şi astfel avem de a face cu o trupă completă şi o formulă clasică.
Despre Zorn Read more John Zorn (Moonchild) – Ipsissimus (2010)
Îmi dau seama că recomandările mele în mod frecvent n-au nici o relevanţă, lumea preferă brand-urile comode, marfa corporatistă de larg consum, ciunga ulimu’ răcnet asortat iPodului, însă aceşti Trophy Scars m-au lăsat cu gura căscată. Foarte proaspătul „Darkness, Oh Hell” este un amestec ameţitor de sonorităţi de la secvenţe Post Hardcore la Jazz şi Blues Rock, de la Indie realmente Alternative la orchestraţii subtile asortate perfect cu viori sau suflători şi au nervul absolut absent noii generaţii (pseudo) Punk. Oscilează pe o gamă extrem de largă muzical, riff-urile furioase nu exclud armoniile, pianul sau trompeta se îmbină cu cele mai incisive ritmuri şi răbufniri zgomotoase.
Catalogaţi Post Hardcore experimental, Trophy Scars mi-au amintit de geniul celor din Cop Shoot Cop, experimentele avangardiste ale celor din Crass, prospeţimea şi creativitatea celor din Sonic Youth (mai ales cu sonorităţile albumul „Dirty” – 1992), au ceva din abordarea celor din Rollins Band de pe albumul „Weight” (1994), dar mi-au amintit şi de Clutch şi Helmet presărat cu ceva din şarmul lui Tom Waits. Rădăcinile The Beatles se împletesc organic cu energia unor Converge (mă bucur că şi alţii au remarcat gaşca aceasta de Metal), dar şi cu sonorităţile experimental-zgomotoase ale celor din Eels în cele mai incisive şi frământate momente ale lor.
Muzica lor este o invitaţie de a explora lumea dincolo de aparenţe şi evidenţe, o lume ascunsă, vibrantă, uneori întunecată şi îmbibată de misticism şi magie. O magie pierdută, uitată, izolată în subconştient şi abandonată. Read more Trophy Scars – Darkness, Oh Hell (2010)
