Rudolf “Rudy” Ratzinger a fost ani de zile un DJ bavarez apreciat, activ în segmentul Goth-Dark-Industrial. Impresionat şi influenţat de Leæther Strip, Rudy decide în 1991 să pornească un proiect muzical personal şi astfel ia naştere Wumpscut şi imediat este lansat şi materialul de debut „Defcon”.
Rudy se dovedeşte extrem de prolific, materialele curg unul după celălalt, atât discuri ce conţin piese noi cât şi o serie de remixuri. De pomenit: „Small Chambermusicians” care este scos în acelaşi an urmat de „Music for a Slaughtering Tribe” (1993), „Bunkertor 7”, „Preferential Legacy” şi „The Mesner Tracks” în 1995, „Born Again” (1997), „Embryodead” (1997), „Boeses Junges Fleisch” (1999), „Blutkind” (2000), „Wreath of Barbs” (2001), „Evoke” (2005), „Body Census” (2007).
Noul material conţine acelaşi soi de EBM consolidat de Industrial incisiv, părţile agresive sunt contrabalansate de secvenţe melodice, nuanţe Darkwave. Soundul este bombastic, plin, abordarea Read more Wumpscut – Siamese (2010)
EBM
Rotisorul de duminică
Toţi ne înecăm. La mal sau la… Mall. În siguranţa confortabilă a căminului – în general un spaţiu delimitat şi stingher – sau pierduţi în mulţimea anonimă, ne înecăm din când în când. O facem benevol sau inconştient. Am văzut un film, Cell 2, în care un criminal în serie îşi ucidea prin diverse metode victimele ca apoi să le readucă la viaţă şi printr-un alt experiment să repete şirul acesta morbid până la epuizare sau până la eşecul resuscitării. Viaţa noastră nu este atât de dramatică şi teatrală, ba, de cele mai multe ori este banală şi mult mai gri, dar ne înecăm câte puţin sistematic să respirăm mai cu sete câte o gură de aer.
Fiecare se descurcă cum poate.
Ne facem cu mâna pe Mess, dar nu ne privim niciodată-n ochi.
Oamenii nu prea se mai vizitează – trotuarele din faţa blocurilor s-au transformat în locuri de parcare cu plată rezervate exclusiv locatarilor – , cu vecinii nu ne salutăm din principiu şi prietenia ţine mai mult de o listă virtuală decât de o relaţie.
Auzim vocile, dar nu distingem mesajul.
Ascultăm sunetele, dar nu distingem melodia.
Arta a devenit un clişeu, un produs, ambalajul de cele mai multe ori este mult mai sofisticat decât conţinutul.
Toată lumea cântă, nimeni nu cumpără, descărcăm – să avem, să fie acolo – şi nici măcar nu ascultăm de foarte multe ori. Sau ascultăm şi nu auzim.
Sunt prea multe produse şi… prea puţină muzică.
Şi cine nu-i pe scenă este critic (jurnalist, blogger) sau bodyguard.
La cuptorul cu microunde (sonore) am „prăjit” cele mai recente produse semnate: This Drowning Man, Inside Again, Edge Of Dawn, Not Breathing, Veell şi The Paradise Motel. Read more Rotisorul de duminică
FLA – Improvised Electronic Device (2010)
Front Line Assambly (FLA) este gașca cadanianului Bill Leeb înființată în 1986 după ce timp de doi a tras de corzile bas-ului prin Skinny Puppy iar acest „Improvised Electronic Device” este al 15-lea lor album, materialul anterior fiind „Artificial Soldier” și datează din 2006.
[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=uhMuGEzp3BA]
Bill este singurul membru permanent al formației, tovarăși de nădejde (și cursă lungă) i-au fost Rhys Fulber, Greg Reely și Chris Peterson, dar prin trupă a trecut și Devin Townsend, Read more FLA – Improvised Electronic Device (2010)
RevCo – Got Cock? (2010)
Din ciclul am întâlnit și cubanezi fericiți, azi un specimen cu nume norvegian și pașaport american: Al Jourgensen.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Z6zqYSezqwo]
Al este într-un fel echivalentul în zona Industrial al lui Lemmy Killmister. Un rocker prăfuit și încăpățânat. Read more RevCo – Got Cock? (2010)
Leæther Strip – Mental Slavery (2010)
Născut pe 13 noiembrie 1967 în Aalborg, Danemarca, Claus Larsen a început să imprime primele demo-uri la începutul anilor 80 însă oficial proiectul său solo (Claus fiind membru singular) și-a primit numele de Leæther Strip și și-a început activitatea abia în 1989 iar primul album, „The Pleasure of Penetration” a fost lansat un an mai târziu.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=dPic6TchWxA]
Eu l-am cunoscut ceva mai târziu datorită compilațiilor tribut (AC/DC, The Cure, Pink Floyd, etc) lansate de Read more Leæther Strip – Mental Slavery (2010)
Brazda Lui Novac – Brazda Lui Novac (2010)
Despre Victor (aka Brazda Lui Novac) am scris în preambulul ediţiei de anul trecut al festivalului Cybermental şi am consemnat şi prestaţia lui de calitate din festival.
Proiectul său IDM (Intelligent Dance Music) pornit din anii studenţiei la Arhitectură (1997) a rezistat mai bine de un deceniu (să sperăm că 13 se va dovedi norocos 🙂 ) şi după mai multe E.P.-uri, Victor a decis că a sosit timpul pentru un prim album.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=U6l91WohBIM]
Ne place sau nu ne place, suntem o ţară Read more Brazda Lui Novac – Brazda Lui Novac (2010)
KMFDM – Krieg (2010)
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=nWP4fFA_lW4]
Anul trecut KMFDM ne-au bucurat cu două albume: „Blitz” şi „Skold vs. KMFDM”, am scris atunci nu doar despre cele două materiale proaspete ci am punctat în linii mari şi istoricul trupei.
Suicide Commando – Implements of Hell (2010)
Suicide Commando este un proiect Electro-Industrial pe linia EBM al belgianului Johan Van Roy şi activează din 1986 iar acest „Implements of Hell” lansat pe 22 – Europa -, respectiv 26 – America – ianuarie este al 12-lea album.
Van Roy navighează în zona electronică agresivă, este zgomotos şi sumbru concomitent, combină tonurile grave cu ritmurile incisive, dar strecoară şi armonii, coloraturi inspirate pentru a-şi face muzica mai dinamică şi interesantă. EBM-ul în sine este destul de linear, însă cu puţin efort şi fantezie lucrurile pot fi modelate în aşa fel ca rezultatul să fie dinamizate, lucrurile pot fi aşezate şi aranjate astfel ca rezultatul să fie incisiv.
Nitzer Ebb – Industrial Complex (2010)
(Înlocuitor fără zahăr pentru fanii Depeche Mode, dar nu numai!)
[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=XrVfFL6TPEc&feature=related]
Am şi primul album pe 2010, s-a nimerit să fie tot din zona Industrial-Electro: Nitzer Ebb. Albumul urmează să fie lansat oficial pe 22 ianuarie, dar o ediţie etichetată „Tour Edition” s-a pus în vânzare deja anul trecut în cadrul turneului din America, s-a pus în vânzare pe iTunes în noiembrie şi inevitabil s-a răspândit şi pe internet.
Nimereală sau coincidenţă – nu cred în aşa ceva -, anul trecut a debutat parcă tot cu nişte britanici electro(cutaţi), Depeche Mode şi invitat al celor din Nitzer Ebb la piesa „Once You Say” este nimeni altul decât Martin Gore.
Paralele între cele două formaţii există, au sonorităţi înrudite, chiar dacă Nitzer Ebb sunt mai incisivi – cu o abordare a la Killing Joke, navighează în aceeaşi sferă întunecată.
Trupa poate fi considerată una veterană, activează încă din 1982 şi „Industrial Complex” este al 6-lea lor album de studio. Miezul trupei sunt Vaughan (Bon) Harris – clape, programare, tobe, voce şi vocalul Douglas McCarthy.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=A175kGntYyY&feature=related]
„Promises” deschide energic materialul, clapele au viaţă, abordarea este tradiţională, manieră Retro, orchestraţie aerisită, piesă orientată în zona discotecilor şi al cluburilor, parcă insuficient de convingătoare însă şi prea incoloră să deschidă un disc…
„Once You Say” sună foarte „I Feel You” şi asta nu doar datorită prezenţei lui Martin Gore. Sunetele sunt mai moderne, pulsează, mie tare-mi lipseşte şi o chitară cu greutate, ar sălta mult impactul, cu toate acestea piesa prinde, are ritm.
„Never Known” sună mai grav – piesa este inclusă şi pe soundtrack-ul filmului Saw VI -, încet-încet trupa îşi găseşte cadenţa, piesa are greutate, balans, lucrurile se aşează în direcţia bună, piesa are atmosferă.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=XgpFBR23e5o&feature=related]
„Going Away” este o piesă lentă, cumva nu-mi vine să spun baladă, are vibraţie, construcţia curge firesc, petele de sunet creează atmosferă, zugrăvesc adecvat mesajul, Dave Gahan sigur storcea din ea un hit, dar poate devenii şi aşa.
Şi-n „Hit You Back” transpiră mireasma Depeche Mode, însă Nitzer Ebb reuşesc să jongleze în această zonă parcă mai cu viaţă decât au reuşit-o Depeche Mode pe „Sounds of the Universe” anul trecut. Echilibrul dintre zgomote şi sonorităţile Vintage se leagă mai organic.
„Payroll” te aruncă direct şi neiertător într-o zonă mai zgomotoasă, mai gravă, în sonorităţi moderne, vine ca o palmă peste ochi sau un şut în dos. Momentul aminteşte de colaborarea trupei cu Die Krupps din 1989 pe EP-ul „Machineries of Joy”, chiar şi fără chitare, piesa are greutate, ritmul Rock are un balans sănătos şi clapele zgomotoase creează apăsarea necesară.
„Down On Your Knees” este scrisă-n manierea primei piese, tonurile sunt mai grave, pulsul mai incisiv, reţeta este acelaşi minimalism Electro însă zgomotele inserate o fac mai interesantă.
„I Don’t Know You” este o întoarcere la sonorităţile de la începutul anilor ’80, ca şi Depeche Mode parcă trupa încearcă să mulţumească toate gusturile şi asta dă o senzaţie de fragmentare a materialului, lipseşte un liant care să lege măcar sonor piesele între ele.
„My Door Is Open” reuşeşte amestecul, straturile mai zgomotoase, distorsionate de sunete se împletesc coerent cu sunetele mai tradiţionale, piesa are nerv, muşcă.
„I Am Undone” poartă aceeaşi amprentă Depeche, este o piesă semi-lentă şi în ciuda amintitei paralele – sau poate chiar de aceea – este un moment destul de reuşit.
„Kiss Kiss Bang Bang” revine la tonurile mai moderne, abordarea mai cu vână Rock, are energie şi dinamică, un refren pregnant, dacă construiau tot materialul pe linia aceasta şi renunţau la unele clişee Retro/Vintage, spuneam fără rezerve: o, da!
„Traveling” este bonusul, tot un pod sonor între spiritul Depeche şi sonorităţile mai incisive, o piesă cu puls, mai convingătoare decât „Promises” sau „Down On Your Knees”.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=wgGPmBe02mA&feature=related]
Nitzer Ebb nu s-au modernizat excesiv, fazele Retro, minimalismul uneori sec de anii ’80 îi mai trage înapoi, însă oarecum paradoxal, privind cu coada ochiului la Depeche Mode, au reuşit să facă un disc mult mai viu, mai credibil decât aceştia la ultima încercare.
Momentele mai zgomotoase, mai contorsionate sunt un plus evident, ca minus aş menţiona doar faptul că vocea lui Douglas McCarthy este uşor lineară, nu are senzualitatea, misteriul, dimensiunea lui Dave Gahan.
Totuşi „Industrial Complex” nu este nici foarte Industrial, nici cine ştie ce complex, dar este un disc bun şi o audiţie plăcută, se pare că pentru 2010 trupa mai preconizează câteva surprize, având în vedere şi faptul că acest material a fost imprimat în 2008.
„Payroll”, „Kiss Kiss Bang Bang”, „I Am Undone”, „Never Know”, „Going Away” sau „Traveling” au suficient potenţial, pot fi punctul de plecare pentru un material mult mai grav.
Rabia Sorda – Noise Diary (2009)
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=wmr1nsZq6cw&feature=related]
Te naşti unde te naşti, că e bine sau e rău, n-ai ce-i face. Soartă, şansă, dracu ştie, până la urmă suntem extrem de singuri pe lumea aceasta şi fiecare pe cont propriu. Ne-a lămurit oarecum premieru’ boc ieri: „suntem aici unde ne aflăm” – dar nu despre asta vreau să vorbesc! 😛 Şi nici despre Andrei Gheorghe sau Dan Bittman la Ministerul Finanţelor. 😀 Nu vremurile sunt perverse ci noi…(proşti – propun impozitarea! 😛 ).
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=XiW_kYAkL1A]
Erik Garcia a.k.a Erk Aicrag şi Oscar Mayorga a.k.a. Racso Agroyam s-au născut în Mexic şi în 1993 au „pus-o” de o trupă Electro-Industrial pe curentul Aggrotech botezată Hocico, un cuvânt mexican ce înseamnă ceva foarte-foarte urât şi pe care nu-l veţi găsii în dicţionare.
Despre scena mexicană nu ştiu mai nimic – mea culpa – însă Hocio se pare că au rezistat cu brio, ultimul lor album „Memorias Atrás” datează din 2008, ba mai mult, au traversat şi oceanul, au concertat prin Europa, sunt destul de populari în Germania.
Ambii componenţi au şi câte un proiect „de buzunar”, Racso Agroyam Dulce Liquido iar Erk Aicrag acest Rabia Sorda.
Hocico nu sună cu nimic mai rău ca trupele mari de pe felia Aggrotech, Dulce Liquido abordează un Power Noise destul de asemănător proiectului mamă, mai interesant mi s-a părut acest Rabia Sorda unde pe lângă sonorităţile Electro-Industrial, Erk Aicrag îşi condimentează muzica şi cu elemente folclorice mexicane.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=jeZuCM0lQzU]
„Noise Diary” este al doilea album, primul, „Metodos del Caos” a fost lansat în 2006 şi muzica, sound-ul mi-a amintit de o altă trupă (obscură), Bigod 20 şi indirect de mult mai celebrii Front 242.
Muzica aceasta este de breşă şi aş spune: breşa este mică. Rockerii conservatori sunt refractari la sonorităţile Electro, pentru gelaţii din cluburile de fiţe, sonorităţile acestea sunt prea agresive. În Vest, unde aceste bariere măcar formal s-au erodat mult mai simţitor, astfel de proiecte sunt mult mai apreciate.
Rabia Sorda (MySpace) sună interesant fiindcă vis a vis de Hocico aici Erk Aicrag amestecă ingenios sonorităţile mai incisive cu abordările EBM din anii ’80, introduce teme mult mai muzicale, unele tradiţional mexicane şi nu în ultimul rând, vocea este mai calmă, melodioasă chiar şi astfel atmosfera mai caldă, mai umană.
Cele 11 piese plus un intro ne călăuzesc totuşi printr-o lume destul de sumbră, umbroasă, lumea frământărilor interioare, al tentaţiilor, al drogurilor şi al confuziei, rătăcirilor.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=9_XQzZ8GHqA]
După intro-ul „First Page”, „Out of Control” este un EBM tradiţional, cu un refren simplu şi lipicios, cu ritmuri de clubbing. „Heart Eating Crows” reduce uşor ritmul, tonurile sunt mai sumbre, refrenul pulsează obsedant.
„Get Your Overdose” sună mai incisiv, amestecul de EBM tradiţional cu sonorităţile mai moderne se leagă bine, refrenele lui Erk Aicrag prind, temele tenebroase au profunzime. „Burning House” are amprenta simplităţii, minimalismului Depeche Mode, dar şi „întunericul” acestora.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=fUHUpCx09Gk&feature=related]
„Monkeyland” readuce viaţa, pulsul în lumea oarecum încremenită, încă o doză, vă rog… „Radio Paranoia” accelerează plăcut, rămânem în zona sonorităţilor anilor ’80, tema este uşor răsuflată şi un sound mai grav, mai incisiv probabil resuscita mai eficient tema. „Mirrors And Knives” revine la minimalismul pulsant, la construcţia simplă din sunete, frânturi de sunete şi ritmurile mecanice, cu toate acestea atmosfera creată este convingătoare, oglinzile reflectă cu precizie disperarea lucidă.
„NME” schimbă tempoul, ne mai trezeşte o dată la viaţă, schimbările de ritm şi atmosferă sunt bine venită, dau puls discului. „Money Talks (And Rots)” are o uşoară notă Techno, clapele colorează interesant melodia, impun ritmul. „A World On Fire” pluteşte plăcut în acelaşi context de anii ’80 minimalist şi este un dans lent, şerpuitor. Finalul, „This Is the End” păstrează pulsul piesei anterioare, compoziţia se desface, straturile de sunete se suprapun şi se lasă ca o cortină…
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=x-aGylmykZ4&feature=related]
„Noise Diary” nu este la fel de genial ca „Supercute”-ul din 1994 al amintiţilor Bigod 20, dar are puţin din atmosfera acelui material, este un disc bun pentru momentul potrivit. Este un disc de atmosferă, dependent de starea-n care-l asculţi. Azi s-a nimerit să-mi pice bine. O pagină din jurnal, încă o zi (sau noapte 🙂 ) din viaţa zgomotoasă…
