Pe numele său adevărat John William Lowery, John 5 s-a născut pe 31 iulie 1971 la Grosse Pointe, Michigan şi conform celor spuse de el, a pus mâna pe chitară la 7 ani şi nu i-a mai dat drumul.
După ce a cântat între alţii şi cu Lita Ford, în 1996, John 5 a dat o audiţie pentru postul de chitarist al formaţiei Marilyn Manson, dar la acel moment a fost ales Mike (Timothy) Linton, devenit cunoscut sub pseudonimul Zim Zum.
În 1998 a debutat pe albumul 2wo (Two), proiectul controversat al lui Rob Halford produs de Trent Reznor (Nine Inch Nails). A fost momentul în care Halford a declarat că este homosexual şi s-a plictisit de Heavy Metal, fanii Priest n-au apreciat nici una din aceste declaraţii şi discul cu toate că este un material interesant, s-a bucurat de un succes moderat.
În acelaşi an, John 5 s-a alăturat ex-solistului formaţiei Van Halen, David Lee Roth şi a participat la compunerea şi înregistrarea albumului „The David Lee Roth Band”. Ulterior, în 2003 a mai compus o piesă pentru David şi albumul „Diamond Dave”, „Thug Pop”.
În timpul imprimării albumului „Mechanical Animals” Zim Zum părăseşte trupa Marilyn Manson şi prima opţiune pentru un nou chitarist a fost John 5. Riffurile lui colorează Read more John 5 – Remixploitation (2009) ›
„Centrul de Proiecte Culturale al Primăriei Municipiului Bucureşti -organizează cea de-a doua ediţie a Festivalului Internaţional de Teatru de Stradă “B-FIT in the Street!”
După succesul de anul trecut, evenimentul revine în centrul Capitalei, animându-l din nou timp de patru zile cu parade alegorice, instalaţii suspendate, concerte în aer liber şi spectacole extreme ce îmbină muzica şi dansul cu elemente de acrobaţie şi efecte pirotehnice.
Manifestarea va reuni şi de această dată importante companii de teatru de stradă. Trupe din Franţa, Spania, Italia, Germania, Argentina şi România vor transforma Bucureştiul într-un spaţiu urban plin de culoare şi magie, destinat exprimării artistice libere şi creative. Locuitorii Capitalei vor fi purtaţi într-o lume populată de maşinării miraculoase, păpuşi gigant şi personaje captivante.
Trupele participante în festival sunt: Malabar, KITONB Project, Comediants, Voala, Antagon, Carros de Foc, Provisional Danza, Geants du Sud, Les Caramantran, La Tal, Cuartetto Maravilla, L’Excuse,Teatre NU, Les Cubitenistes, Les Enjoliveurs, Funambules precum şi Teatrul Masca şi XtREme.
B-FIT in the Street! include atât spectacole fixe şi cât şi mobile. Spectacolele fixe se vor desfăşura în următoarele locaţii: EsplanadaTNB, Piaţa Constituţiei, Piaţa “George Enescu”, Parcul Colţea, Parcul Unirii şi Parcul Cişmigiu. Deasemenea mici reprezentaţii mobile vor străbate străzile Capitalei în fiecare zi a festivalului. Nu vor lipsi nici paradele din încheierea serilor de spectacol. Acestea vor avea loc pe trasee către Piaţa Constituţiei, dinspre Piaţa Unirii şi Parcul Cişmigiu.”
ArCuB http://www.arcub.ro/
Programul complet al festivalului: Joi, 28 Mai 2009
Format în 2005 la Hertfordshire (Anglia) din rămăşiţele trupelor My Dad Joe al bateristul Lee Barratt şi Winter In June al basistul Stuart Gili-Ross, Gallows sunt o gaşcă de Punk pe linia Hardcore, amintind de Black Flag şi implicit Rollins Band.
Primul disc, „Orchestra of Wolves” lansat de o casă de discuri independentă în 2006 a atras atenţia publicului şi a primit critici pozitive din partea presei, astfel, noul material „Grey Britain” este lansat pe 2 mai sub egida celor de la Warner.
Discul numărul doi mereu este considerat cel mai dificil şi totodată crucial pentru existenţa unei formaţii şi trecerea de la o casă de discuri independentă la o multinaţională este privită tot timpul cu suspiciune. Gallows şi-au păstrat nervul, agresivitatea, materialul nou nu face compromisuri, ba, chiar sună mai grav, mai plin şi este definitiv un pas înainte.
„The Queen is dead, so is the clown…” este punctul de plecare a primei piese „The Riverbank”, un intro întunecat cu miros de ceaţă de pe malul Tamisei şi practic fără trecere explodează „London Is the Reason”.
Vocea lui Frank Carter aminteşte fantomatic de Henry Rollins, iar abordarea de Rollins Band din perioada „The End of Silence”, dar fără incursiunile experimentale, jazzistice, ci pe o linie mai abruptă, cu anumite nuanţe de Heavy Metal britanic manifestate mai ales de chitarele care uneori merg în paralel a la Maiden. Nu-i de mirare că pentru discul tribut „Maiden Heaven” au ales „Wratchild”, o piesă din era Paul Di’Ano.
Reţeta de bază rămâne aceeaşi pe tot parcursul discul: sunetul este abraziv, baza solidă o conferă basul cu toba, chitarele colorează şi furnizează riffuri galopante iar vocea furioasă, vorbit/strigată îţi şterge faţa ca un pumn. Micile ruperi, scurtele momente de respiro, sparg ritmul doar pentru a-l accentua, armonicele aduse de chitare sau coruri condimentează ingenios materialul.
Discul este destul de uniform şi echilibrat, nu are vârfuri, dar nici momente slabe, mici găselniţe, şuruburi, se găsesc în fiecare piesă, evită monotonia cu îndemânare şi furnizează 52 de minute de adrenalină în 12 doze.
O să mai auzim de ei.
Propagandhi – Supporting Caste (2009)
Înfiinţată în 1986 în Canada de Chris Hannah şi Jord Samolesky, Propagandhi poate fi numită indubitabil o formaţie militantistă. Trupa luptă în primul rând pentru drepturile animalelor, dar susţin şi „veganismul” lui Donald Watson, o formă – să zic aşa – extremă a vegetarianismului care exclude complet alimentele de provenienţă animalică, adică şi brânza, ouăle, etc.
Dar să vorbim despre muzică! Trupa a pornit cu primul album pe linia Punk Rock, Ska şi Skate Punk, cu elemente de Hardcore, influenţe majore fiind Bad Brains, Minor Threat şi Fugazi-ul ulterior al lui Ian MacKaye, adică zona Straight Edge. Treptat în muzica lor şi-au făcut simţită prezenţa tot mai mult elemente de Heavy Metal, muzica s-a colorat şi diversificat în mod constructiv.
Anul acesta au ajuns la al patrulea album, „Supporting Caste” fiind lansat pe data de 10 mai.
Cele 52 de minute împărţite în 12 piese, sunt cel mai complex, cel mai colorat şi cel mai Metal produs al formaţiei de până acum.
„Night Letters” porneşte cu riffuri agresive alternate cu armonice gustoase, ritmul este alert, piesa creşte într-un Hardcore sănătos, musculos şi antrenant.
„Supporting Caste” combină ingenios abordarea directă, Hardcore cu sunetul Heavy/Thrash Metal al chitarelor, părţile agresive cu o frumoasă incursiune acustică ca apoi să revină la ritm cu o trecere a la Maiden.
„Tertium Non Datur” porneşte cu o temă Heavy Metal furnizată de chitare, construcţia devine tensionată, ritmica colorată şi accentuată iar basul are intervenţii progresive, rezultatul fiind foarte dinamic.
„Dear Coach’s Corner” cu toate că are la bază un pasaj acustic, păstrează tempoul alert, are nerv, urcă şi coboară cursiv, băieţii sunt instrumentişti excelenţi şi au simţ de a orchestra, inventivitate de a dinamiza compoziţiile.
„This Is Your Life” este o doză concentrată de Hardcore într-o pastilă de un minut, o rupere ingenioasă.
„Human(e) Meat (The Flensing of Sandor Katz)” este momentul propagandei, muzica este redusă la un Hardcore pur, ingenios alternând pasajul acustic cu riffurile, piesa creşte în intensitate în mod natural.
„Potemkin City Limits” este o doză de trei minute de Punk curat, chitările sunt mai puţin tăioase, ritmul însă rămâne alert, ruperea de pe la mijlocul piesei este ca o gură de oxigen, remarcabil simţul cu care trupa reuşeşte să te menţină atent şi în priză, să schimbe, să alterneze elemente şi pasaje în momentele cheie, ingeniozitatea de a surprinde chiar şi cu elemente care într-o altă abordare ar părea clişee.
„The Funeral Procession” este ca o piesă Maiden din prima perioadă cântată la turaţie dublă, deloc macabră, la fel de antrenantă ca tot materialul.
„Without Love” nu este o baladă, rămânem în zona chitarelor a la Maiden, la ritmul sănătos şi alert/galopant, la alternanţa riffurilor melodioase cu traforaje mai tăioase, vocea impecabilă a chitaristului Chris Hannah ne conduce ferm prin temele piesei, abordează cu aceeaşi uşurinţă cântatul şi momentele mai agresive.
„Incalculable Effects” începe cu o temă progresivă ca apoi să se transforme într-un galop Hardcore, schimbările fie ele şi abrupte, sună extrem de firesc.
„The Banger’s Embrace” este un moment Punk relaxant, melodic, mi-au amintit puţin de o altă formaţie obscură: Black 47.
Finalul durează nu mai puţin de 15 minute, „Last Will & Testament”, cei drept, cu o pauză de linişte consistentă între piesa semi-acustică şi prelucrarea „ascunsă” a piesei „Come to the Sabbat” al celor din Black Widow. Aş fi curios câţi cunosc/îşi amintesc piesa: “Come, Come, Come to the Sabbat, Come to the Sabbat, the Satan’s there…” O re-întâlnire plăcută. 🙂
Propagandhi este o descoperire extrem de plăcută şi o recomand atât Punkerilor cât şi Metaliştilor. Pe mine m-au surprins în cel mai plăcut mod şi m-au convins. Merg să-mi fac o omletă! Ha ha ha! 😛
Mulţi cred că Punk-ul a început şi s-a terminat cu Sex Pistols. Sau mai rău, cu The Offspring sau cu Green Day.
Până în 1977 şi la „Never Mind the Bollocks, Here’s the Sex Pistols” s-au întâmplat multe, între altele, managerul Malcolm McLaren a lucrat şi pentru americanii New York Dolls.
Piesa „Personality Crises” de pe albumul de debut auto-intitulat din 1973 le-a adus ulterior şi faima de Punkeri, dar în mare parte sunt responsabili şi pentru linia Glam. Rădăcinile trupei se trag din Rhythm And Blues şi influenţele majore sunt The Rolling Stones, MC5 şi The Stooges.
Cu toate că trupa s-a înfiinţat în 1971 nu concurează discografia celor din Kiss. După al doilea album lansat în 1974 „Too Much Too Soon” şi turneul care a urmat, formaţia s-a destrămat. Influenţa lor însă se regăseşte într-un şir lung de formaţii Rock, Glam şi Punk: Ramones, The Damned, The Clash, Dead Boys, The Smiths, Sigue Sigue Sputnik, Kiss, Hanoi Rocks, Mötley Crüe, Faster Pussycat, JetBoy şi Guns N’ Roses.
În 2004, Morrissey (ex-The Smiths), vechi fan al trupei, a reuşit să readucă cei trei supravieţuitori: David Johansen (voce), Sylvain Sylvain (chitară) şi Arthur Kane (tobe) pentru Meltdown Festival-ul de la Londra. De aici a fost doar un pas nou album, „One Day It Will Please Us to Remember Even This” în 2006, un disc realizat cu aportul lui Steve Conte (chitară), Sami Yaffa (bas), Brian Koonin (pian) iar în locul veteranului Kane, Brian Delaney la tobe şi Read more Înapoi la Punk ›
INDECÉNT, -Ă, indecenţi, -te, adj. Care calcă sau contrazice legile decenţei; lipsit de pudoare; necuviincios, neruşinat, impudic, licenţios. – Din fr. indécent, lat. indecens, -ntis.
adj. v. obscen. (DEX )
Vă anunţam sâmbăta despre „Ziua Porţilor Deschise” la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti şi despre expoziţia la care şi un prieten de-al meu urma să expună un tablou.
Cum povesteşte chiar el , a fost sunat cu 10 minute înaintea vernisajului şi a fost anunţat că lucrarea sa a fost retrasă din expoziţie pe motiv de „indecenţă”. Indecenţă relativă, relaţionată la celelalte lucrări expuse între care, din ce am înţeles, mai erau şi alte nuduri. Da’ vorba lu’ Andrei, ceva este sau nu indecent. Punct.
Mi-am amintit iar de această piesă Paraziţii şi de cele spuse de Andrei Gheorghe. Nu ştiu cine şi după ce criterii poate decide ce este indecent. Eu sunt un Punker împuţit, obsedat şi obscen. Recunosc. Măzgăliturile mele sunt mai… deocheata. Îmi plac femeile. Care-i problema? Îmi place sexul şi uneori asta se vede şi în lucrurile pe care le…fuck. Asta e! Am schimbat titlul paginii din „brushvox dezgolit” în „Mr. Pan(k)sament”, dar esenţa rămâne: eu nu ascund şi n-am să mă ascund, sunt cine sunt şi îmi asum acest fapt. Nu-s frumos, nu-s deştept, n-am moţ şi n-am cine ştie ce merite. Dacă am făcut sau fac ceva, este pentru că asta am chef să… fuck.
Mi-am amintit de o expoziţie de acum câţiva ani la care am fost invitat alături de un tip condamnat pentru omor din culpă care la „mititica” şi-a descoperit vocaţia de pictor şi astfel şi-a mai uşurat detenţa. Totul a fost ok până mi-am dus lucrările şi le-am expus lângă ale sale. A doua zi dimineaţa – ziua vernisajului – nu mai erau. Acum nu ştiu dacă eu nu mă pretam să expun lângă un ex-condamnat, sau fostul deţinut nu se preta la pictura din libertate, dar mi-am luat „jucăriile” şi le-am expus cu 2 săli mai încolo pe cont propriu şi toată lumea a fost fericită.
Dar nu despre mine este vorba. Revin la ce spunea Gheorghe: „cu ce este mai indecentă pula decât să fuţii miliarde” – adaug eu – din banii publici? În ziua în care Primăria a autorizat marşuri pentru „diversitate”, marşuri pentru „normalitate”, să dai jos de pe un perete într-o sală de expoziţie un nud, mi se pare grosolănie.
Ce mă enervează este faptul că generaţia tânără trebuie să înghită aceleaşi porcării pe care le-am primit şi noi pe gât ani de zile. Am mai povestit eu despre marea cumetrie care infectează tot sistemul şi toată societatea, dar poveştile nu duc nicăieri.
Până una-alta mă oftic că homosexualii reuşesc să se organizeze şi să iasă-n stradă, iar noi, marea majoritatea, rămânem tăcuţi şi înghiţim toate mizeriile clasei politice şi a câtorva şmecheri profitori. Nu ştiu ce şi câte trebuie să se mai întâmple ca oamenii să aibe boaşe din nou să iasă-n stradă şi revoluţia începută în 1989 să se finalizeze….
Ne merităm soarta frate!
Dar să rămânem puţin în zona artei, reiau un blog scris anul trecut şi publicat în altă parte despre artă. Şi îmi pun întrebarea: la ce valori ne referim?
M-am uitat pe topul celor mai vânduţi artişti plastici contemporani. Cam mult plastic şi… contemporanul ţine loc de artă. Dar nu sunt un critic demn de luat în seamă şi gusturile nu se discută.
Pe primul loc se află artistul American Jeff Koons cu un preţ record de 14,5 milioane euro, obţinute pentru sculptura “Balloon Flower (Magenta)” de casa de licitaţii Christie’s din Londra.
Koons a studiat pictura la School of the Art Institute of Chicago şi la Maryland Institute College of Art. La începutul anilor 80, după modelul Fabrici lui Andy Warhol sau al Studioului lui Damien Hirst, Koons şi-a amenajat un studio de lucru în SoHo la New York unde 30 de angajaţi lucrau pentru a realiza lucrările sale.
Koons şi-a angajat şi un consultant de imagine şi a postat o serie de reclame cu el în revistele de artă. A atras atenţia mass mediei prin căsătoria cu Ilona Staller, cunoscută ca actriţa de filme pornografice, Cicciolina, căsnicie reflectată în seria de lucrări “Made in Heaven”.
Catalogat Neo-Pop, lucrările lui Koons sunt de un gust cel puţin îndoielnic, definite ca parodii ale kitschului şi consumismului modern. Cota sa actuală probabil nu reflectă valoarea sa artistică, ci este rezultatul contextului social şi geo-economic actual, în care cei mai mulţi investitori în lucrări de artă provin din Europa de Est, mai ales noii îmbogăţiţi din fosta Uniune Sovietică.
Britanicul Damien Hirst cu vânzare la 12,7 milioane euro, se situează pe locul doi. Hirst a devenit cunoscut pentru lucrările sale care predominant au ca subiect central moartea, dar şi pentru legătura sa cu colecţionarul Charles Saatchi. Ultima sa reuşită se leagă de o licitaţie de la Sotheby’s, unde a obţinut 140 milioane de euro dintr-un foc, pe mai multe lucrări.
Pe locul trei apare Americanul Jean-Michel Basquiat, considerat primul artist Graffiti. Cea mai scumpă lucrare a sa a fost vândută cu 9,6 milioane euro. Deşi a murit la doar 28 de ani, artistul e unul dintre marile mituri ale artei contemporane. A creat un stil unic, melanj de arta bruta si street-art, inventand un gen care a facut cariera ulterior. Lars Ulrich, tobosarul trupei Metallica, va scoate la vanzare, la casa de licitatii Christie’s, un tablou semnat Jean-Michel Basquiat, evaluat la circa 8,9 mil. Euro. Licitatia va avea loc pe 12 noiembrie. Organizatorii estimeaza un record de pret pentru o opera a lui Basquiat. Pictura, intitulata “Boxer”, a fost achizitonata de catre Ulrich cu 10 ani in urma.
Moarte prietenului de o viaţă, chitaristul The Stooges, Ron Asheton în data de 6 ianuarie 2009, a schimbat agenda lui Iggy Pop radical. A anulat toate concertele pentru acest an, inclusiv spectacolul programat la Bestfest. În aceste condiţii, faptul că Iggy lansează un nou album solo, a venit pe neaşteptate.
Ultimul album a fost scos în 2003, „Skull Ring”, un disc zgomotos, în maniera clasică, tradiţională, urmat de reuniunea formaţiei The Stooges şi la fel de clasicul şi zgomotosul album „The Weirdness” din 2007.
După 41 de ani de carieră, 6 discuri cu The Stooges şi 14 albume solo, la 62 de ani, Iggy ne surprinde cu 36 de minute de Jazz, un amestec de parfum Parizian cu aromă de New Orleans, un disc,cum o spune chiar el „mai liniştit”.
Discul este inspirat de cartea „La Possibilité d’une île” (Posibilităţile unei insule) a lui Michel Houellebecq, recunosc, nu am citit cartea, nu cunosc autorul.
„Les feuilles mortes” (Autumn Leaves) care deschide albumul sună cunoscută din interpretările anterioare a lor Yves Montand şi Edith Piaf, este un standard Jazz franţuzesc din anii ’40 şi în varianta lui Iggy aminteşte de Serge Gainsbourg. Vocea lui Iggy este răguşită şi discretă, miroase a fum, a club îmbibat cu whiskey şi a obscuritate. Saxofonul răbufneşte, piesa sună surprinzător pentru Iggy, dar are şarm.
„I Want to Got o the Beach” are acelaşi parfum franţuzesc, amprentă Tom Waits, acomodarea cu „noul” Iggy este ciudată, totul este atmosferă aerisită, melancolie şi cinism, nu sunt elemente străine de Iggy, este inedit ambalajul.
„King of the Dogs” este (şi) mai Tom Waits, are puls de New Orleans, are ritm, atmosferă de anii ’40.
„Je Sais Que Tu Sais” îmbină cu gust Parisul cu New Orleansul, blues minimal, bas/tobă, chitara discretă şi pe lângă vocea lui Iggy o voce feminină mai mult şoptită, misterioasă.
„Spanish Cost” aminteşte de un apus de soare pe o plajă părăsită, vântul aduce sunete şterse, ecouri incerte… Încă nu pare real că acesta este Iggy Pop.
„Nice to Be Dead” animează puţin atmosfera, este prima sclipire de (Blues) Rock, refrenul are toate caracteristicile personale ale lui Iggy, era nevoie de un astfel de moment.
„How Insensitive” este un standard semnat de Antônio Carlos Jobim, readuce liniştea, confirmă spusele lui Iggy că s-a săturat de „Rock-ul cu două acorduri”… Hm. Piesa este plăcută, uşor ambientală şi obscură, orchestrată rafinat, pe straturi ce cresc şi se suprapun pentru crearea atmosferei.
Chiar dacă „Party Time” nu este un nou „Nightclubbing” şi mai degrabă o piesă de pe „Arizona Dreaming”, nuanţele electro colorează în mod pozitiv discul.
„Hes Dead – Shes Alive” este absolut New Orleans, simţi mirosul deltei şi al nămolului printre acordurile chitarei.
„A Machine for Loving” este povestită de Iggy pe un fundal minimal ce doar susţine vocea, chitara acustică alternează cu cea electrică, percuţia şi toba menţine ritmul, are cadenţă.
„Shes a Business” este un Blues tradiţional, condimentat cu puţină muzicuţă şi instrumente de corzi ce accentuează izul de coloană sonoră a întregului material.
„Les Feuilles Mortes (Marcs theme)” este o variantă de închidere a primei piese, orchestrată diferit, puţin mai ritmat ca la începutul discului şi cu o partitură de saxofon mai plină, dar în esenţă este acelaşi lucru.
Discul apare oficial pe 2 iunie, sunt curios cum va fi primit. Mie mi-a plăcut, dar este altceva decât cu ce ne-a obişnuit şi cu ce aşteptăm de la Iggy.
Tosca – No Hassle (2009)
Mare lucru nu ştiam despre acest duo Austriac, cum nici despre celelalte proiecte ale membrilor Richard Dorfmeister şi Rupert Huber. „No Hassle” este al 5-lea material al proiectului şi un album concept în maniera Electro/Downtempo.
Cei doi folosesc tehnica de sampling, sintetizatoare, pian, maşini de ritm. Dacă anumite teme, sunete par cunoscute, nu este întâmplător. Cu toate acestea rezultatul este unul plăcut urechii, o muzică relaxantă, uşor meditativă, dar nicidecum solicitantă, o poţi lăsa liniştit să curgă-n fundal şi să furnizeze un ambient cald şi lejer. Momentele mai antrenante rup ingenios plutirile, tripurile şi astfel cei doi evită amorţeala şi senzaţia de monotonie. Orchestraţia este minimalistă, dar de efect şi cu gust, sunetele sunt rotunde şi bine aşezate, integrate în ansamblu. Într-o lume în care este la modă „re-conectarea”, „No Hassle” aduce un moment confortabil de… de-conectare.
Casiotone For The Painfully Alone Vs. Children (2009)
Casiotone for the Painfully Alone vine din Chicago şi este proiectul lui Owen Ashworth.
După două albume minimaliste, (Answering Machine Music (1999) şi Pocket Synphonies for Lonesome Subway Cars (2001) ), stilul a fost extins, s-au introdus instrumente adiţionale: pian, flaut, instrumente cu corzi, astfel muzica a prins gust Indie/Alternativ. Albumul „Twinkle Echo”(2003) face trecerea uşor spre discul „Etiquette” din 2006.
Cele 11 piese de pe noul material păstrează abordarea minimalistă şi orchestraţiile suave ce oferă un covor moale de sunete sub vocea caldă şi calmă a lui Owen al cărui abordare aminteşte de Eels în momentele lor cele mai relaxate.
Nu este un produs de geniu, nu reinventează Indiul şi nici nu-l revoluţionează, dar o audiţie merită, este… chill.
Datarock – Red (2009)
Datarock sunt o formaţie Norvegiană ajunsă la al 3-lea album. Pornit ca un trio de prieteni în 2005, după plecarea lui Kevin O’Brien, formaţia a rămas un duo format din Fredrik Saroea – Voce, chitară, tobe, clape şi Ketil Mosnes – Bas, programare, clape, voce.
Stilul abordat este un Post-Punk pe linia Electro/New Wave, îşi numesc ca influenţe majore nume ca Devo, Talking Heads şi Happy Mondays, eu aş mai adăuga Yes şi Focus în abordările lor cele mai comerciale şi în anumite momente mi-au amintit şi de The Stranglers.
„Red” va fi lansat oficial în septembrie şi conţine 13 piese, o parte din ele fiind de factură mai progresivă, celelalte încadrate în maniera Dance/New Wave cu amprentă Retro şi Revival.
Mi-au plăcut „The Blog”, „Give it Up”, „In the Red”, „Fear of Death” şi „Amarillion”.
Un material plăcut, ascultabil, pretabil pentru maşină, iPod sau şters praful prin casă într-o dimineaţă de duminică.
Mobile In Motion – Shadows of Danger (2009)
Este un proiect Electro ambiental, minimalist, cu amprente de Trip-Hop şi Downtempo. Pot fi gustaţi pe MySpace şi cu toate că piesele sunt cântate în limba engleză, par francezi. În lipsă de informaţii, dau şi eu cu presupusul, sper că nu şi cu băţul în baltă.
Cele 14 piese ale albumului „Shadows of Danger” jonglează între elementele amintite, uneori cochetează cu puţin spirit de (Acid) Jazz, alte ori se reduce totul la un minimalism obscur, mecanic şi construit exclusiv din zgomote nedefinite, dar rezultatul este interesant şi audiabil. Poate nu au şarmul celor din Koop, n-au nervul unor Us3, nu-s nici muzicali ca A.I.R., dar în fiecare piesă au ceva, sunt câteva momente foarte bune şi tot discul este cursiv, n-are găuri, mereu alternează abordarea, sunetul şi stările în aşa fel încât te ţin „legat” să-i asculţi. Mi-a plăcut „The Dude” cu ruperile electro şi valurile zgomotoase, Jazz-ul modernist din „20_2047” cu umbre de Miles Davis, suspansul fragmentat din „Firestorm”, abordarea a la Business of Punishment din „American Diarrhea 2”, „Sure Thing” este un amestec de coloană sonoră, zgomote electro şi balans Jazz, foarte dinamic, antrenant.
E un nume care merită memorat şi dacă apar prin vre-un club nu trebuie rataţi!
N-am mai vorbit în ultima vreme despre „realitate”, despre lucrurile concrete şi imediate din jurul nostru. Nu prea mai am stomac pentru ele, nu prea e mare lucru de spus. S-a retras cu târle şi trâmbiţe Mihaela Rădulescu din media „jegoasă”, media din care s-a hrănit, media în care şi-a câştigat faima, popularitatea şi nu în ultimul rând traiul mult mai decent decât au majoritatea românilor. S-a retras într-un moment în care în primele patru luni ale acestui an, investiţiile publicitare în piaţa TV autohtonă au scăzut cu 30% faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut, iar cele din presa scrisă, cu 40%. Trusturile media nu prea mai au de unde să scoată sume fabuloase pentru a plătii „vedete” mai mult sau mai puţin veritabile, reale. Ogică, Sexy Brăileanca, Alina Plugaru, Nikita, Piticul Porno, Naomi, Magda Ciumac versus Andreea Marin, Teo Trandafir, Mircea Radu sau Mihaela Rădulescu. Atâta timp cât scandalurile, trivialul, nuditatea şi nulitatea vând publicaţiile şi fac audienţe cu investiţie minimală sau zero, tradiţionalul „merge şi aşa” se aplică şi în mass-media. „Titus Steel a ejaculat din greşeală pe un cameraman“ este titlul unui pretins comunicat de presă difuzat săptămâna aceasta de Radio 21. Se poate şi aşa… Staţi aproape, nu ştiţi ce pierdeţi! Ha ha ha! 😛 😛 😛
Normalitatea mă sperie. Este o generalizare ambiguă care pentru fiecare din noi reprezintă cu totul altceva. „Marşul pentru normalitate” versus „Marşul pentru diversitate” este mai mult o găselniţă mediatică, decât un act real cu substanţă. Nu am înţeles şi nu înţeleg ideea de „gay pide parade” – marşul mândrieri de a fi gay – cum nici contra partida, marşul mândriei de a fi „normal” nu are nici un sens pentru mine. Nu te poţi mândrii pentru o infirmitate – să zicem marşul mândriei de a fi ciung – cum nici un marş că eşti mândru că nu eşti ciung nu are sens. Nu ştiu dacă homosexualitatea poate fi comparată cu infirmitatea, probabil nu, dar evident, abordarea este relativ similară. N-am nicio vină pentru faptul că-s alb, că-s blond, că am ochii albaştrii. Nu mă simt responsabil nici pentru inchiziţie, nici pentru sclavagism sau holocaust. Nu sunt mândru de faptul că sunt heterosexual. Şi are dreptate Un Soricel când spune că fiecare individ este o minoritate. Şi dacă mai mulţi indivizi se grupează în jurul unor idei sau caracteristici pe care le consideră comune, este treaba şi dreptul lor. Eu nu mă simt bine în nicio „adunătură”, sunt mult prea egoist şi egocentric pentru asta, dar, asta este problema mea. N-am să arunc pietre nici în grupările de ultraşi, nici în fanii Michael Jackson, mă doare-n cot de Martorii lu’ Iehova şi n-am să mă înscriu în nici un partid politic. Punct. Dar asta este decizia mea intimă şi fiecare din noi decide pentru el. Nu vreau să voteze nimeni pentru mine şi în locul meu.
Asociaţia „ACCEPT“, care promovează toleranţa şi diversitatea, organizează sâmbătă, între orele 17.00 şi 19.00, Parada Gay, în timp ce vineri seară, de la 17.00 la 20.00, şi sâmbătă dimineaţă, între 10.00 şi 14.30, două organizaţii de dreapta, Asociaţia Noua Dreaptă şi Asociaţia pentru Cultură „Alfa“, au planificat marşuri sub deviza „Pentru normalitate“.
Patriarhia Română atacă Primăria Generală a Capitalei pentru că a aprobat organizarea a două manifestări contra comunităţii de homosexuali şi lesbiene din România, în zilele de vineri şi sâmbătă, care ar avea ca punct de organizare Dealul Mitropoliei. Totodată, conducerea Bisericii Ortodoxe susţine despre organizatorii celor două manifestaţii – Federaţia Organizaţiilor Ortodoxe Provita din România, Alianţa Familiilor din România, Forul Ortodox Român, respectiv Asociaţia Noua Dreaptă – că funcţionează fără binecuvântarea Sfântului Sinod şi urmăresc doar să-şi facă reclamă.
Ce vrea publicul depinde şi de cum este educat publicul….
În final, dar nu în ultimul rând, vă invit la un vernisaj. 🙂
Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti organizează sâmbătă, de Ziua Porţilor Deschise, mai multe workshopuri şi o paradă de modă neconvenţională. De asemenea, cei interesaţi pot achiziţiona lucrări ale studenţilor.
În spaţiul expoziţional al Universităţii Naţionale de Arte din strada general Constantin Budişteanu, va avea loc, de la ora 19,00, vernisajul expoziţiei „Întâlniri vizuale”.
“Evenimentul reprezintă prima colaborare experimentală ce reuneşte produsele dialogului artistic (conceptual şi formal) dintre studenţii secţiilor de Grafică şi Pictură din cadrul Universităţii Naţionale de Arte Bucureşti”, se arată într-un comunicat al Universităţii.
La expoziţie participă şi un prieten, Andrei Pavel cu lucrarea de grup intitulată „Lilith”.
Oraşul respiră greu, sudoarea curge-n valuri şi se lipeşte de noi, devorează tot. Mai bifez o staţie, o zi, un vis împuşcat, împănat, pus ca trofeu pe cerul negru şi indiferent. Dau mai tare muzica, înfig cât pot de adânc căştile-n urechi, urăsc dopurile acestea, urăsc transpiraţia, am o listă neîncăpătoare pentru tot ce urăsc şi am obosit tot urând totul.
„it’s not like I made my self a list
of new and different ways to murder your heart”
Jos, în burta oraşului ritmul este diferit, zâmbetele zugrăvite cu lumină de neon se reflectă prietenos pe pereţii pătaţi cu amintiri, stropiţi cu bere, zgâriaţi de dezamăgiri înecate-n fum…
„I’m just a painting that’s still wet,
if you touch me I’ll be smeared,
you’ll be stained
stained for the rest of your life”
Prima bere, prima ţigară, prima privire, prima atingere, prima firimitură dintr-o poveste neîncepută şi sortită sfârşitului, primul sunet, primul ciob, primul strigăt surd.
”So turn around ,walk away
before you confuse the way we abuse each other
you’re not afraid of getting hurt
and I’m not afraid of how much i hurt you”
The Legendary Pink Dots. N-ai ce povestii despre un concert Psihedelic într-o eră a consumului în care este mai şic să fi „post” sau „retro” prăfuit, să fi orice numai tu însăţi nu, când este mai important să fi văzut decât să vezi şi conversaţiile se termină inevitabil cu: „ce vremuri au fost acelea!”.
”I’m well aware I’m a danger to my self
are you aware I’m a danger to others ?
there’s a crack in my soul
You thought it was a smile”
Zâmbesc. Am bătut sistemul acum 20 de ani şi mi-am dat seama că am să-l mai bat. Coşuri de gunoi pline…
„whatever doesn’t kill you…
it’s gonna leave a scar…”
Mă uit la afişul cu The Amsterdams şi îmi amintesc de „Portocala Mecanică”, muzica lor (îmi) aminteşte de Midnight Oil şi Kaiser Chiefs în egală măsură, băieţii au strâns 11 piese pentru albumul lor de debut „Adolessons” şi-l lansează în seara aceasta la Silver Church la ora 20.30.
Intrarea costă 25 RON şi primeşti şi CD-ul pentru banii aceştia sau poţi cumpăra ultimul număr al revistei Sunete care conţine o invitaţie pentru spectacol.
În această seară de la ora 21 vor cânta la Bucureşti, în Control Club (Str. Academiei nr.19, Telefon: 0733 927 861) formaţia The Legendary Pink Dots, după ce ieri seară (habar n-am avut) au evoluat în acelaşi loc jumătate de oră formaţia şi câte un bloc solo doi din membrii formaţiei, Edward Ka-spel şi The Silverman.
Actuala componenţă a grupului Anglo-Olandez este: Edward Ka-spel (solist vocal, keyboards, gadgets), Phil “The Silverman” Knight (keyboards, electronic devices, gadgets), Niels Van Hoorn (saxofon, flaut, clarinet şi alte instrumente de suflat), Martijn De Kleer (chitară, bass, banjo, vioară, percuţie, gadgets) şi se află în turneul de promovare al noului lor album lansat anul trecut, „Plutonium Blonde”.
Nu-mi plac şi nu sunt elegante comparaţiile, dar ca să vă faceţi o ideea, The Legendary Pink Dots sunt cel mai apropiaţi de formaţia germană Can şi linia numită Krautrock, muzică experimentală cu rădăcini în Rock apărută la sfârşitul anilor ’60. Tot strict pentru cunoscători, seamănă şi cu T.C. Matic, formaţia Belgiană de avangardă de la sfârşitul anilor ’70 din care ceva mai cunoscut a devenit ulterior Arno (Hintjens).
The Legendary Pink Dots sub această titulatură şi prin multiplele proiecte colaterale şi albume solo realizate de membrii grupului au o discografie impresionantă de peste 40 de realizări, primul disc fiind lansat în 1981.
Cele 55 de minute şi zece piese ale albumului „Plutonium Blonde” păstrează linia experimentală, de avangardă a grupului.
„Torchsong” porneşte zgomotos, uşor agresiv, sunetele se suprapun, este o piesă tensionată, mi-am amintit de un alt grup experimental, dEUS şi de primele lor două albume, dar LPD sunt mai abstracţi, aici uşor Industriali.
„Rainbows Too” începe cu un sintetizator a la Kraftwerk, vocea povesteşte în maniera melodică a primelor discuri Pink Floyd, are un groove psihedelic de anii ’70 întrerupt de un experiment (free) Jazz cu un saxofon răguşit şi zgomote obscure ca apoi să revină la tema de bază şi la amintitul spirit Floyd.
„A World with No Mirrors” ne menţin în aceeaşi zonă de plutire, chitara acustică parcă pâlpâie ca un led în beznă, flautul înmoaie fumul imaginar, piesa prinde viaţă, are uşor iz de Folk ca apoi să urmeze un nou picaj într-o zonă a zgomotelor şi umbrelor sonore.
„My First Zonee” are la bază sintetizatorul buclucaş, tema este uşurică şi veselă, vocile dialoghează, piesa este jucăuşă, micile experimentele doar colorează, nu şi abstractizează compoziţia.
„Faded Photograph” este o incursiune în clar-obscurul zgomotelor furnizate de sintetizatoare şi colorate cu puţin flaut, unicul lucru de care te poţi agăţa cu certitudine este vocea ce aminteşte din nou de Pink Floyd.
„An Arm and a Leg” începe cu remarca „ce lume minunată” ca să urmeze şi întrebarea (retorică) „ai simţit vreodată că este şi a ta?”. Urmează 6 minute experimentale, un amalgam de sunete şi voce în creştere şi descreştere în care la un moment dat nu mai ştii care este braţul, care piciorul, dar tăvălugul te poate lua cu el. Uşor free, dar interesant.
„Mailman” nu e „postman”, sună o dată şi bine, un Pink Floyd cu banjo, prinde bine momentul de relaxare, 2 minute de respiro.
„Oceans Blue” este o călătorie abstractă, un fel de muzică pentru un film mut, eventual alb/negru… filmul se mai rupe sau, ca în cazul unui pick-up, mai sare acul. Poţi să-ţi închizi ochii, poţi visa… Unii cred că-şi aprind… dacă n-au făcut-o deja.
„Savannah Red” în contrast cu piesa anterioară este aproape un dans, durează doar puţin peste un minut, dar clapele cu sunet şi ritm de bongosuri te redirecţionează spre lumină, poate…realitate.
Finalul cu „Cubic Caesar” este încă o călătorie în abstract, cum fiecare disc Legendary Pink Dots poate fi asimilat unei călătorii – să nu zic trip! – , sunetele vin şi trec ca vântul blajin de seară de vară, este puţin suspans şi sunetele dispar încet-încet. Se stinge lumina.
Cred că este un experiment să-i vezi live, 45 RON biletul, nu este chiar un capăt de ţară, cu toate că nici ieftin nu este pentru un club şi o perioadă tot mai de criză… Organizatorii ne bombardează cu oferte care mai de care, concertele, spectacolele se ţin lanţ şi cred că uneori într-un club, un nume mai obscur poate oferii un experiment mult mai incisiv decât un super-show pe un stadion.
Cine n-a văzut filmul Desperado cu Antonio Banderas şi Salma Hayek sau un alt „măcel” cinematografic al lui Roberto Rodriquez „From Dusk Till Dawn”? Coloana sonoră a primului film conţine 2 piese ale formaţiei Tito & Tarantula: „White Train (Showdown)” şi „Back to the House that Love Built”, iar în al doilea, probabil cea mai cunoscută piesă a formaţiei: „After Dark”. Tito Larriva (voce, chitară) are un rol minor, dar important în Desperado iar în „From Dusk Till Dawn” apar ca formaţia care cântă în „Titty Twister”.
Piesele furnizate pentru coloanele sonore ale filmelor constituie şi baza primului album, „Tarantism”, lansat în 1997.
Duminică, 7 iunie, de la ora 20, ARTmania aduce în Hala de Muzică (Şos. Mihai Bravu 475) la Bucureşti formaţia Tito & Tarantula în promovarea celui mai proaspăt album al lor, „Back into the Darkness”, lansat anul trecut.
„Back into the Darkness” este al 4-lea disc al formaţiei construite în jurul mexicancei Larriva, din componenţa actuală mai făcând parte Steven Hufsteter la chitară, Caroline Rippy la bas şi Alfredo Ortiz la tobe. Trupa a fost înfiinţată în 1992 în Los Angeles după ce Larriva mai activase în formaţiile The Plugz şi Cruzados, cea din urmă cântând în deschiderea unor nume sonore ca INXS şi Fleetwood Mac.
Cu toate acestea, formaţia este mult mai cunoscută în Germania decât peste ocean.
„Back into the Darkness” este un set de 13 piese noi în aceeaşi manieră de Southern Rock şi Blues „murdar”, inevitabil amintesc uşor de ZZ Top, cu siguranţă se potrivesc de minune pe scena unui club unde se poate crea atmosferă. Pe lângă piesele care i-au consacrat: “After Dark”, “Back to the House That Love Built”, “Strange Face of Love”, “Angry Cockroaches”, de pe materialul nou mi-au plăcut „Now That You’re Gone”, antrenanta „Machete”, „Monsters”, „In My Car” şi amuzanta „If You Love Me”. Este un disc colorat, cursiv, are sare şi piper chiar dacă nu este revoluţionar, nu reinventează nici roata, nici vre-un combustibil alternativ ne-poluant. Este Rock pur şi simplu, zemos şi spumos.
Preţul biletului este de 50 RON, cam „lung” zic eu, dar vorba aceea: viaţa-i grea, noroc că trece repede! Ha ha ha! 😛 😛 😛
Şi la muzică ne pricepem toţi ca la fotbal, politică şi… criză. Pretindem şi avem pretenţii: artistul ne este dator, este obligat să ne servească şi să ne satisfacă. În definitiv suntem clienţii. Consumatorii. Descărcăm tot de pe internet (ilegal) şi criticăm: „băi, ce de c*cat e!” ha ha ha! 😛
Cred că mulţi fani şi-ar dorii la doi ani un nou set de „Antichrist Superstar”, dar dacă asta am primii, cu siguranţă am fi indignaţi că Manson nu mai inventează şi nu se reinventează ci doar repetă o reţetă de succes. Orice face un artist mereu cineva o să fie nemulţumit.
Am strâmbat şi eu din nas la orientarea mai Pop al „Mechanical Animals”-ului, am lăsat multă vreme pe repeat „The Golden Age of Grotesque”-ul şi m-am acomodat mai greu cu abordarea minimalistă, amprenta Glam-Goth şi burlescul albumuli „Eat Me, Drink Me”. Stările, frământările, viziunile unui artist nu se suprapun, nu se intersectează tot timpul cu ale mele, cu ale noastre, cum nici criza şi crizele personale nu ne afectează în acelaşi fel sau nu sunt identice.
În toamna lui ’94 a venit un prieten cu o casetă pirat, mi-a zis că e nu ştiu ce trupă a fostului chitarist din Nine Inch Nails, lui nu-i plac „chestiile” astea, dar ştie că-s fan, nu o vreau? Era „Portrait of an American Family”, suna ca dracu, dar mi-a plăcut. Apoi prin ’96 a explodat „Antichrist Superstar”-ul şi lumea a aflat cine este inamicul public numărul unul, duşmanul omului „normal”, al creştinului familist, corupătorul viciat al inocenţei secolului XX, idiotul care îşi asumă nu doar propriile defecte, dar – ce ironie! – ca Isus, le asumă şi pe ale noastre şi le poartă cu mândrie.
Cât marketing, cât de planificat-cosmetizat a fost brandingul Marilyn Manson, poate fi discutat, dar ce folos? Implicarea lui Trent Reznor a contribuit substanţial şi la cariera artistului şi la producţia discului care poartă amprenta Nine Inch Nails. Întâmplător am găsit pe net (he he he) varianta originală a înregistrărilor pentru „Portrait of an American Family” înainte ca discul să fie revizuit sub supravegherea lui Reznor şi diferenţa este sesizabilă. Rămâne însă muzica dincolo de imagine şi ambalaj, „The Beautiful People” este un imn incontestabil, tot discul fiind un album concept ce a revoluţionat scena Industrial şi a deschis drumul pentru mulţi artişti spre un public mai larg.
Popularitatea nu este mereu propice. A urmat conflictul cu mentorul Reznor şi discul „Mechanical Animals” cu o abordare mai Glam, cu multe nuanţe a la David Bowie din anii 80, dar şi primele schimbări în rândul formaţiei. Lipsesc riffurile agresive, dar nu şi piesele fredonabile: „Rock Is Dead”, „The Dope Show” sau „I Don’t Like the Drugs (But The Drugs Likes Me)”. Apar şi primele balade „adevărate”: „Coma White”, „The Speed of Pain”.
Discul din 2000 „Holy Wood (In the Shadow of the Valley of Death)” readuce abordarea mai directă, mai Rock, mai zgomotoasă, are din nou un şir de imnuri fredonabile cu pumnul strâns ca „Disposable teens” şi „Fight Song”. Momentul liric este conferit de „şlagărul” „The Nobodies”.
Conform indicaţiilor, cele trei discuri constituie o singură poveste şi au fost „servite” în ordinea inversă a desfăşurării evenimentelor şi prezintă naşterea, creşterea şi căderea unui personaj fictiv, dar cu evidente trăsături auto-biografice.
„The Golden Age of Grotesque” mi s-a părut discul pe care Manson s-a simţit uşurat de povara aşteptărilor publicului şi pe care s-a concentrat asupra propriilor sale aşteptări. Astfel s-a născut un disc colorat şi dinamic, cu hit-uri ca „Mobscene”, experimente ca „Para-Noir” şi multe fraze memorabile:
„I’m not an artist, I’m a fucking work of art!”
"Când voi fi bătrân" - Acuarelelă de Marilyn Manson - http://marilynmanson.com/art/
Şi Manson este un artist. Acuarelele sale cu tot grotesc-macabrul lor, sunt fascinante. Versurile sale mereu mi-au plăcut: are o abordare directă, au consistenţă, te scuipă-n faţă sau îţi prezintă realitatea dură, Manson vorbeşte despre sine cum nu mulţi au tupeul să o facă, povesteşte totul la persoana a-ntâia indiferent despre ce lucruri macabre, groteşti sau brutale este vorba şi expunerea aceasta este dezarmantă.
Manson apare-n diferite filme cu roluri mai mari sau mai mici: Lost Highway, Party Monster, Jawbreaker, The Heart Is Deceitful Above All Things. Vă recomand filmuleţul „Beat the Devil” cu James Brown din seria „The Hire” al filmelor de scurt metraj BMW în care apare secvenţial şi Manson cu biblia în mână… ha ha ha! Dar merită ascultată părerea lui despre arme şi violenţă în America în „Bowling for Columbine” al lui Michael Moore, film ce pleacă de la incidentul de la Columbine High School din 1999 şi pentru care ţap ispăşitor a fost găsit Rock-ul şi… Marilyn Manson. Manson, vorba lui, este un milion de lucruri… 🙂
(diferite portrete ale lui Manson pictate de mine pe discuri...)
„Eat Me, Drink Me” din 2007 a adus un Manson mai sobru, preocupat mai mult de problemele personale decât de soarta lumii, discul este mult mai Goth şi mai puţin Glam (Rock), lipsesc aproape complet răbufnirile violente şi momentele mai relaxate, este o fereastră spre interior, un tărâm nu mereu luminos, de multe ori alunecos, plin de sertare ascunse şi în care ascundem. Nu este un album comod şi în ciuda minimalismului din abordare, nici foarte comestibil.
V-am fiert suficient! Am fost totuşi „salon”, nu v-am plictisit nici cu Spooky Kids, nici cu Satan On Fire… Ha ha ha! Să vă spun – în opinia mea – cum stă treaba cu „ArmaGoddamnMotherfuckinGeddon-ul după Manson în anul de graţie 2009.
„The High End of Low” va fi lansat oficial astăzi şi este al 7-lea disc de studio a lui Manson. Brian Hugh Warner a împlinit 39 de ani, Marilyn Manson 20. Este un bărbat în toată firea, un Rockstar „copt”, cu experienţă.
Nu-mi place să citesc ce spun alţii, dar am făcut-o de această dată şi critica deja strâmbă din nas. Unii deplâng faptul că iar n-a repetat Antichrist-ul, îl văd ba prea cuminte, ba previzibil în versuri menite să şocheze. Pe orizontul larg de aşteptare era imposibil să faci un disc care să mulţumească toate aşteptările aşa că fiecare va trebuii să vadă unde va aşeza discul. L-am ascultat de 5-6 ori şi încă-l mai ascult. Ca o descriere generală şi implicit superficială, noul album este o îmbinare a ultimelor două producţii: a rămas atmosfera Goth, aroma burlesc-macabră, dar sunt şi piese dinamice, posibile imnuri pentru adolescenţi iar sunetul este poate cel mai apropiat de „Mechanical Animals”, adică au revenit pe un făgaş mai Glam, mai digerabil. Lipseşte însă tăişul Metalic, nici urmă de riffurile memorabile din perioada Antichrist sau Holy Wood. „Devour” începe clar-obscur cu atmosfera încărcată ce aminteşte de precedentul disc. Lucrurile se aşează, cresc şi prind contur treptat. Din Gothicul de pornire iese o piesă Rock în toată regula. „Pretty as a Swastika” a încins deja spiritele, atrage protestele şi scandalul şi Manson cu siguranţă râde-n palmă şi de data aceasta. Este o piesă zgomotoasă, tumultoasă şi aminteşte de momentele de pe Holy Wood. „Leave a Scar” începe sănătos cu duo-ul minimal bas-tobă, chitara e Glam/New Wave, ritmul apăsat, uşor săltăreţ are premiza unui imn, linia melodică este simplistă, dar memorabilă, textul nimerit: „ce nu te omoară lasă urme…” „Four Rusted Horses” începe leit „Personal Jesus” (varianta acustică), refrenul Glam/Goth urmează direcţia de pe „Eat Me, Drink Me”, este o construcţie minimalistă cu vocea în centru, o chitară acustică, un bas distorsionat bine ascuns în umbra tobei şi mici artificii de sintetizator şi intervenţii de chitară electrică. „Arma-Goddamn-Motherfuckin-Geddon” poate sună pueril, dar se lipeşte de urechi, fredonezi şi involuntar, piesa putea fi şi pe Mechanical Animals, eu căutam un sunet mai tăios pentru chitară, dar dacă tot sunt aşa priceput să fuck pe deşteptu’ pe discul meu! Ha ha ha! „Blank and White” este încă o combinaţie de New Wave, Glam şi Rock, frazele minimaliste alternează cu cele apăsate şi cu sunet plin. Manson ia la mişto puştii (mai mult puştoaicele) ahtiate după vedetele Rock şi imnurile de o vară, ne vinde o acadea pe post de şlagăr şi o face bine, cu umor. De apreciat că Manson pare să îmbătrânească frumos cu publicul său, nu pretinde că are tot 19 ani, a devenit mai cinic şi nu forţează acelaş tipar “Beautiful People” doar de dragul de a vinde mai mult sau a face pe placul fanilor…
„Running to the Edge of the World” este o baladă acustică pentru care în anii 80 l-ar fi invidiat toate formaţiile „Hair Metal” de la Poison la Motley Crue, totuşi Manson îi dă un refren puţin diferit, dar aici, parcă Manson se cam copiază, se repetă, „gluma” aceasta am mai ascultat-o tot de la el. Aş risca puţin: piesa are şi un vag iz Country… 🙂
Trec la basul gras din „I Want to Kill You Like They Do in the Movies” şi la încă un moment sumbru, de atmosferă, o piesă relativ lentă, dar interesantă şi presărată cu mici experimente ce o fac gustoasă în ciuda celor 9 minute. „WOW” are la temelie basul fuzzat pe care ca un puzzel este construită o melodie condimentată cu sunete „ciudate” de sintetizator, dacă e să compar, seamănă puţin cu „I Don’t Like the Drugs”, dar este mai puţin săltăreaţă. „Wight Spider” are sunet plin, porneşte abrupt ca apoi ritmul să revină pe o treaptă inferioară, intermediară, simt puţin lipsa de vână, de explozie, de furie de pe disc, dar asta iar, este părerea mea profund subiectivă.
Luată separat, nu-i o piesă rea. „Unkillable Monster” este un potenţial şlagăr în cel mai prietenos sens al cuvântului. Aminteşte de un milion de piese din anii 80, este uşor Blues, puţin Country, armoniile sunt suspect de calde, refrenul puternic şi bombastic. Exagerez evident, dar putea să o cânte şi Rod Stewart! Ha ha ha!
Din „We’re From America” mergeau încă 2-3 bucăţi, în sfârşit chitara preia conducerea, toba prinde puţin viaţă, nu este nici asta cea mai rapidă piesă a lor, dar este imnul pe care-l aşteaptă cel mai mulţi, mai puţin conservatorii care şi-l doresc pe Manson arzând în Iad. Ha ha ha!
Din păcate „I Have to Look Up Just to See Hell” calcă iar frâna, revine ritmul mediu spre lent, predomină atmosfera sumbră, servită corect de Manson, dar oarecum repetitiv tocmai prin abordarea minimalistă. „Into the Fire” este următoarea baladă, introdusă de pianul care domină toată piesa, mai puţin soloul de chitară electrică, armonioasă, cu gust. Nu este încă un „Coma White”, este totul mult mai dezbrăcat, mai minimalist. „15” este a 15 şi ultima piesă a discului, ţine loc de concluzie şi ne face cu mâna zâmbitor amar. Toba este filtrată, orchestraţia elegantă şi subtilă, creşte exponenţial, lasă momente de respiro, în ciuda faptului că este încă o piesă destul de lentă, este unul din momentele cele mai inspirate şi ne lasă cu un gust plăcut la sfârşit şi astfel ne face să mai parcurgem materialul încă o dată, să-i mai acordăm o şansă.
Discul bonus conţine 6 remixuri mai mult sau mai puţin inspirate: “Arma-goddamn-motherfuckin-geddon” (Teddybears Remix), “Leave a Scar” (Alternate Version), “Running to the Edge of the World” (Alternate Version), “Wight Spider” (Alternate Version), “Four Rusted Horses” (Opening Titles Version) şi “I Have to Look Up Just to See Hell” (Alternate Version), iar ediţia Delux mai are două piese: “Fifteen” [iTunes bonus track], respectiv “Into the Fire” (Alternate Version) [iTunes pre-order & Japanese versions].
Nu este o (nouă) revoluţie, salvarea nu vine de la Manson şi dacă salvarea o căutăm, ea a fost şi este tot exclusiv în noi. Manson ne-a servit încă 15 piese, 72 de minute plus 28 de minute de bonusuri.
L-am ascultat şi am să-l cumpăr cum le-am cumpărat şi pe celelalte.
Pe numele său adevărat John William Lowery, John 5 s-a născut pe 31 iulie 1971 la Grosse Pointe, Michigan şi conform celor spuse de el, a pus mâna pe chitară la 7 ani şi nu i-a mai dat drumul.
Mulţi cred că Punk-ul a început şi s-a terminat cu Sex Pistols. Sau mai rău, cu The Offspring sau cu Green Day.
