În România surprinsă iarna aceasta a trei-a oară de faptul că iarna ninge şi dacă mai bate şi vântul, uneori zăpada viscoleşte, poate numele Mnemic nu spune mare lucru. Ne-am cam lăsat pe spate şi aşteptăm încălzirea globală, apocalipsa sau eventual să ne facă altcineva treaba… Cinic sau patetic?
Danezii în schimb sunt cunoscuţi şi apreciaţi în toată Europa, în 2007 şi 2008 au deschis turneele europene pentru Metallica şi au fost în turnee alături de Deftones, Machine Head, Meshuggah, Arch Enemy, All That Remains, The Haunted, Soilwork, God Forbid şi Fear Factory. I-am lăsat pe Fear Factory la urmă fiindcă danezii au destul de multe-n comune cu ei, combină la fel de energic elemente de Death Metal şi Industrial, pasajele brutale cu cele mai melodice, chitarele zgomotoase cu clapele. De altfel, anteriorul album – „Passenger” – a fost produs de Christian Olde Wolbers basist-chitaristul din Fear Factory, actualmente Arkaea.
DISCURI LA ROTISOR
HIM – Screamworks – Love In Theory And Practice (2010)
[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=1V4AscLidWg&feature=fvst]
În 2000 HIM au tăbărât imparabil peste noi cu albumul „Razorblade Romance” şi cele 11 piese Metal cu infuzii de Gotic, Dark şi Rock Alternativ. Albumul finlandezilor lansat cu un an în urmă şi ca urmare a succesului piesei „Join Me In Death”, a atins vânzări record în Finlanda natală şi în toată Europa.
Read more HIM – Screamworks – Love In Theory And Practice (2010)
Lostprophets – The Betrayed (2010)
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=RwxDhdXjgCs]
După repetate amânări discul la care lucrul a început în 2007, al 4-lea album al trupei lui Ian Watkins, pe 13 ianuarie 2010 şi-a lansat în sfârşit noul material. Trădare, trădare, dar să ştim şi noi!
Despre trupa din Ţara Galilor înfiinţată de pomenitul Ian Watkins, basistul Mike Lewis – trecut ulterior pe chitară, chitaristul Lee Gaze şi bateristul Mike Chiplin s-au spus multe, li s-au atribuit o grămadă de etichete. De la de toţi rejectatul Emo sau Screamo la Nu Metal, de la Post Hardcore la Rock Alternativ, Punk şi Heavy Metal, dar au şi anumite inflexiuni de Gotic, Lospropetets au fost înghesuiţi în toate sertarele. Pornită iniţial ca proiect colateral al trupei de Hardcore/Punk Public Disturbance, au o abordare colorată, dar incisivă, toate aceste stiluri se amestecă şi se regăsesc în muzica lor.
În formula actuală pe lângă Ian Watkins, Mike Lewis şi Lee Gaze activează basistul Stuart Richardson, clăparul Jamie Oliver şi bateristul Luke Johnson.
Am prins ediţia pentru Japonia, uşor diferită de varianta pentru Europa şi cu 2 piese în plus şi încă o piesă ascunsă în ultima.
“If It Wasn’t for Hate, We’d Be Dead by Now” este un fel de intro prelungit, un marş Rock care aminteşte de The Cult, chiar şi vocea lui Ian Watkins are ceva din strălucirea lui Ian Astbury.
Se trece direct în “Dstryr/Dstryr”, piesă dezvoltă linia anterioarei, rămâne paralela The Cult, Lostprophets au nerv, energie, refrenul este mai modern, zgomotos, pulsează, riff-urile zgârie, au greutate. Un posibil imn debordant, o deschidere pe cât se poate de nimerită.
“It’s Not the End of the World, But I Can See It from Here” este single-ul menit să promoveze albumul. Piesa afişează latura mai Punk a formaţiei, refrenul este dubios de melodic, aproape Pop, solo-ul vine cu chitare zgomotoase, riff-uri, este un amalgam destul de colorat care vizează în primul rând generaţia Emo.
“Where We Belong” putea fi scrisă şi de Green Day, este un Post Punk cu infuzie de Rock şi Pop, încă un amestec colorat care dacă ar beneficia de promovarea de care au parte californienii în ultimii ani cu siguranţă ar face carieră în media, dar şanse are şi aşa.
“Next Stop, Atro City” schimbă placa, tonul. Trupa se dezlănţuie zgomotos, „Get in the car, get in the car”-ul scuipat de Ian Watkins inevitabil sună ca „Breaking the Law, Breaking the Law”, nu, nu este o furăciune, dar sare cumva-n ureche, este încă un potenţial imn Emo îmbibat de Metal, de riff-uri tăioase şi ritmul alert, bine balansat.
“For He’s a Jolly Good Felon” ne serveşte într-o primă fază o temă Ska ce aminteşte de Madness, refrenul este mai Screamo, mai (Punk) Rock, vocea şi construcţia aduce puţin şi cu Billie Joe Armstrong, dar accentele sunt ceva mai Metalice. Surpriza vine-n finalul piesei unde băieţii introduc un experiment Art Rock – Industrial cu sonorităţi foarte moderne, practic un outro care pare o piesă de sine stătătoare. Cool.
“AC Ricochet” se prelinge direct din ultimele acorduri ale piesei anterioare, este tot o construcţie Emo/Screamo, acel amestec de (Post) Punk şi Rock/Metal dinamic, incisiv, dar totodată melodios.
“A Better Nothing” pleacă de la o construcţie cu pianul, tobele intră acompaniate de viori şi chitara aduce tot o temă melodică. Este o piesă mai lentă, într-un tempo mediu, pulsul mi-a amintit de H.I.M., Love Metal-ul lor şi Emo-ul mereu mi s-au părut aceeaşi mâncare de peşte cu…altă pălărie.
“Streets of Nowhere” revine la ritmuri mai săltate, la un Punk mai degajat şi relaxat, tot de Green Day aş pomenii însă galezii parcă n-au aceeaşi lejeritate, nonşalanţa naturală a americanilor. Piesa este totuşi simpatică, pe mine nu mă deranjează nici cum sar de la una la alta, amestecă tonuri şi sonorităţi diferite de la piesă la piesă.
“Dirty Little Heart” pare un The Cars transpus într-un Post Punk californian, o combinaţie de Pop şi Punk cu structuri melodice de New Wave, nu ştiu cine sau câţi sunt cumpărători la aşa ceva, dar sună relaxant, lejer, nu este genul acela de comercial agasant.
“Sunshine” amestecă notele Post Punk cu sonorităţi mai moderne, cu ceva Nu Metal şi survine o oarecare paralelă şi cu Linkin Park, este încă o faţetă a abordării colorate a trupei.
“Darkest Blue” este încă un moment mai comercial, un strop de electronică, o construcţie melodică cu rădăcini în New Wave şi A.O.R.-ul anilor ’80, mi-au amintit puţin de INXS, a rămas ceva şi din infuzia de Linkin Park de la piesa anterioară, Lostprophets jonglează de toate pentru toţi, poate prea de toate şi acest fapt face relativ incert acel „toţi” din publicul ţintă…
“The Light That Shines Twice as Bright…” închide discul într-o tonalitate mai joasă, este o piesă mai lentă, lineară şi condimentată cu zgomote controlate. După o pauză de câteva minute intră şi piesa ascunsă, un mix electronic zgomotos, interesantă „joacă”, poate chiar mai interesantă ca unele pasaje de pe disc.
Lostprophets sunt nişte britanici cu muzică americănească, reţeta invers funcţionează de obicei impecabil. Şi acest album este colorat, aproape pestriţ, se amestecă genurile, abordările de la piesă la piesă, dar şi în interiorul acestora. Sunt câteva piese cu potenţial şi cu puţină şansă au ce le trebuie să-şi câştige un public mai larg, să cucerească clasamentele. Depinde mult cine şi cât îi va împinge… Muzica este tot mai mult un business şi nu o formă de exprimare, contează mai mult pe cine cunoşti decât ce vrei să transmiţi.
Pentru cafeaua mea matinală la 5 dimineaţa a fost o garnitură sonoră plăcută, dar cred că multe din piese funcţionează şi peste zi. 🙂
Marillion – Less Is More (2009)
Marillion fără Fish este ca balta fără peşte. 🙂 Nu mă înţelegeţi greşit, n-am nimic împotriva lui Steve Hogarth însă rămân la părerea că după plecarea lui Fish, trupa ar fi trebuit să-şi schimbe titulatura. Marillion 1981 (anul venirii în trupa înfiinţată încă din 1979 al lui Fish şi schimbarea titulaturii din Silmarillion în Marillion) – 1988 nu prea are nicio legătură cu ce fac din ’88 încoace. De exemplu, albumul lor din 1995, „Afraid of Sunlight” chiar mi-a plăcut mult, dar nimic nu se compară cu primele 3, 4 discuri şi emoţiile pe care mi le-a stârnit „Misplaced Childhood”-ul din 1985 nu cred că se vor mai repeta vreodată…
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=60XzL_lMgZU]
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Q7sIzWKHGwQ]
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=XM3nozQ3i-s&feature=related]
Sau chiar şi… 🙂
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=kIPrJmzG7Ss&feature=related]
Poate din acest motiv mi-a scăpat şi acest „Less Is More” lansat anul trecut, dar şi precedentul album dublu din 2008 „Hapiness Is the Road” şi acum – lucru tare ciudat – mă tot gândesc dacă am ascultat sau nu „Somewhere Else”-ul scos în 2007…
N-am digerat foarte uşor plecarea lui Fish şi nu m-am împrietenit din prima cu Steve, dar nici nu i-am dat „reject” necondiţionat şi recunosc, Marillion au ceva şarm şi cu „noul” solist… Nou…Ce au zburat 22 de ani! F*ck!
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=T_GzPCJWTmE&feature=related]
„Less Is More” nu este chiar un album nou, conţine 12 piese în interpretare acustică dintre care doar una („It’s Not Your Fault”) este „proaspătă”, celelalte 11 fiind alese şi acoperă toată perioada Hogarth. Nu este o culegere de hit-uri, avem câte o piesă de pe „Seasons End”, „Brave”, „This Strange Engine” şi „Hapiness Is the Road”, câte două piese culese de pe albumele „Afraid of Sunlight” şi „marillion.com” şi trei de pe „Anaraknophobia”, nu neapărat single-urile, piesele de succes.
Parcursul anevoios poate se datorează şi faptului că materialul a fost lansat prin propria casă de discuri – Intact Records – şi nu beneficiază de o distribuţie sonoră – Edel Music. În ciuda apelului de pe site-ul oficial de a nu urca materialul pe net, discul circulă evident… Teama trupei – în mare măsură justificată – este că file-sharing-ul într-un viitor nu foarte îndepărtat va pune pe butuci artiştii, scăderea vânzărilor este dramatică şi va pune multe trupe în dificultate sau imposibilitatea de a mai funcţiona, supravieţuii din cântat… Este o problemă spinoasă, sunt multe argumente pro şi contra, în toată nebunia globală economică, socială şi cum tot repet, morală, până la urmă şi pentru această problemă cred că va trebuii găsită o soluţie măcar de compromis.
Lansat pe 2 octombrie 2009, cele 57 de minute sunt o audiţie plăcută de urmat şi străbătut.
„Go!” – de pe „marillion.com” (1999) sună degajat, aerisit, îmbibat în melancolie, cu toate acestea Marillion degajă o oarecare linişte, un calm echilibrat, ceva fin şi plăcut, Steve Hogarth are un timbru blând, aş spune mângâietor care chiar şi unor teme mai triste le dă o conotaţie mai relaxată. Orchestraţia este la fel de discretă, de bun simţ şi bun gust. Reflectă cu precizie conceptul anunţat în titlu: puţin este mai mult.
Urmează „Interior Lulu” de pe acelaşi „marillion.com”, bocăneşte şi pocăneşte misterios cu o aromă uşor orientală, are aceeaşi căldură, se roteşte ca un vals apoi îşi mai trage sufletul ca să răbufnească din nou. Minimalismul le conferă claritate, au energie şi fără să fie zgomotoşi, piesa şerpuieşte de la agonie la extaz.
„Out of This World” – de pe albumul „Afraid of Sunlight” (1995) – se aşterne ca zăpada proaspătă şi curată, se lasă ca tăcerile reci şi apăsătoare, parcă interminabile, dar cu atât mai stridente şi stingheritoare. „Afraid of Sunlight” a fost un album mai întunecat, versiunea aceasta acustică nu a înseninat piesa, doar i-a dat o altă strălucire şi vibraţie. Sunt lucruri pe care le-am ratat, lucruri care nu se mai întorc. Unele nici nu trebuie, pe altele le regretăm.
„Wrapped Up in Time” – de pe „Happiness Is the Road” (2008) – este ca un cadou împachetat în celofan strălucitor, strecurat de sărbători sub bradul împodobit, este o doză de simplitate şi melancolie, puţin pian, puţină chitară, nici o fiţă.
„The Space…” – originalul pe „Seasons End” (1989) – are un balans, o cadenţă cuceritoare, spaţiile largi te/ne înfăşoară-n valuri, clăpăitul pianului este tensionat însă muzica cade uşor ca un voual.
„Hard As Love” – de pe „Brave” (1994) – strecoară din nou tonuri mai calde, o fi grea iubirea, dar ce ne-am face fără ea? Dacă nu cazi, n-ai cum – şi de unde – să te ridici, dacă nu te roade dorul, nu te poţi bucura de sărutul regăsirii. Viaţa – şi piesa – ne plimbă de sus în jos şi înapoi. 🙂
„Quartz” – albumul „Anoraknophobia” (2001) – este uşor mai ritmată, condimentată cu mai multe sunete, mai multă gravitate, basul pulsează adânc, vocea zboară undeva deasupra, Marillion par mai relaxaţi, pe undeva este admirabil cum au rupt-o cu trecutul şi îşi văd de drum, nu privesc înapoi cu mânie ci zâmbesc în prezent. Piesa – şi tot albumul – sună foarte bine, are un sunet cald, profund, aranjamentele aerisite nu sună golaş, acoperă excelent spaţiile.
„If My Heart Were a Ball It Would Roll Uphill” – tot de pe „Anoraknophobia” – apasă uşor pe acceleraţie, are ceva Samba/Bossa Nova în puls, este uşor stropit cu soluţii şi sonorităţi Jazz, rămâne însă în aceeaşi zonă degajată al Rock-ului simplu, natural, al energiei şi al sentimentelor exprimate direct.
„We are alone in the world
We must do what we feel we should
We are told what is right
Need hurts within us
We can see sense
We can feel what feels right
And so often
All these things are not at all the same
They’re not at all the same”
„It’s Not Your Fault” – piesa nouă – este o baladă simplă, minimalistă, pianul îl acompaniază discret pe Hogarth, vinovăţia apare când ne asumăm responsabilitate, o facem rar, este mai comod, mai simplu şi mai uşor să căutăm vina în exterior şi ne este greu să spunem celuilalt că „nu tu eşti de vină”…
„Memory of Water” – „This Strange Engine” (1997) – vine aproape ca o continuare firească, pacea, liniştea se aşterne din nou moale peste ascultător, Marillion ştiu să mângâie şi cu toate acestea evită să devină siropoşi.
„This is the 21st Century” – încă o incursiune pe „Anoraknophobia” – trezesc noi miresme uşor orientale, apoi se scurge uşor ca nisipul dintr-o clepsidră, melancolia se strecoară pe nesimţite între acordurile moi, ne pierdem sau ne trezim visând cu ochii deschişi.
„Cannibal Surf Babe” – „Afraid of Sunlight” – este cea mai ritmată, cea mai energică piesă de pe disc, intensitatea ei degajă optimism şi căldură, cade bine, vine ca o eliberare.
„I was born in nineteen sixty weird
And I’m your nightmare surfer babe
Mr. Wilson where’s your sandbox and your beard
‘You still looking for the perfect microwave?”
Un disc bun, cum spuneam, o audiţie plăcută, n-are deloc iz de ciorbă reîncălzită, pică mai de grabă ca un ceai fierbinte în miez de iarnă şi într-un apus de soare zgribulit.
Merg să sap după „Hapiness Is the Road” şi „Somewhere Else”… 🙂
Fain – consistent – şi site-ul formaţiei, dacă sapi prin el, găseşti versurile de la toate piesele, coperţile discurilor şi multe-multe alte delicatesuri.
Şi uneori, puţin este absolut totul dacă este acel ceva de care avem nevoie. Cineva sigur ştie despre ce vorbesc! 🙂
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=YdRAUVlm5N4&feature=related]
Peter Gabriel – Scratch My Back (2010)
Mereu l-am admirat pe Peter Gabriel, i-am admirat muzica/arta, l-am suspectat de un anume ezoterism subtil bine ascuns, ambalat sub forme diverse şi colorate de muzică şi abordări.
Gabriel s-a dovedit mereu inspirat, inovator şi creativ, chiar dacă nu s-a grăbit niciodată să scoată materiale pe bandă rulantă.
Am scris mult despre Gabriel la începutul anului trecut când am „disecat” albumul „Big Blue Ball”, un disc fascinant, un material Peter Gabriel şi prietenii, disc imprimat în perioada 1991-1992, respectiv 1995 şi lansat după multe tergiversări abia în iunie 2008.
Pentru 2009 Gabriel a promis un disc nou, ultimul său album de studio, „Up” a fost lansat acum 8 ani, însă n-a venit nici un disc, tăcerea s-a prelungit.
Apoi alaltăieri de la Alin am aflat despre acest „Scratch My Back” şi m-am electrizat instantaneu.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=gjZOof4BYig]
Se ştie că-mi plac cover-urile şi acest disc conţine 12 astfel de piese urmând ca artiştii care au fost vizaţi de Gabriel să-i returneze efortul şi să prelucreze în schimb o piesă de-a lui, material ce urmează să fie lansat ulterior sub titlul „I’ll Scratch Yours”. 🙂 Simpatic demers.
Ţintele lui Gabriel au fost: David Bowie, Paul Simon, Elbow, Bon Iver, Talking Heads, Lou Reed, Arcade Fire, The Magnetic Fields, Randy Newman, Regina Spektor, Neil Young şi Radiohead – adică un spectru larg şi diversificat de artişti şi piese.
Pe site-ul Peter Gabriel găsim informaţii de background despre noul material şi un prim podcast al discului.
Discul este realizat în colaborare cu compozitor-interpretul Stephin Merritt cunoscut prin intermediul formaţiei sale The Magnetic Fields şi cu aportul producătorului Bob Ezrin (primul album solo al lui Gabriel, Pink Floyd „The Wall”, Lou Reed „Berlin”, Deftones „Saturday Night Wrist”, Jane’s Addiction „Strays”, Nine Inch Nails „The Fragile”, 10 din albumele semnate de Alice Cooper şi multe-multe alte discuri se leagă de numele său), orchestraţiile au fost realizate cu sprijinul violonistului-compozitorul John Metcalfe (The Durutti Column) care a lucrat şi cu artişti ca Morrissey, Simple Minds, The Pretenders, Catatonia şi Blur iar mixajul şi producţia finală a fost realizată de Tchad Blake (Suzanne Vega, Sheryl Crow, Tom Waits) şi nu în ultimul rând un ansamblu simfonic. Acesta şi este în fapt „şurubul” noului material: fără tobe, fără chitară, doar voce şi orchestraţie simfonică.
Al 8-lea album Peter Gabriel începe cu „Heroes”-ul lui David Bowie, Gabriel/Bowie, o combinaţie irezistibilă. Re-interpretarea creată de Gabriel este mult mai lentă, mai melancolică decât faimosul imn original. Lipsa chitarei, a bubuielii tobelor nu este flagrantă din prima, dar parcă-parcă lipseşte ceva. Este reflexul obişnuinţei. Atmosfera este apăsate, orchestraţia aerisită şi discretă, vocea lui Gabriel sună proaspăt şi are acea seninătate, sensibilitate care farmecă imparabil. Interesant groove-ul, dezvoltarea piesei, Gabriel strecoară ingenios propriile sale viziuni în tema originală.
Paul Simon, celebru din duo-ul format cu Art Garfunkle – Simon And Garfunkel – şi piesa „The Boy In The Bubble” rămân în acelaşi ton melancolic, uşor apăsător. Contrastul vis a vis de original este şi mai accentuat, piesa lui Simon este transformată aproape într-un marş funebru, pianul şi vocea discretă al lui Gabriel sunt acompaniate doar pe alocuri de instrumentele cu corzi, toată piesa este redusă la tema de bază, orchestraţia minimalistă cu toate acestea apasă cu greutate.
Cred că în locul lui Peter Gabriel adăugam la acest disc şi un CD cu piesele originale – mai puţin piesa lui Lou Reed care este o compoziţie recentă şi n-a fost încă imprimată de acesta – ca ascultătorul (neavizat) să înţeleagă, să sesizeze diferenţele, să perceapă abordarea propusă de Gabriel, re-orchestraţiile sale conducând în final la re-interpretări radical diferite a acestor piese, la crearea unor alte forme ale aceloraşi idei. Interesant efortul lui Gabriel mai ales în contextul în care „simfonizarea” unor piese Rock până în prezent de obicei – în opinia mea – a condus doar la crearea unor kitschuri banale, este suficient să mă gândesc la „S&M”-ul celor de la Metallica, dar exemple – din păcate – sunt nenumărate.
„Mirrorball”-ul celor de la Elbow şi-n forma originală are tonuri ce amintesc de Peter Gabriel, reaşezarea piesei în contextul orchestral simfonic şi modificările aduse au transformat-o şi mai mult într-o călătorie „gabriliană”, i-au dat o altă dimensiune şi strălucire.
Ca să fiu sincer, m-am apropiat de acest experiment cu oarecare scepticism, dar treaba făcută de Peter Gabriel şi echipa sa s-a dovedit şi de această dată un lucru făcut impecabil.
„Flum”, piesa trupei Indie americane Bon Iver a fost şi ea încetinită, chitara „săltăreaţă” din original înlocuită cu un pian melancolic, orchestraţia îmbogăţită în aceleaşi note subtile iar vocea lui Gabriel adaugă un ton mai grav, mai abătut şi acestei piese.
„Listening Wind” de pe discul „Remain in Light” din 1980 al celor de la Talking Heads de la experimentalismul electronic a fost transplantat în misterioasa construcţie orchestrală cu viori şi violoncele al lui Gabriel, atmosfera astfel este mai caldă, însă apăsarea, sentimentul straniu pluteşte şi ţese la fel de eficent mister în jurul vocii.
Piesa lui Lou Reed „The Power Of The Heart” are amprenta compoziţională al acestuia, construcţia făcută de Gabriel însă o modelează după tiparele proprii, este o baladă intensă, condusă cu pianul şi vocea, celelalte instrumente doar aduc accente şi coloratură, este o piesă sensibilă, un amestec fericit al elementelor caracteristice celor doi artişti.
„My Body Is A Cage” al celor din Arcad Fire în forma originală are un puls grav, zgomotos. Gabrial cu vocea şi pianul a îmblânzit-o, tonalitatea sumbră a rămas intactă, sunetele se lasă apăsător peste ascultător, însă toată construcţia are marca aceia inconfundabilă de subtilitate care-l face magic pe Gabriel. Orchestra simfonică se mulează perfect cu vocea şi în funcţie de moment o susţine din umbră sau creează uragane sonore ce deschid noi dimensiuni, adaugă profunzimi nebănuite pieselor.
Stephin Merritt este clasat drept Pop, însă muzica lui sub egida The Magnetic Fields are rădăcini profunde de Folk, „The Book of Love” provine de pe cel mai de succes album, discul triplu „69 Love Songs” şi originalul este un cântăcel axat pe chitară/voce. Gabriel a descompus şi această melodie până la bazale ei, a păstrat construcţia vocală şi corul de susţinere iar chitara gen „foc de tabără” a fost înlocuită cu un covor senin de instrumente cu corzi ce învăluiesc şi se ondulează ca nişte valuri în fundal. Este un moment mai calm, mai relaxat, însă nota uşor apăsată al întregului material îşi are ecoul şi aici.
Randy Newman este un compozitor, aranjor, cântăreţ şi pianist american. „I Think It’s Going To Rain Today” în forma s-a originală pare sursa de inspiraţie pentru tot albumul lui Gabriel, vocea este acompaniată de pian şi viori, este melancolică, orchestraţia o diferenţiază, altfel aminteşte de Tom Waits. Varianta adusă de Gabriel a redus-o doar la voce şi pian, astfel parcă aminteşte şi mai mult de Tom Waits, evident timbrul lui Gabriel diferă radical şi conferă o altă deschidere.
Regina Spektor este una din artistele interesante ale noii generaţii, o rusoaică talentată, are energia şi genialitatea lui Tori Amos, are sensibilitatea lui Kate Bush, forţă caracteristică „sovietică”. „Apres Moi” păstrează monumentalismul acesta rusesc, dar încă o dată, Gabriel modelează tema, face lucrurile subtile şi conferă o notă discretă, eleganţă şi multă fineţe.
„Philadelphia” lui Neil Young este cam în aceeaşi notă cu piesa lui Randy Newman, poate fi la fel de mult sursa de inspiraţie pentru acest material pentru Peter Gabriel. Să re-orchestrezi piese Rock în ambalaj simfonic poate fi mai uşor decât re-interpretarea unor piese la original orchestrate în această manieră. Aici Gabriel s-a „jucat” cu viorile originale pe care le-a înlocuit eficient cu suflători şi astfel tonul piesei a devenit mai grav, mai melancolic, mai apăsat. Viorile sunt şi ele prezente, dar reaşezate-n spaţiu, au o partitură modificată, dau altă coloratură.
„Street Spirit (Fade Out)” al celor de la Radiohead are tonul sumbru, apăsat al discului pus cap la cap de Gabriel, tema se încadrează perfect în concept. Şi aici tempo-ul a fost redus, chitara schimbată cu pianul, vocea lui Gabriel este mult mai gravă decât tonul mai ridicat al lui Thom Yorke. Gabriel a tâiat şi elanul, groove-ul originalului, a eliminat crescendo-ul şi a păstrat toată melodia în zona melancolică, tensionată.
So… Gabriel is back.
M-a incitat ideea de cover-uri cum iniţial am fost şi uşor dezamăgit că după aproape un deceniu de tăcere, Gabriel nu vine cu ceva „nou”. Pe site-ul lui se spune că s-a dorit o abordare revoluţionară şi acum, după ce am parcurs şi re-parcurs materialul, cred că da, are ceva magic, dacă nu neapărat revoluţionar acest disc.
Cum spuneam, m-am temut de clişeele re-orchestrărilor simfonice mediocre de care am tot avut parte în astfel de tentative anterioare, dar nu este cazul lui Gabriel.
Pentru o mai bună aprofundare mi-am făcut un playlist în care am aşezat alternativ originalul şi cover-ul şi cred că este o variantă optimă pentru a sesiza efortul – şi rezultatul – muncii depuse de Gabriel, mai ales că bănuiesc că cel puţin unele din piese şi artişti sunt necunoscute multor ascultători.
Ideea de a fi alăturat CD-ul cu original-uri cred că merita cântărită şi de producători şi asta cred că ar funcţiona interesant şi cu următorul „I’ll Scratch Yours”.
Este un disc care trebuie digerat/savurat cu răbdare, dar merită „efortul”, merită fiecare clipă!
Albumul urmează să fie lansat pe 15 februarie, dar imparabil deja a “scăpat” materialul complet pe internet. Urmează un turneu european numit “New Blood” cu datele deja anunţate apoi un turneu american.
Thanks Gab!
Premianţii Grammy Awards 2010 – a 52-a ediţie
Gata cu (mini) vacanţa – he he, rămân fan Aerosmith şi „Permanent Vacation” 😛 – înapoi la vânătoarea de discuri.
Grammy e un fel de Oscar, strălucire şi fiţe, interese majore ale producătorilor care bagă bani grei în industria muzicală, mult kitsch şi tot mai puţină artă, snobism tot mai agasant. Părerea mea. Detest stânga, dar mai am apucături anarhiste. 🙂
Aveam de două-trei săptămâni CD-ul cu nominalizările, 20 de artişti, 20 de piese, succesul lui Beyonce era previzibil, industria a împins-o cu insistenţă obsedantă în ultimul an, pentru noi europeni Taylor Swift şi Country-ul în general nu înseamnă mai nimic, dar în America este „antidotul rasist” la tăvălugul negru Hip Hop şi probabil rămâne cea mai populară muzică, sunt fan Kings Of Leon şi albumul „Only By the Night”, dar tot nu pricep cum să dai în 2010 „Record of the Year”-ul (înregistrarea anului) pentru o piesă din 2008… şi deloc surprinzător, Neil Young a primit şi el premiu pentru întreaga carieră, spun deloc surprinzător fiindcă anul trecut au fost re-editate aproape toate albumele sale, era inevitabilă premierea lui, o astfel de re-editare are scopuri comerciale precise…nu că n-ar merita bătrânul Neil premiul. 🙂
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=7VfqtRqwX34]
Mie mi s-a părut promiţătoare Beyoance prin 2000 când o luase-n braţe (şi) Prince, fata s-a orientat însă spre oameni mai influenţi, a interesat-o mai mult cariera şi succesul decât… arta. Are voce bună, s-a cam îngrăşat, dar cu multă pricepere are clip-uri retuşate să o facă încă hot, a mers pe mâna unor compozitori şi producători în vogă şi asta-n final i-a adus anul acesta 6 trofee. So what? Ha ha ha! 😛
„I Am… Sasha Fierce” este al 3-lea album al artistei şi un album mediocru. Degeaba are voce bună Beyonce, asta nu salvează un disc fără suflet şi atât de meşteşugit de te apucă greaţa. Însă tocmai această producţie perfect comercială este cartea câştigătoare, reţeta succesului. 16 producători şi 15 ingineri de sunet au „prestat” la acest album lansat tot în… 2008, dar promovat intens anul trecut şi astfel vândut în peste 6 milioane de exemplare.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=tcjgWmKC6MM]
6 premii din 10 nominalizări este cam mult pentru ce face Beyonce la ora actuală, dar nu-s eu în juriu să-mi bag degetele-n gură şi să fluier.
Cel mai bun album contemporan – mi-e rău! ha ha ha! 😛 , “Single Ladies (Put a Ring on It)” a obţinut premiul pentru cea mai bună melodie a anului şi încă un premiu pentru cea mai bună interpretare vocală feminină, interpretare vocală tradiţional R&B şi cea mai bună interpretare vocală feminină Pop. Vocea rămâne o valoare incontestabilă, în rest rămân cu rezerve.
La doar 20 de ani Taylor Swift este mai mult decât fericită şi nimeni nu o poate condamna pentru asta. A bătut-o pe Beyonce cu amintitul „„I Am… Sasha Fierce”, i-a bătut pe Black Eyed Peas cu „E.N.D.” – un disc pe care eu sincer aş fi pariat, pe Lady GaGa cu „The Fame” – probabil o să fie premiată la anul cu „The Fame Monster” ha ha ha! – şi pe David Matthews Band cu „Big Whiskey And The Groogrux King” – un disc interesant despre care am tot vrut să scriu anul trecut, dar n-am apucat, poate recuperez cândva anul acesta.
Are voce plăcută, albumul „Fearless” este un Country comercial, în nici un caz genul meu – rămân la Mojo Nixon sau Southern Culture On The Skids, ce consider eu că ar fi Country adevărat şi nu limonadele siropoase difuzate la radio pe care cred că le ascultă mai mult şoferii de camioane când traversează deşertul Arizona decât adevăraţii văcari ţărăntoci – redneck cowboys – ha ha ha! În fine! Ştiam piesa „Teardrops On My Guitar”, Taylor este o păpuşică, prea păpuşică să mă excite…
4 Grammy-uri dintr-un foc (Cel Mai Bun Album Al Anului, Cel Mai Bun Album Country, Cea Mai Bună Piesă Country şi Cea Mai Bună Voce feminină Country) la vârsta ei este totuşi ceva.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=xKCek6_dB0M&feature=fvst]
„Use Somebody” este înregistrarea anului cu care Kings Of Leon „le-au luat faţa” la „Halo” – Beyoncé, „I Gotta Feeling” – The Black Eyed Peas, „Poker Face” – Lady Gaga şi „You Belong With Me” – Taylor Swift. Mă bucur, cum să nu mă bucur, cum spuneam „Only By the Night” a fost pentru mine albumul anului 2008, însă acest decalaj de 2 ani de la lansare la premiere mi se pare super aiurea! Şi revin la The Black Eyed Peas, cred că meritau trofeul, mi-a plăcut albumul „The E.N.D.”, are energie, are puls, are piese bune şi de la Hip Hop, trupa a turnat-o ingenios spre zona mai Electro-Dance, au nimerit un sound modern, incisiv, probabil că le vine şi lor rândul la premii la anul… 🙂 Unii au digestie mai lentă… ha ha ha! 😛
„Use Somebody” a prins şi premiul pentru Cea Mai Bună Interpretare Rock al unei Trupe şi Cea Mai Bună Piesă Rock, zic eu meritat. Au prins cu acest „Only By the Night” o chestie tare faină!
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=MAcsKJKM_xM&feature=related]
Totuşi The Black Eyed Peas au câştigat cu albumul „The E.N.D.” la secţiunea Cel Mai Bun Album Pop Vocal, un premiu meritat vis a vis de celelalte nominalizări la această secţiune: „Breakthrough” – Colbie Caillat, „All I Ever Wanted” – Kelly Clarkson, „The Fray” – The Fray şi „Funhouse” – Pink. Nu ştiu dacă „cutia” Pop este cea mai potrivită, dar asta este o altă poveste!
AC/DC s-au „scos” cu un trofeu pentru Cea Mai Bună Interpretare Hard Rock cu „War Machine”. Celelalte nominalizări au fost: „Check My Brain” – Alice In Chains, „What I’ve Done” – Linkin Park, „The Unforgiven III” – Metallica şi „Burn It To The Ground” – Nickelback. Eu dădeam trofeul la Alice In Chains… au sânge! Trofeul pentru australieni vine ca un fel de premiu de consolare şi scoatere de ochi: este primul Grammy într-o carieră strălucită de 37 de ani…
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=SBcADQziQWY]
Au fost premiaţi şi Judas Priest la secţiunea Cea Mai Bună Interpretare Metal cu… „Dissident Aggressor” în defavoarea nominalizărilor: „Set To Fail” – Lamb Of God, „Head Crusher” – Megadeth, „Señor Peligro” – Ministry şi „Hate Worldwide” – Slayer. Votam Ministry sau Slayer fără rezerve, mai ales că din ce ţin minte, „Dissident Aggressor” datează din 1977 de pe albumul „Sin After Sin” şi nici n-au scos Priest vre-un live şi nici n-am auzit că ar fi făcut vre-o mare ispravă anu’ trecut… Cu tot respectul pentru veteranii Heavy Metal, dar celelalte trupe nominalizate la ora actuală îi halesc cu fulgi cu tot! Misterioase-s căile Metal-ului prin Grammy! Ha ha ha! 😛
La „Best new Artist” a câştigat trupa Zac Brown Band – tot din zona Country – trupă atât de nouă, de a fost înfiinţată-n 2004 şi au deja 4 albume la activ. Ha ha ha! 😛
Ei i-au bătut pe Keri Hilson, MGMT, Silversun Pickups şi The Ting Tings.
La Best Rock Album au câştigat Green Day cu „21st Century Breakdown” în defavoarea discurilor „Black Ice” – AC/DC, „Live From Madison Square Garden” – Eric Clapton & Steve Winwood, „Big Whiskey And The Groogrux King” – Dave Matthews Band şi „No Line On The Horizon” – U2.
Green Day au devenit extrem de populari cu „American Idiot”, urmarea, acest „21st Century Breakdown” este mai comercială şi succesul pare inevitabil. Este un album ok, dar nu chiar atât de ok. Însă nici nominalizările contra-candidate nu rup gura târgului, cred că unul din marii pierzători al acestei ediţii de Grammy rămâne Dave Matthews Band-ul.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=r00ikilDxW4&feature=fvst]
Şi evident nu putea lipsii Jaco… Regele Pop-ului, ne place sau nu, ne-a fost drag, ne-a fost antipatic, ne-a fost indiferent sau ne-a fost milă de el, a făcut incontestabil istorie. Nu putea lipsii de la Grammy.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=AuQpvQoD9g4]
Grammy a devenit un fel de „pact cu Diavolul” obligatoriu. N-ai Grammy, nu contezi. „Flacăra Mov” a industriei muzicale…Ha ha ha! 😛 Mă bucur evident pentru Kings Of Leon, zic că excepţia întăreşte regula, însă Grammy-ul reprezintă tot mai puţin.
Can-can-urile cu ţoalele lu’ Lady GaGa au avut mai multă presă decât partea muzicală… Şi sunt puţini artişti ca Sinead O’Connor să refuze trofeul…
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=v1Y7Isu8drc]
Toate premiile le găsiţi pe Situl Oficial. Fără comentarii belicoase…ha ha ha! 😛 😛 😛
Fear Factory – Mechanize (2010)
Una rece, una caldă, una rece. 😀
Spuneam că Rob Zombie şi noul lor „Hellbilly Deluxe 2” a ridicat ştacheta foarte sus vis a vis de următoarele materiale ce urmează să fie lansate anul acesta şi pomeneam atunci de Manson, Nine Inch Nails, Filter şi Fear Factory.
Şi avem răspunsul americanilor contorsionaţi, pe 8 februarie urmează să fie lansat al 7-lea lor album: „Mechanize”.
Povesteam anul trecut despre proiectul Divine Heresy al chitaristului Dino Cazares şi de albumul City Of Fire la care a participat solistul Burton C. Bell, dar şi de conflictul dintre ei şi ceilalţi doi componenţi, Christian Olde Wolbers şi Raymond Herrera, despre faptul că ambele tabere îşi revendică numele, planificaseră concerte şi turnee şi lansarea unui nou disc. Conflictul încă nu s-a stins, însă Cezares şi Bell, împreună cu basistul Byron Stroud (Strapping Young Lad, City of Fire şi Zimmers Hole), bateristul Eugene “Gene” Victor Hoglan (Dark Angel, Death, Dethklok, Strapping Young Lad, Pitch Black Forecast şi Testament) şi clăpar-programatorul Nowell Rhys Fulber (Front Line Assembly, Delerium şi Conjure One) se pare că pe moment au câştigat bătălia. Christian şi Raymond împreună cu vocalistul Jon Howard şi basistul Pat Kavanagh, ambii din formaţia Threat Signal, au scos anul trecut sub numele Arkaea albumul „Years in the Darkness”, un material 100% marca Fear Factory. De altfel discul conţine în mare parte piese la care cei doi au lucrat iniţial cu Burton C. Bell, dar în urma unor neînţelegeri acesta a abandonat proiectul.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=17v2NO9HGbs]
Fear Factory a luat naştere în L.A. în 1989, iniţial sub numele Ulceration şi i-a avut membrii pe chitaristul Dino Cazares (ex-The Douche Lords) şi bateristul Raymond Herrera (ex-Brujeria) şi lor li s-a alăturat solistul Burton C. Bell (ex-Hate Face).
În această formulă – cu Cezares şi la bas – sub bagheta lui Ross Robinson şi-n studioul lui Blackie Lawless în 1991 încep înregistrările primului album. Imprimările se spune că n-au fost pe placul formaţiei, conflictul a ajuns până-n tribunal şi în final Robinson a câştigat drepturile asupra materialului iar trupa drepturile asupra pieselor. Discul a fost lansat de Roadrunner abia în 2002, fără acordul membrilor trupei, dar având obligaţii contractuale faţă de casa de discuri. Mie îmi place cum sună discul, are toate caracteristicile marca Robinson care l-au făcut celebru ulterior prin colaborările cu Sepultura, Korn, Limp Bizkit sau Slipknot, chiar sună mai apropiat de sound-ul de mai târziu al celor din Fear Factory şi sincer nu cred că sunetul ar fi fost problema… În fine, misterioase-s căile…
Băieţii au luat-o de la capăt în 1992 cu un alt producător cu greutate, Colin Richardson (a lucrat la peste 100 de discuri cu greutate cu nume ca Napalm Death, Sepultura, Carcass, Gorefest, Overkill, etc) şi astfel s-a născut primul album oficial: „Soul of the New Machine”. Materialul este un hibrid Death Metal şi Industrial, la aceea vreme trupa fiind influenţată de nume ca Napalm Death şi Godflesh, zgomotele şi fazele Grindcore îşi pun amprenta în egală măsură asupra stilului şi sunetului trupei. Burton C. Bell în majoritatea pieselor cântă predominant agresiv, în notele genului, dar pasaje melodice apar deja în piese ca „Big God/Raped Soul”. Imnul incontestabil al albumului este „Martyr” în care pasajele brutale contrastează cu intervenţii melodice, o piesă extrem de incisivă, alternanţa pasajelor mai lente cu cele brutale îi conferă atmosferă.
În 1993 scot EP-ul „Fear Is the Mindkiller” un remix semnat de Rhys Fulber şi Bill Leeb din Front Line Assembly, 5+1 versiun la piese de pe primul album într-o notă mai Industrială şi infuzii electronice, disc ce le-a mărit considerabil notoritatea.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ZjRHx7BJwI8&feature=PlayList&p=DFD654ABF9177328&playnext=1&playnext_from=PL&index=47]
În 1995 este lansat „Demanufacture”, un material concept la care au lucrat cu acelaşi Colin Richardson. Trupa nu este mulţumită de mixajul acestuia şi după repetate dispute, materialul este remixat consecutiv de Greg Reely, Rhys Fulber şi membrii trupei. Richardson se pare că dorea un disc mixat în maniera albumului anterior, cu chitarele scoase-n faţă iar trupa şi-a dorit un echilibru între chitare şi partea electronică.
Povestea discului este lupta unui om împotriva unui guvern controlat de maşini, fiecare piesă fiind un capitol din viaţa acestuia.
Muzical, materialul defineşte stilul, caracterul Fear Factory, pasaje lente şi incisive se succed, momentele melodice şi cele brutale se completează organic într-un Metal contorsionat şi îmbibat cu elemente Industriale.
Este discul pe care basistul Christian Olde Wolbers devine oficial membrul formaţiei, cu toate acestea pe mai multe piese basul a fost imprimat tot de Cezares.
În 1997 este lansat „Remanufacture – Cloning Technology”, variantă remixată a albumului anterior într-o formă mai electronică, futuristică, îmbibată cu elemente Dance, Trance şi Techno, un material mai „ciudat”, destul de abstract, dar foarte interesant.
„Obsolate” este lansat în 1998 şi în mare parte şi single-ului „Cars” – cover după piesa veteranului Electro-Industrial Gary Numan – aduce formaţiei o notorietate internaţională, albumul fiind cel mai mare succes comercial al formaţiei până-n prezent.
Discul este uşor mai electronic, părţile brutale sunt ceva mai estompate, electronica şi pasajele melodioase câştigă tot mai mult spaţiu.
Este încă un material concept despre viitorul umanităţii în care maşinile preiau controlul.
[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=cM1I2-Vnddw&feature=related]
În 2001 este lansat “Digimortal” şi continuă şirul materialelor concept, este considerat capitolul final al trilogiei. Fear Factory devin tot mai electronici, părţile muzicale, pasajele mai lente, mai muzicale domină tot mai consistent piesele, chitara este împinsă mai în spate, sunetul ei este mai prelucrat, însă trupa are suficiente pasaje agresive, rămâne în zona grea, chiar dacă rădăcinile Grindcore şi Death Metal au fost treptat şterse şi Metal-ul este abordat într-o manieră modernă.
Vânzările modeste faţă de precedentul „Obsolate”, dar şi conflictele dintre componenţii formaţiei conduc la plecarea lui Burton C. Bell în 2002 care împreună cu John Bechdel (Ministry, Abstinence, Prong, Killing Joke, Murder, Inc) înfiinţează formaţia Ascension of the Watchers, scot 1 EP (2002, re-editat în 2005) şi un album în 2008 „Numinosum”.
În aceste condiţii, Roadrunner lansează amintitul „Concrete” – prima ]nregistrare a formaţiei produs şi mixat de Ross Robinson.
Conflictul din sânul formaţiei se pare că la acel moment a fost între Dino Cazares şi restul trupei, mai ales cu
Burton C. Bell. În timp ce Olde Wolbers şi Herrera au continuat să lucreze la noi materiale, Cezares a lucrat la propriul său proiect Asesino şi a pus bazele formaţiei Divine Heresy.
În 2003 Burton C. Bell impresionat de noile piese ale duo-ului Olde Wolbers-Herrera revine la formaţie, Christian trece la chitară şi este cooptat basistul din Strapping Young Lad, Byron Stroud.
În această formulă îşi fac debutul în ianuarie 2004 la festivalul Big Day Out şi-n aprilie este lansat albumul „Archetype”.
Astfel noul disc este lipsit de brutalităţile chitarei lui Cezares – putem spune că se aude clar cine era responsabil de partea Metal în formaţie – şi discul are un aer uşor Alternativ, electronica este acompaniată de chitare acustice, riff-urile au un sound mai estompat, tot discul are un aer rece şi misterios.
Este diferit de precedentele, însă are marca, caracteristicile Fear Factory şi nici pe departe nu este un material rău.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=V1reT2HESYw]
În mod oarecum surprinzător, dar şi presaţi de casa de discuri, următorul material, „Transgression” este lansat la mai puţin de un an după anteriorul disc şi ca sonoritate este undeva între „Archetype” şi „Obsolate”, o revenire oarecum la sonorităţile mai grave, mai incisive ale formaţiei.
La imprimări participă ca invitaţi basistul Faith No More Billy Gould şi chitaristul Lamb of God Mark Morton.
Pe disc sunt introduse şi 2 cover-uri: U2: „I Will Follow” şi Killing Joke: „Millennium”.
De menţionat ar mai fi două discuri. În 2003 este scos „Hatefiles”, material ce conţine piese rare, ne-editate şi remixuri sau mixuri nefolosite anterior şi în 2006 este lansat şi un Best Of, „The Best of Fear Factory”.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=MyWKBXAQ3Gk]
Şi am revenit în zilele noastre, pe 9 februarie urmează lansarea noului disc „Mechanizer”.
Cum spuneam la început, iniţial Burton C. Bell a început lucrul alături de Olde Wolbers şi Herrera, dar în urma unor neînţelegeri i-a abandonat în studio şi în final, noul disc a fost realizat cu chitaristul Dino Cazares îndepărtat din 2002.
Această întorsătură evident a readus şi sonorităţile mai brutale, „Mechanizer” este din nou un material mult mai agresiv, contorsionat, o întoarcere la rădăcini, la sonorităţile de pe „Demanufacture” pe care cu siguranţă majoritatea fanilor o vor aprecia.
Sincer iar nu înţeleg exact motivele conflictului – ca şi-n cazul Ross Robinson – fiindcă şi Arkaea cu albumul „Years in the Darkness” cu piesele pe care Olde Wolbers şi Herrera le pregăteau pentru un nou material Fear Factory tot o întoarcere la sonorităţile mai brutale reprezintă, chiar dacă au păstrat un echilibru între electronică şi Metal, dar probabil Burton C. Bell are o explicaţie… 🙂
„Mechanize” deschide discul într-o manieră fără compromis, C. Bell urlă ca pe vremuri, riff-urile lui Cazares sunt super Heavy, ritmul galopant aminteşte de debuturile formaţiei, sonorităţile moderne se integrează organic în uraganul sonor.
“Industrial Discipline” are sunete distorsionate, piesa rămâne la aceeaşi intensitate, abordarea este ceva mai modernă şi refrenul melodic cântată cu vocea curată de C. Bell destinde pe moment atmosfera, contrastează şi colorează plăcut piesa. Parcă n-au mai avut atâta energie şi n-au sunat atât de brutal de pe „Obsolate”.
“Fear Campaign” după un intro vorbit, răbufneşte direct cu o temă Grindcore, apoi mai ridică puţin piciorul de pe acceleraţie, dar piesa rămâne în zona extrem de brutală, tempoul rapid rămâne şi la refrenul îndulcit doar de vocea mai domolă a lui C. Bell. Riff-urile lui Cazares sunt foarte incisive, a introdus abordarea energică din Divine Heresy.
“Powershifter” sună la fel de brutal ca Pantera pe „The Great Southern Trendkill”, nici refrenul cântat de C. Bell nu taie din elanul şi agresivitatea piesei, electronica lipseşte aproape în totalitate, micile coloraturi doar accentuează şi mai tare brutalitatea extremă.
“Christploitation” după un intro cu clape se transformă într-un nou monstru violent, electronica şi chitara se completează pentru a crea împreună un sunet greu, pasajele rapide şi micile insert-uri mai moderate conferă un groove modern piesei.
“Oxidizer” sună la fel de grav, Fear Factory par determinaţi să nu-ţi ofere nici o clipă de respiro, aminteşte de aceeaşi Pantera, electronica, adăugările de sunete sunt minimale, axa centrală rămâne Metal-ul brutal.
“Controlled Demolition” rămâne în zona aşa numitului Groove Metal, este la fel de brutală ca toate celelalte piese, riff-urile au intensitate, pedala dublă de la toba bas nu are o secundă pauză, ruperile şi refrenul mai melodic colorează piesa, dar nu-i scad din agresivitate.
“Designing the Enemy” combină momentele mai moderate, covorul de sintetizatoare cu gravitatea riff-urilor, este o piesă contorsionată, intensă şi cu aceleaşi accente brutale, scurtele pasaje experimentale contrastează şi accentuează doar caracterul incisiv al piesei.
“Metallic Division” nici n-avea cum să sune altfel decât extrem de metalic, tobele bubuie, riff-urile măcinate ale lui Cazares sfâşie tot în calea lor, atmosfera creată de sintetizatoare şi efecte filtre ne aruncă direct în finalul “Final Exit” care aduce tonuri ceva mai destinse, însă ritmul rămâne la fel de alert, este o piesă ce aminteşte cel mai mult de atmosfera albumului „Archetype”.
Extrem de brutal, extrem de incisiv acest nou Fear Factory, de mult n-am ascultat un disc atât de dinamic, n-ai practic timp nici să respiri, 9 piese plus 1 la intensitate maximă şi fără cusur.
După Rob Zombie încă un disc surprinzător de reuşit, anul începe foarte promiţător!
OK Go – Of the Blue Colour of the Sky (2010)
M-am „împiedicat” de acest „Of the Blue Colour of the Sky” lansat pe 12 ianuarie pur întâmplător. La prima „atingere” mi-au amintit de The Cars (1976-1988) şi Fisher-Z (1979-1987), puteam să amintesc eventual de mult mai celebrii Duran Duran, dar probabil sunt eu relativ sărac pe felia aceasta de muzică. Vocea lui Damian Kulash uneori aminteşte şi de Prince şi chiar şi unele formule mai Funky-Pop amintesc de acesta, dar dincolo de paralelele inevitabile pe care chiar şi involuntari le facem, OK Go sunt chiar…ok. 🙂 – Redy to go?
Nu prea mi-am făcut temele legate de ei, tot ce ştiu este că s-au înfiinţat din 1998 şi mai au două albume:
”OK Go” (2002) şi „Oh No” (2005), pe care nu le-am auzit.
M-am întâlnit cu o piesă de-a lor pe Sountrack-ul Read more OK Go – Of the Blue Colour of the Sky (2010)
Rob Zombie – Hellbilly Deluxe 2 (2010)
Mai exact: „Hellbilly Deluxe 2: Noble Jackals, Penny Dreadfuls and the Systematic Dehumanization of Cool”. 😀
Îmi este imposibil de estimat cât este de aşteptat – sau nu – noul material semnat Rob Zombie în România. Ce ştiu este că-n 1995 albumul „Astro Creep” mi-a cam smuls capul şi dacă ar fi să fac un top cu piesele care m-au marcat vreodată, „More Human Than Human” cu siguranţă ar avea un loc de cinste printre acestea.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=E0E0ynyIUsg&feature=fvst]
Gaşca din New York s-a înfiinţat în 1985 iar numele a fost ales după filmul cu Béla Lugosi din 1932.
Din formula originală făceau parte pe lângă Rob (Robert Bartleh Cummings) Sean Yseult – bass, Ena Kostabi – chitară şi bateristul Peter Landau. Un „detaliu” oarecum important: Rob este fratele lu’ Michael David Cummings aka Spider One, solistul formaţiei Powerman 5000. În această formulă imprimă în octombrie al aceluiaş an un prim E.P. „Gods on Voodoo Moon” editat de propria lor casă de discuri Silent Explosion într-o ediţie de 300 de exemplare din care s-au vândut doar 100, restul discurilor aflându-se şi la ora actuală în posesia mebrilor…
Cele 6 piese sunt un Punk, Post-Punk cu influenţe (Heavy) Metal, este un material interesant, din păcate calitatea imprimării este îngrozitoare.
Lucrurile nu se schimbă radical nici cu al 2-lea E.P. scos un an mai târziu: „Pig Heaven” şi 2 piese noi. Începe caruselul schimbărilor de componenţă, pleacă Kosabi şi-n locul lui vine Tim Jeffs iar în locul lui Landau este cooptat Ivan de Prume. Datorită apariţiilor live, creşte însă popularitatea trupei, acest E.P. s-a vândut deja în 1000 de exemplare.
În preambulul albumului „Soul-Crusher” din 1987 mai este lansat un E.P. „Psycho-Head Blowout” ce deja prefaţează oarecum stilul şi sound-ul trupei, muzica are note eclectice, amestecul de Punk şi Metal are şi accente Psihedelice, o nebunie sonoră ce pare să se închege tot mai convingător. Pleacă Tom Guay, vine John Ricci. De notat, Rob renunţă la pseudonimul Rob „Dirt” Straker şi optează pentru Rob Zombie.
Carolin Records simt potenţialul formaţiei, practic preia trupa tot cu propriul label Silent Exposion, sunt re-editate materialele vechi iar trupa este promovată mai intens, concertează şi-n afara ariei locale.
Cu o popularitate-n simţitoare creştere este lansat în 1989 albumul „Make Them Die Slowly”. Sunetul trupei devine mai Heavy, din păcate fondurile modeste nu au asigurat o producţie mult mai performantă, nici acest album nu sună bine însă chiar şi aşa, se simte evoluţia trupei, cele 7 piese au mai multă coerenţă, haosul sonor se aşază şi prinde contur tot mai clar stilul formaţiei.
John Ricci este nevoit să se retragă din cauze medicale, în locul lui vine Jay Yuenger şi este scos E.P.-ul „God Of Thunder”, disc ce marchează definitiv direcţia trupei, abordarea şi sunetul aparte.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=yPNFVj-pISU&feature=channel]
După prelungi tatonări în 1992 trupa finalmente semnează pentru Geffen şi cu albumul „La Sexorcisto – Devil Music Vol. 1” practic îşi fac intrarea exploziv în mainstream.
Pleacă şi Ivan de Prume, este înlocuit cu Phil Buerstatte. MTV-ul îmbrăţişează clipul „Thunder Kiss ’65”, dar probabil imboldul major îl primesc prin apariţia în show-ul Beavis and Butt-head şi comentariile favorite ale celor două personaje de desen animat la adresa lor… 😀 Astfel în nici un an albumul este certificat ca Aur şi între timp a obţinut deja dublă certificare Platină.
Stilul trupei se cristalizează, introduc groove-uri nespecifice ariei Metal, împrumutate din zona Techno şi Dance, însă sound-ul trupei rămâne Heavy şi axat pe riff-urile grase, vocea gravă al lui Rob, dar şi pe sample-urile introduse mai ales cu fragmente sonore din diferite filme de categoria B, o marcă de referinţă a formaţiei.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=sqPClltS5k8&feature=channel]
Următorul „disponibilizat” este Buerstatte, în locul lui este adus John Tempesta (ex-Exodus şi Testament) pentru imprimarea amintitului album „Astro Creep: 2000” din 1995. Din păcate se înfundă şi relaţia (amoroasă) dintre Rob şi Sean Yseult şi asta practic marchează şi finalul formaţiei aflată în plină ascensiune şi glorie.
Casa de discuri mai stoarce ceva bani din brand, este scos un album cu remixuri în 1996 „Super Sexy Swingin’ Sounds”.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=WdYvr2QpC3E&feature=channel]
Cariera solo a plecat de la piesa „Hands of Death (Burn Baby Burn)”, o colaborare cu Alice Cooper pentru CD-ul „Songs in the Key of X” – coloană sonoră a filmului X-Files – piesă care primeşte în acelaşi an 1996 o nominalizare Grammy pentru „Best Metal Performance”, dar este şi anul în care Rob îşi schimbă şi numele oficial din acte-n Rob Zombie. 😛
Anul următor scoate încă o piesă – „The Great American Nightmare”, tot pentru un film: Private Parts – Howard Stern.
Oficial trupa White Zombie este desfiinţată cu lansarea primului album solo Rob Zombie din 1998: „Hellbilly Deluxe”.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=EqQuihD0hoI&feature=related]
În noua gaşcă din jurul lui Rob sunt numai nume grele: John Tempesta la tobe, chitaristul Mike Riggs (ex- Skrew) şi basistul Rob „Blasko” Nicholson (ex-Cryptic Slaughter, Killing Spree, Drown, Prong, Danzig).
13 piese ce continuă linia trasată de White Zombie, un material incisiv, parcă mai Heavy, dar şi cu mai multă infuzie modernă şi elemente Industrial şi foarte-foarte bine primit de public şi critică în egală măsură.
„American Made Music to Strip By” apare la un an după şi este varianta remix al predecesorului disc.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=BvsMPOfblfg&feature=channel]
Albumul numărul doi, „The Sinister Urge” apare în 2001 şi titlul vine din nou din lumea filmului: „The Sinister Urge” din 1961 al lui Edward D. Wood. Rămân sonorităţile grave, soundul Heavy, dar albumul aliniază şi multe experimente sonore, apar şi suflători şi alte „ciudăţenii” ce dau viaţă discului.
Merită măcar pomeniţi şi cei doi invitaţi de marcă de pe album. În piesa „Iron Head” cântă şi Ozzy Osbourne iar în „Dead Girl Superstar” Kerry King din Slayer are un solo.
În 2003 este lansat un Best Of „Past, Present & Future” care conform titlului conţine atât piese White Zombie cât şi Rob Zombie, 2 cover-uri (The Commodores – “Brick House” şi The Ramones – “Blitzkrieg Bop”), dar şi 2 piese noi: „House of 1000 Corpses” şi „The Devil’s Rejects”.
Părăsesc trupa Mike Riggs – lasă chitara pentru microfon – şi John Tempesta ca împreună cu chitariştii Mike Tempesta (din Powerman 5000) şi Skyla Talon şi la bas cu Clay Campbell să formeze trupa cu nume inspirat de o piesă Rob Zombie şi cu sound şi stil asemănător acestei formaţii: Scum of the Earth. Până-n prezent trupa a lansat două albume: „Blah…Blah…Blah…Love Songs for the New Millennium” (2004) şi „Sleaze Freak” (2008) şi din membrii fondatori singurul supravieţuitor este Mike Riggs.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=uHBtpqbOKXk&feature=channel]
În 2005 intră-n scenă genialul John 5 tocmai expulzat de capriciosul Marilyn Manson şi fostul baterist al lui Alice Cooper: Tommy Clufetos.
„Educated Horse” este lansat pe 28 martie 2006 şi setul de 11 piese noi sunt probabil cel mai complex şi cel mai reuşit produs Rob Zombie până la aceea dată. 9 din cele 11 piese au fost compuse de trio-ul Rob Zombie, John 5 şi Scott Humphrey – vechi aliat al lui Rob, dar cunoscut inginer de sunet şi producător prin colaborările cu: The Cult, Dwight Yoakam, Mötley Crüe, Tommy Lee, Nine Inch Nails, Fuel, Panic Channel, Powerman 5000, Tim Skold, etc iar celelalte două de Rob şi Scott Humphrey.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=MdKXShP_oc4&feature=channel]
Discul beneficiază de sonorităţi noi – John 5 introduce şi chitara acustică pe lângă alte experimente sonore, Rob cântă mai puţin dur, are o abordare mai orientată spre melodii, groove-urile sunt mai incisive, este un album extrem de complex şi bine echilibrat, aşezat, de la sonorităţile Heavy la abordările mai Glam/Goth, Rob Zombie împreună cu trupa sa reuşesc să închege un material de excepţie.
Dincolo de muzică, Rob Zombie în paralel lucrează şi la o serie de filme ca scenarist, regizor sau producător: House of 1000 Corpses, The Devil’s Rejects, remake-ul din 2007 al legendarului Halloween şi The Haunted World of El Superbeasto.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=LmXdpv3pCGU&feature=channel]
Şi revin la fraza de la care am pornit, nu ştiu cât de aşteptat este noul disc Rob Zombie la noi, dar dincolo de ocean şi în lumea (bună) a metaliştilor europeni, „Hellbilly Deluxe 2” este unul din cele mai aşteptate discuri ale anului.
După o colaborare de 18 ani cu Geffen, acesta este primul disc ce urmează să fie lansat de Roadrunner Records pe data de 2 februarie şi cele 11 piese noi cu siguranţă nu vor dezamăgii fanii formaţiei. Primul şi poate şi ultimul: Rob consideră că era CD-urilor s-a terminat şi planifică pe viitor realizarea materialelor doar în format digital pentru descărcare de pe internet.
Vechiul tovarăş, basistu Rob „Blasko” Nicholson s-a mutat la Ozzy înlocuind-ul pe Jason Newsted şi-n Rob Zombie a venit Matt „Piggy D.” Montgomery cunoscut anterior ca fiind chitarist în Wednesday 13. În rest a rămas formula funcţională Rob Zombie, John 5 şi Tommy Clufetos.
“Jesus Frankenstein” poate fi – şi într-o mare măsură chiar este – noul Antichrist Superstar pe care mulţi fani încă-l mai aşteaptă de la Marilyn Manson. Este un imn zgomotos cu un intro presărat cu sunete horror, o lume tensionată, diformă, dar la îndemâna lui Rob Zombie. Chitara lui John 5 sună ba dubios, ba incisiv în funcţie de moment şi necesităţi, tobele bubuie, covorul de samplere şi clape aduc culorile misterioase iar refrenul „Heil, all Heil, Jesus Frankenstein” este total Manson, dar îl prinde (şi) pe Rob.
“Sick Bubble-Gum” are un groove, un puls clasic Zombie, sunetul modern, gros sfâşie, abordarea mai melodică din ultima vreme a lui Rob Zombie şi un refren extrem de nimerit menţin ritmul susţinut al albumului, ideea că „Educated Horse” o să fie un disc greu de echivalat şi cu atât mai dificil de depăşit, dispare treptat. E cum spune Rob: “Rock Motherfucker! Rock Motherfucker!”
“What?” pleacă tot de la un riff uşchit stors din chitară de John 5, piesa se transformă într-un Rock and Roll transpus într-un Metal filtrat prin Glam şi Gothic, sonorităţile moderne o transformă într-un fel de „ciudat” dansator, respectiv dansant. Rockabilly Hellbilly. Perfect!
“Mars Needs Women” este şi nu o surpriză. John 5 continuă experimentele cu chitara acustică, intro-ul piesei este un experiment extrem de colorat, urmarea o altă monstruozitate construită din sunete şi zgomote minimaliste, dar incisive şi antrenante. Groove-ul dansant este de mult o marcă a sound-ului Zombie şi nimeni nu reuşeşte ca ei să amestece în asta riff-urile zgomotoase cu atâta abilitate.
“Werewolf, Baby” are un iz Southern, însă balansează între momentele Heavy şi pasajele uşor electronice, are ceva din lecţia învăţată de la Alice Cooper, dar şi din Manson-ul din era „Portrait of An American Family”.
“Virgin Witch” readuce tonul mai sumbru, trezeşte amintiri Black Sabbath, este Heavy şi modern în acelaşi timp, ritmul este apăsat, John 5 încă o dată sclipitor, solo-ul din final genial.
“Death and Destiny Inside the Dream Factory” bubuie zgomotos, sonorităţile Industrial se suprapun perfect cu groove-ul antrenant, refrenul rupe, piesa are simplitatea unui Rock and Roll, dar o fac impecabil.
“Burn” are un ritm balansat, incizia Rock/Metal se îmbină perfect cu notele mai colorate, piesa are puls.
“Cease to Exist” combină momentele acustice cu experimentele contorsionate, are un aer ciudat, colorat, este un experiment modern, foarte interesant, le-a reuşit şi asta.
“Werewolf Women of the SS” saltă puţin ritmul, refrenul este impecabil, tonurile moderne au puls viu, piesa ritm, este Rock, dai din cap ca la comandă!
“The Man Who Laughs” beneficiază de un intro în note simfonice, apoi se transformă treptat într-o piesă Rock, este o compoziţie complexă – are aproape 10 minute, cu un solo de tobe şi percuţii consistent şi surprinzător la mijlocul piesei.
„Hellbilly Deluxe 2” impune o ştachetă extrem de ridicată chiar în debut de an, nu doar artiştilor din zona imediat învecinată – Manson şi Raznor care ambii au promis materiale noi pentru 2010, dar şi pentru noul Fear Factory, Filter, etc -, dar în general trupelor de Metal (modern). Dacă Manson este prea autoritar – şi egocentric – şi n-a reuşit să profite de creativitatea lui John 5, Rob Zombie o face din plin şi acest “Hellbilly Deluxe 2” este un disc colorat, incisiv, poate să ajungă cu uşurinţă de referinţă. Rob a colectat de la Black Sabbath, Alice Cooper, Danzing, şi Marilyn Manson tot ce era de adunat, le-a modelat şi le-a reaşezat după chipul şi asemănarea sa. Rezultatul este un Rob Zombie… viu. 😀
Rob Zombie a livrat un disc impecabil, cursiv şi dinamic, experimental, dar plin de nerv, 11 piese şi nicio umplutură, un album care concurează cu şanse reale ca favorit al noului an.
Super surpriză, super disc. Pe bune!
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=vV0NoICl7cE&feature=channel]
Prince – LOtUSFLOW3R (2009)
Spui Prince, inevitabil lumea îl asociază cu „Purple Rain”, cu câteva hit-uri – doar a compus sute de piese, a avut 10 albume notate Platină şi 30 de single-uri Top 40 -, ne vin în minte „Nothing Compares 2 U”, „Kiss”, „Cream”, „Diamonds And Pearls”…
[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=pDTfbADJAEc&feature=related]
Prince, acum în vârstă de 52 de ani, este un artist complex: compozitor, multi-instrumentist, actor. Are-n vitrină 7 Grammy-uri, un Glob de Aur, în 2004 a fost introdus în „Rock and Roll Hall of Fame” şi revista Rolling Stone îl situează pe poziţia 28 din cei mai importanţi 100 de artişti al tuturor timpurilor.
Dincolo de cifre şi date, pe cele 26 de albume de studio lansate începând din 1978, Prince ne-a oferit în toţi aceşti ani o muzică extrem de colorată, un adevărat hibrid multicultural şi dimensional, a mixat cu extrem de mare eficienţă elemente Rock, Jazz, Soul, Blues, Funk, Psihedelic, New Wave, Folk, Rap şi Hip Hop şi îşi desemnează rădăcinile în muzica unor artişti ca: Jimi Hendrix, James Brown, Miles Davis, Sly & the Family Stone, Curtis Mayfield, Parliament-Funkadelic, Stevie Wonder, Carlos Santana, Joni Mitchell, The Beatles, Duke Ellington şi Led Zeppelin.
Prince a pus umărul la lansarea unor artişti ca Sheila E, Carmen Electra, The Time, Beyonce şi Vanity 6. Mereu l-am iubit pe Prince. Cred că Michael Jackson n-ar fi existat fără Prince, în fapt mereu am văzut în Jaco o copie palidă a lui Prince, o copie unde accentul s-a pus pe dans şi mega-show şi mai puţin pe muzică. Prince cântă excepţional cu vocea, chitara, pianul şi instrumente de percuţii.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=3m0teOZICZY&feature=related]
Ar fi foarte multe de spus despre cariera şi muzica lui Prince, are albume geniale şi perioade mai puţin reuşite. De exemplu în perioada 1994-2000 cariera lui a fost marcată de conflictul cu casa de discuri Warner, Prince a scos discuri pe bandă rulantă numai să scape cumva de contract… Atunci este lansat şi albumul „The Black Album” imprimat în 1987 şi amânat până-n 1994 de casa de discuri… Afilierea sa la secta Martorii lui Iehova în 2001 a marcat oarecum şi stilul şi muzica artistului, din fericire pentru noi, după o perioadă-n care Isus a fost introdus chiar şi-n „Purple Rain”, Prince a lăsat-o mai moale cu convertirea audienţei, ultimele lui discuri au revenit la temele, abordările care-l caracterizau în epoca Prince And the Revolution (1984-1987).
Aş amintii totuşi câteva din albumele lui de excepţie, o minimă discografie obligatorie care arată faţetele colorate ale artistului:
1984: Purple Rain
1986: Parade
1987: Sign o’ the Times
1990: Graffiti Bridge
1991: Diamonds and Pearls
1994: Come
1995: The Gold Experience
1996: Chaos and Disorder
1996: Emancipation
1998: The Truth
2002: One Nite Alone…
„Parade” conţine una din piesele mele preferate: „Sometimes It Snows in April”, „The Truth” din 1998 este un album Blues axat predominant pe chitară-voce sau „One Nite Alone…” din 2002 este un album genial, aproape exclusiv pian-voce ce aminteşte de Keith Jarrette şi genialul „The Köln Concert” din 1975.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=HekCMP_2-4E]
Citeam nominalizările Grammy pentru 2010 şi am dat şi de numele lui Prince la categoria „Best Rock Solo Vocal Performance” cu piesa „Dreamer” şi aşa am aflat de albumul „LOtUSFLOW3R” lansat în martie 2009.
Materialul a fost lansat ca CD dublu şi în cutie ca 3 CD-uri, celor două discuri noi Prince s-a alăturat şi CD-ul noii protejate al lui Prince, Bria Valente şi albumul ei de debut „Elixer” la care a contribuit Prince şi clăpar-compozitorul Morris Hayes.
Albumul poartă amprenta lui Prince, Valente are o voce plăcută, însă este un disc destul de convenţional pe segmentul R&B, nimic deosebit, nimic ieşit din comun, Prince mai scapă degetele pe chitară şi colorează discul puţin, dar cam atât.
Mult mai plăcută a fost surpriza rezervată de Prince cu „LOtUSFLOW3R” şi „MPLSoUND”.
Cele 21 de piese ne aruncă înapoi undeva în anii ’80, la atmosfera şi abordarea epocii „Purple Rain”, dar totul sună extrem de proaspăt, viu, Prince ne plimbă de la Blues şi Soul la Funk şi Rock, de la momente Psihedelice ne trimite în ringul de dans, dar o face extrem de abil, cu multă energie, sensibilitate şi nu în ultimul rând cu mult-mult talent şi abilitate.
„Pachetul” „LOtUSFLOW3R” conţine 12 piese din segmentul mai Rock şi Blues, piesele mai experimentale iar al doilea disc, „MPLSoUND” are 9 piese şi sunt din latura mai comercială, mai apropiată de zona R&B şi Funk, ceva Hip Hop. Ce leagă discurile este talentul lui Prince, notele Soul, lejeritatea şi naturaleţea cu care Prince „se joacă” cu diferitele sunete şi abordări.
Imediat intro-ul piesă „From the Lotus…” are un ton Blues/Jazz şarmant, are nerv, vibraţie. „Boom” vine cu tonuri Psihedelice, incizii Rock/Funk, are un groove captivant, chitara şi vocea lui Prince domină şi conduc compoziţia. „Crimson & Clover” este o baladă marca Prince, are şarmul anilor ’80, insertul din „Wild Thing” (piesa lui Chip Taylor înregistrată de The Wild Ones în 1965 şi făcută celebră de The Troggs în 1966) este de-a dreptul genială! „4Ever” este tot o piesă mai lentă, uşurică aş spune, dar Prince reuşeşte să strecoară feeling, trăire chiar şi în astfel de piese mai simple, vis a vis de pseudo R&B-ul absolut jenant din topuri, chiar şi piesa aceasta este o oază de seninătate. „Colonized Mind” este încă o incursiune în Blues, colorată cu ceva Psihedelism, cu chitara criminală al lui Prince şi un refren stropit cu ceva inflexiuni Soul. „Feel Good, Feel Better, Feel Wonderful” aruncă-n luptă arsenalul Funky, un segment în care Prince a învăţat toate lecţiile de la James Brown şi le-a perfecţionat. În „Love Like Jazz” tema cu rădăcini Jazz este aşezată într-o abordare lejeră, are notele sud-americane şi condimentele Blues se asortează perfect. „77 Beverly Park” readuc Psihedelismul şi Rock-ul anilor ’70 pentru câteva secunde ca apoi Prince să ne surprindă cu un cântăcel latin, proaspăt ca un răsărit de soare. Tonurile apăsate din „Wall of Berlin” însă aduc în faţă din nou amestecul Rock şi Funk, piesa are ritm, puls, Prince încă o dată dă dovadă de stil când vine vorba de chitară şi compoziţie. „$” se înrudeşte cu lumea lui Quincy Jones, premisa este Funk, avem Soul şi Blues, ritm şi relaxare. Amintitul „Dreamer” sună ca Jimi Hendrix într-o interpretare Led Zeppelin, sau ca… Them Crooked Vultures ha ha ha! 😛 😛 😛 Prince dă dovadă de nerv, are forţă, ţipă şi el, şi chitara lui, are feeling, are şi coaie. „…Back to the Lotus” închide discul cu încă o perlă Rock/Blues în care are loc şi Jazz-ul şi nuanţe de Psihedelic, este o desfăşurare plină de energie.
De foarte multă vreme n-am ascultat un disc atât de bun, fără momente moarte, fără fisuri şi fără cusur!
Nu-i rău nici „MPLSoUND”, dar aminteşte mai mult de perioada The New Power Generation (începutul anilor ’90), are puls, domină Funk-ul, mi-a plăcut „U’re Gonna C Me”, piesă reorchestrată de pe albumul „One Nite Alone…”, dar şi celelalte piese dansante sunt ok.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=zLs14blKM00]
