Home › Posts tagged cultură › Page 2

cultură

Sashird Lao – Open the Box (2010)

Posted on by — No Comments ↓

Unii o preferă fierbinte, alţii iubesc Jazz-ul, sunt şi cei care le vor pe ambele şi ceilalţi care nu vor nimic. Sashird Leo sunt un trio din Franţa care ne propun o muzică extrem de colorată şi vie, amestecă Jazz tradiţional cu ritmuri moderne, muzică World, secvenţe orientale, construcţii acapella rafinate şi faze Downtempo colorate cu saxofoane, flaut şi trombon, au în arsenal percuţii darbuka, în două-trei vorbe, dacă deschizi cutia (open the box), vei descoperii o lume extrem de colorată şi pulsantă.
Jazz-ul dansant cu aromă de anii ’40 transpus în ritmuri exotice şi susţinute de trei voci extraordinare,  instrumentaţiile aerisite, rafinate, infuziile Orientale şi World Music, percuţiile sau inserturile Downtempo transformă totul într-un dinamic cocktail revigorant, vechiul şi noul se contopesc organic şi rezultatul este un meniu muzical absolut reconfortant şi captivant.
Sashird Leo au ajuns în finala competiţiei National Jazz Music de la Paris în 2006 şi un an mai târziu au câştigat Premiul Juriului la International Jazz Festival of Juan Les Pins.
Cei trei: Yona Yacoub – Voce/Saxofon/Percuţii; Fred Luzignant – Voce/Trombon/Percuţii şi David Amar – Voce/Saxofon/Flaut/Percuţii – oferă un spectacol unic, deosebit.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=IMv6GulmGwI]

„Open the Box” este cel de-al treilea lor album Read more Sashird Lao – Open the Box (2010) ›

Judgement Day – Peacocks/Pink Monsters (2010)

Posted on by — 2 Comments ↓

[bandcamp track=550440077  bgcol=a02746 linkcol=e7e5e4 size=venti]

Când vine vorba de violoncel şi Metal, toată lumea asociază îmbinarea cu finlandezii din Apocalyptica. Însă băieţii din Helsinki nu sunt singurii care experimentează menajul între muzica şi instrumentele clasice şi Metal-ul. Fraţii Patzner – Anton – vioară şi Lewis – violoncel – împreună cu bateristul Jon Bush au înfiinţat trupa Judgement Day în 2002 la San Francisco un oraş celebru pentru multiculturalitatea sa şi viaţa artistică – şi nu numai – extrem de diversificată.
În 2003 lansează un prim EP Acustic ce conţine 7 plus 1 piese urmat un an mai târziu şi de albumul de debut „Dark Opus” – puteţi asculta toate materialele pe pagina lor Bandcamp.
„Dark Opus” conţine 12 piese, sunetul trupei devine mai agresiv, compoziţiile sunt dinamice, băieţii îmbine ingenios elementele din muzica clasică cu structurile Metal/Rock şi Punk. Ce fac americanii nu seamănă deloc cu muzica finlandezilor, Judgement Day sunt mult mai coloraţi, au o paletă mai largă de sonorităţi, elementele se îmbină diferit în muzica lor, este un experimet avangardist cu rădăcini clasice, un produs de fuziune extrem de intens şi dinamic. Read more Judgement Day – Peacocks/Pink Monsters (2010) ›

Nouvelle Vague – Couleurs sur Paris (2010)

Posted on by — 2 Comments ↓

Dacă e să reduc la un singur cuvânt ceea ce fac Nouvelle Vague (am scris despre ei şi anul trecut), acel cuvânt ar fi şic. Resuscitarea unor piese clasice, altele obscure din anii optzeci al valului New Wave cu iterpretări acustice şi infuzia de Bossa Nova are un şarm aparte, Marc Collin şi Olivier Libaux susţinuţi de un colectiv creativ în mişcare, din 2004 furnizează discuri cochete şi show-uri incendiare.
După vizita din 2008 revin şi-n toamna aceasta la Bucureşti, în data de 22 noiembrie în seria evenimentelor Fusion Nights, la Sala Palatului, preţul biletelor fiind între 65 şi 185 RON.
Dacă pe anterioarele trei albume – „Nouvelle Vague” (2004), „Bande à Part” (2006) şi „3” (2009) – s-au focalizat primordial asupra scenei britanice şi americane, a unor artişti ca XTC, Modern English, The Clash, Joy Division, Tuxedomoon, The Cure, Killing Joke, Dead Kennedys, The Sisters of Mercy, The Undertones, Buzzcocks, New Order, Echo & the Bunnymen, Yazoo, Blondie, Depeche Mode, The Specials, Magazine, etc, noua colecţie de cover-uri a fost culeasă exclusiv din zona scenei franceze al anilor şaptezeci-optzeci şi continuând reţeta anteriorului material, la fiecare piesă au adus invitaţi de seamă, dar de data aceasta nu din trupa al cărei piese au reinterpretat-o, ci din rândul artiştilor din prima scenă franceză actuală. Astfel îşi fac apariţia Vanessa Paradis, Helena Noguerra, Louis-Ronan Choisy, Camille, Adrienne Pauly, Julien Doré, Yelle, Soko, Olivia Ruiz, Emily Loizeau, Mélanie Pain, Nadeah Miranda, etc. Totuşi sunt şi trei piese Read more Nouvelle Vague – Couleurs sur Paris (2010) ›

Jon Anderson and Rick Wakeman – The Living Tree (2010)

Posted on by — 2 Comments ↓

Yes sunt cunoscuţi de cei mulţi mai ales datorită piesei „Owner of a Lonely Heart” de pe albumul „90125” din 1983, disc care a marcat turnura formaţiei din zona Rock-ului Progresiv spre sonorităţi mai comerciale, radio friendly.
Din cele 19 albume de studio scoase sub emblema Yes, Anderson a cântat pe 18, a lipsit doar de pe albumul „Drama” din 1980 şi a revenit pentru pomenitul „90125”, material ce purta în mare măsură amprenta lui Trevor Rabin şi iniţial ar fi trebuit să fie scos ca produsul unei noi formaţii: Cinema. Anderson începând din 1976 a scos 14 albume solo, a făcut parte din proiectul Anderson Bruford Wakeman Howe, practic tot Yes-ul din 1989, a colaborat la 5 albume cu Vangelis, „The Friends of Mr. Cairo” din 1981 fiind probabil unul din cele mai cunoscute, dar a cântat ca invitat şi pe alte 3 albume Vangelis, cum şi pe albume semnate de Kitaro, Mike Oldfield, Tangerine Dream, King Crimson, Toto, 4 Him şi Milton Nascimento.
Wakeman şi-a început cariera de muzician de studio alături de David Bowie în 1971 cântând pe piesa „Space Oddity” fapt pentru care a fost plătit cu 9 Lire Sterline. A mai colaborat cu Bowie la 4 piese: “Life on Mars?”, “Changes”,  “Oh! You Pretty Things” şi în 1985 la “Absolute Beginners”. Tot în aprilie 1971 a lucrat cu Cat Stevens la  mega-hit-ul “Morning Has Broken”. Apoi s-a alăturat formaţiei Strawbs şi împreună cu aceştia a imprimat trei albume ca-n 1971 să-l înlocuiască pe Tony Kaye, clăparul din Yes. Apare pe 8 albume de studio alături de aceştia, plus amintitul proiect ABWH. În anii ’70 scoate 10 albume solo printre care merită pomenite măcar „The Six Wives of Henry VIII” (1973), „Journey to the Centre of the Earth” (1974), „Lisztomania” (1975) sau „Rick Wakeman’s Criminal Record” (1977). Anii ’80 aduc alte 18 albume solo, printre care două sunt coloane sonore pentru filme, „The Burning” (1981) şi „Crimes of Passion” (1986).
În anii ’90 imprimă aproape 40 de albume şi din 2000 până-n prezent încă aproape 20, dar are timp să cânte şi cu Alice Cooper, Ozzy Osbourne, Black Sabbath, Brian May, T. Rex, Elton John, John Williams, Brotherhood of Man, Elkie Brooks,Vivian Stanshall, Denny Laine şi Al Stewart.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=6Ph8hNljOXE]

„The Living Tree” este Read more Jon Anderson and Rick Wakeman – The Living Tree (2010) ›

John Zorn (Moonchild) – Ipsissimus (2010)

Posted on by — 12 Comments ↓
John Zorn (Moonchild) - Ipsissimus (2010)

John Zorn (Moonchild) - Ipsissimus (2010) Acesta este un „heavy shit” adevărat, dacă muzica ar avea greutate fizică şi ar cădea peste tine, te-ar strivi. Şi dacă eticheta „Avant-garde Metal” şi Rock experimental nu este doar fiţă de promenadă, se datorează exclusiv proiectelor de acest gen. În general „supergrup”-urile dau randamente oscilante, de cele mai multe ori sunt adunătură exclusiv din considerente comerciale, „le mai luăm fraierilor banii o tură”.
Nu este şi cazul lui John, Mike, Joey şi Trevor. La origini un trio compus din Joey Baron – tobe, Mike Patton – voce, Trevor Dunn – bas şi John Zorn pe post de compozitor, producător şi dirijor, Moonchild sau cum mai este denumit, The Moonchild Trio s-a dovedit încă de la debutul din 2006 cu „Moonchild: Songs Without Words” urmat imediat de al doilea album „Astronome” unul din cele mai incisive găşti de acest gen şi din fericire proiectul livrează materiale de calitate cu o regularitate demnă de oricare trupă obişnuită.
„Six Litanies for Heliogabalus” este lansat în 2007 şi sunt cooptaţi şi Ikue Mori (compozitor, baterist, artist grafic) şi clăparul Jamie Saft. La aceste două produse Zorn nu participă în mod direct, dar revine în 2008 pe albumul „The Cruciable” şi este adus şi chitaristul Marc Ribot pentru una din piese: „9×9″.
„Ipsissimus” s-a lăsat ceva mai mult aşteptat, dar a meritat cu desăvârşire. Scos sub numele lui John Zorn, noul produs Moonchild îi aduce din nou la olaltă pe John Zorn (saxofon, pian), Joey Baron (tobe), Mike Patton (voce), Trevor Dunn (bas) şi Marc Ribot (chitară) şi astfel avem de a face cu o trupă completă şi o formulă clasică.

Despre Zorn Read more John Zorn (Moonchild) – Ipsissimus (2010) ›

Trophy Scars – Darkness, Oh Hell (2010)

Posted on by — 4 Comments ↓
Trophy Scars – Darkness, Oh Hell (2010)

Trophy Scars – Darkness, Oh Hell (2010)Îmi dau seama că recomandările mele în mod frecvent n-au nici o relevanţă, lumea preferă brand-urile comode, marfa corporatistă de larg consum, ciunga ulimu’ răcnet asortat iPodului, însă aceşti Trophy Scars m-au lăsat cu gura căscată. Foarte proaspătul „Darkness, Oh Hell” este un amestec ameţitor de sonorităţi de la secvenţe Post Hardcore la Jazz şi Blues Rock, de la Indie realmente Alternative la orchestraţii subtile asortate perfect cu viori sau suflători şi au nervul absolut absent noii generaţii (pseudo) Punk. Oscilează pe o gamă extrem de largă muzical, riff-urile furioase nu exclud armoniile, pianul sau trompeta se îmbină cu cele mai incisive ritmuri şi răbufniri zgomotoase.
Catalogaţi Post Hardcore experimental, Trophy Scars mi-au amintit de geniul celor din Cop Shoot Cop, experimentele avangardiste ale celor din Crass, prospeţimea şi creativitatea celor din Sonic Youth (mai ales cu sonorităţile albumul „Dirty” – 1992), au ceva din abordarea celor din Rollins Band de pe albumul „Weight” (1994), dar mi-au amintit şi de Clutch şi Helmet presărat cu ceva din şarmul lui Tom Waits. Rădăcinile The Beatles se împletesc organic cu energia unor Converge (mă bucur că şi alţii au remarcat gaşca aceasta de Metal), dar şi cu sonorităţile experimental-zgomotoase ale celor din Eels în cele mai incisive şi frământate momente ale lor.
Muzica lor este o invitaţie de a explora lumea dincolo de aparenţe şi evidenţe, o lume ascunsă, vibrantă, uneori întunecată şi îmbibată de misticism şi magie. O magie pierdută, uitată, izolată în subconştient şi abandonată. Read more Trophy Scars – Darkness, Oh Hell (2010) ›

(update) Maximum Rock – Suport Pentru Underground

Posted on by — 52 Comments ↓

Să-mi fie iertată sinceritatea, dar să vorbim despre Underground în Românie este mai neadecvat decât pomenirea funiei în casa spânzuratului. Am mai discutat despre asta şi lucrurile – ca toate celelalte – involuează constant, porcăiala existentă pe care o alintăm a fi „industrie muzicală” este cel mult un şmen de breşă, Underground-ul nu că n-are nici măcar pilonii de bază, dar – părerea mea – nici fundaţia n-a fost încă săpată.
Nu există publicaţii de Underground – încet-încet au dispărut unul câte unul şi cele mainstream… -, nu există o reţea de cluburi, nu există posturi de radio specializate, emisuni TV cu specific, nu sunt case de discuri independente, nu există impresari – vânători de talente şi nu în ultimul rând, musai să admitem, nu există public interesat şi de fapt asta-i buba. La Metallica sau AC/DC se îmbulzesc câteva 10 de mii de curioşi, însă trupe mai „mici” ca Soulfly, Faith No More, Limp Bizkit, etc – abia de adună 1000 de spectatori din toată ţara iar când vine vorba de artişti locali, dacă evenimentul e pe bani, e bine când în sală sunt măcar 100 de oameni. Şi dacă presă nu e, sunt cu atât mai mulţi jurnalişti. Este ceea ce numesc eu „sindromul Cerbul de Aur” la care Braşovul este invadat de circa 2500-3000 de bucureşteni, toţi angajaţi sau colaboratori ai TVR-ului. La ultima lansare de disc la care am fost pe pagina Facebook al artistului şi-au anunţat prezenţa circa 1600 de persoane – n-ar fi încăput în sala de 3-4 sute de locuri – iar în sală au fost cam 100 din care 95 erau presa, prietenii şi apropiaţii iar plătitori de bilet au fost 5… Dar cam la fel se întâmplă şi la artiştii de dincolo, din 1000 de oameni aproape jumătate vin cu invitaţii şi acreditări, adică la pomangeală şi cam ăsta-i tot sprijinul.
Nu vreau să dezgrop morţii, dar lucrurile s-au stricat definitiv la mijlocul anilor ’90 când tăvălugul de concerte moca a indus multora senzaţia că muzica gratuită li se cuvine şi este firească. Rock-ul rămâne viu însă mai ales datorită live-urilor şi dacă publicul în continuare se va lăsa aşteptat în cluburile goale, trupele practic vor fi condamnate la moarte sigură. La „Rock Battle”, un concert cu intrare liberă a fost dezolant să vezi micul club Fire mai mult gol decât plin iar terasa afară plină ochi…
Poate pe unii-i doare – predominant în cot, părerea mea -, dar aceasta este realitatea. Şi n-are legătură cu actuala criză financiară, este criza lu’ mi se rupe de vreo 10, chiar 15 ani încoace. E perversa întoarsă a concertelor câmpeneşti gen berar şi ziua oraşului la care la începutul anilor ’90 publicul s-a obişnuit să primească muzica gratuit ca garnitură la mici şi bere, e reversul mp3-urilor descărcate ilegal de pe internet, dar şi a nepăsării generalizate. Roacărul preferă tricoul, nu CD-ul şi asta doar dacă îi rămâne restu’ de la bere. Criza – golul – este-n capul şi sufletul nostru.
Că pe internet – pe bloguri – mai latră unul-altul, este absolut irelevant.
În atare condiţii este Read more (update) Maximum Rock – Suport Pentru Underground ›

White Walls – Mad Man Circus (2010)

Posted on by — 20 Comments ↓

Încep cu ce interesează cel mai mult. Albumul de debut al constănţenilor poate fi descărcat GRATUIT şi legal de pe site-ul Asiluum Arts.
Mereu este ingrat să scrii despre artiştii autohtoni, orgoliile sunt mereu exacerbate, sensibilitatea este mare, dacă ai „tupeul” să critici ceva inevitabil eşti bănuit de motive subiective, personale, mai cu seamă de invidie, dacă lauzi este pentru toată lumea la fel de limpede că eşti cel puţin prieten cu careva din gaşcă sau ai vre-un interes legat de ei. Adică poţi s-o dai cum vrei, nu e bine.
White Walls s-a format pe bazele a două trupe de la malul mării, Protest Urban, respectiv Fortuneteller, numele cum cei familiarizaţi cu Metal-ul contemporan pot să intuiască, l-au ales după titlul unei compoziţii Between The Buried And Me şi la doar un an de la primele repetiţii debutează cu acest „Mad Man Circus”, un disc ce conţine 8 piese originale.
Eugen Brudaru – voce, Alexandru-Eduard Dascălu – chitară, Şerban-Ionuţ Georgescu – bas şi bateristul Marian Mihailă abordează un Metal (Alternativ cum e moda să fie definit) modern, progresiv, complex şi de calitate şi cu siguranţă sunt cel mai bun produs din ultimele – şi nu numai – decenii ale scenei autohtone. Şi ştiţi, sunt zgârcit cu laudele.
Elemente Post Hardcore şi Nu Metal, riffuri zgomotoase şi ritmuri săltăreţe, se îmbină cu pasaje, elemente Progresive şi Alternative, regăsim în muzica lor reflecţii Rush (era modernă, mai ales albumele “Roll the Bones” (1991), “Counterparts” (1993) ), Tool, A Perfect Circle, filonul dur, Metalic, cu rădăcini Death Metal este completat ingenios şi inspirat de secvenţe acustice cu inserturi de Jazz, Eugen Brudaru reuşeşte să cânte în stilul lui Geddy Lee, dar este capabil şi de „hârâială” brutală, răguşită când tema, abordarea o cere.
Dacă e vre-un CD pe care să merită să daţi banii, cu certitudine „Mad Man Circus” este unul din ele.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=babEklQj6KA]

Materialul a fost lansat oficial (citeşte impresii, vezi video pe Asiluum) Read more White Walls – Mad Man Circus (2010) ›

Marc Ribot – Silent Movies (2010)

Posted on by — No Comments ↓

Dacă numele lui Marc Ribot nu vă sună familiar, poate unele din aceste nume da: Tom Waits, John Zorn, David Sylvian, Robert Plant, Elvis Costello, Allen Ginsberg, Foetus, The Black Keys, McCoy Tyner, Cassandra Wilson, The Jazz Passengers, Cyro Baptista, Akiko Yano, John Medeski, Jack McDuff, Wilson Pickett, The Lounge Lizards, Marianne Faithfull, Arto Lindsay, T-Bone Burnett, Martin and Wood, Cibo Matto, Elysian Fields, Sam Phillips, David Poe, Susana Baca, Stan Ridgway, Vinicio Capossela, Alain Bashung, Hector Zazou,  Madeline Peyroux,  Leonid Fedorov, Tonio K – aceştia fiind o parte din artiştii cu care Ribot a colaborat ca producător, compozitor, chitarist, trompetist şi… vocal. Ce-i drept, nici pe „ăştia” nu cred că i-aţi auzit la Radio Zu – puteam înşira oricum toate posturile radio, Guerilla, Radio 3, Romantic sau Antena Satelor – şi nu-i prea vedeţi nici pe MTV 2…
Ribot este un muzician multi-instrumentist implicat în stiluri diferite de la Rock Alternativ – şi experimental – la Jazz, muzică electronică (No Wave), muzică cubaneză şi Hardcore Punk.
Având preocupări – artistice – atât de colorate şi – aparent – divergente, Read more Marc Ribot – Silent Movies (2010) ›

Syd Barrett – An Introduction to Syd Barrett (2010)

Posted on by — 4 Comments ↓

Născut Roger Keith Barrett, Syd Barrett a fost partea întunecate, nebunul – sau geniul – strălucitor („Shine On You Crazy Diamond”) din trupa Pink Floyd – perioada 1965-1968 -, de numele lui se leagă piese ca „Arnold Layne” şi „See Emily Play”, dar el este responsabil şi de conceptul albumului „The Piper at the Gates of Dawn” îmbibat cu Psihedelism vizionar, dar amprenta sa este pregnantă şi pe următorul „A Saucerful of Secrets”.
Mai ales datorită consumului excesiv de LSD, comportamentul lui Barrett devine tot mai impredictibil la sfârşitul anului 1967, cântă tot mai des cu chitara dezacordată şi nu ţine cont deloc de dificultăţile de a se armoniza cu ceilalţi membrii ai trupei şi astfel este adus în trupă şi prietenul şi elevul său, David Gilmour să-l „acopere” pe Barrett. Planul iniţial a fost păstrarea lui Barrett ca membru neparticipant la live-urile trupei – după modelul Brian Wilson şi The Beach Boys – însă au apărut şi inevitabilele conflicte creative şi în final Barrett a fost debarcat în 1968.
Pink Floyd-ul cu Gilmour a luat o cu totul altă cale iar Barrett a rămas în urmă ca o figură excentrică a muzicii.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=F94vHO7okZQ]

Barrett a scos şi două albume Read more Syd Barrett – An Introduction to Syd Barrett (2010) ›