Am mai tot ascultat discuri noi, dar cumva nu m-a prins nimic. De la o vârstă în colo, de la un moment dat, am observat asta, oamenii revin la chestiile care le plac, la „valorile tradiţionale”, la un fel de nostalgia primelor iubiri.
Am îmbătrânit – chiar dacă nu prea simt şi nu arăt asta – şi sunt primul care admit că nu mai sunt rebelu’ de la 16 ani cu toate că nu o dată mă mai arunc în tot felul de chestii cu capul înainte… 🙂

Trupa lui Lee Ving (voce, chitară) activează din 1977, a fost înfiinţată în Los Angelesul însorit de Ving – unicul membru permanent – şi basistul Derf Scratch. Cu Burt Good la chitară şi Johnny Backbeat la tobe ca o primă formulă, în acelaşi an imprimă primul lor single – şi unul din cele mai mari succese ale formaţiei – „I Love Living in the City”. Imediat după lansarea discului pleacă Good şi Backbeat şi începe lungul şir de du-te, vin-o din cadrul trupei.

Track list

Let’s Have a War – 2:20
Beef Boloney – 1:47
Camarillo – 1:09
I Don’t Care About You – 1:50
New York’s Alright If You Like Saxophones – 2:08
Gimme Some Action – 1:00
Foreign Policy – 2:14
We Destroy the Family – 1:54
I Love Livin’ in the City – 2:05
Disconnected – 2:07
We Got to Get Out of This Place – 2:38
Fresh Flesh – 1:44
Getting the Brush – 2:32
No More Nothing – 1:31

(Fuck Christmas – 0.45)

Albumul de debut, „The Record”, este imprimat în decembrie 1981 şi lansat anul următor de cunoscuta casă de discuri Slash. Materialul original conţine 14 piese cu o durată totală de 27.44 minute! Ulterior, la re-editarea pe format digital, la disc a mai fost adăugat o piesă, single-ul „Fuck Christmas”. Vă şoptesc un mic secret: din colecţia de peste 1000 de viniluri pe care am avut-o la sfârşitul anilor ’80, începutul anilor ’90, „The Record” este unul din puţine discuri pe care le-am păstrat cu sfinţenie până în ziua de azi. 🙂

Discul a fost imprimat în formula Lee Ving (voce, chitară, bas), Philo Cramer (chitară, voce), Derf Scratch (bas, saxofon, voce) şi  Spit Stix (tobe).

„Let’s Have A War” deschide materialul în manieră Post Punk/Hardcore, vocea puternică şi totodată melodică a lui Lee Ving pe lângă piesele foarte scurte şi energice fiind marca clară a trupei. „Beef Boloney” începe ca un Blues autentic ca să se transforme într-un imn Punk energic, durează doar 1 minut şi 47 de secunde ca să înceapă brusc „Camarillo”, un Hardcore de 1 minut şi 9 secunde.
„I Don’t Care About You” este un imn devenit celebru şi preluat de multe formaţii, un nume de marcă fiind Guns’N’Roses. Urmează demenţa de 2 minute şi 8 secunde „New York’s Alright If You Like Saxophones” unde Hardcorul este colorat genial de saxofonul lui Derf Scratch.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=_Q_odSgDQeE]

„Gimme Some Action” este încă o răbufnire furioasă, „Foreign Policy” este colorată de acorduri schizofrenice, „We Destroy the Family” are o ritmică premergătoare Grindcore-ului. Imnul „I Love Living in the City” este o perlă perfectă de Punk/Hardcore.

“My house smells just like a zoo
It’s chock full of shit and puke
Cockroaches on the walls
Grass growing on my balls
oh well I’m so clean cut
and I just want to fuck some slut

I love living in the city
I love living in the city

I’ve spent my whole life in the city
where junk is king and the air smells shity
people puking everywhere
piles of blood, scabs, and hair
bodies wasted and disease
young people dieing on the streets
but the suburban scumbags they don’t care
they just get fat and dry they’re hair

I love living in the city
I love living in the city”

“Disconnected” amestecă Hardcore-ul cu demenţa pură, „We Got to Get Out of This Place” este o prelucrare savuroasă a celebrei piese Animals, „Fresh Flesh” este Hardcore curat şi gălăgios cu un solo de chitară contorsionat, „Getting the Brush” aduce un experiment psihedelic în Punk, e ca şi cum ai exprima în sunete filmul „Naked Lunch”… 😆 „No More Nothings” este încă o intervenţie Punk sănătoasă şi-n tonul cald Californian. „Fuck Christmas” este piesa pe care nu o să o auziţi niciodată în decembrie la radio… Nu înţeleg de ce?! 😆

„Don’t despair,
Just because it’s Christmas.
Children, they’re
All so gay at Christmas.

All the children on the street
Hope they get something good to eat.

But for me it’s not so great.

Fuck Christmas!” 😆

Fear chiar dacă sunt activi şi în prezent, n-au fost foarte productivi în ceea ce priveşte albumele. „More Beer” apare în 1985, dar trebuie să admit, este doar o copie mult mai puţin reuşită a primului album şi fără sclipiri de geniu. Materialul a fost făcut în 2 zile… 😆 În 1991 apare materialul imprimat live „Live… For the Record” care încearcă să redea energia degajată pe scenă de formaţie. „Another Beer with Fear” este scos în 1995 şi nu face decât să păstreze tradiţia şi şablonul consacrat iar ultimul material scos, „American Beer” a fost lansat în 2000, e un disc corect, poate cel mai reuşit material după primul, dar şi acesta fără sclipirea aceluia.

Din picanterii, merită amintit faptul că în perioada 1982-1985 basistul Red Hot Chili Peppers, Flea a făcut parte din grup, basul Fender Precision folosit de Derf Scratch la imprimarea discului a fost cumpărat de Mike Watt din trupa The Minutemen şi folosit la imprimarea discului “What Makes a Man Start Fires?”.

Materialul a influenţat în mod major scena Post-Punk, Hardcore şi Crossover. Multe formaţii au prelucrat piesele lor şi, şi mai multe au copiat stilul şi abordarea.
Astfel, în 1985 iese pe piaţă un alt material genial, „Speak English or Die” al formaţiei Stormtroopers of Death (S.O.D.), proiectul lui Ian Scott (chitară) şi Charlie Benante (tobe) din Anthrax, având-ui alături pe Dan Lilker (Nuclear Assault, Brutal Truth, Anthrax, The Ravenous) – la bas şi pe vocalul Billy Milano, o clonă evidentă a lui Lee Ving. Cum spuneam, un disc genial, dar care fără „The Record” probabil nici n-ar fi existat…

I love… Lee Ving in the City!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=O1LcTxErOdY&feature=related]