Meniu: Tarja, Stone Sour, Dagoba, Venetian Snares.
Depozitul meu de „prospături” muzicale seamănă tot mai mult cu o pungă de chipsuri. O pungă „mix”, amestecată cu chipsuri de tot felul, sărate, picante sau cu brânză, o pungă din care parcă cu cât ronţăi mai mult, se umple la loc. Numai zilele acestea am „achiziţionat” peste 40 de albume noi şi mai am un sertar cu aproape 300 de albume care-şi aşteaptă rândul la recenzie, toate discuri de anul acesta.
Cum spuneam şi zilele trecute, cam multe… „consumabile” după modelul pantofilor de înmormântare, de unică folosinţă. Read more Discul următor sau press next
underground
Vă Salut din Bucureşti!
Patruzeci… ce? Alibaba şi cei patruzeci de…. ?
Ani? Fugi de aici!
Midlife fuckin’ crises my ass!
„Criza” mea de „maturitate” n-o simt, nici nu cred că există, fac şi eu ca iluştrii noştri politicieni acum doi an, „criză? unde? poate la ei, la noi nu…”
Nici de criză de maturitate n-am parte, s-a disipat în criza globală… 🙂 Circa 7 miliarde de crize individuale.
Andy Warhol vorbea despre 15 minute de faimă (fame), Marilyn Manson i-a răsucit vorbele în 15 minute de ruşine (shame), eu mă tot gândesc cât de diferiţi suntem noi ca indivizi, dar în cele din urmă suntem toţi la fel.
Dar nu vreau să mă gândesc, teoria (filozofia) rar duce la ceva, conduce undeva.
De exemplu aud des asta cu „să-ţi trăieşti fiecare zi ca şi cum ar fi ultima” şi ideea în sine îmi miroase a pură disperare, mereu am spus, de ce nu ca şi cum ar fi prima? „This is the first day of my last day …”
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=uQ8JvKhpVr0]
Ce contează – spun mulţi – este ce lăsăm în urmă. Păi ce lăsăm? Deşeuri de plastic, resurse secătuite, bulibăşeală şi facturi neachitate. Dacă mai băgăm multe E-uri la ficat, mă tem că nici căcatu’ n-o să mai fie biodegradabil…
Eu – cu reminiscenţe de punker burghez 😀 – am promis discu’ nou pentru azi şi am discu’ nou.
Oficial 13 piese, neoficial – la descărcare – 16, va să zică cu 3 bonusuri.
[bandcamp album=367258372 size=grande3 bgcol=FFFFFF linkcol=cd0e17]
„All the Best, from Bucharest!” este o colecţie de piese mai vechi (2006) şi piese extrem de proaspete, diferit pe de o parte fiindcă abordarea este mai, hm, comercială, pe de altă parte am reciclat câteva piese pentru unul din proiectele mele abandonate, Veşti Proaste, astfel am 5 piese cu text în limba română, lucru mai rar în „cariera” mea, dar poate aşa mă fac şi eu dracului înţeles. 👿
Am Read more Vă Salut din Bucureşti!
Helmet – Seeing Eye Dog (2010)
N-am luat-o total razna, nu o să vorbesc de Albă Ca Zăpada nici în ruptul capului!
Am tresărit când am văzut că urmează să fie lansat un nou album Helmet, apoi mi-am amintit de ultimu’ Disturbed şi i-am dat play cu oarecare emoţii. Nu o fi un nou „Meantime” – sau „Betty”, albumul care parcă-mi place cel mai mult -, dar „Seeing Eye Dog” este un disc excelent.
Page Hamilton (50 de ani) ştie să compună riff-uri cu greutate, are o voce puternică, impunătoare, şi-a creat un sound inconfundabil şi de fiecare dată încearcă câte ceva cu care îşi face discurile de ascultat. Are un filon solid de Hardcore, are reminiscenţe Post-Grunge, ne serveşte un Rock modern, Metal Alternativ în sensul cel mai pozitiv al etichetei, nu inventează, dar experimentează şi face muzica extrem de funcţională, eficientă.
Şi un lucru mai rar în zilele noastre: nu are timpi morţi, umplutură. Nici piese, nici teme. Discul are un puls extrem de bun, curge firesc, piesele, temele se succed natural.
„Doar” 10 piese, dar fără cusur, nu face rabat de la calitate.
Hamilton a surprins în 1992 cu amintitul „Meantime”, al doilea album Helmet după debutul cu „Strap It On” (1990), dar primul scos la un label major (Interscope) şi disc care i-a adus şi recunoştinţă şi vânzări de peste un milion de copii. Clipul „Unsung” a făcut ravagii la aceea vreme pe eMpTyVee…
„Betty” (1994) n-a mai fost la fel de bine primit cu toate că este un disc cel puţin la fel de temerar, cu toate acestea a urcat în Billboard 200 până pe poziţia 45, dar vânzările au scăzut sub 300 de mii de exemplare.
Lucrurile au evoluat din punct de vedere comercial şi mai rău cu „Aftertaste” din 1997, vânzările au scăzut la circa 170 de mii de exemplare şi la capătul turneului din 1998 Hamilton decide să pună punct trupei, după cum a spus-o chiar el: „după 9 ani, 1600 concerte, 5 albume, nu mai puteau să se privească unul pe celălalt în ochi.”
În anii care au urmat Hamilton participă la producţia şi scrierea unor coloane sonore pentru filme, o perioadă cântă alături de David Bowie ca-n 2004 să înceapă un nou proiect alături de John Tempesta (ex-Testament şi White Zombie). Acest proiect în final s-a transformat în reuniunea Helmet şi s-a născut albumul „Size Matters” lansat în acelaşi an.
În 2006 este scos albumul „Monochrome” şi în data de 7 septembrie urmează să fie lansat acest nou „Seeing Eye Dog”. Read more Helmet – Seeing Eye Dog (2010)
Pansament. Pentru portofel. Portofelul meu.
La 20 de ani de la intrarea noastră-n sistemu’ „liber”, m-am dumirit şi „io” la ce poate fi bun un card bancar, care-i treaba cu capitalismul, acum când nici coliva n-a mai rămas din ea…
Şi – m-am gândit bine – dacă nici moca n-a vrut nimeni muzica mea (exagerez!), poate vrea totuşi cineva pe bani. Sau să facă donaţii pur şi simplu. 😀
Bănuiesc că nu o să-mi plătesc ratele la bancă – bat executorii la uşă, n-o să-mi trimit copilul la grădi, ba, cred că nici de o ciungă nu-mi iese, în schimb acum pot fi ascultate gratuit în condiţii bune şi la calitate maximă atât piese vechi cu trupele mele Pansament şi Nation’s Slum, cât şi piese noi şi – contra cost 😀 – pot fi descărcate albumele sau piesele separat.
Din toate site-urile dedicate muzicii şi muzicienilor, oferta Bandcamp bate tot la distanţă. Şi e gratuit, n-are reclame, etc. Ptu, să nu-l deochi!
Nu ştiu dacă unul din prietenii mei are sau nu dreptate, dar Read more Pansament. Pentru portofel. Portofelul meu.
Sictir
Am ascultat încă vreo 6-7 discuri pe sărite, dar mare lucru n-am auzit aşa că bat câmpii cu altceva.
Lucrurile merg din prost în mai prost, cu toate acestea lumea pare impasibilă. Sau cum ar spune cei cu ceva spirit patriotic contorsionat, românul se descurcă.
Cei mai bătrâni – măcar aşa ca mine – care am prins decembrie ’89 cât de cât maturi, poate ne mai amintim că murise chiar şi speranţa, sincer nu credea nimeni că lumea o să iasă în stradă, atunci frica ne ţintuia în case, în frig, în beznă şi la o viaţă gri. Frica a dispărut ca prin farmec şi odată cu zorii democraţiei frica nu mai ţine nici de scuză. Lucrurile merg prost, ştim, simţim asta pe pielea noastră, totuşi nu se întâmplă nimic. Fac totuşi o paranteză, dacă întrebi oamenii acum o să-ţi spună că aşa rău nu era nici pe vremea lu’ împuşcatu’, românul se descurca şi de foame n-a murit nimeni… OK.
Frica nu mai e, a fost substituită de lehamite. De… „dă-i în mă-sa!” Pe undeva înţeleg şi asta: pleacă „ăştia”, vin „ăia”, cam tot aia… şi da, dă-i în mă-sa. Pe toţi.
Totuşi nu-i o scuză. Nici pentru lipsa de responsabilitate, nici pentru lehamitea generală. Pare neaoş românesc ca acum 6-7 luni să ne fi bucurat că nu mai vine iliescu cu minerii la guvernare şi acum să-l înjurăm pe băse şi boc. Şi vorba aia, era de-al nostru, era pitoresc, gagici, şpriţane, mai cârpea un mucos sau dă-dea un cap în gură la un arab, înjura ţiganii, ţinea cu poporul domne, era… un „roacăr” manelist!
Adică… acum ne pare rău că atunci ne-a părut bine?
Dincolo de nuanţele schizofrenice noi nu înţelegem, refuzăm să învăţăm şi din ce ni s-a întâmplat ieri. N-a fost să nu fie cumva şi… ne-om descurca. Eventual să-i dea jos pe ăştia „cineva” şi să vină „alţii”. Mama lor.
Şi vorba unui prieten, suntem cobai Read more Sictir
Eşti drăguţă…
Aia cu „bine că eşti tu deştept” e veche şi – între noi fie vorba – într-o ţară predominant manelistă este şi în afara interesului. Altfel se pune problema dacă spui „bine că eşti tu drăguţă” în aceeaşi ţară unde scuipatu’ de seminţe şi fluieratu’ după „gagici şto” pe stradă face parte din „bunele maniere” ale comportamentului urban.
Eşti drăguţă. Când ţi-o trag („io”). Şi mai bine. 😀
Ca şi maestrul Moculescu, şi eu compun – câteodată – şlagăre. 😀 Acesta-i un hit de vară după capu’ meu chiar dacă pariez de pe acum, nu o să-l dea nimeni vreodată la vre-un post de radio. 😀 Poate că am multe lipsuri şi defecte grămadă, dar de lipsă de atitudine nu pot fi nici măcar bănuit. Şi – zic eu dacă alţii tac – am calitatea de a scrie teme simple şi lipicioase. Cam aşa stă treaba şi cu acest „You’re Pretty [When I F.U.]” care este un Electro-Punk, adică ceva care-mi vine ca mănuşa. 😀 Faţă de mix-ul făcut pe fugă anul trecut (YouTube) acum am abordat piesa într-un ton mai Rave, mai Electro şi aşezarea, aranjarea vocilor este mai rotundă, mai nimerită. Ideea piesei mi-a venit anul trecut pe plajă-n Antalia şi am finalizat/concretizat-o ajuns acasă. Sunt mulţumit de ce a ieşit şi pentru mine asta contează cel mai mult. 😀
Încet-încet termin treaba la albumul „All the Best, from Bucharest!” – single-ul este în continuare pe Bandcamp (perioada promo – adică mocangeala – expiră cât de curând!) – şi dacă menţin ritmul, pe 2 septembrie îl lansez. 😀 Mai am câteva surprize-n mânecă. 😉 Era să uit: mişto faci, mişto găseşti. 😆
You’re pretty trala-la-la Read more Eşti drăguţă…
Murderdolls – Women and Children Last (2010)
În sfârşit un disc care sună bine de cum începe! (Şi sună bine cap-coadă!) Au trecut opt ani de la debutul cu „Beyond the Valley of the Murderdolls” şi acest al doilea material de studio s-a lăsat aşteptat cam mult, dar se pare că a meritat. Discul care are titlul cu referinţă directă la clasicul Van Halen „Woman and Children First” (1980) sună mai de grabă ca un Marilyn Manson dezbrăcat de mantaua industrial şi împins în zona extrem metalică a Rock’N’Roll-ului. Horror Punk cum spun criticii. 🙂 Ascultând piese ca „Nowhere” sau „Summertime Suicide” mi-am amintit şi de probabil cel mai bun moment al celor din Motley Crue „Generation Swine” (1997).
Murderdolls practică un Punk’N’Roll simplu, minimalist, dezbrăcat la esenţă, dar de impact, vânjos, au melodii lipicioase şi riff-uri făţoase, o combinaţie letală.
Trupa lui Joseph Poole (aka. Wednesday 13) şi al lui Nathan Jonas Jordison – el fiind baterist şi cel numerotat #1 în trupa Slipknot – a făcut furori la debutul din 2002.
Proiectul a plecat ca o colaborare colaterală între Jordison – prestând la chitară – şi Tripp Eisen – chitară, voce -, aceştia întâlnindu-se în cadrul turneului Ozzfest în 2001, Jordison fiind în promovarea albumului „Iowa” cu Slipknot, Eisen cu gaşca s-a Static-X. Iniţial au denumit proiectul The Rejects ca ulterior să schimbe numele în Murderdolls. Jordison l-a recrutat pe Wednesday 13 din trupa Frankenstein Drag Queens from Planet 13 la bas ca apoi să fie trecut la microfon şi a fost adus Ben Graves la tobe şi-n final Eric Griffin (ex- Synical) la bas.
Trupa a semnat cu Roadrunner Records şi-n 2002 este lansat EP-ul „Right to Remain Violent” ca în data de 20 august să fie lansat şi albumul de debut.
Gaşca a concertat şi a parcurs câteva turnee de promovare până pe 17 ianuarie 2004, moment după care Jordison şi-a concentrat atenţia şi energia asupra trupei de bază, Slipknot.
Trupa a fost promovată – evident – ca un proiect colateral Slipknot/Static-X, dar Read more Murderdolls – Women and Children Last (2010)
Predictibilitatea impredictibilului
Am văzut nişte filme în ultimele zile – pe lângă faptul că am muncit de m-am rupt, dar despre asta mai târziu. Într-un film vizionat la un moment dat un personaj spune ceva ce mă obsedează şi pe mine de ceva timp, dar eu n-am reuşit să formulez ideea aşa scurt şi la obiect:
Problema nu este să alegi între bine şi rău – asta este simplu -, ci să alegi între două rele cel mai puţin rău.
Este un lanţ simplu: decizie, acţiune, consecinţă şi… responsabilitate. Responsabilitatea în general nu şi-o asumă nimeni când lucrurile au mers „prost”. Ştiţi, genul acela de „afară plouă”. Sau se vorbeşte în termeni generali, obscuri, mereu sunt „alţii” sau pur şi simplu există o „vină colectivă” nedefinită. Şi, la general vorbind, când ceva „merge prost” este consecinţa unui şir de „lucruri” (hm…) care toate converg ca lucrurile să rezulte în acel fel.
Putem vorbi despre politica proastă dusă-n anii ’90, a sistemului clientelar patentat de regimul Năstase şi perfecţionat de Băsescu şi actuala majoritate corelată cu guvernarea fără cap care ne-a adus unde suntem. La asta s-a mai adăugat şi criza mondială o altă „bulă” care era extrem de previzibilă, dar toată lumea se pare că a întors capul şi s-a prefăcut că nu există.
Putem vorbi despre Read more Predictibilitatea impredictibilului
Cop Shoot Cop – Release (1994)
Cop Shoot Cop – Site Oficial
Cop Shoot Cop – Pagină MySpace
Cop Shoot Cop – Pagină LastFM
The Tod Hole – Siteul lui Tod Ashley
Fac o excepţie de la regulă – de parcă aş avea aşa ceva – şi azi bag la rotisor un disc scos cu şaisprezece ani în urmă. N-am numărat la mustaţă, dar am, am ascultat vreo 220 de albume noi despre care n-am scris, produse lansate anul acesta şi calitatea, conţinutul lor nu rezervă nici surprize prea mari şi-n multe cazuri nici măcar un fior mic nu generează, este dezolantă mediocritatea în care mulţi artişti şi mult trupe se zbat şi se complac.
Acest „Release” lansat de Interscope în septembrie 1994 este – din păcate – ultimul album semnat Cop Shoot Cop şi cele 50 de minute de muzică – şi spun muzică fără nici o exagerare – pe mine m-au influenţat în mod determinant în anii care au urmat. După ce am plimbat prin player zilele acestea noile discuri semnate Arcade Fire, Black Vailed Brides, Eyes Set To Kill, Interpol, LCD Soundsystem, Project Pitchfork, Orange Sector, Liars, Blind Guardian, Izzy Stradlin, Klaxons şi alte câteva nume, mi-am amintit de CSC şi mi s-a făcut o poftă nebună să reascult acest „Release”.
N-am mai pus discul acesta de 3-4 ani, dar sună la fel de proaspăt şi convingător ca acum 14-15 ani când l-am ascultat pentru prima oară.
CSC a fost una din sutele de trupe creative din undergroundul newyorkez care din nefericire n-a reuşit să iasă din zona semiobscură. Neşansa lor s-a numit Grunge şi… show business. Cu toate că posturi de radio independente – mai ales cele studenţeşti – le-au difuzat piesele, au avut şansa de a-l însoţii şi pe Iggy Pop într-un turneu şi chiar şi MTV-ul a difuzat – cei drept rar – clipul piesei „$10 Bill”, după doar patru albume şi şase ani de activitate, gaşca s-a dizolvat.
Trupa a fost înfiinţată în 1987 de basist/vocalul Tod Ashley (aka Tod A.), clăpar/sampleristul David Ouimet şi baterist/percuţionistul Phil Puleo care în setul tradiţional de tobe încorpora şi diferite obiecte – predominant metalice – pentru a obţine sunete percutante, deosebite. În această formulă este scos primul EP „Headkick Facsimile” în 1989 de o casă de discuri obscură din Japonia (discul fiind re-editat în 1994).
Trupa abordează un Rock Industrial experimental, uneori cu sonorităţi destul de bizare ce amintesc pe alocuri de Crass şi alte experimente avangardiste.
Găştii se alătură încă un samplerist – Jim Coleman şi încă un basist – Jack Natz şi în această formulă este imprimat şi lansat albumul de debut „Consumer Revolt” în 1990, un material destul de „ciudat”, un experiment Rock cu note avangardiste şi sonorităţi industriale.
Fără David Outimet este scos un an mai târziu albumul „White Noise”, material care rămâne în zona experimentală însă elementele Rock (muzicale) îşi fac mai mult loc, echilibrul între avangardismul bizar şi construcţiile tradiţionale face materialul mult mai ascultabil şi percutant.
În 1993 este lansat „Ask Questions Later” materialul care cristalizează stilul, abordarea trupei şi atrage atenţia asupra lor şi din partea unui public mai larg şi mai puţin exclusivist. Cvartetul fără chitarist – şi evident fără solo-uri de chitară 😀 – şi cu două chitare bas au creat un sunet gros, pregnant, samplerele şi tobele colorate completând perfect peisajul sonor. Faţă de multe alte găşti din zona experimental-industrială, CSC au incorporat formule tradiţionale Rock, dar şi elemente Jazz/Swing şi au reuşit să construiască teme memorabile, piese pregnante cu iz de imnuri Rock.
Trupa lui Devin Townsend – Stapping Young Lad – pe albumul din 1997 „City” a prelucrat piesa „Room 429″ de pe „Ask Questions Later”. De altfel câte o piesă CPC a fost strecurată şi pe coloanele sonore ale filmelor Johnny Mnemonic şi So Fucking What.
În 1994 este lansat ultimul album CSC: „Release”. Spre surprinderea fanilor Read more Cop Shoot Cop – Release (1994)
Absolace – resolve[d] (2010)
Săpând după ceva interesant am găsit acest „resolve[d]” semnat Absolace. Cu toate că-mi amintesc de o grămadă de „chestii”, nu seamănă concret cu nimic, totuşi dacă ar fi să pomenesc nume aş spune Tool/A Perfect Circle şi Alice In Chains iar ce fac cei patru se încadrează în zona Progresiv/Experimentală a muzicii Rock/Metal.
Anul acesta i-am descoperit pe Orphaned Land trupă din Izrael care ne-a şi vizitat şi au cântat în cadrul festivalului Sonisphere, am avut o formaţie din Cairo – Destiny In Chains – , din Chile au „aterizat” Industrial Company Inc. , D’espairsRay ne-au introdus în lumea samurailor Rock şi am avut o mică revelaţie cu Apollo 18 din Republica Coreea.
Absolace sunt o gaşcă din Dubai, Emiratele Arabe. 🙂
Acest detaliu exotic evident mi-a sporit curiozitatea, dar dincolo de acest aspect ce fac Absolace şi acest „resolve[d]”, albumul lor de debut, merită toată atenţia.
Trupa îi are în centru pe bateristul Greg Cargopoulos şi chitaristul Jack Skinner. Greg a cântat la chitară, bas şi la tobe în diferite trupe din Dubai, concerte la care ca spectator a participat şi Jack. În 2006 Greg pleacă în Australia pentru a se alătura formaţiei Percuto şi la revenirea în Dubai în 2007 începe colaborarea cu Jack şi astfel pun bazele formaţiei Absolace. Experienţa bogată acumulată de Greg în cântările live este complementată de interesul lui Jack în muzica Jazz şi ce-i uneşte pe cei doi este pasiunea pentru acelaşi gen de Rock/Metal progresiv, experimental. Lor li se alătură un amic din copilărie al lui Greg, Kyle Roberts, un producător muzical cu experienţă şi tot odată clăpar şi dezvoltator de plug-in-uri audio, sound-designer şi samplerist. Componenţa trupei este completă cu cooptarea vocalului Nadim Jamal, „importat” din Beirut, Liban.
Lucrul la album începe în septembrie 2008 cu imprimarea tobelor şi adăugarea la acestea a clapelor şi samplerelor de către Roberts care are o experienţă vastă şi-n post-procesare, producţie şi compunerea de coloane sonore. În paralel Nadim scrie versurile şi îşi construieşte partiturile vocale, abordarea s-a fiind influenţată primordial de artiştii din zona Seattle şi în primul rând de Alice In Chains iar textele sale dezbat subiecte predominant legate de relaţii dificile, conflicte interumane, subiecte bazate pe experienţa personală.
Imprimările finalizate în 2009 iau calea Suediei unde-n celebrul Fascination Street Studio din Orebro, cunoscutul producător Jens Bogren (între multe alte materiale el este cel care a mixat şi ultimul material semnat Soilwork „The Panic Broadcast”) pentru a da „faţa” finală a materialului.
În 2010 formaţiei s-a alăturat şi Read more Absolace – resolve[d] (2010)
