Home › Posts tagged societate › Page 13

societate

A murit Gheorghe Dinică

Posted on by — 14 Comments ↓

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=_M5gNvWFwlk]

Azi gâlceava cotidiană din politică a fost împinsă în plan secundar de moartea maestrului Gheorghe Dinică. Temporal…
Mereu ne amintim cu vorbe frumoase de cei care nu mai sunt, vărsăm o lacrimă… apoi viaţa merge mai departe cu nepăsare, uitarea pare binecuvântare, ignoranţa normalitatea gri, noroiul în care ne bălăcim.

Dispare încet-încet o generaţie de mari artişti, de oameni la care putem privii sus.
Din fericire avem tineri actori foarte talentaţi – am avut plăcerea să-i văd, însă într-o lume tot mai rece, distantă, copleşită de indolenţă şi de probleme, este tot mai dificil să te afirmi, filme se fac tot mai puţine, valorile par tot mai răsturnate şi incerte.

E o lume stranie… şi tot mai tristă parcă.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=0vVpsJnbq3A&feature=related]

Cumetria Über Alles

Posted on by — 6 Comments ↓

Numele lui Serghei Mizil nu spune nimic celor mai tineri, însă ăştia mai bătrâni ca mine, ne amintim încă numele lu’ tac-su: Paul Niculescu-Mizil, fost ministru de externe şi demnitar al regimului comunist.
Săptămâna trecută Serghei Mizil a fost invitat la OTV şi a povestit cu multă relaxare despre viaţa de şmecher pe care a dus-o înainte de ’89 cu alţi pui de nomenclaturişti ca Mădălin Voicu.
Dacă emisiunea ar fi avut loc în 1990 intra lumea peste ei şi îi linşau fără ezitare. În direct.
Aşa, într-o mare veselie, Mizil a relatat despre golăniile lor de zi cu zi, dar şi despre cum găştile clasei privilegiate s-au reorientat sub noul regim Iliescu şi au devenit prosperi oameni de afaceri.

Vorbim de golani ca Mizil sau de intelectuali ca Tismăneanu, băieţii ăştia cool au trăit bine şi în regimul Ceauşescu şi sub Iliescu şi ne râd în nas şi sub Băsescu.

Au trecut 20 de ani de la căderea zidului de la Berlin… cumetriile însă nu o să dispară niciodată.

Berlin Wall

Satanismul (capitolul 4)

Posted on by — 4 Comments ↓

„Gott ist tot”. L-am omis cu bună ştiinţă pe Nietzsche. N-a observat nimeni sau – după bunul obicei – n-a spus nimeni nimic. Îl urăsc pe Nietzsche şi – în această ecuaţie – Nietzsche n-are nicio vină. Pe Nietzsche nu trebuie să-l citim ci să-l cităm. Nietzsche a fost – şi este –  revendicat de fascişti, nazişti, nihilişti, anarhişti şi satanişti în egală măsură.
„Gott ist tot” este o premisă. Scoţi dintr-un sistem pionul central pentru a re-evalua sistemul, a re-aşeza sistemul, a re-definii valorile. Să scoţi din context o frază conduce la o evaluare greşită a situaţiei metaforice şi metafizice. Filozofia este o „joacă” cu idei şi cuvinte, nu o ştiinţă exactă.
„Gott ist tot” nu este 1+1=2.
Între „Dumnezeu este mort” şi „Dumnezeu a murit” este o diferenţă substanţială. O ideea şchioapă, trunchiată, creează dezechilibru. Căutările cu premisă greşită pot conduce la rezultate false. Dacă la chimie – de exemplu – într-un experiment greşim substanţa sau procentele, asta poate conduce la ratarea experimentului, la fel şi-n căutările spirituale, greşelile costă.

„He sewed his eyes shut because he is afraid to see
He tries to tell me what I put inside of me
He’s got the answers to ease my curiosity
He dreamed up a god and called it christianity
Your god is dead and no one cares
If there is a hell I will see you there
He flexed his muscles to keep his flock of sheep in line
He made a virus that would kill off all the swine
His perfect kingdom of killing, suffering and pain
Demands devotion atrocities done in his name

Your god is dead and no one cares
Drowning in his own hypocrisy
And if there is a hell I will see you there
Burning with your god in humility

Will you die for this?”

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=LeiQb_JE6f0&feature=related]

(Satanismul (capitolul 1)
Satanismul (capitolul 2)
Satanismul (capitolul 3) )

Nietzsche a influenţat într-un mod major Satanismul modern, abordarea filozofică şi conţinutul teologic. Pe de o parte prin nihilismul său, pe de altă parte prin arhetipul „Übermensch” îmbrăţişat cu atâta drag de fascişti şi nazişti. Dumnezeu înlocuit cu „supra-omul”, eliminarea lui Dumnezeu din centrul universului şi punerea în loc al egoului sau al Satanei.
Din această perspectivă Satanismul modern poate fi împărţit în două categorii: cel ateist şi cel care-l adulează pe Diavol.
Însă trebuie să ţinem cont şi de rădăcinile Ezoterice, Mistice al Satanismului, Magia Neagră sau cum mai este denumită: Calea Mâinii Stângi – un termen ce provine din Tantra-ul.
În cultura Orientală dreapta este reprezentată prin Yang (elementul masculin), stânga prin Yin (elementul feminin), însă în Occident principiul s-a radicalizat în „bine” şi „rău”.
Interesul lui Crowley pentru Magia Sexuală, pentru Tantra şi introducerea tehnicilor, filozofiei orientale în sistemul Vestic – corelate cu filozofia lui  Nietzsche – au deschis orizonturi şi abordări noi, au crescut interesul către Ocultism.

Tradiţia Magiei Negre, a Căii Mâinii Stângi este veche, însă prima oară termenul apare folosit vis a vis de Magia Occidentală la Helena Blavatsky (1831 – 1891), fondatoarea Societăţii Teo-fizice, practic precursorul abordării New Age. Blavatsky a folosit termenul pentru a desemna practicile magice considerate „imorale” cum era în primul rând Magia Sexuală.
În viziunea modernă, diferenţierea între Calea Dreaptă şi Calea Stângii este că prima ţine cont de codurile morale şi caută unificarea (spirituală) cu divinitatea, cea de a doua situează în centru eu-ul, perfecţionarea sinelui şi obţinerea de avantaje pentru sine.
Crowley foloseşte termenul „Brother of the Left-Hand Path” (Fratele Mâinii Stângi) sau „Black Brother” (Fratele Megru) privitor la cei care au eşuat să obţină gradul superior în propriul său sistem ceremonial, adică în sens de eşec. Însă tot la Crowley termenul este folosit şi pentru magiceianul de gradul Adeptus Exemptus alege să renunţe la tot – inclusiv la sine – şi să traverseze Abisul.

Dintr-o altă perspectivă privite lucrurile, avantajul adepţilor „Calei Mâinii Stângi” este că pe lângă mijloacele tradiţionale folosite de magicieni, aceştia folosesc şi arsenalul „neconvenţional”, ne-acceptat, etichetat ne-curat şi astfel au posibilităţi mult mai mari, putere mai mare.

Am rămas la Biserica Satenei înfiinţată de Anton LaVey, dar trebuie să ţinem cont că de-a lungul timpului au existat multe alte secte şi societăţi secrete sataniste, biserica lui LaVey fiind doar prima care a ieşit la suprafaţă,  s-a declarat ca religie şi a fost consemnată ca atare oficial şi legal.

Despre sectele şi societăţile secrete până la Biserica Satanei informaţiile sunt puţine şi multe incerte. Având în vedere că pe de o parte Biserica Creştină i-a prigonit şi persecutat, pe de altă parte ideea de societate secretă este tocmai să nu-şi facă simţită prezenţa şi să nu se ştie despre existenţa ei, acest fapt este perfect normal.

Bisericile cele mai vizibile sunt:

Biserica Satanei
Templul lui Set
Ordinul celor Nouă Îngeri (şi site-ul oficial)
Prima Biserică Satanică

Principiile care stau la baza Bisericii lui LaVey sunt: individualism, plăcerile personale şi principiul Biblic: ochi pentru ochi. Cele Nouă Legi (Declaraţii) Satanice promovate în Biblia Satanică sunt:

1. Satana reprezintă indulgenţă, în loc de abstinenta!
2. Satana reprezintă existenţa vitală, în loc de vise iluzorii spirituale!
3. Satana reprezintă înţelepciunea pură, în loc de auto-înşelăciune ipocrită!
4. Satana reprezintă bunătate pentru cei care îl merită, în loc de dragoste irosită pe cei care nu o merită!
5. Satana reprezintă răzbunare, în loc de a întoarce şi celălalt obraz!
6. Satana reprezintă responsabilitatea conştientă, în locul nevrozelor cu vampiri!
7. Satana reprezintă omul ca un animal, uneori mai bune, alteori mai rău decât cei care merg în patru labe, care, din cauza “dezvoltării divine, spirituale şi intelectuale”, a devenit cel mai vicios animal de toate!
8. Satana reprezintă toate aşa-numitele păcatele, deoarece acestea toate duc la mulţumire fizică, mentală, şi  emoţională!
9. Satana a fost cel mai bun prieten pe care biserica a avut-o vreodată, pentru cum i-a păstrat în afacere toţi aceşti ani!

Din ce se observă cu uşurinţă şi din această declaraţie de căpătâi, un fel de „10 porunci” al Satanismului lui LaVey, abordarea este umoristică, destinsă.

Anton Szandor LaVey (11 aprilie 1930 –29 octombrie 1997) s-a născut la Chicago şi există zvonuri şi speculaţii conform cărora părinţii lui ar fi fost ţigani emigranţi din Europa, tot la nivel speculativ, din România.
Familia se mută în California şi marea parte a vieţii sale, LaVey a petrecut-o în San Francisco.
Tânărul LaVey a dovedit real talent muzical şi s-a specializat pe pian şi orgă. Abandonează şcoala şi se alătură unui circ, apoi cântă în Los Angeles în diverse bariuri de noapte, apoi revine în San Francisco unde timp de 3 ani lucrează ca fotograf pentru poliţie. Toate aceste date trebuie însă tratate cu o oarecare prudenţă, sunt multe semne de întrebare, multe din povestirile auto-biografice al lui LaVey n-au fost niciodată confirmate din surse oficiale sau de alte persoane.

În anii ’60 devine o celebritate locală, pe de o parte pentru party-urile unde cânta ca pianist/organist, pe de altă parte pentru serile organizata la el acasă cu tematică paranormală. Aceste serate de vineri seara au devenit tot mai populare şi au atras o serie de oameni influenţi. Aceste adunări au devenit aşa numitul „Cerc Magic” şi în 1966 au condus la formarea Bisericii Sataniste.
Friedrich Nietzsche, Aleister Crowley, Ayn Rand, H.L. Mencken, Jack London, John Dee, Ragnar Redbeard sunt doar câteva din numele care l-au influenţat şi în următorii ani scoate o serie de cărţi, „Biblia Satanică”, „Ritualul Satanic”, „Vrăjitoria Satanică”.
Curiozitatea, interesul marelui public şi implicit a presei a făcut foarte repede populară noua biserică.
LaVey a fost un personaj controversat, este aproape imposibil de stabilit unde se termină spectacolul – în care era expert – şi unde încep lucrurile serioase. Mulţi l-au etichetat ca simplu „circar”, mulţi au crezut – şi cred – în puterile sale magice.
Declinul începe în 1975, an în care unul din Marii Preoţi, Michael Aquino produce prima schismă în cadrul bisericii şi înfiinţează Templul Lui Set (Temple Of Set). Conform lui Michael Aquinto, LaVey îşi pierduse interesul pentru Satanism şi devenise lacom, încercând să transforme biserica în propria fabrică de bani. Lucru plauzibil având în vedere că de exemplu un medalion Baphomet care se vindea la preţul de 20 de Dolari cu un profit de 17, a crescut la 50 de Dolari şi au existat speculaţii şi conform cărora LaVey a vândut grade înalte în cadrul bisericii unor persoane care nu-şi meritau, nu-şi câştigaseră poziţia conform standardelor şi cerinţelor.
În anii ’80 s-a declanşat aşa numita „Panică satanistă”, biserica şi membrii bisericii au fost acuzaţi de activităţi criminale, mergând până la presupuse crime ritualice şi conspiraţii criminale. Ulterior FBI a informat printr-un anunţ public că nu s-a dovedit nici o implicare a bisericii sau a unui membru al bisericii în nicio activitate ilegală sau criminală.

LaVey moare în urma unei pneumonie cu complicaţii pe 29 octombrie 1997, în mod cinic, în spitalul Catolic Sf. Maria din San Francisco.

Conducerea bisericii este preluată de soţia sa, Blanche Barton (născută Sharon Densley) care s-a aflat la conducerea ei până-n 2001 când a cedat poziţia în favoarea lui Peter H. Gilmore şi al soţiei acestuia, Peggy Nadramia. Aceştia mută sediul bisericii din San Francisco în New York.

În 1999 se mai produce o schismă: Karla LaVey, prima fiică a lui LaVey din prima lui căsătorie cu Carole Lansing, înfiinţează Prima Biserică Satanică (First Church of Satan).

Nu se ştie cu exactitate numărul membrilor bisericii. Se pare că pe fiecare card de membru este tipărită aceeaşi cifră: 100261. Există o taxă unică de înscriere de 200 de Dolari. Printre membrii bisericii se numără muzicienii Boyd Blake Rice şi King Diamond.

Merită citite cărţile despre biserică, ambele intitulate „Church of Satan” ale lui Michael Aquino şi Ole Wolf.

Va urma. 🙂

Satanismul (capitolul 3)

Posted on by — 2 Comments ↓

Cred că v-am fiert destul. 😛 Cu toate acestea cred că introducerea era necesară şi prezentarea – chiar şi concisă – a percepţiei în general şi a imaginii Biblice a Diavolului, a fost inevitabilă.

Dar lucrurile abia de acum încolo devin serioase. 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=iL_RbCGxqsc]

(Satanismul (capitolul 1)
Satanismul (capitolul 2) )

„O, tu cel plin de toată viclenia şi de toată înşelăciunea, fiule al diavolului, vrăjmaşule a toată dreptatea, nu vei înceta de a strâmba căile Domnului cele drepte?” (Faptele Sfinţilor Apostoli 13, 10)

Aşa s-a adresat Pavel vrăjitorului Elimas şi această abordare vis a vis de „vrăjitori” este mai veche decât Biblia şi a persistat.
Omul se teme de necunoscut şi necunoscutul a fost asociat necuratului.

După instaurarea Bisericii Creştine în lumea Vestică, creştinii au început aceeaşi prigoană a celor de alt crez cu care au fost şi ei trataţi, aceeaşi sau şi mai abitir.
Primele victime au fost aşa numiţii păgâni, dar nu trebuie uitate nici „Războaiele Sfinte” declanşate de Vest împotriva arabilor şi al Islamului. Pe scurt: tot ce nu era creştin, era diabolic. Din punctul meu de vedere o abordare cel puţin strâmbă din partea unei religii care s-a autodefinit ca fiind „al iubirii aproapelui”. Dar de aici pleacă şi prăpastia dintre credinţă şi religie. Dar nu numai în cazul religiei, teoria (dogma) şi practica (ritualul) se bat cap în cap. Slăbiciunea – atribuită de biserică Diavolului – sălăşluieşte în sufletul omului…
Biserica a câştigat influenţă majoră în societate, o poziţie importantă de putere şi în aceste condiţii s-a opus cu toate mijloacele cunoaşterii, evoluţiei şi progresului. „Crede şi nu cerceta” – sintagma îmbrăţişată de biserică a marcat pentru multe secole gândirea şi atitudinea reprezentanţilor ei, a reprezentat ceea ce azi s-ar traduce prin „cine nu este cu noi, este împotriva noastră”.
Este într-o măsură încă un exemplu cum Biserica „rătăceşte” calea, atâta timp cât în Luca găsim: „căutaţi şi veţi afla” (Luca 11,9). De altfel, originea sintagmei „crede şi nu cerceta” este incertă, Sfântului Augustin a preluat-o de la filosoful păgân Celsus (secolul II) iar acesta a atribuit-o predicatorilor creştini pentru a convinge păgânii să îmbrăţişeze noua credinţă. Însă sintagma nu are nicio acoperire în Biblie.

Melek_taus

O religie combătută şi etichetată Satanistă atât de Creştinism cât şi de Islam a fost (şi este) Yazidi (Yezidi). Această religie aparţine etnicilor Kurzi din Nordul Irakului. Figura centrală a religiei este îngerul Melek Taus şi deoarece un alt nume alocat acestuia a fost Shaytān – numele Satanei în Coran – credinţa lor a fost etichetată drept Satanistă.
Melek Taus în mod tradiţional este tradus ca „Îngerul Păun”, păunul fiind şi imaginea iconografică centrală a religiei. „Povestea” lui Melek Taus are asemănări semnificative cu cea a lui Lucifer. Este tot un înger căzut care din Oul Cosmic a creat universul. Teologia Yazidi spune că lumea a fost creată de Dumnezeu şi este păzită de 7 fiinţe divine – îngeri – unul din ei fiind Melek Taus.
Au două cărţi de căpătâi: unul se numeşte Kitêba Cilwe (Cartea Iluminării sau cartea Revelaţiei Yazidi) şi conţine presupusele vorbe a lui Malek Taus. Cartea are 5 capitole şi este aranjată asemenea Coranului în ordine descrescătoare.
Celălalt este Mishefa Reş (Cartea Neagră Yazidi), nu este împărţită pe capitole şi este mai lungă ca prima carte. În prima jumătate sunt adunate miturile creaţiei şi evoluţiei, urmate de o listă a unor nume de regi presupuşi reprezentanţi al comunităţii Yazidi şi-n final restrângerile legate de anumite comportamente, cuvinte şi hrană prohibită precum şi câteva ordine privitoare la igienă.
În orice caz, etichetarea acestei religii ca fiind Satanistă este incorectă, cu toate că persistă.

Pe lângă persecutarea şi eradicarea oricărei alte forme de credinţă Biserica a etichetat ca necurat orice încercare a omului de a căuta, de a cerceta, de a afla „adevărul”.
A prigonit nu doar păgânii, dar şi ştiinţele. Matematica, astrologia – cu rădăcini vechi în Persia şi Egipt – , toate au fost etichetate „diabolice” şi cei ce le practicau au fost persecutaţi. Astfel a apărut eticheta de „ocult” – necurat şi-n paralel organizaţiile secrete care desfăşurau activităţi în afara limitelor impuse de Biserică.
Nu toate aveau conotaţii religioase, dar orice ce era în legătură cu spiritualitatea sau ştiinţa în ochii bisericii avea legătură cu Diavolul.

Astfel un istoric cât de cât corect al evoluţiei Satanismului, a separării miturilor de realitate, a faptelor de fabulaţii, este destul de dificilă.

Persecutarea magicienilor şi vrăjitorilor/vrăjitoarelor s-a intensificat în mai cu seamă în secolul XV şi XVI, dar apogeul l-a atins abia în secolul XVII. Aşa numitele „abilităţi supranaturale” au fost atribuite Diavolului şi de aici până la istorioarele cu Ritualuri Satanice înfricoşătoare, orgii sexuale şi chiar acte de canibalism, a fost doar un pas.
Primele procese împotriva vrăjitoarelor au fost consemnate în secolele XIV şi XV în Franţa şi Elveţia, abia apoi s-a extins în Germania şi a culminat între anii 1561 şi 1670.  Conform unor estimări în urma acestor procese au fost executate – arse pe rug – 60.000 de persoane – „posedate de Diavol” – , predominant femei.
În Anglia primele procese încep prin 1735 şi este important de menţinut că până în 1951 legile ce impuneau pedepse împotriva vrăjitoriei nu au fost abrogate.

O figură aparte este Gilles de Rais (Seigneur and Baron de Retz, 1404 – 1440), tovarăşul de arme al Jeanne d’Arc, presupus ocultist şi responsabil pentru uciderea a câtorva sute de copii. Chiar dacă faptele lui par a fi fost dovedite de Biserică şi înainte de a fi executat prin spânzurare a şi făcut o mărturisire, legăturile sale cu Ocultismul şi presupusa sa legătură cu Diavolul rămân simple speculaţii.

O figură misterioasă a fost doctorul Johann Georg Faust (1480 –1540), astrolog, fizician, alchimist şi magician German, existenţa lui multă vreme fiind considerată chiar doar rezultat al ficţiunilor. Mulţi îl consideră autor al „Pactului cu Diavolul”. Şi în prezent sunt mai multe teorii legate de viaţa şi activitatea sa, însă cu atât mai puţin date certe. Au circulat multe legende despre el şi a fost sursă de inspiraţie pentru Marlowe şi Goethe.

Michael_Pacher

Urbain Grandier (1590-1634) a fost un preot Catolic Francez, convertit la vrăjitorie şi în final ars pe rug în urma Procesiunii Demonice de la Loudun din 1634. Lui Urbain Grandier i se atribuie şi această formă a Pactului cu Diavolul:

Nos praepotens Lucifer, juvante Satan, Belzebub, Leviathan, Elimi,
atque Astaroth, allisque, hodie habemus acceptum pactum
foederis Urbani Grandieri qui nobis est. Et huic pollicemur
amorem mulierum, florem virginum, decus monacharum, honores, voluptates et opes.
Fornicabitur triduo; ebrietas illi cara erit. Nobis offerit semel
in anno sanguinis sigillum, sub pedibus conculcabit sacra ecclesiae et
nobis rogationes ipsius erunt; quo pacto vivet annos viginti felix
in terra hominum, et veniet postea inter nos maleficere Deo.
Factum in infernis, inter consilia daemonum.
Lucifer Belzebub Satanas
Astaroth Leviathan Elimi
Sigilla posuere magister diabolus et daemones principes domini.
Baalberith, scriptor.

Donatien Alphonse François – Marchizul de Sade (1740–1814) a fost şi el etichetat ca un mentor Satanist pentru abordarea sa libertină şi filozofia combinată cu erotism.

Un personaj cheie a fost magicianul francez Alphonse Louis Constant (1810-1875), cunoscut sub numele de Eliphas Lévi, autorul unor lucrări extrem de importante.
Una din cele mai importante scrieri este „Dogme et Rituel de la Haute Magie”, un manual complex de magie teoretică şi practică. De altfel cartea a fost tradusă în engleză de un alt faimos magician şi ocultist: Arthur Edward Waite, unul din liderii Ordinului Ermetic Golden Dawn.
Unul din aporturile importante al lui Eliphas Lévi a fost desluşirea sistemului din spatele cărţilor de Tarot şi încorporarea acestora în sistemul şi practica magică.

La sfârşitul anilor 1800, începuturile anilor 1900, mai mulţi artişti şi filozofi s-au auto-declarat Satanişti. Astfel avem în 1857  „Les Litanies de Satan” (Liturghia Satanei) a lui Charles Baudelaire şi poetul italian Giosuè Carducci publică în 1865 „Inno a Satana” (Imnul Satanei), dar lista personalităţilor este mult mai lungă: Stanisław Przybyszewski, Félicien Rops, Joris-Karl Huysmans, Joseph-Antoine Boullan, Stanislas de Guaita, Henri Antoine Jules-Bois, Joséphin Péladan.

Eliphas Lévi a avut un impact semnificativ mai cu seamă asupra unui alt personaj cheie, Edward Alexander Crowley (1875-1947), devenit faimos sub numele de Aleister Crowley.
Crowley a fost – şi rămâne – un personaj complex şi controversat, ca mai toate marile personaje legate de Ocultism. Crowley în cartea sa autobiografică – dar plină şi de elemente de ficţiune – a mers până a pretinde că este reîncarnarea lui Eliphas Lévi.
Crowley merită cu siguranţă o dezbatere mai amplă separat şi probabil voi revenii asupra lui cândva.
Crowley a fost magician, astrolog, pictor, poet, dar şi un vehement critic social, un hedonist şi un tip care a experimentat cu drogurile, în fapt moartea a survenit în urma unei doze de heroină, dar dependenţa de droguri se produsese cu mult timp în urmă şi ia afectat viaţa şi activitate.
Importante însă sunt lucrările lăsate moştenire, abordarea lui proaspătă şi îndrăzneaţă, încercarea sa de unificare a sistemelor magice orientale şi occidentale în mare măsură au revoluţionat şi au modernizat abordarea magicului şi au deschis calea multor noi experimente. Nu întâmplător Satanismul modern îşi revendică rădăcinile în lucrările şi activitatea lui Crowley, dar cu toate acestea etichetarea lui Crowley ca fiind un Satanist este totuşi o exagerare sau dovadă de rea voinţă.
Crowley îşi are partea sa de „vină”, educat fiind de un tată foarte aspru şi profund religios, ca un act de rebeliune s-a auto-denumit 666, Marea Fiară. 😀
După ce a studiat timp de trei ani literatura la Cambridge, în 1896 îşi reorientează interesul spre Ocultism, Misticism şi Magie ca un an mai târziu să intre în Golden Dawn.
Allan Bennett îl introduce în lumea Budismului şi începe o serie de scrieri în care Magicul se amestecă cu ficţiunea, cea mai cunoscută fiind „Moonchild”.
În 1940 pleacă în Mexic şi studiază în izolare. Practică Raja Yoga şi în următoarele sale lucrări implementează tot mai mult din practicile Orientale în sistemul Occidental de Ceremonie Rituală. Treptat intră în conflict atât cu Samuel Liddell MacGregor Mathers, cât şi cu William Butler Yeats şi Arthur Edward Waite – conducătorii Golden Dawn – şi în mare parte contribuie la scindarea ordinului după o tentativă nereuşită de preluare a conducerii acesteia.
1904 este probabil unul din cei mai importanţi ani pentru Crowley, în Egipt în urma unor experienţe Magice intră în contact cu vocea care susţine că ar fi al lui Aiwass (Aiwaz) şi aceasta îi arată calea Magică pe care o denumeşte Thelma. În urma acestor experienţe scrie una din cele mai importante lucrări ale sale: „The Book of the Law” (Liber AL vel Legis – Cartea Legii).
În 1907 scrie „Holy Books of Thelema” (Sfânta Carte al Thelmei) şi înfiinţează un nou ordin: A.’.A.’.
În paralel face parte şi din Ordo Templi Orientis (O.T.O.), dar ca şi în cazul Golden Dawn are mai multe conflicte cu alţi Maeştrii al Ordinului.
Încă un capitol important a fost crearea în 1920 al aşa numitului „Abbey of Thelma” în Cefalù, Italia, un centru de iniţiere cu reguli proprii, însă în 1923 la ordinele lui Mussolini centrul a fost desfinţat şi Crowley expulzat.
Crowley a fost un magician controversat, la vremea aceea a şocat prin deschiderea sa sexuală şi introducerea ritualurilor de Magie Sexuală preluate din orient în sistemul Magic Occidental, dar a continuat şi explorarea rădăcinilor Egiptene al Magiei începute de Eliphas Lévi. De mulţi a fost declarat practicant al Magiei Negre, dar şi etichetat ignorant şi impostor, precum a fost acuzat şi de faptul că ar fi fost agent Britanic.
Una peste alta, Crowley a influenţat în mare măsură evoluţia şi abordarea Magiei şi lucrările sale sunt sursă de inspiraţie şi acum pentru mulţi magicieni.

Inevitabil, Masoneria şi alte organizaţii secrete de tip masonic au fost etichetate drept Sataniste de-a lungul timpului mai cu seamă prin prezenţa în cadrul lor a unor personaje controversate şi presupus Sataniste cum a fost şi Crowley sau artistul belgian Félicien Rops.

În anii ’30 se cunosc cel puţin două secte Sataniste, una condusă de Maria de Naglowska şi alta iniţiată de preoţi catolici ce au inversat liturghiile creştine şi astfel au pretins obţinerea unor liturghii Satanice.

satan_goat

Una din frazele acestei Liturghii satanice – „In nomine Domini Dei nostri Satanae Luciferi Excelsi” – este folosită cu 30 de ani mai târziu de Anton Szandor LaVey, când a scris faimoasa „Biblie Satanică” (The Satanic Bible – format PDF) în 1968 şi a înfiinţat The Church of Satan – Biserica Satanică.

Evident: va urma.

Satanismul (capitolul 1)

Posted on by — 22 Comments ↓

Mulţi vorbesc despre Satanism, mulţi îl leagă de Rock şi în general este considerată o manifestare anti-creştină. Greşit.

Nu este singurul subiect despre care mulţi au o părere, dar în fapt habar n-au despre ce vorbesc.
Nu sunt teolog – am mai spus-o: nu sunt de fapt nimeni şi nimic – dar am citit dea-lungul timpului destul de mult (şi) despre acest subiect şi voi încerca să fac o sinteză cât de cât obiectivă.

Nu sunt Satanist, în fapt nu mă simt confortabil în nici un curent religios, cred în faptul că religia şi credinţa nu ţin una de cealaltă, religia doar exploatează ideea de credinţă şi profită de cele mai multe ori de naivitatea şi necunoaşterea oamenilor. Nu cred că am nevoie de o clădire specială – biserică – să-l „contactez” pe dumnezeu şi nici de translatori şi intermediari (preoţi).
Credinţa ţine de intimitatea fiecăruia, sunt eu oaia neagră, dar niciodată n-am simţit nevoia să stau în turmă. Bine, admit: sexul în grup este o altă poveste ( 😆 ), dar ţine tot de intimitate. Chiar şi-n grup de doi.

Dincolo de aparenta mea abordare ateistă a existenţei, nu pot să cred într-o lume (şi forţă superioară) împărţită în două. Nu cred că există lumină fără umbră (întuneric), bine fără rău. Ne complicăm în definiţii şi – cred – ne scapă esenţa, simplitatea. Polarizarea în plus şi în minus ne ajută şi ne încurcă în aceeaşi măsură.
Poate pare superficial sau cel puţin copilăresc, dar m-a fascinat de copil Războiul Stelelor al lui George Lucas în care „divinul” este o energie iar noi alegem între „bine” şi „rău”, între pozitiv şi negativ, dar în esenţă manifestarea aceleaşi energii.
Este interesant că în majoritatea religiilor, „răul” apare ca o forţă seducătoare – deci atrăgătoare – şi cu toate acestea apare şi este zugrăvită predominant ca ceva urât…

shedevil

Diavolul are multe forme şi există de când lumea. Sau de când dumnezeu. Sau de când omul a descoperit divinul. Omul de la începuturi a fost fascinat şi totodată speriat de lumea în care trăia, de natura care-l înconjura. Poate de aici şi dualitatea abordării divinului.

În Hinduism de exemplu nu există nici o divinitate echivalentă Diavolului. Sunt zeităţi capabile de acte „rele”, dar nu există nicio forţă explicit opozită „binelui”.

Budismul are o figură diabolică: Mara, un demon care încearcă să-l seducă pe învăţătorul Gautama Buddha prin frumuseţe. Cu toate că Mara reprezintă predominant moartea spirituală, în Budismul timpuriu apare adesea ca un spirit malefic, dar cu toate acestea textele în care apare au o abordare umoristică şi nu gravă.

Nici în Zoroastrism (mazdeismul) nu apare o zeitate sau forţă direct opozită lui Dumnezeu sau binelui, însă şi aici putem identifica un demon: Aeshma (sau Eshm).

La Egiptenii din Antichitate îl găsim pe Set. Set este cu mare probabilitate strămoşul Satanei din Iudaism şi astfel din Creştinism. Cu toate acestea, în Iudaism imaginea Diavolului este cu totul alta şi are alte conotaţii.
Cuvântul „ha-satan” defineşte adversarul, obstacolul şi are rolul de „procuror” vis a vis de Dumnezeu care este considerat Judecătorul. Simbolismul acesta este tot de origine Egipteană, într-o oarecare măsură ea se regăseşte şi în cărţile de Tarot.

În scrierile Apocrife – neacceptate nici de Iudaism, nici de Creştinism – Satanael apare ca cel ce a adus Moartea. Abia mai târziu apare ca „prinţ” alungat din Rai, un „spirit” rău, cel care cunoaşte diferenţa între ce este bine şi ce este păcat. În aceste texte se vehiculează şi ideea că Satanael ar comanda o armată de îngeri.

În Biblie găsim două personaje diferite: Diavolul – Satana – şi Lucifer (Luceafărul – planeta Venus).
Apare „povestea” războiului din Rai, al îngerului răzvrătit şi alungat (căzut). Este şi punctul radicalizării poziţiilor şi apariţia unui rău definit şi într-o evidentă stare conflictuală cu binele, cu divinul suprem, cu Dumnezeu.

Cuvântul „satan” pare să aibă ca semnificaţie originală rătăcire – plimbare, explorare. Conotaţiile negative apar ulterior şi introducerea lor pare forţată, se suprapun poveşti şi personaje diferite.

În fapt, vechile texte sugerează că „diavolul” nu are nicio putere şi răul vine din înclinaţiile, acţiunile omului.
Diavolul pare unealta Domnului pentru a testa credinţa, vrednicia, curăţenia spirituală a omului – o unealtă parte a divinului, un act al Domnului şi în nici un caz un adversar.

Abia Creştinismul îl „creditează” pe Diavol ca „prinţ al întunericului”, inamicul feroce al binelui, opozantul diabolic al lui Dumnezeu.

Codex_Gigas_devil

Satanismul este probabil la fel de colorat şi diversificat ca şi personajul Satana. 🙂
De la abordările Mistice şi Ritualurile Magice, trecând prin Ateism şi până la înfiinţarea în anii ’60 al primei Biserici Sataniste, Diavolul şi-a arătat multe feţe.

Dat dracului Satana ăsta! Dar e dracu aşa de negru pe cât îl zugrăvim? Sau omul alb se dovedeşte – încă o dată – rasist…? 🙂

Va urma!

Ghici cine vine la cină? Fripturistu’ Tismăneanu (UPDATE)

Posted on by — 17 Comments ↓

Cotidianul a publicat pe 3 noiembrie lista „intelectualilor” care-l susţin „necondiţionat” pe Băsecu, „Fripturiştii lui Traian Băsescu”.
Corist- pupincuriştii sunt: Horia-Roman Patapievici, Vladimir Tismăneanu, Sever Cotoi-Voinescu, Sebastian Lăzăroiu, Mircea Mihăieş, Traian Radu Ungureanu, Cătălin Avramescu, Monica Macovei, Toader Paleologu şi Teodor Baconski.

M-am bucurat să-l revăd pe domn’ Tismăneanu care pe blog ne tot dă lecţii de democraţie şi susţine cursuri de moralitate de dincolo de ocean. De acolo se vede cică mai bine realitatea de aici. Disidenţii şi diaspora… bla bla bla.

Pe Wiki scrie: „Vladimir Tismăneanu (n. 4 iulie 1951, Braşov) este un politolog român stabilit în Statele Unite, profesor de ştiinţe politice la Universitatea Maryland, College Park, specialist în teoria sistemelor politice, politici comparate, analiza ideologiilor şi mişcărilor revoluţionare ale secolului XX. În 2006 a fost preşedinte al Comisiei Prezidenţiale de Analiză a Dictaturii Comuniste din România, iar din data de 11 aprilie 2007 este preşedintele Comisiei Prezidenţiale Consultative pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.”

În Cotidianul: „Vladimir Tismăneanu, urmaşul unui feroce activist comunist, a devenit el însuşi lector propagandist de partid în perioada Ceauşescu. S-a lipit ca o ventuză de regimul Ion Iliescu, iar acum este rezervor de idei prezidenţiale, ideologul condamnării comunismului şi conducătorul Comisiei prezidenţiale de cercetare a perioadei totalitare.”

 

Răspunsul la acuzaţii este aceaşi placă zgâriată şi uzată: “Stalinizarea “Cotidianului”: Nistorescu reinfiinteaza “Tribunalul poporului”… Nu voi comenta mizeria aparuta la loc de (ne) cinste in ex-Cotidianul lui Nistorembo. Este echivalentul contemporan al infectiilor aparute in 1990 in “Azi”, “Dimineata” si “Romania Mare”.  Un text imbibat de ura si instigand la lapidarea celor desemnati drept “dusmani ai poporului”. (…)Atac la persoana, calomnii, inventii ordinare, iar Clubul Roman de Presa tace.” Şi un răspuns indirect prin gura (blogu’) lu’ Cristian PATRASCONIU – cu nimic mai elegant şi cu nimic mai… documentat: Dragi colegi, mai ales dragi colegi de trust, ce parere aveti – domnul Cornel Nistorescu, ilustru fost gazetar, actualmente automobilist periculos pentru siguranta traficului nu vrea, oare,  si domnia sa RESPECT?
Il includem in “noi vrem respect”? Sau pentru domnia sa facem alt slogan -de pilda, “noi vrem pesmet”? Sau “noi vrem cotlet”? Sau, “noi vrem closet”?”

Gura… bate curul, stimabililor. La schimbarea de regim din decembrie ’89 speram ca să nu mai văd, să nu mai aud şi să nu mai citesc nimic de la nevertebrate de acest soi. Am greşit. Şi eu şi multe milioane de români. Hârtia igienică oferită atunci cu bunăvoinţă n-a folosit-o nimeni.

O fi adevărul la mijloc, nu o fi, slugărnicia lui Tismăneanu faţă de Cotroceni este evidentă. O fi mic salariu’ de profesor şi-n America, doar criza de la ei a venit… 😛 😛 😛

Cât despre Comisia şi Raportul Condamnării Comunismului: a fost tot doar apă de gură pentru domn Traian.
Torţionarii încă aflaţi în viaţă trăiesc din mult discutatele „pensii nesimţite” şi speciale, comuniştii de ieri sunt capitaliştii de astăzi, securitatea a trecut de la oprimarea populaţiei la afaceri şi – implicit – jecmănirea ei. De condamnat, n-a fost nimeni condamnat.

Ce să zic? Bravo!

Ne este foame la toţi, dar nu toţi mâncăm căcat.

 

P.S. Acest text este un pamflet. Şi da, îmi cer scuze: n-aţi mâncat căcat, nu vă pute gura. Aţi halit tot rahatu’ de pe lume. Şi nu, nu vă săturaţi, nu vă este ruşine.

tismaneanu

Good Bye Croitoru

Posted on by — 10 Comments ↓

Nici ştire nu e: guvernul Croitoru n-a trecut de parlament. Who’s next? Sau mai exact: what?

Politicienii rămân pierduţi în campania electorală şi discuţiile – azi chiar şi-n versuri – nu ţin loc nici de buget, nici de politici economice realiste.

Banii s-au dus. 16 miliarde. Conform calculelor, gaura bugetară pe anul 2009 a fost de circa 5,5 miliarde. Unde-s restul banilor? S-au scurs în băncile şi corporaţiile decapitalizate din Vest cu sucursale în România.  Şi s-au dus… de unde au venit. FMI nu este Maica Tereza.

De plătit, tot noi le vom plătii. Cine altcineva? Cum a fost posibil? He he… la asta nici Băsescu, nici Geoană şi nici Antonescu nu o să răspundă vreodată.

Alegerile prezidenţiale nu schimbă mare lucru. Se agită politicienii, mai ales candidaţii la preşedinţie, dar preşedintele are puteri relativ limitate şi mai cu seamă în ceea ce priveşte economia nu are nici un cuvânt de spus.
Câştigă Băsescu, Geoană, Antonescu sau Oprescu, criza şi problemele rămân aceleaşi.

Dacă în turul doi intră Geoană, Băsescu are şanse mari să-l bată. De ce? Fiindcă nici un alegător cu opţiuni de dreapta nu o să pună ştampila pe Geoană. Băsescu nu pare nici acum un rău aşa mare cum a fost perceput Vadim vis a vis de Iliescu. Numai câţiva nebuni – gen cei trei muşchetari: Ciutacu, Gâdea, Badea – îl urăsc pe Băsescu şi noaptea-n somn.Şi dacă iese iar preşedinte Băsescu, suntem unde am fost, adică nicăieri.

Micşorarea parlamentului… Păi eu zic că alta e problema. Ar trebuii să ne hotărâm odată pentru totdeauna dacă vrem un stat parlamentar sau prezidenţial. Dansul pe sârmă între cele două forme şi eterna luptă între cei doi stâlpi al puterii, nu ne serveşte la absolut nimic.
Dacă clarificăm asta, după aceea putem să ne gândim şi la forma şi structura parlamentului.

Domni politicieni, nu suntem toţi fraieri, faceţi ceva şi pentru ţară!

Sex, Droguri şi Rock’N’Roll (partea 4)

Posted on by — 26 Comments ↓

(Sex, Droguri şi Rock’N’Roll (partea 1)
Sex, Droguri şi Rock’N’Roll (partea 2)
Sex, Droguri şi Rock’N’Roll (partea 3) )

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=M3T_xeoGES8]

Rock And Roll-ul a apărut la sfârşitul anilor ’40 în America, rezultantă a amestecului de Blues şi Country.
Bob Robinson’s cânta o piesă “Rock and Rolling” în 1939 şi în acelaşi an Buddy Jones  “Rock and Rolling Mamma”. Combinaţia de Rhythm And Blues şi Country a însemnat nu doar amestecul de genuri şi abordări diferite, dar şi dărâmarea frontierelor dintre rase.
Astfel asimilarea ideii de Rock’N’Roll cu ideea libertăţii – dar şi al rebeliunii, al nonconformismului – a fost făcută chiar de la începuturi.
Rock’N’Roll-ul a fost muzica rebelă, incitantă, de „trezire” şi revoltă.

Există multe discuţii pe marginea temei „cine a fost primul”.
Dacă faimoasa revistă Rolling Stones Magazine în 2004 a dat verdictul în favoarea primului single realizat pentru Sun Records de Elvis Presley, „That’s All Right (Mama)” din 1954, înaintea acestui material sunt mai multe înregistrări ce se întorc în timp până la sfârşitul anilor ’30.
Astfel avem: Big Joe Turner cu „Roll ‘Em Pete” din 1939, Roy Brown cu „Good Rocking Tonight” din 1947, Hank Williams din acelaşi an cu  „Move It On Over”, Fats Domino „The Fat Man” din 1949 şi Les Paul and Mary Ford cu „How High the Moon” în1951.
Nu este atât de semnificativ cine a fost primul, mai important este că noua abordare a prins şi s-a răspândit.

Anii ’50 au adus aşa numitul „Rockabilly” având reprezentanţi de frunte ca Elvis Presley, Carl Perkins şi Jerry Lee Lewis. Dar şi aşa numitul Doo wop, un gen ce împrumuta din Gospel corurile ample, avea în centru voce şi punea accent mai puţin pe chitare.

Tot în anii ’50 s-a lansat şi moda cover version-urilor: majoritatea pieselor Rock’N’Roll au fost la început re-interpretări, re-aranjări al unor piese vechi de Blues şi Rhythm And Blues.
Dacă finalul anilor ’50 a marcat şi declinul Rock’N’Roll-ului de peste ocean, în Europa, mai ales în Marea Britanie, abia începea nebunia. 🙂

Rock’N’Roll-ul semnifică punctul de plecare pentru toate (sub) genurile muzicale din Rock.
Nu există deceniu în care Rock’N’Roll-ul (sau Rock-ul) să nu fie declarat decedat, dar de peste jumătate de secol se încăpăţânează şi persistă. 🙂

La noi a fost mai mult Rock decât Roll, adică vremuri naşpa… 😆
Mereu am fost cu doi-trei paşi în urmă, trupele s-au limitat la copiat şi au fost limitate şi de conducerea de… Partid.
Phoenix au trecut de Beat la Hard Rock, Celelalte Cuvinte de la amestecul extrem de zemos de Folc, Rock şi Heavy Metal… la Thrash Metal. N-am avut nici constanţă, nici un progres firesc, s-au sărit etape, muzica New Wave, Punk aproape că a lipsit cu desăvârşire din spectrul autohton.
Nici nu ştiu ce este mai jalnic: să copiezi cu stângăcie ultimele trenduri sau să freci clişee obosite de acum 20 de ani?

Vroiam să mai pomenesc de texte – fiindcă de fapt de la ideea legată de texte am pornit.
Pe de o parte mi se pare stupid să afirmi: „nu mă interesează textele”. Am întâlnit multe persoane care nu ştiu engleza şi – automat – habar n-au ce ascultă. E ca ciorba fără sare…

Textele trupelor de la noi sunt sau versuri împrumutate de la poeţi consacraţi sau… de cele mai multe ori adunături de clişee şi tembelisme. Există excepţii, dar rare şi… tot mai rare. Sexul – cum spuneam – rămâne tabu, ce despre Rock-ul occidental nu se poate spune.

Realitatea este că interesul pentru Rock este scăzut. Dacă numele mari de import adună lumea pe stadion, totuşi şi 5000-7000 de fani (la Metallica, fiindcă la Limp Bizkit/Queensryche/Saga doar 1000) la o ţară de 22 de milioane este extrem de puţin.

Concluzia este la îndemână: sex şi droguri da, Rock’N’Roll nu. Poate Drum’N’Bass… 😆

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=w6v6STh1Thw&feature=related]

Sex, Droguri şi Rock’N’Roll (partea 3)

Posted on by — 14 Comments ↓

(Sex, Droguri şi Rock’N’Roll (partea 1)
Sex, Droguri şi Rock’N’Roll (partea 2) )

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=hQBOhdb_5n4&feature=fvst]

Drogurile. Cea mai mare problemă legată de droguri este politica şi politicienii. Şi nu numai în ceea ce priveşte drogurile, dar aici poate mai pregnant ca-n alte ecuaţii, politica este prezentă cu siguranţă şi datorită sumelor de bani fabuloase puse-n joc şi banii – nu-i aşa? – înseamnă putere.

Pe 30 octombrie 2009, unul din cei mai importanţi consilieri guvernamentali pe problema drogurilor din Marea Britanie, doctorul David Nutt, a fost obligat să demisioneze deoarece şi-a exprimat părerea – de specialist – legat de subiectul drogurilor uşoare – canabis, respectiv LSD. Acesta a afirmat că drogurile amintite nu sunt cu nimic mai periculoase ca tutunul sau alcoolul. Ştirea mi-a parvenit printr-un prieten şi o puteţi citii în ediţia on-line al ziarului The Independent. Un articol extrem de interesant.
Pe scurt: specialiştii sunt înlăturaţi dacă opinia lor nu coincide cu politica promovată de… politicieni.

Am mai reţinut o idee din cele expuse de doctorul David Nutt: „Cred că trebuie să acceptăm ideea că tinerilor le place să experimenteze – cu droguri şi alte activităţi potenţial dăunătoare – şi ce ar trebui să facem este să îi protejăm. Noi ( – specialiştii – n.r.), prin urmare, trebuie să furnizăm informaţii cât mai exacte şi credibile. Dacă credeţi că prin a speria copiii aceştia se vor oprii, probabil, vă înşelaţi.”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=bP8eNye4J_M&feature=fvst]

Cuvântul drog provine din francezul „drogue” şi se referea la plantele medicinale uscate şi conservate pentru diferite tratamente. „Drogeria” (drug store) în multe limbi desemnează farmacia.

În lumina celor prezentate la început, este destul de dificil de făcută o catalogare „corectă” a drogurilor, totuşi se poate afirma că sunt droguri „uşoare” şi droguri de mare risc.

Droguri uşoare, aşa numitele droguri „recreative” sunt: cofeina, ceaiul, alcoolul, teobromina (o substanţă aflată în ciocolată, un alcaloid din cacao) şi nicotina.
Drogurile naturale sunt extracte de plante sau ciuperci.
Mai trebuie amintite şi o serie de medicamente (droguri) ale căror componentă conţine diferite substanţe (derivate) care au efecte calmante sau halucinogene. Sunt diferitele anti-depresive, calmante şi stimulente.

Trebuie spus şi faptul că sunt relativ multe religii în care se folosesc diferite substanţe halucinogenice, stimulente sau sedative în cadrul unor ritualuri.

Droguri „tari” sunt considerate cocaina, anumite amfetamine, morfina şi heroina. Dar cum spuneam, împărţirea aceasta este amplu disputată chiar şi de specialişti, o delimitare foarte exactă între drogurile „uşoare” şi cele de mare risc nu există unanim acceptată.

O altă catalogare se poate face din perspectiva obţinerii acestor substanţe: drogurile de provenienţă naturală şi cele obţinute chimic. Însă această împărţeală nu este relevantă din perspectiva riscurilor. De exemplu opiumul este obţinut din mac, din aceasta se poate produce morfina şi o derivată semi-sintetică este heroina.

Nu cred că este relevantă o discuţie foarte tehnică pe marginea subiectului cu toate că – exact cum a afirmat şi doctorul David Nutt – o informare corectă este nu doar necesară ci obligatorie din partea autorităţilor. Însă nu-i datoria mea, în definitiv sunt doar un idiot şi blogger de ocazie şi conjunctură… 😆

Tema prostituţiei şi al drogurilor evident a apărut nu odată şi pe agenda politicienilor. Este şi mai evident că la mijloc sunt interese mari, banii reprezintă în mare măsură puterea.
La noi subiectul este tratat mai mult propagandistic, opinia – irelevantă – a bisericii este formal îmbrăţişată şi de clasa politică, păstrarea problemei într-o zonă semi-obscură pare să convină de minune tuturor. Uneori este scoasă ca o sperietoare, alteori măturată sub preş.

Nu sunt consumator, drogurile mele sunt muzica şi sexul… 😆 Mie-mi ajunge atât, am dorinţe… mărunte. 😆

Şi apropo sex: cred că şi în cazul drogurilor ca şi-n sex fiecare ar trebuii să aibă libertatea să meargă cât de departe crede de cuviinţă. Cum nici legat de perversiune nu se poate stabilii un standard, cred că nici legat de droguri nu este posibil.

Despre legalizarea drogurilor se poate vorbii mult. Cred că scoaterea consumatorului de sub incidenţa penalului este o măsură justă. Asta nu implică neapărat legalizarea – fapt indus eronat în conştiinţa multora.
O variantă poate fi aceasta cu prevederi şi pedepse aspre aduse traficanţilor sau o alternativă poate fi legalizarea drogurilor, o accizare majoră a drogurilor de mare risc, astfel pe de o parte s-ar obţine nu doar controlul asupra lor, dar şi un profit important la bugetul de stat, pe de altă parte preţurile ar impune şi o prohibiţie semnificativă. Însă legalizarea drogurilor poate avea un impact pozitiv psihologic pe termen lung: ce nu este interzis, prezintă un grad mai scăzut de interes.

Soluţii există cu siguranţă, dar – şi mă repet – nici în cazul acestui subiect – nu putem merge pe mâna politicienilor.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=EhoTKKIOJ0E&feature=fvw]

Am terminat-o cu sex-ul, am rezolvat-o cu drogurile, îmi rămâne Rock’N’Roll-ul. Va urma. 🙂

Sex, Droguri şi Rock’N’Roll (partea 2)

Posted on by — 16 Comments ↓

(Sex, Droguri şi Rock’N’Roll (partea 1) )

Nu putem discuta despre absenţa subiectelor tabu din textele pieselor Rock atâta timp cât nu săpăm înapoi până la rădăcinile problemei.

Sexul – în ciuda faptului că este prezent excesiv în cotidian – a rămas un subiect tabu.
Acasă nu se vorbeşte despre sex, la şcoală nu se vorbeşte despre sex, biserica continuă să se refere la sex ca la un păcat şi în paralele suntem bombardaţi cu sex, sex, sex. Sexul nu este prezent doar în publicaţii de specialitate, nu vezi scene fierbinţi doar după 10 seara sau exclusiv pe canale dedicate adulţilor ci el este prezent constant şi pretutindeni de la emisiunile de divertisment până la cotidianele de mare tiraj şi reclamele de tot felul. Este o situaţie paradoxală.
Îmi amintesc că-n adolescenţă dacă prindeam un catalog Burda, Quelle sau Nekermann şi avea paginile cu lenjerie intimă, era sărbătoare. Acum oricât ţi-ai dorii să-ţi ţii copilul departe de McDonalds sau să nu-i dai Coca-Cola este la fel de imposibil ca să-l ţii departe de sex. Se schimbă vremurile, trebuie schimbate şi abordările, şi mentalitatea, ignorarea realităţii niciodată nu este o soluţie iar agăţatul de tradiţii uneori este nocivă.
Cu toate acestea majoritatea oamenilor se încăpăţânează să ignore realitatea.
Ne este jenă să vorbim deschis despre sex, în şcoală nu se face sport, nu se face educaţie sexuală, dar insistăm pe o programă proastă, încărcată şi învechită şi… pe ore de religie. Ore unde copii învaţă că dumnezeu îi „bate”, îi pedepseşte. Am mai vorbit despre asta…

Săpând după subiectul sex am găsit zeci de pagini unde copii – că la 13-14 ani totuşi nu putem vorbii despre adolescenţi – îşi discutau problemele sexuale.
De exemplu pe site-ul Toţi pentru Unul am găsit ASTA:

„Salut!Am 13 ani si vreau sa-mi incep viata sexuala. Credeti ca fac ceva rau?Pot avea urmari in viitor?Se va observa ca nu mai sunt virgina?”

Am râs la câteva răspunsuri, dar chiar nu cred că-i de râs.

„Vaaaii! Asa de tarziu? Ai pierdut ani buni! Fataaaaa…asta e treaba serioasa, nu se amana asa. Trebuia sa fi inceput-o de pe la 6-7 ani. Acum, degeaba o mai incepi…chiar n-are sens.”

„Urmatoarea ta intrebare pe tpu va fi probabil “am facut sex neprotejat, sunt insarcinata?””

„Tie itzi trebuie un psiholog nu un ginecolog…..”

Nu-şi încep toţi copii viaţa sexuală la 13-14 ani, dar tot mai mulţi o fac. Politica de struţ nu duce nicăieri. Şi nici predicile.  Abordarea genul „sexul este un păcat” sau să-i induci copilului sentimentul de ruşine legat de „puţă” este aberant.

Unul dintre efecte este că aceşti copii evită discuţiile cu părinţii care oricum evită subiectul… 😆
Astfel se ajunge la un alt fenomen, observ, tot mai răspândit: aceşti tineri preferă sexul oral şi anal. Ideea este simplă: fetele astfel îşi păstrează virginitatea şi – în capul lor – n-au nevoie de contracepţie. Faptul că se expun unor pericole mult mai mari prin practicarea sexului anal nu-l realizează şi nici nu prea au cum atâta timp cât n-au nicio informaţie despre sex şi sexualitate.

Îmi amintesc că la apariţia SIDA, prima reacţie a multora a fost de oarecare bucurie: era o boală care omora (pedepsea) homosexualii. Apoi s-a aflat că este o boală cu răspândire sexuală, predominant prin contactele anale (datorită leziunilor şi sângerării), dar nu numai şi treptat, boala s-a răspândit şi a indus inevitabil sentimentul de teamă.
Întâmplător sau nu, apariţia acestei boli a pus capăt şi revoluţiei sexuale.
Există teorii conform căreia este vorba de un virus artificial, creat în laboratoare, dar am intra într-o zonă extrem de speculativă şi ne-am îndepărta de la subiect.

La noi, după o aparentă liberalizare din anii ’60, ’70, a urmat un deceniu negru. Una din măsurile cele mai elocvente a fost decretul 770, dat de Ceauşescu pe 1 octombrie 1966 care interzicea întreruperea de sarcini. Efectul imediat a fost explozia ratei de natalitate de la 1.9 la 3.7. În timp însă efectele au fost multiple. Pe de o parte s-a încercat – şi într-o mare măsură s-a reuşit – eradicarea ideii de contracepţie, pe de altă parte a condus la naşterea unui număr mare de copii nedoriţi, pe de altă parte multe femei au decedat încercând să scape de sarcinile nedorite.

Este interesantă însă aproprierea ideologică între abordarea bisericii şi al comunismului în ceea ce priveşte sexualitatea şi contracepţia, avortul. Ambele tratează subiectul ca fiind tabu şi în ceea ce priveşte avortul şi prostituţia de exemplu, le combat cu vehemenţă.
Rezultatul este o mutilare psihică şi o lipsă acută de cunoştinţe legate de subiect.

Din păcate abordarea nu s-a schimbat nici după ’90, inexplicabil biserica reuşeşte să-şi impună punctele de vedere şi în laic şi îşi menţine influenţa asupra unor subiecte care o depăşesc.
Nici reforma învăţământului nu s-a produs şi nici şcoala nu vine în sprijinul copiilor şi revin la punctul de plecare, nici acasă nu este atins subiectul, sau este ferm interzis.

Pe mine vociferările din zona bisericii mă irită cel mai mult.
Atitudinea arhaică a bisericii, inducerea unor concepte false în copii şi perpetuarea acestora de la generaţie la generaţie cred că este cel mai păgubos şi periculos lucru.
Vă dau un exemplu. Biblia – vechiul testament – interzicea evreilor consumul de carne de porc. Se ştie, carnea de porc este cea mai perisabilă iar la temperaturile în care trăia poporul evreu îmbolnăvirile fatale datorită consumului de carne de porc alterată erau foarte răspândită. Prin această „prevedere”, astfel biserica a introdus o măsură sanitar-preventivă. Exemple mai sunt numeroase, dar explicaţia în acest caz este extrem de simplă: acum 2000 de ani evreii n-aveau frigidere.
Ce vreau să subliniez este că dacă acceptăm faptul că nu biserica şi dumnezeu pedepseşte infractorul care fură, cu toate că „să nu furi” este prevăzut în cele 10 porunci, aşa şi în multe alte privinţe, biserica este depăşită, atribuţiile ei de acum 2000 de ani au fost preluate în mare măsură de stat, aspecte legate de igienă şi sănătate sunt – sau ar trebuii – tratate din alte perspective.
Când discuţia vine în zona aceasta, biserica sare ca arsă. Se simte lezată, ameninţată, îşi pierde din putere. Dar – întreb ca prostul – orgoliul bisericii, dorinţa ei de a controla şi laicul, respectarea unor tradiţii prosteşti este mai importantă sau sănătatea şi viitorul copiilor noştri?

Interzicerea sexului  – ca şi-n cazul drogurilor – exacerbează şi mai mult curiozitatea. Nu zic să legalizăm drogurile, nu ştiu dacă „modelul Olandez” este cel mai bun, dar pare mai eficient decât interzicere şi cu certitudine este mult mai bun decât ignoranţa.
Trebuie să avem în vedere şi faptul că generaţiile tinere sunt din ce în ce mai precoce, copii de 4-5 ani înţeleg lucruri pe care poate noi abia după 10 ani le-am înţeles. În aceste condiţii nu maturizarea sexuală la o vârstă mai fragedă este anormală ci ignorarea acestui fapt.

Consecinţele se văd.

Am plecat de la „Sex, Droguri şi Rock’N’Roll” şi m-am împotmolit la sex. 🙂
Rock-ul n-are funcţie educativă, nu Marilyn Manson tre’ să ne lămurească problemele sexuale… însă săpând după răspunsuri am înţeles de unde lipsa abordării verticale a subiectului la formaţiile noastre: sexul e ceva jegos, facem şi… tăcem.

(Va urma. 🙂 )

“Vreau să te fut ca un animal
Vreau să te simt din interior
Vreau să te fut ca un animal
Existenţa mea integral este eronată
Tu mă aduci mai aproape de Dumnezeu”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=C4VAv8y2hHM]