[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=1V4AscLidWg&feature=fvst]
În 2000 HIM au tăbărât imparabil peste noi cu albumul „Razorblade Romance” şi cele 11 piese Metal cu infuzii de Gotic, Dark şi Rock Alternativ. Albumul finlandezilor lansat cu un an în urmă şi ca urmare a succesului piesei „Join Me In Death”, a atins vânzări record în Finlanda natală şi în toată Europa.
Read more HIM – Screamworks – Love In Theory And Practice (2010)
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=RwxDhdXjgCs]
După repetate amânări discul la care lucrul a început în 2007, al 4-lea album al trupei lui Ian Watkins, pe 13 ianuarie 2010 şi-a lansat în sfârşit noul material. Trădare, trădare, dar să ştim şi noi!
Despre trupa din Ţara Galilor înfiinţată de pomenitul Ian Watkins, basistul Mike Lewis – trecut ulterior pe chitară, chitaristul Lee Gaze şi bateristul Mike Chiplin s-au spus multe, li s-au atribuit o grămadă de etichete. De la de toţi rejectatul Emo sau Screamo la Nu Metal, de la Post Hardcore la Rock Alternativ, Punk şi Heavy Metal, dar au şi anumite inflexiuni de Gotic, Lospropetets au fost înghesuiţi în toate sertarele. Pornită iniţial ca proiect colateral al trupei de Hardcore/Punk Public Disturbance, au o abordare colorată, dar incisivă, toate aceste stiluri se amestecă şi se regăsesc în muzica lor.
În formula actuală pe lângă Ian Watkins, Mike Lewis şi Lee Gaze activează basistul Stuart Richardson, clăparul Jamie Oliver şi bateristul Luke Johnson.
Am prins ediţia pentru Japonia, uşor diferită de varianta pentru Europa şi cu 2 piese în plus şi încă o piesă ascunsă în ultima.
“If It Wasn’t for Hate, We’d Be Dead by Now” este un fel de intro prelungit, un marş Rock care aminteşte de The Cult, chiar şi vocea lui Ian Watkins are ceva din strălucirea lui Ian Astbury.
Se trece direct în “Dstryr/Dstryr”, piesă dezvoltă linia anterioarei, rămâne paralela The Cult, Lostprophets au nerv, energie, refrenul este mai modern, zgomotos, pulsează, riff-urile zgârie, au greutate. Un posibil imn debordant, o deschidere pe cât se poate de nimerită.
“It’s Not the End of the World, But I Can See It from Here” este single-ul menit să promoveze albumul. Piesa afişează latura mai Punk a formaţiei, refrenul este dubios de melodic, aproape Pop, solo-ul vine cu chitare zgomotoase, riff-uri, este un amalgam destul de colorat care vizează în primul rând generaţia Emo.
“Where We Belong” putea fi scrisă şi de Green Day, este un Post Punk cu infuzie de Rock şi Pop, încă un amestec colorat care dacă ar beneficia de promovarea de care au parte californienii în ultimii ani cu siguranţă ar face carieră în media, dar şanse are şi aşa.
“Next Stop, Atro City” schimbă placa, tonul. Trupa se dezlănţuie zgomotos, „Get in the car, get in the car”-ul scuipat de Ian Watkins inevitabil sună ca „Breaking the Law, Breaking the Law”, nu, nu este o furăciune, dar sare cumva-n ureche, este încă un potenţial imn Emo îmbibat de Metal, de riff-uri tăioase şi ritmul alert, bine balansat.
“For He’s a Jolly Good Felon” ne serveşte într-o primă fază o temă Ska ce aminteşte de Madness, refrenul este mai Screamo, mai (Punk) Rock, vocea şi construcţia aduce puţin şi cu Billie Joe Armstrong, dar accentele sunt ceva mai Metalice. Surpriza vine-n finalul piesei unde băieţii introduc un experiment Art Rock – Industrial cu sonorităţi foarte moderne, practic un outro care pare o piesă de sine stătătoare. Cool.
“AC Ricochet” se prelinge direct din ultimele acorduri ale piesei anterioare, este tot o construcţie Emo/Screamo, acel amestec de (Post) Punk şi Rock/Metal dinamic, incisiv, dar totodată melodios.
“A Better Nothing” pleacă de la o construcţie cu pianul, tobele intră acompaniate de viori şi chitara aduce tot o temă melodică. Este o piesă mai lentă, într-un tempo mediu, pulsul mi-a amintit de H.I.M., Love Metal-ul lor şi Emo-ul mereu mi s-au părut aceeaşi mâncare de peşte cu…altă pălărie.
“Streets of Nowhere” revine la ritmuri mai săltate, la un Punk mai degajat şi relaxat, tot de Green Day aş pomenii însă galezii parcă n-au aceeaşi lejeritate, nonşalanţa naturală a americanilor. Piesa este totuşi simpatică, pe mine nu mă deranjează nici cum sar de la una la alta, amestecă tonuri şi sonorităţi diferite de la piesă la piesă.
“Dirty Little Heart” pare un The Cars transpus într-un Post Punk californian, o combinaţie de Pop şi Punk cu structuri melodice de New Wave, nu ştiu cine sau câţi sunt cumpărători la aşa ceva, dar sună relaxant, lejer, nu este genul acela de comercial agasant.
“Sunshine” amestecă notele Post Punk cu sonorităţi mai moderne, cu ceva Nu Metal şi survine o oarecare paralelă şi cu Linkin Park, este încă o faţetă a abordării colorate a trupei.
“Darkest Blue” este încă un moment mai comercial, un strop de electronică, o construcţie melodică cu rădăcini în New Wave şi A.O.R.-ul anilor ’80, mi-au amintit puţin de INXS, a rămas ceva şi din infuzia de Linkin Park de la piesa anterioară, Lostprophets jonglează de toate pentru toţi, poate prea de toate şi acest fapt face relativ incert acel „toţi” din publicul ţintă…
“The Light That Shines Twice as Bright…” închide discul într-o tonalitate mai joasă, este o piesă mai lentă, lineară şi condimentată cu zgomote controlate. După o pauză de câteva minute intră şi piesa ascunsă, un mix electronic zgomotos, interesantă „joacă”, poate chiar mai interesantă ca unele pasaje de pe disc.
Lostprophets sunt nişte britanici cu muzică americănească, reţeta invers funcţionează de obicei impecabil. Şi acest album este colorat, aproape pestriţ, se amestecă genurile, abordările de la piesă la piesă, dar şi în interiorul acestora. Sunt câteva piese cu potenţial şi cu puţină şansă au ce le trebuie să-şi câştige un public mai larg, să cucerească clasamentele. Depinde mult cine şi cât îi va împinge… Muzica este tot mai mult un business şi nu o formă de exprimare, contează mai mult pe cine cunoşti decât ce vrei să transmiţi.
Pentru cafeaua mea matinală la 5 dimineaţa a fost o garnitură sonoră plăcută, dar cred că multe din piese funcţionează şi peste zi. 🙂
Marillion fără Fish este ca balta fără peşte. 🙂 Nu mă înţelegeţi greşit, n-am nimic împotriva lui Steve Hogarth însă rămân la părerea că după plecarea lui Fish, trupa ar fi trebuit să-şi schimbe titulatura. Marillion 1981 (anul venirii în trupa înfiinţată încă din 1979 al lui Fish şi schimbarea titulaturii din Silmarillion în Marillion) – 1988 nu prea are nicio legătură cu ce fac din ’88 încoace. De exemplu, albumul lor din 1995, „Afraid of Sunlight” chiar mi-a plăcut mult, dar nimic nu se compară cu primele 3, 4 discuri şi emoţiile pe care mi le-a stârnit „Misplaced Childhood”-ul din 1985 nu cred că se vor mai repeta vreodată…
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=60XzL_lMgZU]
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Q7sIzWKHGwQ]
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=XM3nozQ3i-s&feature=related]
Sau chiar şi… 🙂
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=kIPrJmzG7Ss&feature=related]
Poate din acest motiv mi-a scăpat şi acest „Less Is More” lansat anul trecut, dar şi precedentul album dublu din 2008 „Hapiness Is the Road” şi acum – lucru tare ciudat – mă tot gândesc dacă am ascultat sau nu „Somewhere Else”-ul scos în 2007…
N-am digerat foarte uşor plecarea lui Fish şi nu m-am împrietenit din prima cu Steve, dar nici nu i-am dat „reject” necondiţionat şi recunosc, Marillion au ceva şarm şi cu „noul” solist… Nou…Ce au zburat 22 de ani! F*ck!
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=T_GzPCJWTmE&feature=related]
„Less Is More” nu este chiar un album nou, conţine 12 piese în interpretare acustică dintre care doar una („It’s Not Your Fault”) este „proaspătă”, celelalte 11 fiind alese şi acoperă toată perioada Hogarth. Nu este o culegere de hit-uri, avem câte o piesă de pe „Seasons End”, „Brave”, „This Strange Engine” şi „Hapiness Is the Road”, câte două piese culese de pe albumele „Afraid of Sunlight” şi „marillion.com” şi trei de pe „Anaraknophobia”, nu neapărat single-urile, piesele de succes.
Parcursul anevoios poate se datorează şi faptului că materialul a fost lansat prin propria casă de discuri – Intact Records – şi nu beneficiază de o distribuţie sonoră – Edel Music. În ciuda apelului de pe site-ul oficial de a nu urca materialul pe net, discul circulă evident… Teama trupei – în mare măsură justificată – este că file-sharing-ul într-un viitor nu foarte îndepărtat va pune pe butuci artiştii, scăderea vânzărilor este dramatică şi va pune multe trupe în dificultate sau imposibilitatea de a mai funcţiona, supravieţuii din cântat… Este o problemă spinoasă, sunt multe argumente pro şi contra, în toată nebunia globală economică, socială şi cum tot repet, morală, până la urmă şi pentru această problemă cred că va trebuii găsită o soluţie măcar de compromis.
Lansat pe 2 octombrie 2009, cele 57 de minute sunt o audiţie plăcută de urmat şi străbătut.
„Go!” – de pe „marillion.com” (1999) sună degajat, aerisit, îmbibat în melancolie, cu toate acestea Marillion degajă o oarecare linişte, un calm echilibrat, ceva fin şi plăcut, Steve Hogarth are un timbru blând, aş spune mângâietor care chiar şi unor teme mai triste le dă o conotaţie mai relaxată. Orchestraţia este la fel de discretă, de bun simţ şi bun gust. Reflectă cu precizie conceptul anunţat în titlu: puţin este mai mult.
Urmează „Interior Lulu” de pe acelaşi „marillion.com”, bocăneşte şi pocăneşte misterios cu o aromă uşor orientală, are aceeaşi căldură, se roteşte ca un vals apoi îşi mai trage sufletul ca să răbufnească din nou. Minimalismul le conferă claritate, au energie şi fără să fie zgomotoşi, piesa şerpuieşte de la agonie la extaz.
„Out of This World” – de pe albumul „Afraid of Sunlight” (1995) – se aşterne ca zăpada proaspătă şi curată, se lasă ca tăcerile reci şi apăsătoare, parcă interminabile, dar cu atât mai stridente şi stingheritoare. „Afraid of Sunlight” a fost un album mai întunecat, versiunea aceasta acustică nu a înseninat piesa, doar i-a dat o altă strălucire şi vibraţie. Sunt lucruri pe care le-am ratat, lucruri care nu se mai întorc. Unele nici nu trebuie, pe altele le regretăm.
„Wrapped Up in Time” – de pe „Happiness Is the Road” (2008) – este ca un cadou împachetat în celofan strălucitor, strecurat de sărbători sub bradul împodobit, este o doză de simplitate şi melancolie, puţin pian, puţină chitară, nici o fiţă.
„The Space…” – originalul pe „Seasons End” (1989) – are un balans, o cadenţă cuceritoare, spaţiile largi te/ne înfăşoară-n valuri, clăpăitul pianului este tensionat însă muzica cade uşor ca un voual.
„Hard As Love” – de pe „Brave” (1994) – strecoară din nou tonuri mai calde, o fi grea iubirea, dar ce ne-am face fără ea? Dacă nu cazi, n-ai cum – şi de unde – să te ridici, dacă nu te roade dorul, nu te poţi bucura de sărutul regăsirii. Viaţa – şi piesa – ne plimbă de sus în jos şi înapoi. 🙂
„Quartz” – albumul „Anoraknophobia” (2001) – este uşor mai ritmată, condimentată cu mai multe sunete, mai multă gravitate, basul pulsează adânc, vocea zboară undeva deasupra, Marillion par mai relaxaţi, pe undeva este admirabil cum au rupt-o cu trecutul şi îşi văd de drum, nu privesc înapoi cu mânie ci zâmbesc în prezent. Piesa – şi tot albumul – sună foarte bine, are un sunet cald, profund, aranjamentele aerisite nu sună golaş, acoperă excelent spaţiile.
„If My Heart Were a Ball It Would Roll Uphill” – tot de pe „Anoraknophobia” – apasă uşor pe acceleraţie, are ceva Samba/Bossa Nova în puls, este uşor stropit cu soluţii şi sonorităţi Jazz, rămâne însă în aceeaşi zonă degajată al Rock-ului simplu, natural, al energiei şi al sentimentelor exprimate direct.
„We are alone in the world
We must do what we feel we should
We are told what is right
Need hurts within us
We can see sense
We can feel what feels right
And so often
All these things are not at all the same
They’re not at all the same”
„It’s Not Your Fault” – piesa nouă – este o baladă simplă, minimalistă, pianul îl acompaniază discret pe Hogarth, vinovăţia apare când ne asumăm responsabilitate, o facem rar, este mai comod, mai simplu şi mai uşor să căutăm vina în exterior şi ne este greu să spunem celuilalt că „nu tu eşti de vină”…
„Memory of Water” – „This Strange Engine” (1997) – vine aproape ca o continuare firească, pacea, liniştea se aşterne din nou moale peste ascultător, Marillion ştiu să mângâie şi cu toate acestea evită să devină siropoşi.
„This is the 21st Century” – încă o incursiune pe „Anoraknophobia” – trezesc noi miresme uşor orientale, apoi se scurge uşor ca nisipul dintr-o clepsidră, melancolia se strecoară pe nesimţite între acordurile moi, ne pierdem sau ne trezim visând cu ochii deschişi.
„Cannibal Surf Babe” – „Afraid of Sunlight” – este cea mai ritmată, cea mai energică piesă de pe disc, intensitatea ei degajă optimism şi căldură, cade bine, vine ca o eliberare.
„I was born in nineteen sixty weird
And I’m your nightmare surfer babe
Mr. Wilson where’s your sandbox and your beard
‘You still looking for the perfect microwave?”
Un disc bun, cum spuneam, o audiţie plăcută, n-are deloc iz de ciorbă reîncălzită, pică mai de grabă ca un ceai fierbinte în miez de iarnă şi într-un apus de soare zgribulit.
Merg să sap după „Hapiness Is the Road” şi „Somewhere Else”… 🙂
Fain – consistent – şi site-ul formaţiei, dacă sapi prin el, găseşti versurile de la toate piesele, coperţile discurilor şi multe-multe alte delicatesuri.
Şi uneori, puţin este absolut totul dacă este acel ceva de care avem nevoie. Cineva sigur ştie despre ce vorbesc! 🙂
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=YdRAUVlm5N4&feature=related]
M-am „împiedicat” de acest „Of the Blue Colour of the Sky” lansat pe 12 ianuarie pur întâmplător. La prima „atingere” mi-au amintit de The Cars (1976-1988) şi Fisher-Z (1979-1987), puteam să amintesc eventual de mult mai celebrii Duran Duran, dar probabil sunt eu relativ sărac pe felia aceasta de muzică. Vocea lui Damian Kulash uneori aminteşte şi de Prince şi chiar şi unele formule mai Funky-Pop amintesc de acesta, dar dincolo de paralelele inevitabile pe care chiar şi involuntari le facem, OK Go sunt chiar…ok. 🙂 – Redy to go?
Nu prea mi-am făcut temele legate de ei, tot ce ştiu este că s-au înfiinţat din 1998 şi mai au două albume:
”OK Go” (2002) şi „Oh No” (2005), pe care nu le-am auzit.
M-am întâlnit cu o piesă de-a lor pe Sountrack-ul Read more OK Go – Of the Blue Colour of the Sky (2010)
Mai exact: „Hellbilly Deluxe 2: Noble Jackals, Penny Dreadfuls and the Systematic Dehumanization of Cool”. 😀
Îmi este imposibil de estimat cât este de aşteptat – sau nu – noul material semnat Rob Zombie în România. Ce ştiu este că-n 1995 albumul „Astro Creep” mi-a cam smuls capul şi dacă ar fi să fac un top cu piesele care m-au marcat vreodată, „More Human Than Human” cu siguranţă ar avea un loc de cinste printre acestea.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=E0E0ynyIUsg&feature=fvst]
Gaşca din New York s-a înfiinţat în 1985 iar numele a fost ales după filmul cu Béla Lugosi din 1932.
Din formula originală făceau parte pe lângă Rob (Robert Bartleh Cummings) Sean Yseult – bass, Ena Kostabi – chitară şi bateristul Peter Landau. Un „detaliu” oarecum important: Rob este fratele lu’ Michael David Cummings aka Spider One, solistul formaţiei Powerman 5000. În această formulă imprimă în octombrie al aceluiaş an un prim E.P. „Gods on Voodoo Moon” editat de propria lor casă de discuri Silent Explosion într-o ediţie de 300 de exemplare din care s-au vândut doar 100, restul discurilor aflându-se şi la ora actuală în posesia mebrilor…
Cele 6 piese sunt un Punk, Post-Punk cu influenţe (Heavy) Metal, este un material interesant, din păcate calitatea imprimării este îngrozitoare.
Lucrurile nu se schimbă radical nici cu al 2-lea E.P. scos un an mai târziu: „Pig Heaven” şi 2 piese noi. Începe caruselul schimbărilor de componenţă, pleacă Kosabi şi-n locul lui vine Tim Jeffs iar în locul lui Landau este cooptat Ivan de Prume. Datorită apariţiilor live, creşte însă popularitatea trupei, acest E.P. s-a vândut deja în 1000 de exemplare.
În preambulul albumului „Soul-Crusher” din 1987 mai este lansat un E.P. „Psycho-Head Blowout” ce deja prefaţează oarecum stilul şi sound-ul trupei, muzica are note eclectice, amestecul de Punk şi Metal are şi accente Psihedelice, o nebunie sonoră ce pare să se închege tot mai convingător. Pleacă Tom Guay, vine John Ricci. De notat, Rob renunţă la pseudonimul Rob „Dirt” Straker şi optează pentru Rob Zombie.
Carolin Records simt potenţialul formaţiei, practic preia trupa tot cu propriul label Silent Exposion, sunt re-editate materialele vechi iar trupa este promovată mai intens, concertează şi-n afara ariei locale.
Cu o popularitate-n simţitoare creştere este lansat în 1989 albumul „Make Them Die Slowly”. Sunetul trupei devine mai Heavy, din păcate fondurile modeste nu au asigurat o producţie mult mai performantă, nici acest album nu sună bine însă chiar şi aşa, se simte evoluţia trupei, cele 7 piese au mai multă coerenţă, haosul sonor se aşază şi prinde contur tot mai clar stilul formaţiei.
John Ricci este nevoit să se retragă din cauze medicale, în locul lui vine Jay Yuenger şi este scos E.P.-ul „God Of Thunder”, disc ce marchează definitiv direcţia trupei, abordarea şi sunetul aparte.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=yPNFVj-pISU&feature=channel]
După prelungi tatonări în 1992 trupa finalmente semnează pentru Geffen şi cu albumul „La Sexorcisto – Devil Music Vol. 1” practic îşi fac intrarea exploziv în mainstream.
Pleacă şi Ivan de Prume, este înlocuit cu Phil Buerstatte. MTV-ul îmbrăţişează clipul „Thunder Kiss ’65”, dar probabil imboldul major îl primesc prin apariţia în show-ul Beavis and Butt-head şi comentariile favorite ale celor două personaje de desen animat la adresa lor… 😀 Astfel în nici un an albumul este certificat ca Aur şi între timp a obţinut deja dublă certificare Platină.
Stilul trupei se cristalizează, introduc groove-uri nespecifice ariei Metal, împrumutate din zona Techno şi Dance, însă sound-ul trupei rămâne Heavy şi axat pe riff-urile grase, vocea gravă al lui Rob, dar şi pe sample-urile introduse mai ales cu fragmente sonore din diferite filme de categoria B, o marcă de referinţă a formaţiei.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=sqPClltS5k8&feature=channel]
Următorul „disponibilizat” este Buerstatte, în locul lui este adus John Tempesta (ex-Exodus şi Testament) pentru imprimarea amintitului album „Astro Creep: 2000” din 1995. Din păcate se înfundă şi relaţia (amoroasă) dintre Rob şi Sean Yseult şi asta practic marchează şi finalul formaţiei aflată în plină ascensiune şi glorie.
Casa de discuri mai stoarce ceva bani din brand, este scos un album cu remixuri în 1996 „Super Sexy Swingin’ Sounds”.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=WdYvr2QpC3E&feature=channel]
Cariera solo a plecat de la piesa „Hands of Death (Burn Baby Burn)”, o colaborare cu Alice Cooper pentru CD-ul „Songs in the Key of X” – coloană sonoră a filmului X-Files – piesă care primeşte în acelaşi an 1996 o nominalizare Grammy pentru „Best Metal Performance”, dar este şi anul în care Rob îşi schimbă şi numele oficial din acte-n Rob Zombie. 😛
Anul următor scoate încă o piesă – „The Great American Nightmare”, tot pentru un film: Private Parts – Howard Stern.
Oficial trupa White Zombie este desfiinţată cu lansarea primului album solo Rob Zombie din 1998: „Hellbilly Deluxe”.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=EqQuihD0hoI&feature=related]
În noua gaşcă din jurul lui Rob sunt numai nume grele: John Tempesta la tobe, chitaristul Mike Riggs (ex- Skrew) şi basistul Rob „Blasko” Nicholson (ex-Cryptic Slaughter, Killing Spree, Drown, Prong, Danzig).
13 piese ce continuă linia trasată de White Zombie, un material incisiv, parcă mai Heavy, dar şi cu mai multă infuzie modernă şi elemente Industrial şi foarte-foarte bine primit de public şi critică în egală măsură.
„American Made Music to Strip By” apare la un an după şi este varianta remix al predecesorului disc.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=BvsMPOfblfg&feature=channel]
Albumul numărul doi, „The Sinister Urge” apare în 2001 şi titlul vine din nou din lumea filmului: „The Sinister Urge” din 1961 al lui Edward D. Wood. Rămân sonorităţile grave, soundul Heavy, dar albumul aliniază şi multe experimente sonore, apar şi suflători şi alte „ciudăţenii” ce dau viaţă discului.
Merită măcar pomeniţi şi cei doi invitaţi de marcă de pe album. În piesa „Iron Head” cântă şi Ozzy Osbourne iar în „Dead Girl Superstar” Kerry King din Slayer are un solo.
În 2003 este lansat un Best Of „Past, Present & Future” care conform titlului conţine atât piese White Zombie cât şi Rob Zombie, 2 cover-uri (The Commodores – “Brick House” şi The Ramones – “Blitzkrieg Bop”), dar şi 2 piese noi: „House of 1000 Corpses” şi „The Devil’s Rejects”.
Părăsesc trupa Mike Riggs – lasă chitara pentru microfon – şi John Tempesta ca împreună cu chitariştii Mike Tempesta (din Powerman 5000) şi Skyla Talon şi la bas cu Clay Campbell să formeze trupa cu nume inspirat de o piesă Rob Zombie şi cu sound şi stil asemănător acestei formaţii: Scum of the Earth. Până-n prezent trupa a lansat două albume: „Blah…Blah…Blah…Love Songs for the New Millennium” (2004) şi „Sleaze Freak” (2008) şi din membrii fondatori singurul supravieţuitor este Mike Riggs.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=uHBtpqbOKXk&feature=channel]
În 2005 intră-n scenă genialul John 5 tocmai expulzat de capriciosul Marilyn Manson şi fostul baterist al lui Alice Cooper: Tommy Clufetos.
„Educated Horse” este lansat pe 28 martie 2006 şi setul de 11 piese noi sunt probabil cel mai complex şi cel mai reuşit produs Rob Zombie până la aceea dată. 9 din cele 11 piese au fost compuse de trio-ul Rob Zombie, John 5 şi Scott Humphrey – vechi aliat al lui Rob, dar cunoscut inginer de sunet şi producător prin colaborările cu: The Cult, Dwight Yoakam, Mötley Crüe, Tommy Lee, Nine Inch Nails, Fuel, Panic Channel, Powerman 5000, Tim Skold, etc iar celelalte două de Rob şi Scott Humphrey.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=MdKXShP_oc4&feature=channel]
Discul beneficiază de sonorităţi noi – John 5 introduce şi chitara acustică pe lângă alte experimente sonore, Rob cântă mai puţin dur, are o abordare mai orientată spre melodii, groove-urile sunt mai incisive, este un album extrem de complex şi bine echilibrat, aşezat, de la sonorităţile Heavy la abordările mai Glam/Goth, Rob Zombie împreună cu trupa sa reuşesc să închege un material de excepţie.
Dincolo de muzică, Rob Zombie în paralel lucrează şi la o serie de filme ca scenarist, regizor sau producător: House of 1000 Corpses, The Devil’s Rejects, remake-ul din 2007 al legendarului Halloween şi The Haunted World of El Superbeasto.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=LmXdpv3pCGU&feature=channel]
Şi revin la fraza de la care am pornit, nu ştiu cât de aşteptat este noul disc Rob Zombie la noi, dar dincolo de ocean şi în lumea (bună) a metaliştilor europeni, „Hellbilly Deluxe 2” este unul din cele mai aşteptate discuri ale anului.
După o colaborare de 18 ani cu Geffen, acesta este primul disc ce urmează să fie lansat de Roadrunner Records pe data de 2 februarie şi cele 11 piese noi cu siguranţă nu vor dezamăgii fanii formaţiei. Primul şi poate şi ultimul: Rob consideră că era CD-urilor s-a terminat şi planifică pe viitor realizarea materialelor doar în format digital pentru descărcare de pe internet.
Vechiul tovarăş, basistu Rob „Blasko” Nicholson s-a mutat la Ozzy înlocuind-ul pe Jason Newsted şi-n Rob Zombie a venit Matt „Piggy D.” Montgomery cunoscut anterior ca fiind chitarist în Wednesday 13. În rest a rămas formula funcţională Rob Zombie, John 5 şi Tommy Clufetos.
“Jesus Frankenstein” poate fi – şi într-o mare măsură chiar este – noul Antichrist Superstar pe care mulţi fani încă-l mai aşteaptă de la Marilyn Manson. Este un imn zgomotos cu un intro presărat cu sunete horror, o lume tensionată, diformă, dar la îndemâna lui Rob Zombie. Chitara lui John 5 sună ba dubios, ba incisiv în funcţie de moment şi necesităţi, tobele bubuie, covorul de samplere şi clape aduc culorile misterioase iar refrenul „Heil, all Heil, Jesus Frankenstein” este total Manson, dar îl prinde (şi) pe Rob.
“Sick Bubble-Gum” are un groove, un puls clasic Zombie, sunetul modern, gros sfâşie, abordarea mai melodică din ultima vreme a lui Rob Zombie şi un refren extrem de nimerit menţin ritmul susţinut al albumului, ideea că „Educated Horse” o să fie un disc greu de echivalat şi cu atât mai dificil de depăşit, dispare treptat. E cum spune Rob: “Rock Motherfucker! Rock Motherfucker!”
“What?” pleacă tot de la un riff uşchit stors din chitară de John 5, piesa se transformă într-un Rock and Roll transpus într-un Metal filtrat prin Glam şi Gothic, sonorităţile moderne o transformă într-un fel de „ciudat” dansator, respectiv dansant. Rockabilly Hellbilly. Perfect!
“Mars Needs Women” este şi nu o surpriză. John 5 continuă experimentele cu chitara acustică, intro-ul piesei este un experiment extrem de colorat, urmarea o altă monstruozitate construită din sunete şi zgomote minimaliste, dar incisive şi antrenante. Groove-ul dansant este de mult o marcă a sound-ului Zombie şi nimeni nu reuşeşte ca ei să amestece în asta riff-urile zgomotoase cu atâta abilitate.
“Werewolf, Baby” are un iz Southern, însă balansează între momentele Heavy şi pasajele uşor electronice, are ceva din lecţia învăţată de la Alice Cooper, dar şi din Manson-ul din era „Portrait of An American Family”.
“Virgin Witch” readuce tonul mai sumbru, trezeşte amintiri Black Sabbath, este Heavy şi modern în acelaşi timp, ritmul este apăsat, John 5 încă o dată sclipitor, solo-ul din final genial.
“Death and Destiny Inside the Dream Factory” bubuie zgomotos, sonorităţile Industrial se suprapun perfect cu groove-ul antrenant, refrenul rupe, piesa are simplitatea unui Rock and Roll, dar o fac impecabil.
“Burn” are un ritm balansat, incizia Rock/Metal se îmbină perfect cu notele mai colorate, piesa are puls.
“Cease to Exist” combină momentele acustice cu experimentele contorsionate, are un aer ciudat, colorat, este un experiment modern, foarte interesant, le-a reuşit şi asta.
“Werewolf Women of the SS” saltă puţin ritmul, refrenul este impecabil, tonurile moderne au puls viu, piesa ritm, este Rock, dai din cap ca la comandă!
“The Man Who Laughs” beneficiază de un intro în note simfonice, apoi se transformă treptat într-o piesă Rock, este o compoziţie complexă – are aproape 10 minute, cu un solo de tobe şi percuţii consistent şi surprinzător la mijlocul piesei.
„Hellbilly Deluxe 2” impune o ştachetă extrem de ridicată chiar în debut de an, nu doar artiştilor din zona imediat învecinată – Manson şi Raznor care ambii au promis materiale noi pentru 2010, dar şi pentru noul Fear Factory, Filter, etc -, dar în general trupelor de Metal (modern). Dacă Manson este prea autoritar – şi egocentric – şi n-a reuşit să profite de creativitatea lui John 5, Rob Zombie o face din plin şi acest “Hellbilly Deluxe 2” este un disc colorat, incisiv, poate să ajungă cu uşurinţă de referinţă. Rob a colectat de la Black Sabbath, Alice Cooper, Danzing, şi Marilyn Manson tot ce era de adunat, le-a modelat şi le-a reaşezat după chipul şi asemănarea sa. Rezultatul este un Rob Zombie… viu. 😀
Rob Zombie a livrat un disc impecabil, cursiv şi dinamic, experimental, dar plin de nerv, 11 piese şi nicio umplutură, un album care concurează cu şanse reale ca favorit al noului an.
Super surpriză, super disc. Pe bune!
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=vV0NoICl7cE&feature=channel]
Spui Prince, inevitabil lumea îl asociază cu „Purple Rain”, cu câteva hit-uri – doar a compus sute de piese, a avut 10 albume notate Platină şi 30 de single-uri Top 40 -, ne vin în minte „Nothing Compares 2 U”, „Kiss”, „Cream”, „Diamonds And Pearls”…
[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=pDTfbADJAEc&feature=related]
Prince, acum în vârstă de 52 de ani, este un artist complex: compozitor, multi-instrumentist, actor. Are-n vitrină 7 Grammy-uri, un Glob de Aur, în 2004 a fost introdus în „Rock and Roll Hall of Fame” şi revista Rolling Stone îl situează pe poziţia 28 din cei mai importanţi 100 de artişti al tuturor timpurilor.
Dincolo de cifre şi date, pe cele 26 de albume de studio lansate începând din 1978, Prince ne-a oferit în toţi aceşti ani o muzică extrem de colorată, un adevărat hibrid multicultural şi dimensional, a mixat cu extrem de mare eficienţă elemente Rock, Jazz, Soul, Blues, Funk, Psihedelic, New Wave, Folk, Rap şi Hip Hop şi îşi desemnează rădăcinile în muzica unor artişti ca: Jimi Hendrix, James Brown, Miles Davis, Sly & the Family Stone, Curtis Mayfield, Parliament-Funkadelic, Stevie Wonder, Carlos Santana, Joni Mitchell, The Beatles, Duke Ellington şi Led Zeppelin.
Prince a pus umărul la lansarea unor artişti ca Sheila E, Carmen Electra, The Time, Beyonce şi Vanity 6. Mereu l-am iubit pe Prince. Cred că Michael Jackson n-ar fi existat fără Prince, în fapt mereu am văzut în Jaco o copie palidă a lui Prince, o copie unde accentul s-a pus pe dans şi mega-show şi mai puţin pe muzică. Prince cântă excepţional cu vocea, chitara, pianul şi instrumente de percuţii.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=3m0teOZICZY&feature=related]
Ar fi foarte multe de spus despre cariera şi muzica lui Prince, are albume geniale şi perioade mai puţin reuşite. De exemplu în perioada 1994-2000 cariera lui a fost marcată de conflictul cu casa de discuri Warner, Prince a scos discuri pe bandă rulantă numai să scape cumva de contract… Atunci este lansat şi albumul „The Black Album” imprimat în 1987 şi amânat până-n 1994 de casa de discuri… Afilierea sa la secta Martorii lui Iehova în 2001 a marcat oarecum şi stilul şi muzica artistului, din fericire pentru noi, după o perioadă-n care Isus a fost introdus chiar şi-n „Purple Rain”, Prince a lăsat-o mai moale cu convertirea audienţei, ultimele lui discuri au revenit la temele, abordările care-l caracterizau în epoca Prince And the Revolution (1984-1987).
Aş amintii totuşi câteva din albumele lui de excepţie, o minimă discografie obligatorie care arată faţetele colorate ale artistului:
1984: Purple Rain
1986: Parade
1987: Sign o’ the Times
1990: Graffiti Bridge
1991: Diamonds and Pearls
1994: Come
1995: The Gold Experience
1996: Chaos and Disorder
1996: Emancipation
1998: The Truth
2002: One Nite Alone…
„Parade” conţine una din piesele mele preferate: „Sometimes It Snows in April”, „The Truth” din 1998 este un album Blues axat predominant pe chitară-voce sau „One Nite Alone…” din 2002 este un album genial, aproape exclusiv pian-voce ce aminteşte de Keith Jarrette şi genialul „The Köln Concert” din 1975.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=HekCMP_2-4E]
Citeam nominalizările Grammy pentru 2010 şi am dat şi de numele lui Prince la categoria „Best Rock Solo Vocal Performance” cu piesa „Dreamer” şi aşa am aflat de albumul „LOtUSFLOW3R” lansat în martie 2009.
Materialul a fost lansat ca CD dublu şi în cutie ca 3 CD-uri, celor două discuri noi Prince s-a alăturat şi CD-ul noii protejate al lui Prince, Bria Valente şi albumul ei de debut „Elixer” la care a contribuit Prince şi clăpar-compozitorul Morris Hayes.
Albumul poartă amprenta lui Prince, Valente are o voce plăcută, însă este un disc destul de convenţional pe segmentul R&B, nimic deosebit, nimic ieşit din comun, Prince mai scapă degetele pe chitară şi colorează discul puţin, dar cam atât.
Mult mai plăcută a fost surpriza rezervată de Prince cu „LOtUSFLOW3R” şi „MPLSoUND”.
Cele 21 de piese ne aruncă înapoi undeva în anii ’80, la atmosfera şi abordarea epocii „Purple Rain”, dar totul sună extrem de proaspăt, viu, Prince ne plimbă de la Blues şi Soul la Funk şi Rock, de la momente Psihedelice ne trimite în ringul de dans, dar o face extrem de abil, cu multă energie, sensibilitate şi nu în ultimul rând cu mult-mult talent şi abilitate.
„Pachetul” „LOtUSFLOW3R” conţine 12 piese din segmentul mai Rock şi Blues, piesele mai experimentale iar al doilea disc, „MPLSoUND” are 9 piese şi sunt din latura mai comercială, mai apropiată de zona R&B şi Funk, ceva Hip Hop. Ce leagă discurile este talentul lui Prince, notele Soul, lejeritatea şi naturaleţea cu care Prince „se joacă” cu diferitele sunete şi abordări.
Imediat intro-ul piesă „From the Lotus…” are un ton Blues/Jazz şarmant, are nerv, vibraţie. „Boom” vine cu tonuri Psihedelice, incizii Rock/Funk, are un groove captivant, chitara şi vocea lui Prince domină şi conduc compoziţia. „Crimson & Clover” este o baladă marca Prince, are şarmul anilor ’80, insertul din „Wild Thing” (piesa lui Chip Taylor înregistrată de The Wild Ones în 1965 şi făcută celebră de The Troggs în 1966) este de-a dreptul genială! „4Ever” este tot o piesă mai lentă, uşurică aş spune, dar Prince reuşeşte să strecoară feeling, trăire chiar şi în astfel de piese mai simple, vis a vis de pseudo R&B-ul absolut jenant din topuri, chiar şi piesa aceasta este o oază de seninătate. „Colonized Mind” este încă o incursiune în Blues, colorată cu ceva Psihedelism, cu chitara criminală al lui Prince şi un refren stropit cu ceva inflexiuni Soul. „Feel Good, Feel Better, Feel Wonderful” aruncă-n luptă arsenalul Funky, un segment în care Prince a învăţat toate lecţiile de la James Brown şi le-a perfecţionat. În „Love Like Jazz” tema cu rădăcini Jazz este aşezată într-o abordare lejeră, are notele sud-americane şi condimentele Blues se asortează perfect. „77 Beverly Park” readuc Psihedelismul şi Rock-ul anilor ’70 pentru câteva secunde ca apoi Prince să ne surprindă cu un cântăcel latin, proaspăt ca un răsărit de soare. Tonurile apăsate din „Wall of Berlin” însă aduc în faţă din nou amestecul Rock şi Funk, piesa are ritm, puls, Prince încă o dată dă dovadă de stil când vine vorba de chitară şi compoziţie. „$” se înrudeşte cu lumea lui Quincy Jones, premisa este Funk, avem Soul şi Blues, ritm şi relaxare. Amintitul „Dreamer” sună ca Jimi Hendrix într-o interpretare Led Zeppelin, sau ca… Them Crooked Vultures ha ha ha! 😛 😛 😛 Prince dă dovadă de nerv, are forţă, ţipă şi el, şi chitara lui, are feeling, are şi coaie. „…Back to the Lotus” închide discul cu încă o perlă Rock/Blues în care are loc şi Jazz-ul şi nuanţe de Psihedelic, este o desfăşurare plină de energie.
De foarte multă vreme n-am ascultat un disc atât de bun, fără momente moarte, fără fisuri şi fără cusur!
Nu-i rău nici „MPLSoUND”, dar aminteşte mai mult de perioada The New Power Generation (începutul anilor ’90), are puls, domină Funk-ul, mi-a plăcut „U’re Gonna C Me”, piesă reorchestrată de pe albumul „One Nite Alone…”, dar şi celelalte piese dansante sunt ok.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=zLs14blKM00]
Reiterând înţelepciunea „nicio masă fără peşte”, dacă sâmbăta am avut Eels, duminică am avut Eels, mi se pare „de-a dreptul drept” ca luni să avem tot Eels.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=CVZA-tr4X-I]
Am rămas cu povestea la „Hombre Lobo – 12 Songs of Desire” şi la nerecunoscuta dezamăgire. Everett s-a cuminţit, lipseşte de pe acel disc tonul acela dulce-amar care îl făcea special, lipsesc experimentele Lo-Fi care-i confereau o aură specială.
Viaţa inevitabil şi-a pus amprenta din nou pe creaţia artistului: „End Times” reflectă divorţul lui Everett, dezamăgirile acumulate şi îmbătrânirea, teama de aceasta.
Am încercat să nu am nicio aşteptare de la noul disc, să evit o eventuală nouă dezamăgire…
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=PBsMuwjZGjM]
Hm… „End Times” nu este nici „Beautiful Freaks”, nici „Souljacker” sau „Daisies Of The Galaxy”, este apropiată de lumea şi sunetul albumului „Blinking Lights…” însă abordarea, maniera este cea de pe „Hombre Lobo” în piesele lente.
Aceleaşi nume îmi vin în minte: Mark Knopfler, Jim Croce, Bob Dylan şi mult mai puţin Tom Waits.
Nu vreau să îmbătrânesc.
Vreau să trăiesc.
Să evit pe cât posibil situaţiile despre care cântă Everett: „She locked herself in the bathroom again, So I am pissing in the yard” (s-a încuiat din nou în baie aşa că mă piş în grădină…).
Însă viaţa, piedicile, contorsiunile, disfuncţionalităţile, înfundăturile şi-n final moartea, nu pot fi evitate. Ce putea să evite Everett era să nu-şi dezamăgească – din nou – fanii, dezamăgirile sale care înainte prindeau culoare să nu se înece în conformism şi banalitate.
Din păcate aparenta cristalizare, maturizarea artistică a lui Everett a adus o cuminţenie, o curăţenie oarecum sterilă, temele, ideile bune care mai ajung la suprafaţă, încremenesc într-o oarecare lehamite de a mai experimenta, de a explora sonorităţile bizare. Everett parcă şi-a pierdut vlaga.
„End Times” la doar 6 luni după „Hombre Lobo” sună ca un set de teme, idei şi piese lăsate la macerat şi scoase de „proaspete” acum. Nu lipsesc momentele bune, Everett nu şi-a pierdut comple şarmul, însă ambalajul, garnitura cu care ne serveşte este departe de vibraţia pe care o avea, „felia” aceasta de Folk-Country-Blues este destul de inodoră, impersonală şi această impersonalitate nu-i vine deloc bine lui Everett şi cu certitudine nu va fi digerată nici de fanii primelor albume.
Însă având în vedere schimbările de ton şi toane, permanenta mişcare de artişti din jurul lui Everett, nu-l putem ignora, nu se ştie niciodată când apare de sub pat un nou „monstru drăgălaş” sau următorul „Electro-Shock Blues” …
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Oca-0wH9SyU&feature=related]
Discul sună ca nişte poveşti de viaţă spuse de un bătrânel simpatic la un pahar, două într-un bar obscur. Majoritatea sunt triste, unele au şarm, altele au fost estompate de perspectiva timpului şi cu înţelepciune au prins nuanţe ironice, sunt şi câteva momente mai vesele, dar uneori par bancuri uşor răsuflate… „Bătrânelul” – Everett – este totuşi simpatic, îl ascult politicos, poate chiar îi mai cumpăr un rând de băutură şi poate-poate povestea următoare este mai reuşită.
Au trecut anii, a trecut şi divorţul, cred că e timpul să lase trecutul în urmă, nu ştiu de ce au intervenit tensiuni între el şi Tommy Walter, dar eu zic că-i timpul să pună mâna pe telefon şi măcar de dragul vremurilor bune, să stea la un pahar de vorbe şi cu el… nu se ştie niciodată ce iese dintr-o discuţie. 🙂
„End Times” este un disc calm, plăcut. Prea calm şi prea plăcut. Dar nu şi un disc rău… Vreau “io” electro-şocuri cu orice preţ!
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=wtmgX2D_ooE&feature=related]
După lansarea albumului „Blinking Lights…”, Eels într-o formulă extinsă pleacă din nou în turneu. Pe lângă Everett se grupează: Allen ‘Big Al’ Hunter pian, contrabas; Jeffrey Lyster (aka Chet Atkins III sau ‘The Chet’) chitară, mandolină, tobe şi un cvartet de corzi format din violoniştii Paloma Udovic şi Julie Carpenter, Heather Lockie la violă şi violoncelista Ana Lenchantin.
În această formulă este imprimat în 2006, la New York un DVD şi CD dublu, „Eels with Strings: Live at Town Hall”, material ce conţine piese de pe toate albumele anterioare.
[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=Zyqj4xT97HM]
Aparent Eels dispar, le-am pierdut urma şi sincer, credeam că proiectul a fost tras pe dreapta datorită vânzărilor relativ modeste. Tom Waits sau Everett nu sunt mainstream…
Piese mai vechi sau mai noi apar în coloana sonoră a unor filme şi episoade din seriale şi-n 2008 pentru filmul „Yes Man” al lui Jim Carrey, Everett furnizează nu mai puţin de 8 piese, între care una nouă: „Man Up”.
Pe 2 iunie 2009 este lansat „Hombre Lobo (Omul Lup) – 12 Songs of Disere”. Albumul primeşte recenzii amestecate, Pitchfork Media îl notează doar cu 4.6 puncte din 10, recenzii mai favorabile primeşte – şi de data aceasta – în Anglia unde Eels sunt mult mai populari ca-n America natală.
Albumul readuce şi sonorităţile mai Rock, introduce şi elemente mai moderne, dar nu lipsesc nici momentele melancolice, Everett renunţă la sunetele Lo-Fi, discul sună mai curat, rămân aceleaşi orchestraţii aerisite, abordarea minimalistă şi temele inconfundabile scrise de Everett.
[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=qoqZOR9DTi4&feature=related]
„Prizefighter” aminteşte de Status Quo, este un Rock’N’Roll simplu, fără fiţe, sună surprinzător din partea lui Everett, dar e absolut ok.
„That look you give that guy” vine cu o temă minimalistă pe chitară, putea fi o piesă pe un album Tom Waits sau Bob Dylan, este îmbibată cu o melancolie lucidă, calmă.
„Lilac Breeze” răstoarnă din nou atmosfere, revine Rock-ul zgomotos, este încă un Rock’N’Roll, de data aceasta ambalajul este mai modern, vocea şi basul sună distorsionat, toba are sonorităţi mai moderne, piesa are groove, pulsează, nu se complică cu nimic, totul este simplu şi firesc.
„In My Dreams” reduce din nou tempo-ul, piesa aminteşte de temele de pe „Daisies Of The Galaxy”, are o seninătate şarmantă, toba se ascunde discret în fundal, chitara şi vocea conduc piesa, la acestea se adaugă doar frânturi de sunet plutitoare.
„Tremendous Dynamite” intră zgomotos, reţeta pare să fie: una caldă, una rece. „Hombre Lobo” face referinţă la barba a la ZZ Top pe care şi-a cultivat-o Everett de la video-clipul „Dog Faced Boy”, în zgomotul piesei apar şi aceste versuri. Basul bârâie, toată înregistrarea este uşor distorsionată, Lo-Fi, este o piesă extrem de minimalistă, cam ciudată.
„The Longing” este încă un moment liric cu chitară-voce, tema aminteşte puţin de Mark Knopfler… Lipsesc elementele Lo-Fi, pianele disonante care confereau un şarm aparte acestor teme de altfel bune ale lui Everett.
„Fresh Blood” are un tempo mediu, sonorităţi mai moderne se strecoară în pulsul piesei, puţină electronică şi ceva zgomote însufleţesc piesa incredibil, este unul din momentele cele mai bune de pe disc. Tema este suspect de minimalistă, însă are nerv, prinde viaţă.
„What’s A Fella Gotta Do” calcă acceleraţia, este o temă Rock ce reînvie abordarea concisă de pe „Shootenanny!”, totuşi parcă n-are viaţă, sună puţin steril.
„My Timing Is Off” aminteşte din nou de Bob Dylan, o compoziţie uşoară, o piesă semi-lirică, un Folk mutat într-o zonă de Rock acustic, e plăcută însă îi lipseşte farmecul pe care-l aşteptam de la Everett, amprenta inconfundabilă a primelor albume.
„All The Beautiful Things” readuce ceva din acel farmec, orchestraţia curată, cuminte, lipsa disonanţelor, a sunetelor obscure, reduce din magie, însă piesa aminteşte de temele de pe primul disc.
„Beginner’s Luck” este încă un cântec Rock, tema aminteşte de The Beatles, de anii ’70, simplu şi plăcut, totuşi parcă prea puţin pentru 2009…
„Ordinary Man” închide discul acustic, tot de Dylan mi-am amintit sau de Jim Croce, are acel amestec Folk-Blues, sună plăcut, aşezat… Asta şi este problema.
„Hombre Lobo” nu este un album rău, însă sună steril, nu ştiu din ce motive, Everett a eliminat aproape complet sonorităţile Lo-Fi ce constituiau marca sa, a renunţat la experimente, totul este redus la minim, cuminte şi curăţat şi astfel parcă lipsit de viaţă.
Îi iubesc prea mult pe Eels ca să recunosc că sunt dezamăgit, „Fresh Blood” chiar îmi place, dar este mult prea puţin…
Şi pe 19 ianuarie urmează să fie lansat „End Times”, al 8-lea album Eels. 🙂
Nu-i ştiam pe băieţii din Spoon, deşii „Transference” este al 7-lea lor album şi trupa funcţionează din 1993, i-am abordat complet virgin.
Surpriză plăcută, din primele acorduri mi-au amintit de o altă gaşcă americană Indie, Eels – despre care musai să vă povestesc ceva mai târziu! – dar dincolo de paralele inevitabile – nu doar cu Eels, dEUS , The Beatles – mama, tata şi naşu’ a cam tot ce e Indie astăzi – şi încă o serie de trupe, Spoon au acel ceva – nici eu nu ştiu exact ce – care mă prinde, mă fascinează, îmi place pur şi simplu.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ro95Ns58qSE]
Trupa din Austin, Texas, îi are-n componenţă pe: Britt Daniel – voce, chitară; Jim Eno – tobe; Rob Pope – bas şi Eric Harvey – clape, chitară, percuţii, voce. Numele şi l-au luat de la piesa „Spoon” al formaţiei germane avangardiste Can.
După albumul de debut „Telephono” din ’96 şi alte EP-uri lansate de case de discuri independente, în ’98 semnează pentru Electra şi scot albumul „A Series of Sneaks”. Însă cel responsabil de contractul lor, Ron Laffitte, este concediat şi imediat după şi Spoon sunt puşi pe făraş de Electra… No business like show business… 🙂 Ca răspuns, Spoon scot pe cont propriu un single-concept „The Agony of Laffitte” pe care sunt 2 piese: „The Agony of Laffitte” şi „Laffitte Don’t Fail Me Now” în care-şi povestesc în abordare umoristică experienţa cu un „major lable”.
În 2000 semnează contractul cu Merge Records, o casă independentă, axată pe Indie şi de aici lucrurile se aşează pentru trupă. „Girls Can Tell” este lansat în 2001 şi este un succes comercial, se vinde mai bine ca ambele albume anterioare la olaltă. „Kill the Moonlight” apare în 2002, urmat de „Gimme Fiction” în 2005 şi de colaborarea cu Brian Reitzell pentru coloana sonoră a filmului „Stranger Then Fiction” din 2006, fapt ce le sporeşte considerabil notorietatea.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=nkA-L3mK7q8&feature=related]
De aici lucrurile curg şi mai lin, cum se poartă acum, trupa apare pe rând la tradiţionalele „late night show”-uri: David Letterman, Conan O’Brien, Craig Ferguson şi Last Call with Carson Daly.
Apelează şi la celălalt mijloc popular şi eficient de promovare, introducerea pieselor în diferite soundtrack-uri şi muzica din episoade ale unor seriale TV de succes: Veronica Mars, Bones, The Simpsons, MeeBOX, Scrubs, Cloverfield, Numb3rs, How I Met Your Mother, 17 Again, I Love You, Man, (500) Days of Summer, dar şi în coloana sonoră a unui joc: MLB 09: The Show.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=6a_EJsdo88c&feature=related]
„Transference” urmează să fie lansat pe 18, respectiv 19 ianuarie şi conţine colecţia proaspătă (iarnă/primăvară 🙂 ) de 11 piese noi al formaţiei.
Anii trec, m-am transformat încet-încet într-un bătrânel sentimental, dar genul acesta de muzică mă prinde. Spoon sunt aerisiţi, nu aglomerează orchestraţiile, de multe ori reuşesc să sugereze doar prin diferite sunete şi îmbinările acestora, sună murdar-natural ca imprimările de calitate din sala de repetiţii, au amprenta experimentalismului The Beatles, dar şi construcţiile vocale care amintesc de gaşca din Liverpool, au lejeritate şi totodată vână.
“Before Destruction” deschide albumul într-un ton grav ce cum şi spuneam, mi-a amintit de Eels şi aşteptam explozia, dar ea nu vine, Spoon rămân într-un ton relativ sumbru, piesa curge pe construcţia chitară-voce accentuată subtil de violoncele, bas, coruri şi toba care intervine episodic. Este un preludiu pentru o poveste frumoasă. 🙂
“Is Love Forever?” pulsează sănătos, Indie-ul cu accente Post-Punk, simplitatea Rock’N’Roll este nici mai mult, nici mai puţin decât exact cât trebuie. Sunetul neşlefuit degajă energie, cântăcelul e de 2 minute, adică totul e la fix.
“The Mystery Zone” inevitabil învie spiritul The Beatles – începe direct cu versul “picture yourself” -, însă cu atâta simplitate, atât de firesc încât inevitabil este şarmant. Basul pulsează, toba susţine balansul în mod minimalist, chitara, clapele doar colorează subtil, adaugă nuanţe şi vocea calmă ne călăuzeşte cu căldură prin lumea de vis.
“Who Makes Your Money” zăboveşte în aceeaşi zonă uşor psihedelică, este fascinant cum curge piesa, din mai nimic reuşesc să construiască melodii, reuşesc să schimbe, să răstoarnă şi să introducă şuruburi la momentele potrivite. Dacă ţi-a plăcut ultimul Kings of Leon – „Only by the Night” cam poţi intuii despre ce vorbesc şi o să-ţi placă şi Spoon: au acea simplitate firească, umană.
“Written in Reverse” introduce note Blues şi Rock’N’Roll, pianul cu basul conferă o bază solidă, toba şi chitara accentuează corect, vocea are forţă, sună din nou a The Beatles, dar nu ştiu cum, americanii – şi nu doar Spoon – reuşesc faza asta mult mai credibil şi mai natural decât majoritatea britanicilor care transpiră să reînvie acel spirit.
“I Saw the Light” sună mai tensionat, chitara este mai tăioasă şi prezentă apoi rup piesa ingenios, rolul principal îl preia pianul, remodelează aceeaşi temă, dar îi dau o altă coloratură ca-n final să lege un dialog chitară-pian şi să creeze o atmosferă psihedelică, dar fără să o încarce excesiv.
“Trouble Comes Running” destinde atmosfera, foarte nimerită şi construcţia discului, aşezarea pieselor, evită ingenios monotonia, alterează stările şi abordările cursiv.
“Goodnight Laura” are aer de bar, sună ca o piesă Tom Waits preluată de dEUS, este un cântec de leagăn senin şi mângâietor.
“Out Go the Lights” rămâne în tonurile dEUS/Eels, pulsul este foarte plăcut, sunetele sunt pete de lumină, se rotesc şi dansează cu o seninătate dezarmantă.
“Got Nuffin” are pulsul Rock-ului din anii ’70, ambalajul este mai de azi, însă simplitatea, minimalismul celor din Spoon are o coerenţă şarmantă, au un echilibru fermecător între energia degajată şi sentimentul transmis, un echilibru greu de atins, dificil de transpus, dar pe care ei îl controlează impecabil.
“Nobody Gets Me But You” închide albumul aruncând în joc tonurile mai „dubioase” şi minimalismul pulsant al pieselor anterioare, dincolo de nuanţele psihedelice şi tonurile mai închise, se întrevede totuşi lumina.
Ajungi la capăt şi inevitabil simţi nevoia să mai parcurgi călătoria încă o dată. 🙂
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=S4Q9zngV52U&feature=PlayList&p=948E5C22274843C8&index=0]
Spoon transportă moştenirea The Beatles, au arome de Eels şi dEUS, se înrudesc oarecum (şi) cu Kings of Leon şi cu încă o grămadă de „chestii” Indie, n-au inventat apa caldă, dar acest „Transference” este atât de plăcut, pulsant şi firesc, încât nu-i pot rezista.
Mi-au dat de lucru: trebuie să sap după albumele anterioare. 🙂
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=vimB_mkZrS8&feature=related]
Azi vreau să vă propun o trupă mai obscură – pentru foarte mulţi, cred eu -, dar foarte dragă mie. Pigface este un super-super-grup, dacă pot spune aşa.
Eram într-un magazin de CD-uri second-hand într-un beci de pe una din arterele principale din Budapesta, cred că-n 1997 sau ’98 şi am dat de acest disc.
O compilaţie scoasă de Invisible Records: Invisible Route 666 şi pe care erau o serie de trupe „dubioase” despre care la aceea vreme nu ştiam mare lucru: Evil Mothers, Pigface, Dead Voices On Air, The Order of The Book, Gawk, Lick, Horsey, Genesis P-Orridge (Psychic TV), Lab Report, etc.
Pigface Site oficial
Pigface Pagină MySpace
Eticheta de „super-grup” este nu doar nefericită, dar şi neadecvată. Pigface este un efort colectiv, al unui colectiv în permanentă mişcare, schimbare. Personajul central este legendarul baterist Martin Atkins cunoscut din formaţii ca: Public Image Lt., Killing Joke şi Ministry. Proiectul a luat naştere în 1990 pe parcursul turneului „Mind Is A Terrible Thing to Taste” al celor din Ministry ca suport, trupă de deschidere a spectacolelor. La aceea vreme Ministry funcţiona în formulă de duo şi pentru turneu Al Jourgensen şi Paul Barker au apelat la Atkins, Nivek Ogre (Skinny Puppy) şi Chris Connelly (Acid Horse, The Bells, KMFDM, Murder, Inc, ect). Aceştia au profitat de oportunitate şi aşa s-a născut proiectul Pigface.
De-a lungul anilor prin trupă au trecut o serie impresionantă de artişti, lista este aproape inepuizabilă având în vedere şi faptul că de cele mai multe ori prin studio s-au perindat foarte mulţi invitaţi şi pe scenă de obicei sunt circa 10 artişti. Merită pomeniţi: Trent Reznor (Nine Inch Nails), Danny Carey (Tool), Flea (Red Hot Chili Peppers), Mary Byker (Apollo 440) – artişti pentru care Pigface a reprezentat o trambulină de lansare, precum a atras şi nume ca: Jello Biafra (Dead Kennedys, Lard, etc), En Esch (KMFDM, Slick Idiot), Steve Albini (Big Black, Rapeman, Shellac), Genesis P-Orridge (Psychic TV, Throbbing Gristle), David Yow (The Jesus Lizard, Scratch Acid), William Tucker (Ministry, RevCo, KMFDM), Lydia Lunch, Charles Levi (Thrill Kill Kult), Duncan X (Sheep On Drugs), Youth (Killing Joke), FM Einheit (Einsturzende Neubauten), Wayne Static (Static-X), David Simms (The Jesus Lizard), Michael Balch (Front Line Assembly), Chris Randall (Sister Machine Gun), Laura Gomel (Thrill Kill Kult), Paul Ferguson (Killing Joke), Louis Svitek (Ministry), Marston Daley (Thrill Kill Kult), Andrew Weiss (Rollins Band), Joey Santiago (Pixies), Chris Vrenna (Tweaker, Nine Inch Nails), Edsel Dope (Dope), Steven Seibold (Hate Dept.), Taime Downe (Faster Pussycat), Danielle (GWAR), Mick Harris (Napalm Death), Doug McCarthy (Nitzer Ebb) – şi cum spuneam, lista este aproape interminabilă.
Artişti ca Marilyn Manson au declarat că Pigface a reprezentat o influenţă majoră asupra muzicii lor – dacă albumul de anul trecut al lui Manson s-a numit „The High End of the Low”, albumul din 1997 Pigface s-a intitulat „A New High In Low” 🙂 – şi de exemplu Trent Reznor până când Nine Inch Nails a devenit o trupă de marcă, participa regulat la activitatea formaţiei Pigface, cum şi Atkins a colaborat cu Reznor pe primele albume N.I.N. Piesa „Suck” de pe EP-ul „Broken” din 1992 este o compoziţie Martin Atkins, Paul Barker, Trent Reznor şi Bill Rieflin, original piesa fiind editată pe primul album Pigface din 1990 – disc pe care cântă şi Reznor. Abordarea zgomotoasă, construcţiile ritmice caracteristice formaţiei Pigface au influenţat evident sound-ul Nine Inch Nails.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Yl9_enhs9ro]
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=-uz87cV7Y7w&feature=related]
Trupa cu sediul la Detroit – un adevărat centru al trupelor din sfera Industrialului – au lansat primul album „Gub” în 1990 şi de atunci, aproape n-a fost an să nu scoată un disc, album, remix, live, compilaţie, sunt ani şi cu 2-3 discuri, este destul de dificil de urmărit şirul lor şi de distins care este album „regulat” şi care nu. Fără compilaţii şi live-uri am numărat peste 20 de CD-uri.
Lucrul la noul disc a început încă din turneul din 2005, dar în 2006 în timpul imprimărilor în studio, Martin Atkins decide să plece în… China. Noile experienţe sonore se regăsesc în documentarul „16 Days in China”, dar influenţele s-au înfiltrat şi pe noul material, o parte din înregistrările noului disc fiind efectuate în 2008 la Beijing.
Materialul a fost lansat pe 16 iunie 2009 sub egida Full Effect Records şi poartă titlul „6”.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ZZBzdqGXDq0&feature=related]
Pigface este un experiment avangardist din segmentul Electro, de la sonorităţile grave sau sumbre Industrial până la infuzii Techno, Pigface amestecă o serie de abordări extrem de diferite de la Funk la Rock, asta datorită şi colaboratorilor, invitaţilor care îşi aduc fiecare aportul la proiect. Pigface ne-au obişnuit cu sonorităţi diferite, uneori contrastante nu doar de la disc la disc, dar şi de la piesă la piesă sau chiar în interiorul pieselor.
Lucrurile nu diferă nici în cazul celor 11 piese ale noului material. De la minimalism la pulsuri Electro-Funk, Atkins şi prietenii lui n-au ratat mai nimic.
„Electric Knives Club” are ceva din sonorităţile Ministry din perioada 1988-1989 („The land of Rape…”/”The Mind Is…”), riff-urile murdare se suprapun cu sunetul clapelor agresive, este o construcţie ritmată şi minimalistă.
„6.6.7.11” menţine sonorităţile Ministry, chitarele sunt diforme şi distorsionate, ritmul balansat, tradiţional de Rock, intervenţiile clapelor creează atmosferă, basul puternic, mârâit conferă un puls sănătos piesei.
„Fight the Power” aduce sonorităţi mai misterioase din zona Electro, ritmul este mai calm, lasciv şi datorită vocii feminine – probabil Mary Byker din Apollo 440. Refrenul este puternic, bubuie şi se lipeşte instantaneu.
„K.M.F.P.F.” pleacă de la premise Techno, vin şi chitarele, basul pulsează, se lămureşte şi titlul piesei: Kill Mother Fucker Pig Face… Un amestec Rock şi Techno antrenant, să nu zic dansant.
„Mercenary (SSL Beijing Mix)” ne aproprie de zona în care naviga şi Trent Reznor la începutul anilor ’90, aceea reiterare a sunetelor New Wave/ Electro din anii ’80 plasate într-un context sonor mai modern, mai grav, pregnant şi totuşi melodic, armonios.
„Sanctify” mi-a amintit de Revolting Cocks – alt proiect marca Ministry, un strop de Funk, puls Electro-Rock, lejeritate naturală fermecătoare, răsturnări sonore colorate.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=NwBc7mA4bmY&feature=related]
„I Hate You In Real Life Too” revine la tonurile ceva mai grave, sunetele naturale se contopesc cu cele sintetice şi creează un sunet gros şi puternic, chitara şi clapa merg mână-n mână şi se completează perfect.
„The Good, The Bad, The Druggly” mi-a amintit de genialul „Weapon of Choice” al lui Fatboy Slim, legătura este probabil mai mult doar în capul meu, dar piesa are acel puls criminal care te ridică-n picioare, are culoare, are nerv, amestecul de Funk şi Electro funcţionează impecabil.
„Work to Come” menţine ritmul şi combină din nou eficient fazele Rock cu electronica modernă, construcţia minimalistă, dar inspirată se dovedeşte încă o dată o reţetă câştigătoare.
„Dulcimer” aduce tonuri mai întunecate, este un experiment în care se regăsesc infuziile orientale într-un amestec cu tonuri Ministry şi K.M.F.D. M., baza piesei fiind conferită de tobele şi percuţiile colorate.
„Up and Down” continuă din aceleaşi percuţii, la acestea se adaugă sonorităţi Techno agresive susţinute de ritmuri mecanice incisive.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=fJ3meUGSTDg&feature=related]
Recunosc, sunt profund, extrem şi incurabil de subiectiv. Ador experimentele, iubesc oamenii care nu ţin cont de nimic ci doar de propriile lor idei, ţăcăneli, ştiu şi adulţi fiind să se (mai) joace.
Atkins prin acest proiect adună dintr-o sferă largă de artişti şi abordări tot felul de elemente însă este tot atât de adevărat că toţi acei artişti se întorc la propriile lor proiecte cu câte o părticică din Pigface. Este o simbioză care funcţionează impecabil de peste 20 de ani şi pentru mine fiecare disc Pigface reprezintă o nouă aventură şi o audiţie plăcută.
Ideea în sine a acestui colectiv mi se pare genială şi rezultatul mereu a fost colorat şi convingător. Fuck It Up Pigface, Fuck It Up!
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Zp_8HwlqvlE]
