Home › Posts tagged rock › Page 48

rock

Them Crooked Vultures – Them Crooked Vultures (2009)

Posted on by — 19 Comments ↓

De cele mai multe ori super-grup-urile sunt fiţe şi de fiţe. Treaba se petrece predominant aşa: un băiat în costumul său impecabil de zeci de mii de Dolari dintr-un birou ultra nu ştiu cum, se gândeşte din ce dracu să mai stoarcă nişte bani – că deh, vin sărbătorile sau pur şi simplu cineva de şi mai de sus l-a întrebat ce mai face şi cumva trebuie să-şi justifice ultimul Jaguar, noul iaht sau ştiu eu ce alte cheltuieli. Şi atunci omul nostru ipotetic de la casa de discuri obligatoriu „major” pune mâna pe telefon şi sună la amicii lui de la management-uri să vadă cine cu cine s-ar putea combina să mai facă o colaborare genială.
Varianta doi este când nişte artişti plictisiţi sau beţi într-un bar, întâmplător se împiedică unul de celălalt şi la 5 dimineaţa cu 3 gruppie-uri agăţate la plezneală de gâtul fiecăruia din ei se mută din barul cu pricina în vila unuia din ei şi să fie tot tacâmul, se pun pe cântat, că deh, sunt Rock (super) star-uri şi poate fetele nu „ştie”.

Cred că anul trecut industria a rămas perplexă la proiectul genial al lui Jack White – The Dead Weather – şi s-a dat directivă la toate casele de discuri multinaţionale: bă, scoateţi-ne şi nouă ceva pe felia asta, da’ să fie ceva barosan!
Cu siguranţă sunt răutăcios, dar mă credeţi sau nu, cam aşa merg treburile.

Şi dacă vocea misterioasă a spus să se facă lumină (Them Crooked Vultures), s-a făcut.

Reţetă impecabilă – barem pe hârtie.
Joshua Michael Homme este un vocal carismatic şi potent. A devenit un personaj cult pe vremea primei sale formaţii Kyuss – o formaţie genială la vremea ei (1989-1995), apoi trupa s-a spart şi a apărut cu mare trombă Queens of the Stone Age în 1997, interesant proiect în primă fază, dar s-a stins ca lumânarea la parastas. A lansat şi proiectul Eagles of Death Metal, însă – părerea mea – nu este nicio şmecherie dincolo de ceva tam-tam mediatic. Bun.
Cine nu-l ştie pe David Eric “Dave” Grohl? A fost simpaticul toboşar din Nirvana. A murit Kurt, Dave s-a riticat de la tobe şi a trecut în faţă cu noul său proiect Foo Fighters. S-a rupt complet de moştenirea Nirvana, critica spune că Foo Fighters ar fi o formaţie Rock, eu mai mult de o trupă Pop cu chitare n-am văzut în ei niciodată. Au momente, piese bune, dar cam… rar. Au luat nu ştiu câte Grammy-uri, au vândut x milioane de discuri, bravo lor. Mai interesantă este trupa Scream în care a cântat Dave înainte de Nirvana şi mult mai potent proiectul Probot cu Lemmy, Cronos, King Diamond, Scott Weinrich şi Max Cavalera. 😀 Dar Dave a colaborat cu un şir lung de artişti – Killing Joke, Tenacious D, Nine Inch Nails, The Prodigy şi inclusiv Queens of the Stone Age – şi are un atu major: ştie şi face bani, bani grămadă.
Mai trebuie un personaj cult autentic, un bătrân cu greutate.
Nu ştiu cine cum sau de ce, dar l-a găsit pe omul potrivit: John Paul Jones, multi-instrumentist şi compozitor, dar cel mai cunoscut datorită faptului că a fost basist şi clăpar în Led Zeppelin.
Oricât de rău aş vrea să fiu, despre John Paul Jones nu pot spune absolut nimic rău, nu ştiu nici un disc sau proiect prost la care ar fi participat în vre-un fel. Tipul acesta este chiar „cool”, l-am admirat mereu. În final este singura mea nedumerire legată de proiectul acesta, cum de s-a băgat Paul Jones în asta? O fi prieten cu Dave sau Joshua, o fi avut nevoie de lovele sau avea o clauză perversă într-un contract? Nu cred că voi avea răspunsul vreodată…

Conform versiunii oficiale, proiectu’ s-a născut în capul lui Dave încă din 2005, şi-a dorit mult o formulă în care să-l aibă la bas pe John Paul Jones şi să facă ceva nemaipomenit.
Acest nemaipomenit în final sună ca un Led Zeppelin în sala de repetiţii cu precizarea că nu s-a găsit nici un chitarist să producă riff-uri cât de cât geniale şi Joshua nu e Robert Plant şi nici nu încearcă să-l imite. Faceţi un mic exerciţiu de imaginaţie şi scoateţi chitara lui Page din „Whole Lotta Love”… şi în locul lui Plant să-l puneţi la microfon pe Scott Weiland…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=S7_vH3H8LPI]

Discul a provocat o pseudo pandemie/isterie la final de an 2009, m-a şi întrebat un prieten ce părere am şi i-am spus: nici una. 😀 Lucrurile nu s-au schimbat radical nici după ce am re-re-re-ascultat materialul.
OK. E un disc absolut Rock, Rock „din ăla” de anii ’70, ca la carte, are câteva şuruburi moderne, formule mai uşchite, sunete mai şmecherite, au captat şi redat energia perfect – că tot ziceam că este cheia Rock-ului – bla, bla, bla, dar mare lucru dincolo de toate acestea nu este. Şi încerc să şi argumentez de ce spun asta.

„No One Loves Me Neighter Do I” ne aruncă înapoi direct în anii ’70, miroase a Led Zep de la o poştă, Joshua cântă ca amintitul Jack White, împreună cu John Paul Jones s-au ocupat şi de părţile de chitare. Încearcă să transpună atmosfera Blues într-un context actual, să o plieze pe standardele sunetului de garaj, însă în spatele sunetului gros de tranzistore cumva transpiră prea mult plastic, străduinţă artificială. Pasajele lente, apăsate sunt alterate cu momente mai explozive, dinamice, dar neconvingătoare.
Riff-ul ce deschide „Mind Eraser, No Chaser” este atât de Led Zep încât tot sapi în memorie să identifici din care piesă au împrumutat-o, apoi piesa se transformă într-o îmbârligătură cu aer Post-Alternativ (că tot mă enervează termenul Post-Rock!), piesa are puls, Paul Jones aruncă şi ceva coloratură extravagantă de pe clape, un strop psihedelism, aşa, de gust, dar nimic spectaculos.
„New Fang” a fost single-ul de promovare. Alegere oarecum firească, este o compoziţie Rock, are energie, dinamism, reflectă abordarea, caracteristicile grupului, are potenţialul să prindă şi generaţia tânără lipsită de nostalgii. Dar nici „new fang” nu e un „new thing” sau…”real thing”. Sunetul murdar, pulsul, aminteşte puţin de… White Stripes.
„Dead End Friends” are mai mult nerv, riff-ul este mai incisiv, tema foarte nimerită. În contrast, vocea sună de anii ’70, echilibrul este interesant, piesa are balans însă şi o mireasmă dubioasă de ciorbă re-încălzită. Cam acesta este şi reproşul meu major vis a vis de Them Crooked Vultures: nu au strălucire, dincolo de sunete nu aud, nu simt, nu-mi transmit nicio vibraţie, doar re-evocă şi invocă un spirit ce suna proaspăt acum patru decenii.
„Elephants”… ignor „s”-ul şi nu mai zic nimic de Jack White, White Stripes. Toba sună exact ca în vremurile de glorie al lui John Bonham al cărui fan necondiţionat se şi consideră David Grohl. Piesa este un mix din cele mai pregnante secvenţe Zeppelin de la „Black Dog” la „Kashmir” într-un ambalaj mai de garaj, cu un sunet mai gros şi pregnant. Bun, bun, dar… cu ce folos?
„Scumbag Blues” are o construcţie ritmică interesantă, John Paul Jones se desfăşoară pe bas, piesa are 2-3 şuruburi interesante, are un aer de jam-session, o spontaneitate pozitivă.
„Bandoliers” este un moment mai interesant, mai autentic, are atmosferă. Sună tot ca o temă dosită din anii ’70 şi scoasă acum la reciclare, dar cu toate acestea nu sună prăfuit. Are şi un uşor feeling Nirvana. Este unul din momentele cele mai inspirate de pe disc. Este mult-mult mai interesant decât revocările Zeppelin.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=GkWsYM5uJf4]

„Reptiles” însă revine la sunetul – şi apucăturile – Retro, introduce şi o doză de Psihedelism/Space Rock de anii ’70, poate sună interesant pentru cei care au ratat trupele din epocă, aşa însă este doar o reiterare a unor formule de mult experimentate.
„Interlude With Ludes” este un experiment interesant tot pe un temei Psihedelic,  aici reflexiile Zeppelin cadrează interesant cu producţia modernă, pulsul „tripping” este de efect.
„Warsaw or the First Breath You Take After You Give Up” cu cele aproape 8 minute ale ei este încă o călătorie înapoi în timp şi-n Psihedelismul experimental, mi-a amintit de The Doors, John Paul Jones este absolut acasă în această atmosferă, creează secvenţe bune însă tema de bază este atât de fumată încât îţi vine să te laşi de fumat şi fără ultima accizare.
„Caligulove” introduce zgomotul şi energia modernă într-o temă cu aceeaşi pregnanţă Retro, se menţin şi sonorităţile The Doors, pulsul grav se amestecă cu sonorităţi bizare şi rezultatul pe alocuri este chiar interesant.
„Gunman” sună mai grav, are ceva din sonorităţile Kyuss, puţin Psihedelic, puţin Southern şi ceva Stoner Rock, basul pulsează şi bârâie, Joshua este foarte acasă în zona aceasta, parcă totuşi lipseşte un chitarist pur sânge.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=wq3xBq92Jqo&feature=channel]

„Spinning in Daffodils” închide materialul în aceleaşi tonuri de anii ’70, piesa are ritm, cadenţă, degajă energie şi forţă, poate aşa suna Led Zeppelin dacă nu murea  Bonham şi trupa activa şi în 2009.

La re-numărarea discurilor lansate anul trecut şi ascultate, digerate de mine, am ajuns la 380. Acest disc – cu tot respectul – este unul de care mă puteam lipsii. Ştiu, am să supăr (iar) toţi rockerii încremeniţi în anii ’70 şi poate nu numai, dar zău dacă dincolo de eventualul good feeling pe care (probabil) l-au avut băieţii cântând împreună, nu văd rostul acestui material… E un disc 100% Retro, te poţi freca pe burtă şi să oftezi: „ce vremuri domne!” – dar atât. Poate (doar) pentru nostalgicii incurabili este o mană cerească acest Them Crooked Vultures. Poate. Niciodată nu m-a inspirat agăţatul de trecut, asta – în viziunea mea – n-are nimic de a face cu respectul, însă mie îmi place să mă bucur de moment şi – eventual – să privesc spre viitor. Suntem în 2010, unii ne avertizează că timpul nostru se termină peste 2 ani, cred că sunt sute de „chestii” mult mai interesante de ascultat. Tot pe felia aceasta, dar mult mai credibili şi inventivi sunt Clutch cu albumul tot de anul trecut “Strange Cousins from the Vest”.
Them Crooked Vultures? Fugi de aici bre! Eventual Them Crooked Crows (ciori)! Şi mai bine… Them Crooked Cows…. 😛 😛 😛

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=smWsO7X4Rh4]

Sunn O))) – Monoliths and Dimensions (2009)

Posted on by — 2 Comments ↓

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=jX3EzwnFPfQ&feature=related]

Ieri povesteam de genul Drone şi trupa Fuck Buttons şi i-am amintit şi pe americanii din Sunn O))). Aceştia ne propun un experiment (şi) mai bizar, un amestec Drone cu (Black) Metal şi un nou disc tenebros şi avangardist.
Numele formaţiei vine de la amplificatoarele Sunn, produse de Sunn Musical Equipment Company (cumpărat ulterior de firma Fender şi trasă de aceştia pe „dreapta” în 2002), firmă înfiinţată de basistul Norm Sundholm şi fratele acestuia Conrad Sundholm, Norm fiind basist în formaţia The Kingsmen şi datorită succesului piesei „Luie, Luie” din 1963 trupa s-a lovit de probleme tehnice legate de volum în apariţiile live în faţa unui public tot mai numeros, deci implicit în locaţii tot mai mari (asta în loc de un scurt istoric 😀 ).
Amplificatoarele Sunn sunt folosite de nume sonore ca: The Who, The Moody Blues, Cream, Mountain, Steppenwolf, Kiss, Rush, The Melvins, Queen, The Jimi Hendrix Experience, Earth – şi ca să mai introduc un cârlig la povestea de ieri: Velvet Underground, dar evident şi de Sunn O))).
Revenind la numele trupei, scris la acest mod – Sunn O))) – reflectă logo-ul firmei de amplificatoare.

Dacă spuneam că nu sunt foarte familiarizat cu scena Electro, acum recunosc că nici Black Metal-ul nu este latura mea forte. Ei, nu-s complet cu pluta, am ascultat de s-a tocit discul „At War with Satan” al celor din Venom, Celtic Frost a fost una din trupele mele favorite multă vreme, am ascultat Sodom, Marduk, Satyricon, Mayhem, etc. Mă opresc la Mayhem, trupă cu care a colaborat solistul Attila Csihar din legendara trupă Tormentor şi care a colaborat şi cu americanii Sun O))) şi o face şi pe noul material.
Csihar a cântat pe celebrul album Mayhem „De Mysteriis Dom Sathanas”, dar şi pe „Ordo Ad Chao”, a colaborat cu Plasma Pool, Aborym, Limbonic Art, Korog, Keep Of Kalessin, Emperor, Sear Bliss, Burial Chamber Trio, Grave Temple, etc şi cu Sunn O))) pe albumele „White2” (2004), „Oracle” (2007) şi „Dømkirke” (2008). Dar nu doar Chihar contribuie la noul material, ci un şir lung de artişti: compozitorul Eyvind Kang, chitaristul Oren Ambarchi, Dylan Carlson – chitarist şi vocal în formaţia Earth, tromboniştii Julian Priester şi Stuart Dempster şi încă un şir lung de instrumentişti.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=i2cM3z_YbcM]

În ciuda acestei masive infuzii de instrumente şi instrumentişti, noul album Sunn O))) este destul de anevoios, neprietenos. N-a fost chiar o sarcină uşoară să străbat cele 4 piese ce se întind pe durata a 53 de minute.
Materialul este lent, sumbru, are prea puţine pete de culoare, progresiile sunt destul de anevoioase, rigide, zgomotele prea puţin muzicale. Vocea lui Cihar este fermă şi gravă, monologurile sale detensionează oarecum cursul macabru, dar nu reuşesc să acopere pe termen lung minimalismul şi monotonia excesivă din orchestraţii. Discul are însă şi momente bune, după mai multe ascultări găsesc puncte de sprijin, repere orientative în lumea lor întunecată, însă acomodarea este anevoioasă.
„Aghartha” cu cele 17:34 minute este prea lungă, vocea lui Cihar aminteşte de abordarea gravă al lui Milan Fras (Laibach) însă dedesubt, muzica minimalistă, extrem de abstractă şi uneori parcă fracturată nu vine în ajutorul ascultătorului. Mult mai interesantă este piesa următoare, „Big Church [Megszentségteleníthetetlenségeskedéseitekért]” în care un cor aduce o rază de lumină chiar dacă vorbim tot de o compoziţie rece. Chitara bârâie, sunetele sunt doar fâşii sonore, atmosfera este cea de filmele de groază. „Hunting & Gathering (Cydonia)” are mai multă coerenţă şi coeziune sonoră, muzicalitate, lucrurile se leagă simţibil mai bine, se completează şi dialoghează. „Alice” are 16:21 minute, un aer misterios, este un experiment mai aerisit, însă la fel de avangardist, o compoziţie interesantă, poate cea mai bună de pe acest disc.
Cum spuneam, nu este un material uşor, din punctul meu de vedere nu are vibraţia proiectului The Kilimanjaro Darkjazz Ensemble însă aici evident intervine şi subiectivismul fiecăruia din noi. „Monoliths & Dimensions” are o dimensiune aparte şi merită încercat. Cu grijă. 🙂

Nucleul de bază al trupei este format din Stephen O’Malley (implicat şi în Khanate şi Burning Witch) şi Greg Anderson (component şi-n formaţia Goatsnake).

Discografie (albume):

2000 – ØØ Void
2002 – Flight of the Behemoth
2003 – White1
2004 – White2
2005 – Black One & Solstitium Fulminate
2005 – Black One
2009 – Monoliths & Dimensions

Southern Lord Records
Stephen O’Malley
Sunn O))) LastFM

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=sKUOapQIl9w&feature=related]

Drop Dead, Gorgeous – The Hot N’ Heavy (2009)

Posted on by — No Comments ↓

(Drop Dead Gorgeous sună glam… sună roz, sună aiurea. Ei, lucrurile nu stau deloc aşa, trupa Drop Dead, Gorgeous sunt extrem de Heavy şi mai puţin… Hot. Dacă Paramore îţi amintesc mai mult de New Kids On The Block decât de o trupă Rock, Drop Dead, Gorgeous îţi rup capul. 🙂 Garantat. )

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=yqmwbVSTGlg]

Inevitabil, fraza îmi aminteşte de trupa Republica şi piesa lor „Drop Dead Gorgeous” de pe albumul auto-intitulat din 1996.
Mulţi probabil îşi amintesc mai de grabă de filmul regizat de Michael Patrick Jann, o comedie neagră: „Drop Dead Gorgeous” din 1999.
Probabil mult mai puţini asociază numele cu trupa americană Drop Dead, Gorgeous.

Sunt etichetaţi Metalcore şi Post Hardcore, au pasaje caracteristice genului Emo şi Screamo, dar sunt definitiv mult mai brutali, au pasaje cu sonorităţi Death şi infuzii de Industrial Metal, combină cursiv momentele melodioase cu pasajele de măcel.
Avem de a face cu o tânără generaţie de trupe, băieţi (şi fete! 😀 ) crescuţi/crescute cu Rock-ul, Metal-ul de la sfârşitul anilor ’90, începutul anilor 2000, generaţia post Grunge,  post Nu Metal, post Emo. Este o generaţie care n-a crescut nici pe Black Flag, nici pe Fugazi, o generaţie pentru care încet-încet Ozzy reprezintă doar un bătrânel senil care se face de râs pe MTV într-un pseudo reality-family sitcon şi primele lor amintiri de la un concert nu sunt legate de Slayer sau Metallica ci probabil de Korn, Static-X sau Linkin Park. Nu, nu este nimic rău în asta, dar este realitatea pe care nu avem cum să o ignorăm. Şi n-am pomenit degeaba de Static-X şi Linkin Park, abordările, sonorităţile ambelor formaţii se regăsesc în muzica celor din Drop Dead, Gorgeous. Cu toate acestea vocalul Danny “Stills” Stillman afirmă că a crescut cu trupele anilor ’90: Nirvana, Oasis, Smashing Pumpkins şi Third Eye Blind şi ceva-ceva din alura lui Kurt Cobain se regăseşte-n el, clipul la „Two Birds, One Stone” aminteşte de clasicul „Smells Like Teen Spirits” (şi este cea mai comercială, cea mai moale şi probabil cea mai slabă piesă a trupei…).

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=qwhvAQoqNLs]

Multe informaţii de culise – să zic aşa – n-am găsit despre ei, site-ul lor este sub construcţie, nu este încă complet funcţional, pe pagina MySpace informaţiile se referă mai mult la noul material, n-am găsit o biografie explicită. Dar din clip, fotografii şi ce am mai citit, am înţeles că sunt foarte tineri – şi-au întrerupt/scurtat primul turneu (în 2006) pentru a se întoarce în băncile şcolii, a-şi termina liceul, dar cu toate acestea au cântat destul de susţinut alături de trupe ca: The Devil Wears Prada, Dance Gavin Dance, At The Throne of Judgment, Aiden, Still Remains, Alesana, Idiot Pilot, The Number Twelve Looks Like You, Escape the Fate, I Set My Friends On Fire, Fear Before, He Is Legend, Before Their Eyes, And Then There Were None, Eyes Set To Kill, Blessthefall, Finch, etc.

Discografie:

2006 –  Be Mine, Valentine (EP)
2006 – In Vogue
2007 – Worse Than a Fairy Tale
2009 – The Hot N’ Heavy

Dacă EP-ul de debut suna mai brutal, are amprente Korn şi Static-X, pe noul material momentele brutale şi cele melodice sunt mai intercalate, s-a creat un echilibru între cele două abordări, sunt pasaje care amintesc mai clar de Linkin Park, însă trupa este mult mai intensă, mai incisivă şi mai Metal decât trupa din California, chitara brutală şi vocea agresivă au rămas latura dominantă a trupei.
„Killing A Classic” începe direct brutal şi zgomotos. Devenise un clişeu construcţia cu început „clean” şi refren brutal, tot aşteptam când o să vină cineva să inverseze fazele. Strofele sunt brutale, Danny Stillman urlă şi grohăie, pasajele de legătură, refrenul este mai moale, mai melodios şi pe lângă chitara gravă, cu ton Nu Metal, introduc şi covorul de sintetizatoare.
„Southern Lovin’ (Belle of the Ball)” începe disonant, filtrat şi cu track-urile defazate, apoi piesa explodează, reţeta se repetă oarecum, refrenul este melodios, strofele brutale, chitara lui Jacob Belcher are greutate, riff-urile au forţă şi gravitate.
„Beat the Devil Out of It” amestecă aceleaşi riff-uri grave cu clapele, se creează un oarecare haos, temele au o amprentă de nebunie, unele pasaje amintesc de Pantera, altele de Korn, la asta clapele, sintetizatoarele adaugă o coloratură interesantă.
Single-ul de promovare, „Two Birds, One Stone” este una din piesele mai cuminţi, probabil din acest motiv a şi fost aleasă, este mai melodioasă, chiar şi momentele mai agresive sunt temperate, poate ajută trupa să prindă difuzări, însă nu-i o piesă care să-i reprezinte.
„Sue Simons! Watch Your Mouth” ne întoarce în atmosfera schizofrenică a la Korn, construcţia tensionată este intercalată cu un pasaj mai degajat, dar la fel de apăsător.
„Fame” combită tonalităţile Linkin Park cu incursiunile zgomotoase, riff-urile foarte intense se încadrează bine în sonorităţile mai electronice, pasajele mai lente sunt punctate de dubla riff-tobă mare cu 2 pedale, vocile dublate, corurile dau note interesante, însă uneori formulele sunt repetative, devin previzibile.
„(The) Internet Killed the Video Star” pare o temă care preocupă multă lume… lately. Piesa nu se diferenţiază de anterioarele, refrenul este dinamic, mai memorabil şi un pasaj mai moderat unde clapele dialoghează interesant cu chitara apoi un cor dă o întorsătură interesantă piesei.
„Can’t Fight Biology” aliniază aceeaşi combinaţie Korn/Linkin Park în care partea Korn este mai dominantă, un pasaj liniştit şi un refren mai melodios marchează şi-n această piesă interesant.
„There’s No Business Like Snow Business” reprezintă latura mai incisivă, mai agresivă a trupei, doar în refren Danny cântă ceva mai melodic, la finalul piesei avem încă un pasaj contorsionat ce se stinge tulburător.
„Interlude 1” este un intro plasat aproape de final de disc, un moment interesant, electronic şi jucat din butoane ce ne duce-n „Dirtier Than You Want to Know” încă o incursiune în tonurile sumbre marca Korn.
Finalul, „We’re Planning, God’s Laugh” este cea mai lungă şi interesantă piesă de pe disc cu cele peste 6 minute are ei. Aminteşte puţin de P.O.D. („Youth of the Nation”), tonul însă este mai grav, vocea distorsionată, Drop Dead, Gorgeous explorează apele tulburi în care se scaldă de cele mai multe ori şi Korn, tonurile sunt mult mai grave şi când clapele dau tonul ci nu chitara.

Putem asculta încă 10 ani „Peace Of Mind”-ul, „Master of Puppets”-ul sau „Burn My Eyes”-ul, nu le contest valoare, nici vorbă! însă vine un val nou de formaţii care încet-încet îşi face loc, ne plac sau nu ne plac, ele sunt tot mai prezente, se adresează unei noi generaţii de care ar fi incorect să nu ţinem cont. Este oarecum inexplicabil cum Rock-ul, un curent de revoltă şi teoretic avangardist, suferă de atât conservatorism… este dominat de atât de multe prejudecăţi.
După mai multe ascultări Drop Dead, Gorgeous par convingători, sunt foarte tineri şi cred că merită creditaţi. Este o lume destul de macabră, apăsătoare, uneori formulele pe care le folosesc sunt uşor repetitive, însă revin la faptul că sunt tineri, stăpânesc impecabil instrumentele şi ne putem aştepta la surprize (plăcute) de la ei pe viitor. Şi „The Hot N’ Heavy” chiar este un material intens şi interesant, e un punct de plecare solid, e drept: nu este o piatră de hotar ci doar un punct de plecare.

The Darkness, Stone Gods, Hot Leg – A Thing Called…

Posted on by — 4 Comments ↓

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=sRYNYb30nxU]

Primul album al celor din The Darkness l-am primit cadou de la UnSoricel în iarna lui 2003 – dacă ţin bine minte, dar piese ca „Get Your Hands Off My Woman” (Motherfucker! Ha ha ha! 😛 ) sau „I Believe in a Thing Called Love” erau deja hit-uri şi la noi.
Dacă te uiţi la clip-ul „I Believe in a Thing Called Love” realizezi că e un mare-mare mişto, are şi o doză de auto-satiri, auto-ironie, dar piesa în sine este genială. De multe ori am spus că este dificil să scrii piese simple, să compui riff-uri elementare, să faci orchestraţii zemoase din tobă, bas, chitară şi treaba să sune compact şi plin. Rock-ul nu este nici fizică cvantică, nici chirurgie pe creier, a spus-o Henry Rollins şi moşu’ are dreptate, mereu mi-au plăcut trio-urile (Motorhead, Rush) sau cvartet-urile (Pantera), numai cei care n-au cântat niciodată, n-au trecut pragul unui studio în viaţa lor, nu realizează cât de dificil este să captezi şi să degajezi energia pură, energie pură ce în definitiv înseamnă şi reprezintă Rock-ul.

Puţin „school of Rock”. 🙂 sau cum se spune: who made who?

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=SjOqN338qUc&feature=related]
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=abNqNYCHUHw]

Ce vreau să sugerez este că – vorba celor din Pantera: reinventing the steel (genial!) – nu tre’ să reinventezi roata. Sau nu asta este neapărat ideea de bază ci uneori dacă reuşeşti să faci roată să se învârte, poţi fi cel puţin la fel de genial. Bine, nu pun la socoteală copiile imitaţiilor… ha ha ha! 😛

The Darkness

Englezii n-au inventat nimic nou. Muzica lor se înrudeşte cel mai mult cu AC/DC şi îşi are rădăcinile în Hard Rock-ul tradiţional britanic (Led Zeppelin), la asta au adăugat un strop de Glam pe ramura americană, puţin din The New York Dolls, o doză de Iggy Pop, ceva din David Lee Roth (Van Halen), au condimentat amestecul cu inspiraţie şi au scos din joben albumul „Permission to Land” în iulie 2003. Am simplificat radical schema, meritau pomeniţi şi The Who, Thin Lizzy şi încă o mână de trupe, dar nu despicatul firului în patru, căutarea calului în dinţi sau număratul spiţelor la roată este ideea… 🙂
Trupa s-a înfiinţat prin 2000, la baza ei fiind doi fraţi, Justin Hawkins – voce, pian, chitară şi Dan Hawkins – chitară, voce. Lor li s-a alăturat basistul Frankie Poullain şi bateristul Richie Edwards.
Albumul şi single-urile lansate au spart topurile, albumul a stat 4 săptămâni la rând pe primul loc în top-ul britanic, în 2004 a obţinut distincţii la 3 categorii al BRIT Awards-ului: cea mai bună formaţie, cea mai bună formaţie Rock şi cel mai bun album; revista Kerrang! le-a acordat în 2003 premiul pentru cel mai bun album Rock şi în 2004 2 distincţii: cea mai bună trupă live şi cea mai bună trupă britanică şi în clasamentul revistei al celor mai bune 50 de albume din secolul XXI s-au clasat pe locul 49. Dar albumul a ajuns şi-n Billboard până pe poziţia 36 şi a avut succes şi-n Europa. Un disc notat de 5 ori platină, înseamnă totuşi ceva.
Ca fapt divers, în 2003 au cântat în deschiderea turneului european Metallica.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=H4iU97yakpo]

Discul este aproape un clasic cap-coadă. 10 piese, 38 de minute, 100% Rock.
Vocea şi atitudinea lui Justin Hawkins este tot un amestec de Robert Plant şi David Lee Roth, admit, nu-s fan al vocilor „castrate”, al bărbaţilor „soprane”, m-am acomodat mai greu cu ţipetele lui Justin, dar ele sunt un trademark al formaţiei şi trebuie să recunosc, Justin are voce puternică, cântă excelent şi în tonalităţile joase şi-n final treaba are farmec.
N-am să desfac albumul pe piese, discul curge energic, are puls, este viu, e un Rock’N’Roll ca la carte, se disting 2 balada „Love Is Only A Feeling” şi „Holding My Own” (cu gust Queen) şi o piesă mai apăsată, cu un tempo mai redus, îmbibat cu miresme de Led Zeppelin, „Love On the Rocks With No Ice”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=OHqf03doIxo]

În 2005 basistul Frankie Poullain părăseşte trupa – sau este dat afară, depinde care din cele 2 părţi le ei în considerare şi este avansat în poziţia de basist, tehnicianul de chitară a lui Dan: Richie Edwards.

Albumul „One Way Ticket to Hell… and Back” este lansat în noiembrie 2005 şi chiar dacă succesul comercial a rămas mult în urma albumului de debut şi criticile au fost mai amestecate, este tot un disc 100% Rock, are un tempo ceva mai moderat faţă de primul şi atmosfera este mai apropiată de Led Zeppelin şi Hard Rock-ul anilor ’70, însă – părerea mea – este un disc la fel de ascultabil şi de ascultat.
M-a bucurat intro-ul de nai de pe album şi tot discul are mai multe momente mai colorate, a rămas acel puls viu de Rock, dar trupa şi-a permis o abordare mai degajată, s-a „jucat”, a experimentat şi alte tonalităţi, abordări, se simt oarecare influenţe şi de factură mai modernă: The Stone Roses. 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=z8nQj14cS9k]

Stone Gods – Silver Spoons & Broken Bones (2008)

În 2006 solistul Justin Hawkins este internat într-o clinică de reabilitare din cauza problemelor cu alcoolul, restul trupei însă începe lucrul la al 3-lea album. Despărţirea devine însă fapt evident anul următor.
Trupa până-n ultimul moment a sperat să evite evenimentul, însă-n cele din urmă Richie Edwards a preluat poziţia de frontman, trece la microfon şi chitară şi este adus basistul Toby MacFarlaine.
Într-un final trupa anunţă şi schimbarea de titulatură şi astfel apare Stone Gods.
Albumul „Silver Spoons & Broken Bones” apare în 2008.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=I-I420-cqzw]

Trupa sună mult mai Heavy, vocea lui Richie Edwards este una puternică, o voce mult mai „şmirghel”, mai vânjoasă, aminteşte pe alocuri de Sebastian Bach, iar muzica sună ca o ciocnire dintre Deep Purple şi Metallica.
Discul a fost foarte bine primit atât de presă cât şi de public, este un material energic, un Rock tradiţional, dar cu sunet modern, tăios, gros şi gras, respectă tradiţia şi în acelaşi timp sună proaspăt.
Formaţia cântă la festivalurile importante (Download Festival, Isle of Wight Festival), în deschiderea turneului Velvet Underground apoi pe cont propriu.
Anul trecut, mai exact în mai, în timpul unui concert al noului proiect al lui Justin Hawkins, Dan Hawkins i s-a alăturat fratelui său pe scenă pentru a cânta piesa „I Believe In A Thing Called Love” şi i-a şoptit la ureche – prieteneşte, apoi a repetat şi cu voce tare pentru public: „you’re an absolute cunt!” 🙂

Se zvoneşte tot mai intens eventuala reformare a grupului original anul acesta.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=EtXY0g1CCs8]

Hot Leg – Red Light Fever (2009)

Nici Justin Hawkins n-a stat degeaba.
Începând din 2005 a avut un proiect solo numit British Whale, în 2007 a făcut parte din grupul care a reprezentat Anglia la Eurovision-ul de la Helsinki (ha ha ha! 😛 ) şi a colaborat cu mai mulţi artişti în diferite proiecte (Def Leppard, Beverlei Brown) ca în 2008 să anunţe crearea unei formaţii noi sub titulatura Hot Leg din care mai fac parte: Pete Rinaldi, Samuel SJ Stokes şi Darby Todd.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=FOLthJnrdEY&feature=related]

Albumul „Red Light Fever” este lansat pe 9 februarie 2009, este o continuare directă a stilului şi abordării The Darkness, are o amprentă pregnantă Thin Lizzy, dar şi influenţe Queen, este un material aproape la fel de clasic ca „Permission to Land”, are nerv, puls, curge natural, oferă acelaşi coctail Glam şi Rock care a funcţionat impecabil şi la debut.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=DnETYe5-GTE&feature=related]

Metalhead.ro. – LOL

Posted on by — 12 Comments ↓

Brushvox Vs. People. 😀
Uneori încep să cred că sunt ceea ce de fapt nu sunt. Un certăreţ. Sau – fuck! – un supărăcios. Sau…dracu ştie ce. În ultima vreme vreau – nu vreau, îmi fac tot mai mulţi prieteni… ha ha ha! 😛
Am zis că las dracului politica să nu mai am discuţii. Discuţiile mie îmi plac, adică atunci când chiar sunt discuţii, se confruntă idei şi argumente şi din acestea în final iese ceva, rămâi cu ceva. Ideea nici nu e să ai tot timpul dreptate, ci să te confrunţi, să-ţi confrunţi ideile, părerile, cunoştinţele cu ale altora. Ei, din astea mai rar, mai ales pe net, dar asta-i altă poveste!

Nu vă plictisesc, anu’ trecut mi-am făcut la un moment dat – cred că prin mai – cont pe Metalhead şi am început să-mi pun o parte din scrieri şi acolo. Am ajuns destul de repede apreciat, mai ales de cititori, dar şi de administratori. În definitiv a apărut un bou care făcea muncă voluntară. 😀

Recenziile mele de discuri au fost probabil cele mai apreciate, citite.
Apoi cam din toamnă încet-încet a început treaba să scârţâie.
La un moment dat căutam nişte informaţii despre o trupă şi am găsit un articol pe Beatfactor.ro şi am constatat cu stupoare că era scris de mine. Am verificat, m-am logat şi parola folosită pe Metalhead funcţionează şi acolo. OK, n-am citit „io” user agreement-ul. În România sunt multe site-uri în oglindă, nu e neapărat un lucru normal, dar trec peste asta.
Am postat un review la un album pe Metalhead, a 3-a zi a dispărut. Atunci Morrison mi-a spus că fiindcă albumul încă n-a fost lansat oficial. He he he. E genul de fază: prostul cu hoţul. M-am apucat de lucrat în presa scrisă prin ’93, apoi am fost redactor şi moderator la un post de televiziune, am colaborat cu câteva reviste, apoi iar am lucrat o vreme în redacţia unei reviste. Am fost şi reprezentantul unei case de discuri în România pentru o perioadă de aproape 2 ani, apoi în perioada în care am locuit la Budapesta, am fost prieten cu multă lume din presă, am avut casa mea de discuri de garsonieră şi am avut contacte cu alte case de discuri şi trupe, management-uri. Materiale promoţionale se dau presei, uneori cu piese trunchiate, alteori materiale integrale şi idee tocmai asta e ca publicul – potenţialul cumpărător – să fie informat, anunţat despre o nouă apariţie.
Acum despre descărcatul ilegal de mp3-uri de pe net am mai tot vorbit. Nu intru în toate detaliile, dar cred că omul descarcă, ascultă şi dacă este fan, dacă un material chiar îi place, în final îl mai şi cumpără. Eu aşa fac. Tot în perioada petrecută la Budapesta mi-am cumpărat peste 2000 de CD-uri originale, unele le-am găsit doar ca import America sau Japonia, am dat pe unele o cârcă de bani. Acum am buget mai mic, am copil şi alte priorităţi, cumpăr mai rar, recunosc. Însă revenind la scris, cred că prestez o muncă voluntară şi în beneficiul artiştilor şi al caselor de discuri.
Bun. Apoi n-au mai pus de pe pagina de blog pe cea cu recenzii scrierile, ba, s-a apucat Morrison şi a pus recenzii la albume mai vechi. Nu de alta, da’ la un moment dat erau recenziile mele cele mai citite şi probabil a început să deranjeze. În fine! Toţi suntem puţin paranoici…
Aşa am ajuns anul acesta să nu-mi mai pun articolele integral ci să las doar o introducere şi link. Chiar mă gândeam când voi fi urecheat şi a venit şi asta – merită să dai click! 😀 . Tot ieri seră.

„brush fără supărare dar ultimele tale bloguri sunt strict pentru a-ţi promova doar blogul şi nu e frumos 🙂 ”

Păi, treaba stă aşa. 1. am un blog „simplu”, nu vând spaţiu publicitar pe el, nu câştig nimic de pe urma lui, nici măcar la concertele pe care le-am promovat n-am cerut şi primit vreodată vre-o invitaţie. Să promovez ce? Egoul? L-am promovat destul la 20 de ani cântând. De supărat, n-am de ce să mă supăr. 2. Treaba – zic eu – stă cam aşa: de exemplu despre Jello Biafra and the Guantanamo School of Medicine n-a scris nimeni pe Metalhead. Dacă cineva dă o căutare pe Google să zicem, găseşte mai repede pagina de pe Metalhead decât blogul meu, dacă chiar îl interesează, dă click şi ajunge şi la mine. Eu aş numi-o simbioză. Nimeni nu pierde nimic, nu costă nimic. Dar cum i-am spus şi lui Morrison, dacă doreşte, îmi şterg contul, şterg toate articolele, în definitiv oamenii pot venii şi direct la mine fără să mai treacă şi prin Metalhead, nu-i nicio problemă. Dar ca să lămuresc şi ce mare trafic îmi fac „io” cu link-urile de pe Metalhead, aceasta e statistica accesărilor prin link (referinţe) pe ziua de ieri:

Adică dintr-un total de 244 de accesări pe ziua de ieri, 3 vizitatori mi-au venit de pe 2 link-uri de pe Metalhead. 😀 M-am scos!

Fiind şi început de an, rockerul nici nu e scriitor renumit prin vocaţie, la pagina de blog-uri până ieri seară erau aproape numai postările mele.
S-a gândit Morrison şi… s-a pus pe treabă. Vorba lui: LOL. Să nu mai fie blogurile mele despre muzică, să fie mai bine ceva gen… Bravo. 😛

Spor frate şi… Rock!

Rămân şi eu Bravo. Bravo Punk. 😛

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=V1Gn0e7kvTA]

Baroness – Blue Record (2009)

Posted on by — 2 Comments ↓

Nu vă lăsaţi păcăliţi: Baroness nu este o divă iar titlul cu aromă de mister – albastru – nu are legătură cu „blue movie(s)” (lămureşte-te!).
Încet-încet, creşte, se înalţă, iese la suprafaţă o nouă generaţie de rockeri. Generaţie nouă, etichetă nouă şi aş adăuga eu: metehne vechi. Eticheta nouă se numeşte Sludge Metal şi conform dicţionarelor şi al specialiştilor sub-genul este rezultanta din logodna dintre Hardcore şi Doom Metal, un Heavy Metal „mai altfel”, dar având şi ceva infuzii de (Post) Punk, Southern Rock, eventual Industrial şi ceva Progresiv. Din ce am ascultat eu, mai degrabă aş spune că există o tendinţă de a da un ton, o nuanţă de Indie Metal-ului, multe din trupele acestea având un sunet abraziv, uşor murdar, înregistrările au rezonanţe de garaj, unele teme au aceeaşi construcţie ca cele ale trupelor Indie din anii ’80, doar că butonul distorsului a fost împins la maxim. Da’ poţi să te pui cu „experţii” şi minunatele lor termene şi dicţionare? Dacă vă zic că Sludge Metal-ul are şi sub-genuri, Southern Sludge şi Stoner Sludge, sigur veţi spune că unii beau gaz pe stomacu’ gol şi se şi îmbată… ha ha ha! 😛

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Bb3ep6YW0JI]

Baroness nu sunt chiar veniţi cu personalu’ de Buftea ieri seară, trupa s-a înfiinţat prin 2003 în Savannah, Georgia, USA, pe bazele trupei din zona Punk-Metal: Johnny Welfare and the Paychecks. Stâlpul de bază al trupei este vocal-chitaristul John Baizley, din actuala formulă mai fac parte: Peter Adams – chitară şi voce, Summer Welch – bas şi Allen Blickle – tobe. Până în 2007 şi albumul de debut, au lansat 3 E.P.-uri: „First” (2003), „Second” (2005) şi „Third (sau „A Grey Sigh in a Flower Husk”) (2007).
Albumul de debut, „Red Album” a primit cronici favorabile, prestigiosul Revolver chiar a desemnat materialul ca fiind Albumul Anului.
Noul material, „Blue Record” a făcut o figură frumoasă în Heatseeker-ul Billbord, ajungând pe prima poziţie, în Hot 200 Billboard a ajuns până pe poziţia 117 şi a prins locul 41 în top-ul 50 Pitchfork pe 2009.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=8qii59-7JAM&feature=channel]

„Blue Record” are de toate: Rock, Metal, Post-Punk, Indie, ceva abordări Progresive, puţin Folk, sunet abraziv, idei bune şi scheme, formule reciclate, adică idei mai puţin bune.
Cele 12 piese constituie un material destul de omogen, echilibrat, cursiv, au „faţă” cum s-ar spune, trupa are coerenţă, fructifică şi punctează ideile bune, execută corect schemele tradiţionale, astfel, după parcurgerea celor circa 45 de minute, impactul la modul general este pozitiv. La a 2-3 ascultare, piese, faze şi fraze chiar încep să-mi placă, însă mici rezerve mai am vis a vis de ei şi ceea ce fac.
Odată avem sunetul aceste distorsionat, murdar, de garaj cum zic eu, la chitară. Este interesant acest sunet, zgârie, totuşi nu are greutate, apăsare. Baroness au reuşit să integreze acest sound destul de eficient în contextul general, basul, tobele şi vocea sună plin, cald, au puls, pe de cealaltă parte aceste riff-uri uneori au un ton strident, greu de aşezat. Din fericire nu folosesc în exces acest ton „şmirghel” şi astfel nu devin obositori. Alte trupe insistă exclusiv pe acest sunet şi pe termen lung îşi pierde efectul tăios, devine un vuiet neplăcut şi oboseşte sau plictiseşte.
„Bullhead’s Psalm” este un intro lent, construit pe dialogul între chitara semi-acustică şi cea electrică şi condimentată cu puţină clapă. În tema aceasta intră direct „The Sweetest Curse”, o piesă destul de tradiţională, cu chitare măcinate, voce în forţă, formule de treceri şi schimbare împrumutate din Heavy Metal – ca şi solo-ul – şi un refren ceva mai modern. „Jake Leg” sună mai cald, are puţină aromă Southern, pulsul este modern, sound-ul este diferit, dar există paralele cu Metal-ul abordat de Alice In Chains, este una din piesele care mi-a plăcut cel mai mult. „Steel That Sleeps the Eye” este o piesă acustică, în atmosfera de New Orleans se amestecă puţin Folk, construcţia vocală aminteşte de formulele aceluiaşi Layne Staley. Urmează un alt moment bun, „Swollen and Halo”, o piesă abrazivă şi cu puls, micul minus pe care-l sesizez fiind partitura vocală, uneori pasajele mai moi, mai armonice, n-au forţă sau nu sunt suficient de fluente, expresive. Aici şi toba sună uşor înfundat – mai ales toba mare, n-are incisivitate şi asta strică puţin din aspectul general al unei piese colorate, dinamice, bine construită. „Ogeechee Hymnal” este încă o piesă de legătură, aminteşte puţin şi de Metallica însa tema este mai clasică, mai tradiţională iar sunetul mai murdar, de garaj. Experimentul de la jumătatea piesei în-colo este o pată sonoră relaxantă ce se deschide direct în tema din „A Horse Called Golgotha”. Aceasta sună ca nişte riff-uri rămase de la James Hetfield, remodelate de Steve Harris şi cântate de Robert Flynn şi imprimată – să nu spun iar garaj – la un sound-check. Interesantă, dar parcă uşor prea lungă cu cele peste 6 minute ale ei. „O’er Hell and Hide” începe amăgitor-acustic, apoi se transformă într-un galop Heavy/Thrash ca apoi cele două extreme să se combine, vocea se aude din spate, printr-un low-filter (ca la radio), alterate se succed momente tradiţionale cu faze mai zgomotoase şi mai interesant este haosul din final ce ne trece din nou direct în „War, Wisdom and Rhyme”, una din cele mai tradiţionale, Thrash piese de pe disc. „Blackpowder Orchard” vine ca un vânt proaspăt de primăvară, încă o compoziţie de trecere, parcă prea scurtă, puteau exploata tema mai profund. „The Gnashing” este încă un moment bun, interesant, de pe disc, o construcţie progresivă, dinamică, are şi nerv, are şi armonii, este ingenios îmbinată, schimbările se leagă, compoziţia curge natural. Tema de închidere, „Bullhead’s Lament” readuce ceva spirit Southern cu adaos de Heavy Metal, închide într-un ritm domol, apăsat, într-o zonă undeva între Doom şi Stoner discul, revine rotund la punctul de plecare.
Producţia, partea de sunat, nu m-a încântat foarte tare, cu siguranţă nici n-a costat cine ştie cât, în rest cred că trupa are şi potenţial, e o pâine de mâncat pe zona aceasta, sunt lucruri de explorat.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=yKZaYFv2bxA]

The Dark Side of the Moon

Posted on by — 16 Comments ↓

Se spune că pisicile şi femeile sunt curioase, eu zic că şi bărbaţii, oamenii în general sunt curioşi. Tot aşa, despre secrete se presupune că sunt menite să fie descoperite. Secrete – schelete-n dulap – avem toţi, ale noastre sunt tabu, ale altora sunt de… descoperit. Slobod la cuget, am vorbit despre masturbare, nimeni nu admite şi cu atât mai puţin se făleşte cu faptul că se masturbează, cum nimeni nu admite că descarcă sau îşi achiziţionează materiale pornografice. M-am luat cu prostiile şi zău că nu despre asta vreau să vă povestesc! Cel puţin nu acum. 🙂
Ideea era „the dark side” – partea întunecată -, necunoscutul, secretul, misteriosul care ne atrage.

Am avut „A Walk on the Wild Side” – mai mult sau mai puţin cu… Gicu – era previzibilă, la îndemână şi incursiunea în „The Dark Side of the Moon”.
Întâmplarea a făcut că plimbându-mă azi pe net, am dat de o pagină cu şi despre muzică, Muzika Magika – unde m-am regăsit în Blogroll şi mă simt onorat – şi unde am găsit o postare despre muzica din 2009 şi am citit un articol interesant despre… „The Dark Side of the Moon”: 5 faze întunecate ale Lunii. Le recomand pe ambele. Şi nu numai.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ZZSi02uccrc]

Asta însă nu mă întoarce din drum. Îmi fac şi eu plimbarea şi damblaua cu „The Dark Side of the Moon”, albumul din 1973 al celor din Pink Floyd este şi cel mai de succes disc al lor. Albumul a rezistat un timp record în Billboard – 741 de săptămâni, se estimează că s-a vândut în peste 45 de milioane de exemplare şi astfel este unul din cele mai vândute discuri din toate timpurile.
A fost re-editat de nenumărate ori, cea mai interesantă din aceste ediţii fiind cea pentru a 30-a aniversare a lansării, re-mixat şi lansat în format Super Audio CD. Chiar şi membrii trupei spuneau că această realizare a scos la suprafaţă sunete,  instrumente pe care abia ţineau minte că le-au imprimat, dar până atunci nu se auzeau.
Despre cele 10 piese ce însumează 43 de minute de muzică s-ar putea povestii zile şi pagini întregi. N-am să povestesc nimic fiindcă nu cred că am ceva de adăugat la tot ce s-a mai spus, nici nu vreau să vă plictisesc şi în definitiv: muzica e de ascultat.

Mie îmi plac prelucrările, cover-urile. Am o colecţie fabuloasă de astfel de piese şi discuri, sunt maniac.
Cum este şi firesc, n-au scăpat nici Pink Floyd, n-a scăpat nici „The dark Side of the Moon” de tentaţia de a fi reorchestrate, reinterpretate, rearanjate de diferiţi artişti.
Am în colecţie piese şi albume tribut Pink Floyd, majoritatea din zona Electro, Trance, Chillout şi Tehno, dar şi Rock, Country, Bluegrass şi Industrial sau Gothic.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Zny_iiS8NJk&feature=related]

În 2003 este lansat „The Dub Side of the Moon”, albumul de debut al proiectului Reggae Easy Star All-Stars, un material care reinterpretează albumul Floyd în manieră Chillout/Trance şi Trip Hop  înbinat cu Reggae. În 2006 scot un disc asemănător dedicat formaţiei Radiohead şi anul acesta au lansat „Easy Star’s Lonely Hearts Dub Band” – material evident ce reiterează muzical faimosul album The Beatles.

„Return to the Dark Side of the Moon” este un disc realizat sub bagheta lui Billy Sherwood în 2005 şi lansat în 2006 ca urmare a unui alt material, „Back Against the Wall”, reinterpretarea albumului „The Wall” al aceloraşi Pink Floyd.
Sherwood a adunat la o laltă o listă impresionantă de muzicieni din formaţii cu greutate ca: Zappa, Yes, King Crimson, UFO, Journey, Sefferson Starship, Asia, Whitesnake, The Firm, The Doors, Toto, Supertramp, Styx, etc pentru realizarea ambelor materiale, un deliciu pentru orice ascultător.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=HiaGECY8LWw]

În 2006 apar două materiale.
Pe de o parte Dream Theater imprimă live în Japonia tot albumul, discul este o interpretare în oglindă, fidelă originalului, dar interesantă ca abordare şi sunet. Este un „bootleg oficial”, trupa mai are la activ astfel de tributuri pentru Metallica („Master of Puppets” – 2004), Iron Maiden („The Number of the Beast” – 2005) şi Deep Purple („Made In Japan” – 2007).

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=gPOrXSu_eKk]

Celălalt material îi aparţine cântăreţei, compozitoarei şi actriţei Mary Fahl, cunoscută din formaţia October Project. Albumul „From the Dark Side of the Moon” este finalizat în toamna lui 2006, însă din cauza restructurărilor de la casa de discuri V2 Records unde are contract artista, discul a fost pus în vânzare doar în formă electronică şi câteva copii promoţionale au ajuns pe eBuy.
Este un disc extrem de intens, colorat, Mary Fahl are o voce expresivă şi puternică, dar ea a imprimat şi o mare parte din părţile instrumentale şi muzica ei se aventurează de la faze de Rock Progresiv şi sonorităţi experimentale până în zona Electro-Ambiental, World Music şi până la Jazz, Blues şi Folk într-un coctail sonor extrem de proaspăt şi incitant. Pe mine m-a câştigat definitiv Mary Fahl. 🙂

În 2008, patru muzicieni de Jazz: Sam Yahel, Ari Hoenig, Mike Moreno şi Seamus Blake realizează şi o acoperire Jazz a materialului: „Jazz Side of the Moon”, un disc incitant, o provocare interesantă, o coloratură deosebită dată materialului original.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=GnP8-xofiz8&feature=player_embedded]

Anul trecut am tot vrut să pomenesc de The Flaming Lips şi albumul „Embryonic”, dar cumva – ca şi cu Buckethead – îmi vine mai greu să vorbesc, decât să ascult şi lucrurile mi-au luat-o înainte, în decembrie trupa a mai lansat un material: „The dark Side of the Moon”. Pentru acest disc au apelat şi la veteranul Henry Rollins, la trupa Stardeath and White Dwarfs şi la solista canadiană Merrill Beth Nisker cunoscută sub numele Peaches.
Este un disc experimental, cu sonorităţi Rock, Electro şi Blues în egală măsură, un material avangardist, zgomotos, Indie în adevăratul sens, surprinzător doar pentru cei care nu cunosc trupa, dar interesant şi provocator pentru orice fan Pink Floyd.
Ştiu, cunosc mulţi fani Pink Floyd, ştiu că sunt conservatori, astfel de discuri mulţi le consideră blasfemie, însă aceste experimente scot în evidenţă alte dimensiuni al unui material genial şi de referinţă, cred că sunt binevenite.

🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=zlY-JlE5ZCo]

Aaaaaaaaaaa! Şi era să uit! Mai este un disc interesant, să zic aşa colateral: “The Dark Side of the Spoon”, discul genial al celor din Ministry din 1999. Ei au “răstălmăcit” doar titlul, au explorat într-o altă direcţie, însă au creat un material extrem de întunecat, grav, tulburător şi avangardist. Merită ascultat!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=oZgAohO31eI]

Buckethead

Posted on by — 6 Comments ↓

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Gpr498vngFQ&feature=related]

Buckethead – pe numele său Brian Patrick Carroll, născut pe 13 mai 1969 – este un tip cu chitară şi o găleată-n cap care astfel protestează împotriva holocaustului găinilor pusă la cale pe plan global de reţelele de fast-food… Că tot bagă ai noştri taxă pe fast-food, sucuri şi dulciuri.
Prezentarea aceasta e cam de rahat, admit, dar dă bine, atrage atenţia şi probabil cam asta şi este ideea.
Am mai spus asta, nu-s prea priceput la chitară, cred că un Do major mai ştiu să ţin, basul mi-a plăcut mai mult, dar nu sunt Les Claypool şi – cum spuneam – niciodată nu m-am cutremurat ascultând eroii celor şase, şapte corzi. E drept, sâmbăta trecută am re-ascultat cu mare plăcere primele trei albume ale lui Yngwie Malmsteen, nu l-am mai ascultat pe suedezul virtuoz de peste 10 ani cred, anul trecut l-am descoperit în adevăratul sens pe John 5 pe care-l ştiam doar din Marilyn Manson, 2wo şi Rob Zombie, mi-a plăcut mereu Frank Zappa, Steve Vai are momentele lui bune şi ascult cu plăcere uneori şi „Flying in a Blue Dream”-ul lui Satriani, dar niciodată nu m-am omorât după solo-uri şi – părerea mea de punker ciufut – solo-urile de prea multe ori sunt ne-inspirate, fac parte din piese că „aşa se face”, doar mai umple un minut, două şi rar mă…excită. Ei, e o altă generalizare grosolană, mea culpa, recunosc, mie îmi plac riff-urile sănătoase, acelea care-ţi smulg capul.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=FHM8Sfi36ts&feature=related]

Vorbind despre discurile de anu’ trecut, UnSoricel a pomenit de Buckethead, i-am răspuns atunci că pe mine nu m-a impresionat prea tare, apoi am săpat în arhivă şi am început să-i ascult discurile.
Şi… e ceva de ascultat. La doar 41 de ani, şi-n 17 ani, a „scos” 28 de albume solo şi a cântat încă pe peste 50 de albume! Fără să-l fi ascultat, pe mine oarecum asta m-a şi intrigat. Cred. Apoi m-am gândit la amintitul Zappa care la fel, are o discografie impresionantă şi cantitativ, dar şi calitativ.
Mi-am pus căştile, am dat volumu’ tare – să nu mă bruieze Minimax-ul lui fi-meu 😛 – şi m-am scufundat în lumea lui Buckethead. Cu capul în gălată – ca să zic aşa. 😛

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=HkCEXrlfJ4E&feature=related]

Buckethead nu e un ciudat extravagant, nu e un mercenar – cum aveam impresia – ci e un tip extrem de creativ, colorat, plin de surprize (plăcute). Pe undeva aş putea păstra paralela cu Zappa, are o plajă extrem de largă de abordare de la Thrash Metal, trecând prin zona progresivă şi ajungând la Jazz, Funk şi Blues, Bluegrass. Muzica lui este de avangardă, este extrem de multidimensională, nu este foarte uşor de urmărit, dar dacă laşi deoparte prejudecăţile, îi acorzi puţină atenţie, călătoria devine extrem de plăcută.
Buckethead este compozitor, multi-instrumentist, dar în primul rând un chitarist extrem de virtuos, dar şi inspirat. A colaborat cu o grămadă de artişti: Mike Patton, Les Claypool, Iggy Pop, Serj Tankian, Bill Laswell, Bootsy Collins, Bernie Worrell, Bill Moseley, Viggo Mortensen, etc şi o vreme a petrecut alături de Axl pentru a pune-n mişcare noul Guns’N’Roses.
În 2009 a lansat nu mai puţin de 4 albume solo:

Slaughterhouse on the Prairie – 30 ianuarie
A Real Diamond in the Rough – 1 mai
Forensic Follies – 1 iunie
Needle in a Slunk Stack – 24 septembrie

„Slaughterhouse on the Prairie” este un disc incisiv, plin (şi) de riff-uri groase, ritmuri bubuite cu două tobe mari, baza este un Metal dinamic, energic şi la asta, Buckethead adaugă tot felul de condimente aromate, formule Jazz, puţin progresiv, ceva Rock şi Blues, totul însă într-o cursivitate firească, momentele mai moi, mai domoale nu ştirbesc ci accentuează vâna Metal al materialului.
„A Real Diamond in the Rough” are la bază o atmosferă Blues cu miresme de Southern, te duce cu gândul la New Orleans, nu lipsesc însă nici exploziile mai zgomotoase, însă predominante sunt pasajele aerisite, îmbinările de acustic şi electronic, momentele introvertite, de meditaţie, căutare. Un material mai senin, curge ca un vis.
„Forensic Follies” este un experiment avangardist, dacă pe „Slaughterhouse on the Prairie” Metal-ul era abordat tradiţional, pe filiera Thrash/Heavy, aici totul este împins într-o zonă futuristică, sunt folosite elemente Electro, zgomote Industrial, totul are o oarecare amprentă schizofrenică colorată cu disonanţe, dar este o lume fascinantă, o nebunie atât de vie încât aproape simţi că poţi să o atingi. Este un disc greu de digerat, dar merită efortul!
„Needle in a Slunk Stack” continuă experimentul, parcă lucrurile devin şi mai grave, tonurile de chitară distorsionată se suprapun cu zgomotele, însă dincolo de demenţă este muzică. Introduce ingenios pasaje Jazz, World Music, avangardism progresiv, Electro ambiental şi haos Industrial, rezultatul fiind cel puţin… tulburător.

Buckethead nu e de povestit, e de ascultat. Nu ştiu dacă am reuşit să vă fac poftă, eu nu mai reuşesc să-i scot discurile din player. Merci UnSoricel!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=H7xsmFraAqY&feature=related]

Jos găleata domnule Buckethead! Respect!

Static-X – Cult of Static (2009)

Posted on by — 2 Comments ↓

„Wisconsin Death Trip” a explodat în 2000 cu toate că a fost lansat în martie 1999 şi până în 2001 s-a vândut în peste 1 milion de exemplare, fiind certificat Platină.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=uN76Llvh8g8&feature=PlayList&p=A23A134B6FE8229B&index=0]

Trupa înfiinţată în 1994 a ieşit la suprafaţă la sfârşitul anilor ’90 cu valul Nu Metal despre care povesteam ieri. Sunt trupe cărora etichetele mai mult le dăunează, cum fug astăzi formaţiile de eticheta Emo, cam aşa s-a întâmplat la începutul deceniului şi cu această etichetă Nu Metal. Static-X sunt 100% Metal, una din formaţiile cele mai intense, brutale al noului val.
Static-X amestecă brutalitatea Thrash Metal-ului tradiţional a la Slayer cu sonorităţi Industrial, dar au preluat, aplicat şi tonurile sumbre, schemele ritmice şi structurale ale celor din KoRn sau Coal Chamber. Combinaţie interesantă, extrem de dinamică şi să vinzi cu un asemenea sunet brutal 1 milion de discuri din materialul de debut, este mare lucru.

Motorul formaţiei este Wayne Richard Wells aka Wayne Static, voce, chitară, clape, programare, lui i s-au alăturat pe rând chitaristul Koichi Fukuda, basistul Tony Campos şi bateristul Ken Jay. Fukuda părăseşte trupa după primul album, este înlocuit cu Tripp Eisen şi acesta este înlăturat din trupă în urma unor scandaluri în 2005 şi este readus Fukuda şi bateristul Ken Jey este înlocuit cu Nick Oshiro în 2003.
Trupa treptat estompează paralele cu celelalte găşti din valul Nu Metal chiar dacă Wayne şi Jonathan Davis (KoRn) sunt prieteni şi chiar colaborează, însă rămân la fel de brutali şi incisivi.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=sz-lqbmPPZk&feature=related]

Discografie:

1999: Wisconsin Death Trip
2001: Machine
2003: Shadow Zone
2004: Beneath…Between…Beyond… (demo-uri şi piese rare)
2005: Start a War
2007: Cannibal
2009: Cult of Static

„Cult of Static” este al 6-lea album al trupei şi a fost lansat în data de 17 martie 2009. Dacă e să descriu la modul general actuala abordare, sunetul de acum al formaţiei, aş spune că este ca şi cum Ministry şi Slayer s-ar fi pus pe un jam-session neiertător. Electronica, clapele, samplerele au fost împinse şi mai în spate, au rămas riff-urile grose, solo-urile care şi-au făcut loc pe abia pe ultimele albume, vocea agresivă, ritmurile apăsate, basul mârâit şi pulsant. Static-X au nerv, sunt la fel de plini de energie ca la început.
„Lunatic” – piesa ce deschide albumul beneficiează de solo-ul lui Dave Mustaine din Megadeth; „Z28” combină un riff primitiv, brutal cu sunetele mai moderne, are o oarecare coloratură Soulfly; „Terminal” vine cu riff-uri mai melodioase, mai tradiţionale şi cu vocea a la Jonathan Davis; „Hypure” aminteşte de ultimul Rob Zombie; „Tera-Fied” este mai lentă, experimentală, combină ingenios electronica cu riff-urile, sună ca o piesă A Perfect Circle interpretată de un Korn Industrializat; „Stringwray” – primul extras single – este o piesă colorată, cu multe schimbări, „Isolaytore” aminteşte de Fear Factory, „Nocturnally” are incisivitatea pieselor Sepultura de pe albumul „Roots”; „Skinned” ne aruncă înapoi la tempo-urile mai incisive ale primului album, sună teribil de Heavy şi-n final „Grind 2 Halt” vine cu încă o temă ce exploatează zona de interferenţă între Metal-ul modern şi electronică, are un strop de psihedelism, dar rămâne tot în zona grea, Machine Head au mai experimentat astfel de combinaţii.
Am amintit de toate aceste paralele strict în scop ilustrativ, Static-X au adunat elemente, au diferite influenţe, dar ceea ce fac, fac bine, reuşesc să dea temelor, ideilor o faţă personală, au o amprentă proprie.
Nu lipsesc nici surprizele.
Discul beneficiază în diferitele forme de editare de 4 bonus-uri din care 3 sunt prelucrări. Nici din 1000 de încercări nu aş fi ghicit de exemplu că Static-X vor face un cover după „Still of the Night” al celor din Whitesnake, dar nici „Talk Dirty to Me” (Poison) sau „Looks That Kill” (Motley Crue) n-ar fi fost mai uşor de ghicit. „Still of the Night” este criminală, dar şi celelalte sunt… răvăşitoare. Al 4-lea bonus este „W.F.O.” o piesă proprie, incisivă, dar parcă nu atât de convingătoare ca restul materialului.
Încă un album de intensitate maximă a uneia din cele mai interesante trupe din generaţia nouă. Dacă îţi place Metal-ul, nu ai cum să nu dai din cap la aşa ceva! Static-X fuckin’ Rocks!

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=2dCR_uF6sA8&feature=related]

Static-X site oficial
Static-X pagina MySpace
Static-X LastFM

Papa Roach – Metamorphosis (2009)

Posted on by — 3 Comments ↓

Papa Roach – site oficial
Papa Roach – pagina MySpace

Uneori este incorect şi irelevant să vorbeşti despre o trupă, un album scos din contextul general. Un alt aspect de multe ori neglijat este „misteriosul” producător, de foarte multe ori un personaj cheie nu doar al înregistrărilor, dar şi în determinarea, crearea sunetului, identităţii unei formaţii. De multe ori producătorul este confundat cu producătorul executiv, omul care pune banii la bătaie, chiar dacă în multe cazuri este aceeaşi persoană, vorbim de lucruri total diferite. 🙂
Metal-ul american din anii ’90 a fost dominat de câţiva producători importanţi pentru evoluţia trupelor şi crearea sunetului, aş amintii măcar trei: Terry Date, Colin Richardson şi Ross Robinson.
Robinson este „naşul” aşa numitului Nu Metal, este omul din umbră, din spatele sunetului brutal produs de Korn pe albumul de debut (1994), apoi pe „Life Is Peachy” (1996), tot el a produs albumul de referinţă al celor din Sepultura „Roots” (1996) şi primul album Limp Bizkit „Three Dollar Bill, Yall$” (1997), dar a lucrat şi cu Machine Head („The Burning Red” – 1999) sau Slipknot („Slipknot” – 1999), dar şi cu trupe din afara sferei Metal-ului ca The Cure.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=fn3LLYpFWuw]

Producătorul este omul cu idei, cu viziune, este de multe ori puţin din toate: muzician şi sunetist, dar nu neapărat sau obligatoriu inginer de sunet. La noi lucrurile acestea sunt neglijate, practic nu avem producători cum şi marea majoritate a inginerilor de sunet nu sunt ingineri ci oameni cu mai multă sau mai puţină vocaţie pentru meserie.
Nu avem un underground cu circuit funcţional, fanzinuri şi reţea de cluburi, nu avem case de discuri independente, nu avem impresari, nu avem producători, nu prea avem nimic, avem aere şi pretenţii… toţi ne pricepem la toate – şi la nimic – iar cu sârmă şi ciocan se rezolvă şi gardul, şi motorul de la Dacia, dar şi… muzica. Dacă ai şi scotch eşti clar meseriaş! 😛

Robinson a fost chitarist în formaţiile de Thrash Metal Detente (albumul „Recognize No Authority” 1986) şi Murdercar iar primul său job ca producător a fost albumul-demo „Concrete” din 1991 al celor din Fear Factory, materialul premergător al genialului „Soul of a New Machine” produs de Colin Richardson, un alt „meseriaş” şi un material de referinţă.

Pentru apariţia Nu Metal-ului celălalt element determinant a fost chitara cu 7 corzi introdusă-n uz de Steve Vai şi preluată de Munky, chitaristul din Korn şi utilizată într-un mod original, sub-acordată pentru obţinerea unui sunet mult mai grav. Influenţă majoră asupra lui Munky a constituit şi stilul chitaristului Trey Spruance (Mr. Bungle).

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=LVa9HD4mwhM]

Sub eticheta Nu Metal a ajuns din underground în mainstreem un val nou de formaţii: Korn, Limp Bizkit, Deftones, Fear Factory, Static-X, Coal Chamber, Slipknot, Sevendust, Disturbed, Soulfly (cu ei e altă poveste evident!) , Snot, Linkin Park şi… Papa Roach.

Papa Roach s-au înfiinţat în 1993 şi primul lor album auto-produs, „Old Friends from Young Year” este lansat în 1997, dar succesul major vine cu al doilea material, lansat de DreamWorks, albumul „Infest” din 2000.
Vorbeam de contextul general, în 1999 sunt lansate albume importante ca Static-X „Wisconsin Death Trip” sau KoRn „Issues” şi 2000 este anul „Chocolate Starfish and the Hot Dog Flavored Water” al celor din Limp Bizkit, Deftones lansează un album de referinţă „White Pony” şi debutează şi Linkin Park cu – probabil cel mai bun material al lor – „Hybrid Theory”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=20jvV-BPNSk&feature=fvst]

„Infest” a avut un succes major, albumul a fost certificat Triplu Platină – în prima săptămână s-a vândut în peste 30.000 de exemplare în America şi a fost al 20-lea cel mai vândut album al anului – şi le-a adus o nominalizare Grammy pentru Cel mai Bun Artist Nou, dar şi participarea la faimosul turneu Ozzfest atât în State cât şi în Anglia pe scena principală.
Papa Roach au vândut în total peste 10 milioane de discuri şi succesul nu i-a părăsit nici pe parcurs, stilul lor este mai puţin incisiv, zgomotos, pe parcurs au căpătat tot mai multe tonalităţi de Rock Alternativ, Hard Rock şi Post Grunge, dar Papa Roach au fost şi au rămas o formaţie de Rock.

Discografie:

Old Friends from Young Years (1997)
Infest (2000)
Lovehatetragedy (2002)
Getting Away with Murder (2004)
The Paramour Sessions (2006)
Metamorphosis (2009)

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=mzkrVfwZsmk&feature=channel]

„Metamorphosis” lansat pe 24 martie 2009 conţine 12 piese şi este o revenire la tonurile mai grave, la muzica mai intensă, mai incisivă de la debuturile formaţiei, are o abordare Post Punk/Hardcore. Nuanţele Post Grunge/Rock Alternativ au rămas, însă sunt împinse în spate, umbrite de abordarea energică, fermă, incisivă.
După intro-ul „Days of War” avem imediat un potenţial imn cu „Change Or Die” aminteşte de Therapy?, o piesă dinamică, te prinde imediat. Mai lentă, mai melodică, dar tot construită pe chitare incisive este şi „Hollywood Whore”, următoarea „I Almost Told You That I Loved You” şi „Lifeline”. Momentul liric vine cu „Had Enough”, o baladă construită însă tot în jurul chitarei. „Live This Down” revine cu riff-uri, este un Rock American modern, celor din Papa Roach chestiile astea le ies mult mai bine şi mai credibil decât celor din Nickelback de exemplu. „March Out of the Darkness” începe acustic, are ceva spirit Southern, apoi se transformă într-o baladă Power, nu e neapărat rea, dar – eu cel puţin – m-am cam plictisit de genul acesta de piese, sună toate cam la fel, miroase a clişeu.  Din fericire basul mârâit şi chitara revin în forţă în „Into the Light” ca următoarea „Carry Me” să fie încă o piesă lentă, dar parcă cu ceva mai mult spirit, dar şi… sirop. „Nights of Love” amestecă pasajele lente cu abordarea Hard/Glam al anilor ’80, mă puteam lipsii şi de acest moment şi finalul, „State of Emergency” aliniază cam toate fazele, elementele albumului, de la momentele mai explozive, la pasajele aerisite, liniştite.
Chiar dacă discul se stinge încet-încet pe parcurs, „Metamorphosis” are câteva momente foarte reuşite, Papa Roach au aliniat un set de piese care-i reprezintă şi încearcă să satisfacă toată plaja (lor) de public şi una peste alta, nu este un disc deloc rău, în final gusturile nu se discută, dacă pe mine nu prea mă mai mişcă baladele şi piesele lirice, radiourile şi un public mai larg fix la genul acesta de piese marşează… 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=aoZEtBQJN4c&feature=related]