Home › Posts tagged rock › Page 49

rock

Keep On Rockin’ in a New Year!

Posted on by — 8 Comments ↓

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=tRnZ6rjLKqA&feature=related]

S-a dus un 2009 destul de agitat, am intrat într-un 2010 cu multe incertitudini, bla bla bla, fuck that!
Cum spuneam, fuck the politics, nu promit nimic, nu vreau să mă dezamăgesc sau să amăgesc pe cineva, dar în ceea ce priveşte aşa zisa politică, păstrez părerile pentru mine. De interesat n-am cum să spun că nu mă (mai) interesează, îmi f*te şi mie viaţa, vreau – nu vreau ceea ce se întâmplă, dar… sunt suficiente alte lucruri despre care să scriu. Nu o să mai am 800 de cititori pe zi cum îmi aducea politica ci doar 200, dar.. fuck that too, am un blog personal, nu vând spaţiu publicitar, nu câştig bani de pe urma lui, nici măcar faimă, o fuck din plăcere, o fac de nebun şi… uneori fac pe nebunul. 😀 Competiţia este un concept fals – şi de rahat – dar despre asta, cu altă ocazie. 🙂
Am schimbat şi titulatura blogului: DISCURI LA ROTISOR ŞI CAFEA CU SUFLET, îmi place şi cum sună şi cam despre asta e vorba: muzică şi aiureli personale. Fac cafea bună, pun muzică interesantă.
Încerc să-l separ şi pe brush de Mr. Pan[k]sament, nu mă pot hotărî dacă sunt idiot sau schizofrenic, sunt ca o păpuşă Matrioşka, tot mai scot şi mai scot câte ceva din mine, încerc oarecum să ţin măcar socoteala şi să fac ceva ordine. Mr. Pan[k]sament s-a mutat pe pagină separată şi am scos textele de aici şi am transformat pagina în Top Albume unde vreau să-mi fac lista mea de albume esenţiale pe ani, eventual pe genuri. S-a terminat şi un deceniu odată cu anul (2000-2009) şi mă gândeam şi la o listă a celor mai importante discuri din această decadă, probabil tot o listă de 10 albume pe an ar fi cât de cât corectă, eventual o împărţeală pe genuri, n-au prea funcţionat interacţiunile pe blog, dar poate facem ceva împreună… 🙂 Se spune că femeile vor mereu să repare şi ce nu e de reparat, dracu ştie, am o latură feminină mai ascuţită! Ha ha ha 😛

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=YmS-JuVvVf4]

Pe 8 decembrie eram prins în bătălia electorală – fuck politics, again! – am şi uitat să punctez comemorarea – tristă – al lui Darrell Lance Abbott – „Diamond Darrell”, „Dimebag Darrell”, „Dime”. Pe de altă parte, mintea omului este o maşinărie ciudată, funcţionează de multe ori independent, dintr-un instinct de auto-protecţie, de multe ori şterge amintirile triste, lucrurile cu conotaţii negative, apăsătoare.
Un dement – Nathan Gale – (n-ai cum să nu judeci oamenii!) din motive ne-elucidate nici până-n prezent, pe 8 decembrie 2004 la un concert Damageplan la Alrosa Villa din Columbus, Ohio, a tras cinci focuri de armă-n Dimebag – una fatală în cap – dintr-un total de 15 focuri, omorând încă 3 persoane şi rănind alte 7.
Dacă acel incident n-ar fi avut loc, poate astăzi vorbeam de alte albume Damageplan şi – de ce nu? – poate aveam gaşca Pantera reunită… Toate aceste „dacă”-uri n-au sens, cum nici discuţiile cum naiba intră cineva la un concert cu un Remington 870?!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=GQFDR0fMTsM&feature=related]

Sunt trupe/artişti care schimbă faţa muzicii, fără Pantera multe din trupele de astăzi nu erau sau sunau cu totul diferit. „Cowboys from Hell” a dat semnalul, „Vulgar Display of Power” a schimbat definitiv semnificaţia cuvântului Heavy. Chiar şi Rob Halford a luat-o „razna”, a părăsit emblematicul Judas Priest şi a făcut cu proiectul său Fight albumul îmbibat profund de marca Pantera „War of Words”. Au fost etichetaţi „Groove” Metal, dar asta ştiţi deja: am o părere proastă despre etichete. Pe 24 iulie se împlinesc 20 de ani de la lansarea amintitului „Cowboys…” şi în data de 14 martie 10 ani de la lansarea ultimului album, „Reinventing the Steel”, ar merita cu siguranţă o poveste completă despre cariera lor.
Dacă eu am uitat, Metal Hammer-ul britanic n-a făcut-o şi numărul lansat pe 16 decembrie 2009 conţine un CD tribut Dimebag/Pantera. Lista trupelor este impresionantă şi toţi s-au achitat de sarcină mai mult decât rezonabil, a fost o plăcere să re-ascult piesele şi să ascult variantele produse:

ZAKK WYLDE – Suicide Note Part 1
MACHINE HEAD – Fucking Hostile
MALEFICE – I’m Broken
AVENGED SEVENFOLD – Walk
EVILE – Cemetery Gates
FIVE FINGER DEATH PUNCH – A New Level
BIOHAZARD – Mouth For War
SYLOSIS – Strenght Beyound Strenght
CHIMAIRA – Slaughtered
UNEARTH – Sandblasted Skin
THROWDOWN – Becoming
KIUAS – This Love
THIS IS HELL – Rise

Cum nu am văzut la chioşc Metal Hammer-ul, ne rămân imoralele torrente… Fuck that too, ador chestiile imorale! (Dar să nu înţelegeţi din asta că încurajez pirateria!) Piesele pot fi ascultate on-line pe pagina Roudrunner Records. Getcha Pull!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=FBLbrJxGtro&feature=related]

Pomeneam de rătăcirea lu’ Chris Cornell, se pare că s-a prins şi Chris că nu-i prea vin pantofii de lac, (Oh, that bitch ain’t a part of me! Ha ha ha! 😛 ) şi a lăsat-o mai moale cu amiciţia Timbaland/Timberlake, este oficia , anul acesta, după o „pauză” de 12 ani, Soundgarden se reunesc.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=IHy5tFI05js&feature=PlayList&p=1291261BCEEFA406&playnext=1&playnext_from=PL&index=4]

Noutăţi şi legate de Festivalul Sonisphere: pe 16 iunie 2010 s-a confirmat capul de afiş de la Aeroportul Bemowo, Varşovia, Polonia, vor cânta „cei 4 grei” pe aceeaşi scenă pentru prima oară: Metallica, Slayer, Megadeth şi Anthrax!
Pe scena de la Knebworth, Anglia, pe 30 iulie – 1 august, vor evolua: Iron Maiden, Rammstein, Placebo, Alice Cooper, Motley Crue, Iggy And the Stooges, Slayer, The Cult, Papa Roach, Bring Me the Horizon, Anthrax, Fear Factory şi Rollins (spoken). Lista nu este încă completă şi acestea sunt numele doar de pe scena principală…
Nicio noutate legat de duplexul Bucureşti – Istambul.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Us_IxW5LcvY]

Anthrax. Nu există încă nicio certitudine legată de mult amânatul album „Workship Music”. Vocalul Dan Nelson a fost concediat, s-a întors John Bush şi se zvoneşte că s-ar putea să re-imprime părţile vocale…

2 februarie este data lansară noului disc Rob Zombie: „Hellbilly Deluxe 2: Noble Jackals, Penny Dreadfuls and the Systematic Dehumanization of Cool”. Partener de nădejde al fostului solist din White Zombie este acelaşi John 5.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=EqQuihD0hoI]

Pentru luna aprilie este anunţat albumul Slash & Friends care-i va unii pe toţi membrii de bază din Guns’N’Roses – Izzy Stradlin, Steven Adler şi Duff McKagan – mai puţin pe Axl Rose…
Axl exclude orice posibilitate a unei eventuale reuniuni cu foştii tovarăşi. Chitaristul Robin Finck l-a părăsit şi s-a întors în Nine Inch Nails, în locul lui a fost adus Daren Jay Ashba (ex- BulletBoys, Beautiful Creatures, Sixx:A.M.). Guns sunt în turneu prelungit, nicio vorbă despre albumul nou.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=SCplsXu1HRk]

Înapoi la muncă, înapoi la şcoală, un pas înainte, doi paşi înapoi… Rock!

Halford, Tim Owens, Steel Panther = Heavy Metal

Posted on by — 8 Comments ↓

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=TrkYmvfsMw0]

Cu siguranţă am mai tot povestit despre asta: mama mea avea o colecţie impresionantă de discuri (vinyl). Avea o cunoştinţă din Ungaria care avea un amic, sunetist al formaţiei Omega şi pe această filieră îi parveneau o grămadă de discuri. Astfel, când aveam 10 ani, avem în raft Motorhead, Judas Priest, Girlschool, Tygers of Pan Tang pe lângă multă muzică clasică şi discurile celor din The Beatles, Rolling Stones, Led Zeppelin, Deep Purple, David Bowie sau Black Sabbath şi evident, trupele de Rock ungureşti şi…erau o grămadă şi de calitate: Omega, LGT, Beatrice, Piramis, P Mobil, Karthago, P. Box, Edda, Koral, etc. Cu alte cuvinte, faţă de mulţi alţii – mai ales în aceea epocă, dar nu numai – am cam furat startul… ha ha ha! 😛

Îmi plăcea la 16 ani „Ace of Spades”, „British Steel” şi „Screaming for Vengeance”, apoi am dat de Maiden, Venom şi în final de Metallica, Kreator şi Slayer şi de toate celelalte nebunii… 🙂

Halford – III Winter Songs

Halford este întruchiparea Heavy Metal-ului, The Metal God, stilul lui, abordarea, atitudinea, şi-a pus amprenta pe generaţii de muzicieni.
Maşinăria Priest a funcţionat impecabil până în 1991, atunci, după o carieră de mai bine de 20 de ani şi un album extrem de intens şi modern, „Painkiller”, Halford a anunţat că părăseşte trupa.
Aşa s-a născut proiectul Fight şi în 1993 genialul album „War of Words”, un disc influenţat masiv de Pantera, dar cu rădăcini tradiţionale, o îmbinare perfectă de clasic şi modern.
A mai urmat un EP (Mutations) şi un album mai slab în 1994, „A Small Deadly Space”.
Halford a stârnit mai multe valuri cu anunţul său din ’92 că este homosexual. Părea finalul unei legende, dărâmarea unui mit.
În ’97 lansează un disc Industrial sub titulatura 2wo, „Voyeurs” fiind un disc interesant, dar deloc apreciat de fanii conservatori.
Din 2000 revine la Heavy Metal şi îşi foloseşte numele ca titulatură: Halford. Apare albumul „Resurrection”, în 2001 „Live Insurrection” şi în 2002 „Crucible”.
În 2003 se petrece mult vehiculata revenire la Judas Priest şi în 2005 este lansat „Angel of Retribution” şi în 2008 albumul conceptual, „Nostradamus”, ambele o întoarcere de la un Metal mai modern, mai incisiv, la rădăcinile tradiţionale.
Mereu a existat o rivalitate acerbă între (fanii) Maiden şi Priest. Dacă la Maiden Steve Harris a aplicat reţeta AC/DC şi n-a schimbat reţeta câştigătoare, Priest mereu s-au renăscut, s-au re-inventat şi au inventat. „British Steel” a fost un pas enorm faţă de „Killing Machine”, „Painkiller” a fost un alt salt uriaş vis a vis de „Ram It Down” şi cu Fight, Halford a mers în aceeaşi direcţie cum şi „Jugulator” cu Tim Owens a fost un disc modern. Revenirea lui Halford a întors din acest drum trupa – spre deliciul majorităţii fanilor – dar pe mine nici „Angel of Retribution”, dar mai ales „Nostradamus” nu m-au convins, mai mult, acest ultim produs chiar m-a dezamăgit profund.
În acest context un nou disc Halford, al 3-lea album, lansat în noiembrie 2009, suna tentant.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=5G0guGBUt9Y]

„Winter Songs” ne menţine în atmosfera de sărbători, are parfum de Crăciun.
Din cele 10 piese aliniate, 5 sunt semnate Halford/Roy Z, 5 sunt piese tradiţionale de Crăciun, reorchestrate în tonuri Heavy Metal de cei doi.
Discul porneşte în forţă cu „Get Into the Spirit”,  o piesă dinamică în buna tradiţie Judas Priest. Sunt şi momente mai bune şi sunt faze mai fade, este interesant să auzi piese tradiţionale (colinde) în interpretare Heavy Metal, ideea nu este chiar inedită, au făcut-o cu multă vână şi Twisted Sister acum câţiva ani.
„Winter Song” este o baladă chiar agreabilă, uşor în afara zonei Heavy Metal al albumului, orchestrată mai modern; tot baladă, piesă lirică este şi „Light of the World”; „Christmas For Everyone” este veselă şi se pretează atmosferei ca şi „I Don’t Care If It’s Christmas Night”, cu un oarecare ton, abordare Rock’N’Roll. Mai puţin convingătoare sunt colindele Metalizate, mi-a plăcut „Come All Ye Faithful”.

Tim „Ripper” Owens – Play My Game

Tim „Ripper” Owens este norocosul ghinionist.
Dintr-un tribut-band (British Steel) a ajuns peste noapte frontman în formaţia favorită. Povestea a inspirat filmul „Rock Star”, film de care cei din Priest după revenirea lui Halford s-au dezis, cei care au văzut pelicula cred că înţeleg şi de ce… ha ha ha! 😛
Mie mi-a plăcut vocea lui Tim şi nici cele 2 albume, „Jugulator” şi „Demolition” nu-mi displac. Cu tot respectul pentru Halford, revenirea lui şi întoarcerea la sunetul anilor ’80, mie nu-mi trezeşte nici măcar nostalgii, chiar dacă satisface marea masă de fani.
Tim n-a şomat după expulzarea amiabilă din 2003, Matt Barlow solistul formaţiei Iced Earth alături de care au fost în turneu Priest, şi-a părăsit trupa şi Tim – încă o dată – a fost ales înlocuitor. Însă după 4 albume alături de noua s-a trupă, Matt Barlow s-a răzgândit şi… a revenit, Tim fiind trimis – din nou – pe tuşă.
În 2008 Tim se alătură trupei lui Yngwie Malmsteen, Rising Force şi-l înlocuieşte – temporal, ha ha ha! 😛  – pe Doogie White pe albumul „Perpetual Flame”.
În paralel, în 2006 a scos şi cu fostul său coleg din Winter’s Bane, Dennis Hayes un album sub titulatura Beyond Fear şi anul acesta (2 februarie 2010) o să fie lansat şi albumul noului său proiect Charred Walls of the Damned.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Xq_r46-5Yt8]

Până atunci, avem acest album „Play My Game”, lansat sub numele său în mai 2009 şi având un şir lung şi impresionant de invitaţi, practic fiecare piesă fiind imprimată într-o altă formulă. Îi avem la chitară pe: Bob Kulick, Craig Goldy, Jeff Loomis, Steve Stevens, Carlos Cavazo, Bruce Kulick, Doug Aldrich, Michael Wilton, Neil Zaza, etc; la bas pe: Rudy Sarzo, James Lomenzo, Billy Sheehan, David Ellefson, Tony Franklin, Marco Mendoza, etc şi la tobe pe: Simon Wright, Brett Chassen, Ray Luzier, Bobby Jarzombek şi Vinny Appice.
Cele 12 piese sunt un Heavy Metal tradiţional, cu un sunet gros, modern, într-un tempo mediu – parcă puţin prea lent, prea convenţional, mai multă incisivitate, culoare, formule mai complexe pe alocuri ar fi dat mai multă vână materialului destul de sumbru. Vocea lui Tim se menţine sub influenţa lui Halford, are un ton mai grav, dar aruncă-n „bătălie” şi urcările, ţipetele de marcă.
Pentru fanii genului, este un material obligatoriu, mie mi-au plăcut: „The Cover Up” (încăpea lejer pe oricare album Judas Priest), „The World Is Blind” are armonii şi atmosferă interesantă, tot în notă Priest,  „It is Me”  şi „No Good Goodbyes” amintesc de primul album Fight, „Pay My Game” este mai modern, în tonuri Pantera, abordarea aceasta îi vine ca mănuşa lui Tim şi „The Shadows Are Alive” cu schimbările de ton şi atmosferă, aproape încă un clasic Priest.
N-are energia şi dinamica unui „War of Words”, dar este un material Heavy, absolut corect şi de ascultat, dacă v-a dezamăgit abordarea stil operă de pe „Nostradamus”, acest material e mai Priest decât originalul.

Steel Panther – Feel the Steel

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=yfB7vF7nCdA&feature=fvst]

Am lăsat la urmă cuartetul acesta American, dar înainte să povestim despre ei, merită citite versurile piesei care deschide noul lor material:

„Fuck the Goo Goo Dolls, they can suck my balls
They look like the dogs that hang out at the mall

Eminem can suck it, so can Dr. Dre
They can suck each other just because they’re gay
They can suck a dick, they can lick a sack
Everybody shout, “Heavy metal’s back!”

Death to all but metal!

Death to Papa Roach, Blink 182
All those fucking pussies sounds like doggy-doo
Wearing baggy pants, spiking up their hair
They’re not worth the crust on my underwear

Where is Def Leppard? Where is Mötley Crüe?
Why do all my lyrics sound like Dr. Seuss?

Death to all but metal!

Kills those fucking fuckheads who programme MTV
They can suck my ass with all the record companies

Death to Britney Spears, kill the little slut
Kill Madonna too and then fuck her in the butt
Fuck Mariah Carey, death to Sheryl Crowe
They can kiss each other on the camel toe
50 Cent’s a fag, so is Kanye West
Shooting hot sperm on each others’ chest

Death to all but metal!”

Ha ha ha! 😛
Ăştia sunt Pink Pantera, pardon! Steel Panther. Acum, de exemplu, – mie îmi place Papa Roach, iar Def Leppard au mult prea puţine momente bune, dar asta-i altă poveste! -, dar ca idee, înţeleg şi care-i mesajul şi în linii mari au dreptate: cam multe fufe umflate cu pompa de industria muzicală şi cam prea multe trupe scoase din sertarele birourilor caselor de discuri, ce să mai zicem de rapperii de indigo şi la indigo? Jur că n-am nimic cu negrii cum nu sunt nici misogin, dar cum „emanciparea” femeii le-a adus doar „dreptul la plasă”, aşa şi eliberarea negrilor de sub sclavagism – absolut justificată, nimic de zis! – în final a condus la extrema cealaltă: parcă au devenit obligatorii… ha ha ha! 😛
Gaşca s-a înfiinţat în anul 2000, au devenit repede celebrii pentru versurile amuzante, parodiile pe care le produc turnate într-un Heavy/Glam Metal tradiţional american.
Solistul trupei, Ralph Saenz – foloseşte numele de scenă „Michael Diamond” şi „Michael Starr”, dar a mai folosit şi nume ca „Metal Shop”, „Metal Skool” şi „David Lee Ralph” – a cântat în trupa tribut-Van Halen, Atomic Punk, a trecut prin trupe ca L.A. Guns, 7% Solution, First Cause, Longgone şi Nightfall şi – ca să leg poveştile de astăzi – a jucat un rol secundar şi în amintitul film „Rock Star”. Chitaristul Russ Parrish – nume de scenă Satchel – cântă şi în trupa lui Paul Gilbert, Electric Fence şi cu bateristul Darren Leader mai au o trupă: The Thornbirds, trupă din care mai face parte chitaristul Jeff Duncan cunoscut din trupe ca: Odin, Armoured Saint şi DC4. La bas îl avem pe Travis Haley – nume de scenă Lexxi Foxxx – şi la tobe, amintitul Darren Leader – aka Stix Zadinia.
Primul album, „Hole Patrol” apare în 2003, actualul material, al 2-lea, „Feel the Steel” a fost lansat în iunie 2009 şi – încă o mică legătură – ca şi discul lui Tim Owens, beneficiază şi de aportul unor invitaţi de marcă: Ian Scott, Allison Robertson, Justin Hawkins, M. Shadows, Rene Ruston, Michael Lord, etc.
Dacă e să descriu, muzica, stilul celor din Steel Panther aş amintii în primul rând două formaţii: Skid Row şi Jakyl. Mai ales vocea lui Ralph aminteşte de multe ori de Jesse James Dupree. Atuul major al formaţiei este că sună foarte bine şi cântă foarte bine, chiar dacă de multe ori parodiază.
Astfel, fiecare din cele 12 piese de pe noul material aminteşte de câte ceva, de câte o trupă: „Death to All But Metal” e un Heavy Metal incisiv cu amprentă Anthrax de la începuturi, „Comunity Property” aminteşte de balade acustice gen Mr. Big, Extreme; „Fat Girl (Thar She Blows)” trezeşte amintiri Whitesnake; „Eatin’ Ain’t Cheatin'” este perfect Motley Crue sau „Party All Day (Fuck All Night)” este Bon Jovi pe faţă.
Mi-a mai plăcut „Turn Out the Lights” şi „Girl From Oklahoma”, dar tot albumul este delectant, dacă îţi plac trupe ca Saigon Kick, Motley Crue, Van Halen/David Lee Roth, şi în general Heavy Metal-ul cu amprentă americană, discul este chiar un deliciu.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=ivnK29YADYs&feature=related]

„I would give you the stars in the sky
But they’re too far away
If you were a hooker, you’d know
I’d be happy to pay
If suddenly you were a guy
I’d be suddenly gay

‘Cause my heart belongs to you
My love is pure and true
My heart belongs to you
But my cock is community property

You’re the only girl that I like to screw
When I’m not on the road
When I come home, my dinner’s made
And the front lawn is mowed
I’ll kiss your mouth
Even after you swallow my load

‘Cause my heart belongs to you
There ain’t nothing that I wouldn’t do, for you
My heart belongs to you
But my cock is community property

I wanna make it clear
So you retain it
My dick’s a free spirit
And you can’t restrain it
No, you just can’t chain it down

I love you so much it hurts
From my head to my feet
I think of you and I can’t
Help but fondle my meat
I see your face every time
That I go out and cheat

‘Cause my heart belongs to you
There ain’t nothing that I wouldn’t do
My heart belongs to you
But my dong is community property
Yeah, yeah, yeah…”

Ha ha ha! 😛 My love is pure and true… La Mulţi Ani încă o dată şi… Keep On Rockin’ in a Free World!

2009 pe platane (partea a III-a)

Posted on by — 10 Comments ↓

(2009 pe platane (partea a I-a)

2009 pe platane (partea a II-a) )

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=gKno6Dp3rw4]

Am rămas la Rock şi Metale, în zona „grea”.
Trebuie pomenite măcar în treacă şi proiectele celor din Fear Factory: Dino Cazares a revenit cu un album extrem, Heavy şi foarte convingător, al 2-lea album Divine Heresy „Bringer of Plagues”, iar Burton C. Bell a lucrat la proiectul City Of Fire, un disc foarte interesant, un Metal avangardist care oscilează de la faze Post Grunge la Punk.
Tot în zona „limitrofă” a Metal-ului avem şi ultimul album semnat  Rammstein – „Liebe Ist Fur Alle Da” a fost un alt disc foarte aşteptat şi sunt convins că n-a dezamăgit. S-a născut mai greu, dar a meritat aşteptarea şi germanii dovedesc să reuşesc să evolueze, să se mişte, fără să se dezică de trecutul lor şi de elementele care i-au deosebit de restul trupelor, le-au devenit trademark. E un disc cu vână, cu puls, cu un sunet bogat şi bine gestionat, cu idei bune şi bine exploatate. „Pussy” este o satiră perfectă a lumii în care ne porcăim, pe de o parte a lumii entertainmentului, dar nu numai…
Şi mai sunt câteva discuri despre care n-am scris la vremea apariţiei şi merită să vorbim. 🙂 (Şi o rectificare: albumele Kreator şi Napalm Death sunt din 2008)

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=T0uO_hXhdG0]

Punk

Cu un disc de remarcat s-a întors şi veteranul Jello Biafra: Jello Biafra and the Guantanamo School of Medicine – “The Audacity of Hype”. O combinaţie reuşită între sonorităţile Post Hardcore şi influenţele Industriale, o continuare firească după proiectul Lard, discul probabil merita o clasare în primii 10. Biafra a rămas proaspăt şi la fel de intens, incisiv.
S-au întors şi The New York Dolls cu albumul „Cause I Sez So” un disc care putea să apară şi în 1975, bătrânii nu şi-au pierdut nici vâna, nici strălucirea şi este una din puţinele excepţii când o gaşcă reunită după o atât de lungă pauză fac un disc de dragul muzicii, ci nu să îşi mai rotunjească pensia.
Iggy Pop – alt veteran incontestabil – ne-a surprins cu albumul „Préliminaires”, disc marcat de decesul prietenului şi camaradului Ron Asheton. Materialul este îmbibat cu elemente de Blues, Jazz şi surprinzătoare tonuri de Cabaret parizian. Cum spuneam şi în primele două părţi ale acestei retrospective, multe materiale experimentează cu zonele de interferenţă, încalcă şi trec peste barierele stilistice impuse de anumite genuri şi din aceste experimente au rezultat albume de excepţie.
Un alt disc de pomenit este albumul „Grey Britain” al celor din The Gallows şi un alt disc care amestecă stiluri, aduce tonuri şi culori proaspete, o trupă de urmărit: Propagandhi („Supporting Caste”).

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=sG2Vj86B2hg]

Industrial

Chiar dacă aparent greii stilului, Ministry şi Nine Inch Nails, vor să ne părăsească, am avut câteva materiale interesante şi în afara deja pomeniţilor Marilyn Manson şi Rammstein.
Tim Skold – trecut şi prin Manson – ne-a încântat şi cu un album Skold Vs. KMFDM şi a lucrat şi pe ultimul produs KMFDM intitulat „Blitz” al acestora. Despre ambele am scris şi sunt 2 albume intense şi interesante. Tot un chitarist trecut prin Manson, John 5, a lansat albumul „Remixploitation”, un disc ce conţine variante noi şi remixate ale unor piese apărute pe albumele anterioare, reaşezate într-o sonoritate mai Heavy şi mai întunecată.
Combichrist s-au întors cu un material incisiv, „Today We Are All Demons”, din aceeaşi zona am avut şi Psyclon Nine cu un material interesant.
Mi-am făcut şi cunoştinţe noi, Caustic şi albumul „This Is Jizzcore” a fost o surpriză plăcută, şi tot surpriză plăcută a fost şi bavareza Geneviéve Pasquier cu albumul „Le Cabaret Moi”.

Spuneam că aparent ne părăsesc greii, Ministry au mai lansat un remix la genialul „Last Supper” şi Trent Reznor după turneul „Waving Goodbye” şi-a scos sculele la vânzare pe eBuy şi o pauză de doar câteva luni şi-a dat seama că acasă e plictiseală mare, aşa că anul acesta o să avem un nou album Nine Inch Nails şi Trent mai promite şi un material solo, ceva diferit şi… ciudat.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=JfTJzxoS7vM&feature=related]

Indie

Zona Indie/Alternativ Rock este tot mai fadă, a devenit trendy şi formală, o maşină de făcut bani. Ascult The Ting Tings sau Paramore, de fapt nu ascult nimic, sunt doar clişee grămadă, de la trupe etichetate „one hit wonder” am trecut la „no hit wonder”, chiar dacă multe din piese ajung în clasamente…
Salvarea vine de la Jack White, proiecte ca amintitul City Of Fire, de la cei care au curajul să experimenteze, să mai caute ceva şi să exprime ceva, din păcate marea masă doar re-împachetează ciunga gata mestecată (şi scuipată) de predecesori.
Mi-a mai plăcut mult şi Mike Patton cu coloana sonoră a filmului „Crank II: High Voltage”.
Însă nu toate experimentele au fost şi reuşite. Exemplu elocvent este albumul „Scream” al lui Chris Cornell.
Dacă acum câţiva ani în clasamentul anual Pitchfork găseam şi 20 de trupe interesante, anul acesta din cele 50 de albume şi trupe premiate, abia de am găsit ceva-ceva de ascultat.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=-OgwDVaCiSw&feature=fvst]

Pop, Dance, etc

Aici m-au convins aproape fără drept la apel A-HA şi noul lor material „Foot of the Mountain”. Pe de o parte se simte o plafonare şi o lipsă de idei, soluţii noi, pe de altă parte persistă valul Retro, întoarcerea la sonorităţile Euro-Disco din anii ’90. Excepţie fac A-HA, au îmbinat stilul lor cu un sound modern şi surpriză plăcută a fost şi duo-ul The Veronicas, cu toate că anul acesta doar au re-editat primele lor 2 albume.
Un alt album care face oarecum diferenţa este şi „The E.N.D.” al celor din Black Eyed Peas.
Un disc bun au livrat şi fabricanţii de succese pe bandă: Pet Shop Boys şi francezii Air.
Însă industria suferă de sindromul „Timbarlake/Timbaland”… Beyonce este dezamăgitoare şi Lady GaGa nu m-a convins.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=gPKTha26ews]

Muzica românească

Peisajul autohton este dezolant. Pe felia de Metal persistă sunetul de „overdrive” care îmi aminteşte nu în cel mai plăcut mod de chinuiala de la sfârşitul anilor ’80, din acest motiv cred că nu mă pot convinge nici Trooper, Lună Amară, Act, Nexus şi… nimeni. Excepţie fac Viţa De Vie, ei sună bine, însă au problemă gravă de personalitate: de la Soundgarden au migrat la Korn, apoi la Limp Bizkit, au făcut o încercare de Post Grunge/Alternativ şi nu putem ştii ce trend o să mai călărească…
Lucrurile merg mai bine în zona Indie/Alternativ, aici avem câteva trupe interesante, Kumm, Byron, Blazzaj, etc care pot produce surprize, au potenţial.
De scris, am scris doar despre albumul „Zuluoscarbravo” al veteranilor Z.O.B. şi despre un proiect underground: Oedip Piaf . Ambele sunt din zona Punk, aş putea spune sunt extremele: Z.O.B. şi-au făcut cale în mainstream, Oedip Piaf cântă de plăcere, de dragul de a cânta, eventual pentru prieteni şi apropriaţi, muzica lor poate fi descărcată gratuit de pe internet.
În rest… „rege” este Ştefan Bănică Junior, urmat de Proconsul şi Voltaj, Direcţia 5, Holograf şi Iris. Sincer? Jalnic!

Ce aştept de la 2010? Să câştig la loto şi să plec dracului din ţară… ha ha ha! 😛 plm…

Sper să revină Faith No More cu un nou disc, la fel şi Anthrax, Nine Inch Nails şi sunt curios de ce pune la cale Reznor în paralel, Limp Bizkit ne-au promis şi ei album, la ce bine au sunat în Arene, am speranţe mari şi legat de ei. Se întoarce şi Slash cu un nou album, dacă Axl se ţine de cuvânt, ar urma a 2-a parte din trilogia noului Guns’N’Roses… şi o să fie discuri multe, concerte multe, sănătoşi să fim şi… groşi la portofel.

2009 pe platane (partea a II-a)

Posted on by — 21 Comments ↓

(2009 pe platane (partea a I-a))

Nu vă fierb, cam asta ar fi o listă probabilă şi relativă, subiectivă şi… neîncăpătoare. Îl creditez pe Devin Townsend cu albumul „Ki” pentru cel mai reuşit, creativ şi interesant disc al anului. Celelalte trupe şi albume clasate în primele 10 poziţii le-am ales greu şi ordinea este relativă.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=M7QSkI6My1g&feature=player_embedded]

01. Devin Townsend Project – Ki
02. The Prodigy – Invaders Must Die
03. The Dead Weather  – Horehound
04. Marilyn Manson – The High End of the Low
05. Alice In Chains – Black Gives Way To Blue
06. Converge – Axe To Fall
07. Maylene & The Sons of Disaster – III
08. Anti-Flag – The People Or The Gun
09. Editors – In This Light and on This Evening
10. maNga – Şehr-i Hüzün

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Wq4tyDRhU_4]

Şi mai sunt o grămadă de discuri care meritau să prindă poziţii fruntaşe, amintesc doar cele mai importante:
Between the Buried And Me – The Great Misdirect, Rammstein – Liebe Ist Fur Alle Da, Muse – The Resistance, Placebo – Battle for the Sun, Sepultura – A-lex, Slayer – World Painted Blood, Voivod – Infini, (hed) pe – New World Orphans, The Flaming Lips – Embryonic, Caustic – This is Jizzcore, Dream Theater – Black Clouds And Silver Linings, Jello Biafra And The Guantanamo School Of Medicine – The Audacity Of Hype, Manic Street Preachers – Journal for Plague Lovers, City Of Fire – City Of Fire, Rammstein – Liebe Ist Fur Alle Da Jan Garbarek Group – Dresden In Concert (Live), Therapy? – Crooked Timber, Iggy Pop – Preliminaires, Duman – Duman 1 & Duman 2, Clutch – Strange Cousins From The West, The New York Dolls – Cause I Sez So, Chickenfoot – Chickenfoot, Veronicas – Hook Me Up şi A-Ha – Foot of the Mountain.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=HbG69SAZUKw]

Câştigătorul, Devin Townsend şi Proiectul său au lansat 2 albume anul acesta. M-a fermecat „Ki” de la prima audiţie şi cred că am ştiut din acel moment că o să-l desemnez discul anului. Este un experiment viu, magic, inedit şi cu toate acestea foarte „consumabil”, se lasă şi se face ascultat. De calităţile lui Devin nu m-am îndoit niciodată, chiar dacă nu toate experimentele, proiectele lui m-au convins în egală măsură. Însă de data aceasta a fost genial. Nu mă omor după discurile acustice, seria MTV Unplugged mi-a confirmat faptul că nu oricine poate şi nu din orice piese se pot face transcrieri acustice de calitate, însă acest material acustic îmbină cursiv Jazz-ul cu Metal-ul, riff-urile cu pasajele experimentale sau aerisite, Devin a aşezat lucrurile impecabil şi extrem de natural. Spun rar asta, detest să acord note, dar acesta e chiar un disc de nota 10, de cinci stele, de cum vreţi să-i ziceţi.
The Prodigy… Recunosc, m-am apucat de ascultat muzică Electro/Dance prin ei. Şi anul acesta chiar am „săpat”, căutat, ascultat o grămadă de muzică, m-am lămurit cât de cât ce înseamnă House, Techno, Dubstep, Darkstep, etc. Am ascultat şi trupe din mainstreem, dar multe „chestii” de underground. Concluzia finală a fost că nimeni nu face ceva atât de intens, atât de inventiv, cu atâta viaţă, cum reuşesc The Prodigy şi acest „Invaders Must Die” este un disc aproape perfect. Şi un argument în plus, pe care eu nu-mi permit să-l ignor, este discul favorit al fiului meu. 😀

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=W2-VF9u24F4]

Jack White inventează şi reinventează. În 2003 cu albumul „Elephant” White Stripes au desăvârşit stilul şi sunetul a ceea ce se numeşte Rock de garaj, au ras cam toate clasamentele cu piese ca „Seven Nation Army” sau „The Hardest Button to Button” (şi nu numai), au resuscitat un Indie tot mai fad şi fără vlagă. După „Icky Thump” din 2007, Jack s-a implicat în proiectul The Raconteurs şi anul acesta ne-a surprins cu încă un proiect, acest The Dead Weather şi albumul „Horehound” cu care reinventează Punk-ul cu o masivă infuzie de Blues şi ceva Psihedelism minimal, arată încă o dată că simplitatea poate fi mult mai mult decât temele înghesuite, orchestraţiile complexe, dacă în spate există creativitate. Jack spune că prioritatea numărul unu a rămas noul album White Stripes, o să fie greu să facă un disc mai bun ca acesta, dar Jack s-a dovedit plin de resurse.
Marilyn Manson cu „The High End of the Low” au adus un material matur, mai puţin Industrial, în fapt un Gotic Rock abordat direct, incisiv, cu coerenţă, repet: cu maturitate. Manson m-a câştigat prin faptul că nu se străduieşte să rămână încătuşat de propria lui povară ci are curajul să meargă înainte, să îmbătrânească şi să evolueze. Discul depăşeşte momentul depresiv-întunecat al precedentului material şi deschide o perspectivă proaspătă, mai vie asupra acestui perimetru al Rock-ului modern.
Manson a scăpat de contractul cu Interscope şi promite un disc chiar mai repede decât se aştepta şie el, adică foarte probabil în 2010 şi legat de piesele noi, a pomenit de… David Bowie.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=wZN7rqF1Q_I]

S-au întors Alice In Chains cu „Black Gives Way To Blue” după o pauză de 14 ani şi cu greaua provocare de a avea în persoana lui William DuVall un nou vocal menit să umple golul lăsat de Layne Staley. S-au achitat impecabil de toate sarcinile, s-au regăsit şi repoziţionat păstrându-şi personalitatea, al 4-lea album Alice In Chains amestecă vena Metal cu filonul Blues impecabil, este un disc fără cusur şi îşi are locul în colecţie.
Am optat pentru Converge în defavoarea altor grei din zona Metal-ului fiindcă mi-a plăcut prospeţimea lor, energia pe care o degajă, ingeniozitatea cu care amestecă Metal-ul cu faze experimentale, le apreciez dedicaţia şi munca, încăpăţânarea cu care de 20 de ani îşi fac treaba şi se luptă să cucerească aprecierea publicului fără să facă compromisuri şi au înfruntat ignoranţa cu care i-a tratat media atâta timp. Abordează un Metal foarte complex, dinamic, dar totodată energic şi incisiv, au reuşit să îmbine ingenios brutalitatea cu temele complexe şi experimentale.
Maylene & The Sons of Disaster a fost o altă surpriză/descoperire extrem de plăcută a anului. Sunt la al III-lea lor album, intitulat simplu „III” şi abordează un Metalcore cu greutate împrospătat cu elemente de Southern şi rezultatul este impresionant. Se pare că în era „post” soluţia este amestecul diferitelor genuri, ştergerea barierelor şi multe din discurile, trupele care mi-au plăcut anul acesta au făcut experimente interesante tocmai amestecând uneori genuri aparent imposibil de conciliat.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=UQX57tL4Y-Y]

Anti-Flag sunt exemplul cel mai viu că Punks Not Dead! „The People Or The Gun” este un album incisiv şi modern de Punk, din peste 100 de albume noi – pe felia Punk – lansate/ascultate în 2009, au fost cei mai convingători, cei mai autentici. Nu pot fi comparaţi cu veteranii The New York Dolls, sunt mai apropiaţi de zona de interferenţă cu Hardcore-ul şi Metal-ul vis a vis de americanii rămaşi pe linia clasică şi tradiţională cu aroma de Glam, dar canadienii au atitudinea fermă şi incisivitatea debordantă care mereu m-a atras la trupele din noua generaţie.
Aici s-a dat bătălia cea mai mare: m-am decis foarte greu între Muse, Placebo, Manic Street Preachers şi The Editors. Şi mai erau în cărţi şi The Enemy. Acum mă oftic sincer că nu m-am dus la concertul lor. E drept, am ascultat ulterior albumul „In This Light and on This Evening” un disc îmbibat cu fantoma lui Ian Curtis şi cu pulsul magic marca Joy Division însă toate aceste urme evidente sunt proiectate în viitor şi prind viaţă în prezent. Un disc colorat, onest, fluent,  minimalist, clasic şi futurist.
maNga m-au cucerit în concediul din Turcia, le-am văzut clipul „Dünyanın Sonuna Doğmuşum” la televizor şi mi s-au înşurubat în creier. „Şehr-i Hüzün” este un disc de Rock/Metal modern cu elemente Etno şi experimente, pe alocuri aminteşte de Faith No More şi mi-a schimbat radical părerea despre ce înseamnă „turcismele”. maNga şi Duman sunt trupe de urmărit şi pentru noi un exemplu cum să faci muzică fără să tragi cu ochiul la MTV, fără să te dezici de propria-ţi origine şi moştenire culturală, cum filonul Vestic poate fi integrat în muzica tradiţională, locală şi rezultatul este inedit, colorat şi viu.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=aBaXFrXPkGI&feature=player_embedded]

O surpriză foarte plăcută a fost gaşca Between the Buried And Me şi albumul „The Grerat Misdirect”. Trupa amestecă Metal şi Jazz, fac experimente şi le fac fluid, au compuns un disc intens şi interesant, o trupă ce merită urmărită.
Voivod şi probabil ultimul lor material „Infini” încheie o carieră prolifică a unei formaţii prea puţin apreciate. Un disc la fel de sumbru, futurist şi genial ca toate albumele anterioare.
Muse şi albumul „The Resistance” este un disc excepţional, are rădăcini ce-l leagă de Queen şi Psihedelicul amestecat cu Space Rock-ul anilor ’70, dar ambalat în răceala, psihoza secolului XXI. Este un disc care trebuie ascultat şi re-ascultat. Probabil merita o clasare în primii 10 şi cu siguranţă este un material care va dăinuii în timp, are potenţialul să devină de referinţă.
Manic Street Preachers s-au întors cu un material mai incisiv, un Rock adus la zi. „Journal for Plague Lovers” este simplu, direct şi pulsant.
Placebo şi „Battle for the Sun” a fost un album foarte aşteptat de fani şi nu cred că a dezamăgit. Pe undeva este un Best Of ca şi-n cazul Depeche Mode, însă celor de la Placebo le-a ieşit treaba mult mai bine. Nu s-au reinventat ci au făcut (re-făcut) temele, au rearanjat ideile şi au adăugat doar mici şuruburi la reţetele câştigătoare. Nu-i un material rău, are tempo, are cursivitate şi este foarte Placebo, însă nu m-a dat pe spate, nu a mai surprins cu nimic.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=j6CpJ3-BzNA&feature=PlayList&p=496526D7228EDCD9&playnext=1&playnext_from=PL&index=1]

Dreptate n-am să fac, dar cred că o discuţie pe „căprării” îşi are rostul. Treaba e că nu pot să compar un Rammstein cu un Neil Young, un Bob Dylan cu Green Day, A-Ha cu… Megadeth.

Înainte de asta, aş începe cu dezamăgirile.

Queensryche. „Istoricul” dezamăgirilor legate de ei este vechi. Cam după „Empire” trupa şi-a pierdut direcţia, dar mai ales creativitatea. Apoi i-am văzut la Arenele Romane cu „Operation: Mindcrime” şi în ciuda entuziasmului, a fost o semi-dezamăgire. A fost şi mai rău anul acesta tot la Arene şi albumul „American Soldier” este total lipsit de vlagă şi… idei.
Depeche Mode şi „Sounds of the Universe” a fost un disc pe cât de aşteptat, pe atât de… nici cum. Au furnizat un pseudo Best Of cu piese noi şi idei reciclate, au încercat să fie pe placul tuturor şi… a ieşit un talmeş-balmeş fără suflet, fără sens, fără vibraţie.
Cam în aceeaşi barcă se scaldă şi Pear Jam cu „Backspacer”: un disc fad, de complezenţă, cam fără viaţă şi împotmolit în clişeele proprii şi re-încălzite, reciclate.

Nu m-au convins nici U2, nici Green Day. „No Line On the Horizon” este un disc cu momente bune, U2 au încercat şi ei să pună cap la cap elementele Rock şi sonorităţile moderne, să facă un disc clasic fără să bată pasul în loc, dar rezultatul nu este – cred – cel scontat. Mi-a plăcut albumul – sau nu mi-a displăcut -, dar nici nu s-a lipit în player. Fanii devotaţi cu siguranţă au fost satisfăcuţi, la mine miroase a remiză, dar una totuşi plăcută, U2 au o vibraţie aparte care nu s-a estompat nici în ciuda succesului şi cumva au rămas oneşti în primul rând faţă de propriile lor principii. Şi Bono are mesaj, ştie să spună lucruri…

„Every beauty needs to go out with an idiot
How can you stand next to the truth and not see it?
Change of heart comes slow..”

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=Df_K7gAT7eA&feature=related]

„21 Century Breakdown” este continuarea excepţionalului „American Idiot”, dar nu este un „American Idiot”. Cam asta şi este problema: un disc foarte bun este greu de depăşit şi de multe ori apasă ca o piatră de moară de gâtul trupei. „21 Century Breakdown” nu e un disc slab, prost sau rău, însă nici nu convinge, băieţii au repetat reţetele funcţionale, au aplicat schemele pe care le stăpânesc, s-au întors puţin la rădăcini, la Beatles şi la The Who, piesele curg, însă nimic nou, prea puţină sclipire. Tot remiză.

Metal şi Rock.
Aici bătălia – la mine – s-a dat între Slayer „World Painted Blood” şi outsiderii Converge cu „Axe to Fall”.
„World Painted Blood” este un nou regal Slayer, îşi are locul în colecţie după „Season…” şi „South…” şi se înrudeşte cu „Diabolus In Musica”. Dacă vrei un Metal greu, fără compromisuri, dar „piperat” şi cu elemente, sunete moderne, n-ai cum să fi dezamăgit de Slayer.
Un disc foarte interesant ne-au oferit şi Sepultura prin albumul concept „A-lex” . Nu este un material obişnuit, nu s-au repetat, nu s-au întors la rădăcini (roots), însă au creat un material inventiv şi experimental, parcă nedrept dat la o parte, parcă prea puţin apreciat.
Megadeth s-au întors la rădăcini cu „Endgame”, probabil cel mai bun disc al lui Mustaine de ani de zile.
Kreator au furnizat un disc absolut corect prin „Hordes of Chaos” şi tot o întoarcere la rădăcinile zgomotoase au produs şi Napalm Death cu „Time Wait for No Slave”.
Mie mi-a plăcut şi My Dying Bride, o revenire plăcută la abordarea care i-a consacrat, un disc întunecat şi apăsător.

Şi discuri au mai fost multe… W.A.S.P. au furnizat un album corect, Steve Vai un Live de calitate, discuri bune au avut şi Heaven And Hell, KISS, Silverstein, Therapy? au furnizat un disc intens şi surprinzător de proaspăt, Chickenfoot au dat o lecţie de Hard Rock iar Dream Theater ne-au încântat cu o nouă operă de calitate şi mai sunt o serie de trupe şi albume despre care n-am apucat nici să vorbesc: Black Label Society, Ektomorf, Hammerfall, Hatebreed, Mastodon, Static X, Saxon, Stryper, Yngwie Malmsteen… sau The Black Crows, Bob Dylan.

Indiferent ce gen de Rock sau Metal preferi, anul a avut suficiente discuri pentru toate gusturile. Şi nici la anul nu o să ducem lipsă de „marfă” proaspătă.

Mai e o zi din an, mai sunt multe de spus, încerc să comprim ce a mai rămas în postarea următoare.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=doX6_GKAJ4E&feature=player_embedded]

Bon Jovi – The Circle

Posted on by — 4 Comments ↓

Jovi a ajuns la al 11 album, fără să pun la socoteală cele 2 albume solo . Cred că trupa formată în 1983 a ajuns mai departe decât şi-ar fi imaginat la aceea vreme chiar şi John Francis Bongiovi Junior.
În cifre, cariera lor arată excepţional: au vândut peste 120 de milioane de discuri, au concertat în peste 50 de ţări având la activ peste 2600 de concerte, au cucerit de repetate ori clasamentele muzicale, în 2004 au primit distincţia American Music Award, în 2006 au fost incluşi în UK Music Hall of Fame şi anul acesta duo-ul Jovi/Sambora au fost incluşi în Songwriters Hall of Fame.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=lDK9QqIzhwk]

Succesul major a venit cu al 3-lea album, „Slippery When Wet”, lansat pe 18 august 1986. Ţin minte că ne-am dus cu familia la talciocul de la Timişoara în 1987 pentru cumpărături şi „o gură de aer occidental” şi – na, aveam 17 ani! – am fost foarte fericit că am găsit acest disc (şi – între altele – „Sheik Yerbouti” – Frank Zappa, aveam gusturi “dubioase” încă de atuci…  😀 ).
Ştiu, Bon Jovi sunt o trupă „kinky”, o gaşcă pentru cocalari şi gagici, rockerii – axa Maiden, Priest, Manowar – nu i-a considerat niciodată Rock. Bon Jovi nu sunt Pantera, nu sunt Metallica sau Motorhead. Mereu au compus melodic, au avut o componentă Pop, comercială, au fost mai „moi” chiar decât Poison… Cu toate acestea mie mi-au plăcut multe din piesele lor, chiar dacă nu toate.
Slippery When Wet” este inclus în aceeaşi listă a celor 1001 albume obligatorii, „You Give Love A Bad Name”, „Living On A Prayer” sau „Wanted Dead Or Alive” sunt deja clasice şi de referinţă, dar mi-au mai plăcut şi „Lay Your Hands on Me”, „Bad Medicine” sau „Keep the Faith”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Jn9EjX6vOfQ&feature=channel]

Cred că cel mai reuşit disc al lor este „These Days” lansat pe 27 iunie 1995, un disc cu un ton mai întunecat, mai experimental şi cu o piesă care s-a lipit de mine: „Something to Believe In”.

„I lost all faith in my God, in his religion too
I told the angels they could sing their songs to someone new
I lost all trust in my friends,
I watched my heart turn to stone
I thought that I was left to walk this wicked world alone

Tonight I’ll dust myself off
Tonight I’ll suck my gut in
I’ll face the night and I’ll pretend
I got something to believe in

And I had lost touch with reason
I watched life criticize the truth
Been waiting for a miracle
I know you have too

Though I know I won’t win
I’ll take this one on the chin
We’ll raise a toast and I’ll pretend
I got something to believe in

If I don’t believe in Jesus, how can I believe the Pope
If I don’t believe in heroin, how can I believe the dope
If there’s nothing but survival, how can I believe in sin
In a world that gives you nothing,
we need something to believe in..”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=_5A1RzUhnc8]

„Crush” (2000) menţin trupa în zona Rock, aduce sonorităţi noi, „It’s My Life” are sunet modern, implementat ingenios în sound-ul clasic al formaţiei, linie păstrată şi pe „Bounced” (2002). „Have A Nice Day” (2004) revine uşor la stilul şi abordarea mai convenţională, dar este tot un disc destul de bun.
A urmat un o colaborare cu Keith Urban – vedeta Country – la piesa „Who Says You Can’t Go Home” – piesă care a obţinut şi premiul pentru cea mai bună colaborare în 2007 şi – consecinţă directă – albumul „Lost Highway” din acelaşi an sună mai mult a Country decât a Rock. Asta – sau poate chiar asta – n-a împiedicat discul să spargă iar topurile de peste ocean…
Un album care mie mi-a plăcut mult a fost şi „This Left Feels Right” din 2003, un disc ce conţine remixuri inedite, multe acustice şi cu uşor aer Jazzy sau Trance şi Electro/Industrial, un material care a ieşit din tiparele trupei, dar sună extrem de proaspăt şi inedit.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=vx2u5uUu3DE&feature=related]

Lansat pe 30 octombrie, „The Circle”, noul material discografic a fost anunţat ca o revenire la rădăcinile Rock ale formaţiei. Din păcate nu este un Chickenfoot, nici nu se apropie de intensitatea şi calitatea acelui disc 100% Hard Rock, energic şi acaparant prin naturaleţe.
Cele 12 piese noi sunt o „adunătură” de clişee deja folosite (şi reciclate) de trupă, fac lucrurile cu profesionalism, însă nici nu aduc nimic nou, nici nu reuşesc să sună convingător. Abordarea este într-adevăr mai Rock, mai tradiţională ca în cazul precedentului album, dar fără mari sclipiri, fără nicio surpriză majoră. Bon Jovi este o trupă A.O.R. , îşi au publicul, vor vinde lejer şi acest album ca şi precedentele şi probabil vor fi prezenţi în clasamentele muzicale.
Cuplul de autori Jovi/Sambora a fost ajutat şi de data aceasta la 4 piese de fabricantul de hit-uri Desmond Child, la două piese a colaborat Billy Falcon şi la încă o piesă a fost cooptat Darell Brown, ambii compozitori axaţi mai mult pe zona Country.
„We Weren’t Born to Follow” – primul extras single – este atât de familiară încât îi putem bănui de auto-plagiat; „When We Were Beautiful” sună mult mai plăcut, mai natural, are groove şi feeling; „Work for the Working Man” ne trimite înapoi la „Living On A Prayer”, mai că poţi cânta „Oo oh oo oh ou”, are apăsare; „Superman Tonight” este încă o baladă, sună plăcut şi atât; „Bullet” se ridică la greutatea titlului său, este una din cele mai reuşite momente ale discului, are energie, are dinamică, este Rock, sună modern, chiar dacă refrenul este puţin prea moale; „Thorn in My Side” nu este o baladă, are vână, dinamică, este un Rock american, simplu şi direct; „Live Before You Die” este următorul moment liric, acompaniat cu pianul, pentru cei care mai vor încă un „Always”; „Brokenpromiseland” ne trezeşte din amorţeală, are un strop de sunete moderne, straturi de sintetizatoare; „Love’s the Only Rule” este încă un „cântăcel”, oarecum tipic Jovi, foarte radio friendly, bună de condus; „Fast Cars” este mai lentă, dar cam din aceeaşi zonă prea radio friendly, dar plăcută; „Happy Now” mai accelerează puţin tempo-ul, dar rămâne blocată în amintirile pieselor din anii ’80 şi-n final „Learn to Love” închide discul cu încă o baladă cu un crescendo plăcut, dar previzibil.

Una peste alta, Bon Jovi şi-au furnizat noul disc, este mai viu ca anteriorul, dar captiv în aceeaşi atmosferă de anii ’80 care ne face tot mai puţin să vibrăm. Mi-a rămas în cap „Bullet”, parcă-parcă mergeau mai multe piese de soiul acela, mai cu… nerv. Jovi se învârte în acelaşi cerc.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=68Te8piQH70&feature=related]

Gregorian – Masters of Chant Chapter VII şi Christmas Chants

Posted on by — No Comments ↓

[youtube http://www.youtube.com/watch?v=mGv97-9N5rc&feature=related]

În spatele proiectului Gregorian se află Frank Peterson, pianist autodidact care lucrând într-un magazin de instrumente muzicale l-a cunoscut pe Michael Creţu (soţul Sandrei şi creierul din spatele proiectului Enigma) şi astfel a ajuns clăpar în trupa Sandrei (apare şi în celebrul clip Maria Magdelena), trupă în care a petrecut câţiva ani şi între ei s-a legat o prietenie strânsă.
Împreună cu familia Creţu s-a mutat în Ibize şi aici a lucrat ca producător la primul album Enigma „MCMXC A.D.” (1990). Ulterior Peterson a mai lucrat ca producător cu Sarah Brightman, Princessa şi Andrea Bocelli şi din 1991 porneşte propriul său proiect: Gregorian.

[youtube http://www.youtube.com/watch?v=hDdeNwlJ44U&feature=related]

Primul album din 1991 „Sadisfaction” este o copie fidelă – dar palidă – la Enigma.
Din 1999 începe seria albumelor „Masters of Chant”, albumul lansat anul acesta pe 25 septembrie fiind al 7-lea. Noul concept de la care a plecat a fost de a transcrie piese populare în stilul corurilor gregoriene. Partea instrumentală este imprimată digital în studioul din Hamburg al lui Peterson, corul alcătuit din 7 solişti profesionişti apoi este imprimat într-o biserică la lumina lumânărilor pentru a crea o atmosferă cât mai autentică.
Proiectul a avut succes cu toate că mulţi critici au evidenţiat faptul că nu este un cor gregorian veritabil şi – părerea mea – nu fiecare prelucrare este realmente reuşită. Pe de o parte se confirmă faptul că doar compoziţiile realmente de calitate pot fi prelucrate – şi asta indiferent de stilul muzical al piesei originale sau al stilului în care ele sunt reinterpretate, pe de altă parte partea instrumentală, orchestraţiile, nu sunt tot timpul cele mai nimerite, cele mai inspirate.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=jWunCnd5UiM&feature=related]

Au o plajă extrem de largă de piese, de la Pop la Metal: Dire Straits, Eric Clapton, Metallica, Visage, Ultravox, Simon & Garfunkel, Phil Collins, Deep Purple, Pink Floyd, Led Zeppelin, Duran Duran, H.I.M., Depeche Mode, Yazoo, U2, Robbie Williams, Enya, Bee Gees, Vangelis, The Beatles, Coldplay, David Bowie, Queensryche, Green Day, Eurythmics, Queen sau Peter Gabriel.
Pe lângă aceste albume „de rând”, au scos o serie de albume remixate, în 2002 un material în abordare Chillout, în 2004 setul „The Dark Side” cu piese mai Dark şi Rock (Rammstein, Nine Inch Nails, Sisters of Mercy, Nick Cave) orchestraţia mai incisivă şi mai apropiată de originaluri.
În 2006 lansează şi un album de Crăciun, „Christmas Chants” re-editat şi îmbogăţit în 2008 în variantă de album dublu sub titlul „Christmas Chants & Visions”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=UWvL-Jz8pZM&feature=related]

Discul de anul acesta conţine un set nou de 14 prelucrări. Avem Nightwish (Meadows of Heaven), U2 (One), Guns’N’Roses (Sweet Child O’ Mine), Lionel Richie (Face In the Crowd), Genesis (Carpet Crawlers), ABBA (Arrival), Depeche Mode (Enjoy the Silence), Procol Harum (Whiter Shade of Pale), Kate Bush (Running Up That Hill), Led Zeppelin (Kashmir), Snow Patrol (Chasing Cars), Supertramp (Don’t Leave Me Now) şi 2 piese tradiţionale.
Nici de data aceasta nu m-au convins toate piesele, dar mi-a plăcut ce au scos din U2, Depeche Mode, Led Zeppelin şi Nightwish.
Sunt convins că Gregorian live reuşesc să creeze o atmosferă specială şi chiar şi ascultaţi domestic – acasă – sunt o muzică plăcută, au (şi) momente deosebite.
Se pretează perfect de sărbători, pe mine m-au relaxat. 🙂

[youtube http://www.youtube.com/watch?v=dbtID33_Zmw&feature=related]

Phoenix – Wolfgang Amadeus Phoenix

Posted on by — 4 Comments ↓

Care este diferenţa dintre formaţia de la Timişoara şi cea din suburbia Versailles? O nominalizare  Grammy.
Sunt curios ce spune Nicu Covaci despre francezi şi în eventualitatea unui proces pentru nume, cine ar câştiga, pierde? Cred că ştim răspunsul toţi…
Dacă trupa de pe malurile râului Bega şi-a început cariera în 1962, francezii au pornit la drum abia în 2000 cu un remix al piesei „Kelly Watch the Stars” al compatrioţilor Air.
Trupa este compusă dintr-o gaşcă de prieteni din copilărie: Thomas Mars – voce, Deck D’Arcy – bas, Christian Mazzalai – chitară şi Laurent Brancowitz chitară, lor li s-au alăturat Thomas Hedlund – tobe şi Robin Coudert – clape.
Dacă Vest-ul nu s-a arătat deloc interesat de experimentele Rock ale bănăţenilor, media şi publicul s-a arătat mult mai prietenos vis a vis de prestaţia francezilor.
„Wolfgang Amadeus Phonix” lansat în data de 25 mai anul acesta, este al 4-lea produs de studio al formaţiei după „Untitled” (2000), „Alphabetical” (2004) şi „It’s Never Been Like That” (2006) şi un disc imprimat live în 2005: „Live! Thirty Days Ago”.
Muzica lor este un Rock Alternative (Indie), nu foarte Rock, dar foarte “radio friendly”, aerisit, colorat, cu tonalităţi interesante, persistă o oarecare paralelă cu amintiţii Air, dar sunt pe un segment mult mai tradiţional şi mai puţin electronic. Dacă depăşim reţinerea provocată de nume, excludem din „peisaj” paralela cu trupa lui Covaci, Phoenix sună chiar inedit, diferit de marea – şi tot mai agasanta – masă Indie americană şi britanică. Francezii au o altă coloratură, muzica lor este realmente plăcută şi proaspătă.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=4BJDNw7o6so&channel=welovephoenix]

Trupa în mod evident beneficiază şi de un management impecabil şi de o susţinere masivă. Pentru promovarea noului album au apărut la Saturday Night Live, Jimmy Kimmel Live!, Late Night with Jimmy Fallon, The Late Late Show with Craig Ferguson, The Late Show with David Letterman şi The Tonight Show with Conan O’Brien.
Piesa „1901″ a fost folosită la trailer-ul filmului „New York, I Love You” şi la reclama pentru Cadillac SRX de anul viitor. „Lisztomania” a fost folosită la trailer-ul pentru „Where The Wild Things Are” şi-n alte două seriale: „Cougar Town” şi „Entourage” iar „Love Like a Sunset” a fost inclusă în coloana sonoră a unuia din noile episoade din „CSI: Crime Scene Investigation”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=RulP4OXxFbM&feature=related]

Cu o astfel de promovare – aş spune agresivă – nu a venit ca o surpriză nominalizarea formaţiei pentru premiul Grammy la secţiunea cel mai bun album Alternativ, nu ne miră poziţiile fruntaşe pe care le ocupă trupa în majoritatea clasamentelor de la final de an: locul 1 în The A.V. Club, locul 3 în Rolling Stone, locul 5 în Time şi locul 8 în clasamentul anual Pitchfork. După „An english man in New York” le-a venit şi rândul parizienilor să cucerească America şi este oarecum amuzant şi plăcut că francezii reuşesc să-i bată pe teren propriu pe americani. Probabil vor cucerii mult mai greu sau deloc Anglia, dar asta-i deja altă lume, altă poveste! Albumul a primit numai critici şi recenzii pozitive şi de data aceasta trebuie să admit că în mare măsură justificate. Cum am spune noi – şi asta cu o oarecare amărăciune şi vis a vis de Phoenix-ul nostru, dar nu numai – norocul şi-l mai face şi omul.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=k8c3CUNKQ2Q&feature=related]

Discul pleacă de la piesa cu titlul parcă prea pretenţios „Lisztomania”. Clasica temă este înmuiată rapid, amprenta Phoenix este evidentă, un mulaj armonios de Indie cu acea aromă armonică pe care o cunosc de la Air. Trupa nu se complică, temele sunt minimaliste şi aerisite, cu toate acestea creează spaţii, au atmosferă, un şarm care te vrăjeşte cumva pe nesimţite.
„1901” bârâie plăcut, puţi Electro minimalist, lejeritate Indie, un puls antrenant şi câteva armonii care apar şi dispar la momentul potrivit. Nu e mare lucru, dar exact aceste lucruri aparent atât de simplu sunt cele mai dificil de nimerit şi Phoenix au o naturaleţe dezarmantă în tot ceea ce fac.
„Fences” începe mai misterios, are un puls Disco apoi tonul alunecă într-o zonă Indie ca-n final să amestece elementele şi totul să plutească armonios în jur ca într-un dans. Rămâne undeva umbra Air, dar Phoenix o ambalează şi ne-o serveşte diferit, chitara şi basul remodelează abordarea şi-i conferă altă coloratură.
„Love Like A Sunset” cu cele peste 7 minute ale ei este o călătorie, un experiment de sunete împletit într-o piesă perfectă pentru coloana sonoră a unui film sau o audiţie relaxată cu privirea pierdută pe fereastră. Clapele amintesc de ploaie, apoi se îngroaşă zgomotele şi vântul prevesteşte furtuna, muzica devine un peisaj şi-n mijlocul ei ne trezim noi, eventual într-un apus. Este un moment inedit şi colorat, un experiment bine plasat şi reuşit ce invocă puţin psihedelicul anilor ’70 într-o compoziţie cu amprente moderne, dar ambalată tot în sunete tradiţionale. Frumos şi convingător, simplu şi viu, bine structurat.
„Lasso” revine în zona mai degajată, mai uşoară, dacă Indie-ul britanic este impregnat de acel sictir caracteristic, francezii au o lejeritate demnă de invidiat. Muzica pare o tatonare, o joacă, un dans de curtoazie, o adulmecare de parfum. 🙂
În „Rome” repetă formulele funcţionale, dar o fac candid, jonglează elegant între găselniţele minimaliste Electro şi acordurile joviale Indie, Phoenix nu produc o muzică veselă ci transmit fericire. Este o „chestie” rară, aproape exclusivistă.
„Countdown (Sick For the Big Sun)” mi-a amintit puţin de dEUS, belgienii au şi ei momentele lor mai însorite, mai relaxate şi mai puţin experimentale, influenţa lor este la îndemână şi firească.
„Girlfriend” pulsează şi pluteşte simultan, muzica pare o călătorie privită pe geamul unui tren, are ritm şi aceea căldură pe care o degajă cu blândeţe.
„Armistice” revine la tonul şi abordarea din „Lisztmania” şi astfel discul devine rotund, se închide un cerc, se termină călătoria întorcându-ne la punctul de plecare, dar suntem mai câştigaţi şi ni s-a lipit un zâmbet de faţă. Chiar şi tonul mai melancolic are o altă strălucire în abordarea francezilor, nu există nicio apăsare, nicio constrângere, totul curge cu seninătate.
Miroase a big time, big money şi Grammy.

Totuşi mă sâcâie o întrebare: ei cum pot şi noi niciodată nu?

Şi dacă am tot pomenit de Air, pe 11 februarie 2010 concertează la Sala Polivalentă. Criză, recesiune, da’ vine un an (şi) mai plin de concerte. Sărbători Fericite! 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=mhwufCg7THM]

Converge – Axe to Fall

Posted on by — 6 Comments ↓

Sunt trupe pentru care succesul vine greu, vine târziu. Privind lucrurile dintr-o altă perspectivă, altor trupe nu le vine niciodată, deci târziu e mai bine ca niciodată.
Converge sunt din Salem, Massachusetts şi activează încă din 1990 însă şi-au făcut drum spre un public mai larg destul de greu. Miezul formaţiei este alcătuit din duo-ul Jacob Bannon (voce, texte, vizualuri)  şi Kurt Ballou (chitară, voce, bas, clape, theremin).
Trupa abordează un amestec incisiv de Hardcore/Post Punk cu Metal extrem, Groove Metal şi aşa zisul Matchcore (vezi Shellac, Dillinger Escape Plan). O notă caracteristică sunt structurile ritmice atipice, sincopele, ritmurile polifonice, tobele fiind mai mult decât simplu instrument ritmic, ele situându-se de multe ori în centrul compoziţiilor.
Muzica celor de la Converge este destul de complexă, nu foarte uşor de urmărit, să spunem neprietenoasă pentru un ascultător comod. Elementele extreme o fac şi ele oarecum exclusivistă. Nu vreau să compar trupa cu altele, dar strict ca idee, se înrudesc oarecum cu texanii de la Pantera, dar sunt mult mai complecşi şi mai extremi. Ei spun… ezoterici. 🙂

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=ziUPRLK2Bn4]

După 3 albume – „Halo in a Haystack” (1994) „Petitioning the Empty Sky” (1996) şi „When Forever Comes Crashing” (1998), multe concerte extrem de intense, trupa are deja o notorietate în rândul publicului în ciuda faptului că muzica lor este destul de exclusivistă şi n-au beneficiat de nici un suport din partea mediei.
În 1995 chitaristul Aaron Dalbec şi bateristul Damon Bellorado înfiinţează şi un proiect paralel, iniţial sub titulatura Gateway, ulterior rebotezat Bane. Bannon îşi defineşte la aceea vreme trupa ca fiind „copii Hardcore cu riff-uri rămase de la Slayer”.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=MohrYSlXohc&feature=related]

2001 aduce punctul de turnură în cariera trupei ca urmare al albumului „Jane Doe”, un disc la fel de incisiv, dar cu note mai experimentale, lucrurile se aşează mai organic şi materialul primeşte distincţia de Albumul Anului din partea revistei Terrorizer Magazine. Cum se exprimă acelaşi Bannon: albumul marchează momentul în care trupa evoluează de la un Thrash zgomotos cu abordare Hardcore la un Hardcore impregnat cu Thrash zgomotos.
Chitaristul Aaron Dalbec şi bateristul Damon Bellorado părăsesc formaţia să se dedice exclusiv proiectului Bane.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Vzbc4mxm430&feature=related]

Urmează încă două albume incisive: „You Fail Me” (2004) şi „No Heroes” (2006) iar în locul celor plecaţi sosesc în trupă: Nate Newton bas, chitară, voce şi Ben Koller tobe şi percuţii.
Ambele discuri păstrează aceeaşi linie şi abordare foarte Heavy şi tot odată foarte complexă,  un melanj extrem de reuşit între brutalitate şi tehnicitate.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=utT0lLC6d5Q&feature=related]

2009 aduce un nou material, acest „Axe to Fall” care pentru prima oară în cariera formaţiei debutează pe locul 74 în topul Billboard 200 şi se situează pe locuri fruntaşe în majoritatea publicaţiilor de specialitate.
Pentru mine a fost o surpriză extrem de plăcută acest „Axe to Fall” şi mai că aş risca să spun că pe felia de Metal acest material este discul anului. Dacă vă este dor de Pantera (cui nu-i este?) – momentele cele mai brutale din era „The Great Southern Trendkill”, dacă vă plac riff-urile zgomotoase, vocea brutală, dar nu vă sperie nici ritmurile complexe, uneori mai caracteristică Jazz-ului şi instrumentaţia, abordarea tehnică, Converge o să vă rupă cu siguranţă timpanele şi se va înşuruba-n sufletul vostru. Pe mine m-au spart. 🙂 Recunosc, de mult n-am mai ascultat un disc cu Metal brutal cu atâta plăcere…cam de la “Far Beyond Driven”. Dar Converge nu sunt o copie Pantera şi mai de grabă se află undeva între Pantera şi Between the Buried and Me (o altă formaţie cu un disc remarcabil pe anul acesta!).
Albumul a fost lansat oficial pe 20 octombrie, dar pe 4 octombrie prin intermediul site-ului MetalSucks.net. materialul a ajuns pe internet şi asta a condus şi la un proces care încă se află-n derulare.
Discul are o durată de 42 de minute şi aliniază 13 piese intense şi un şir lung de invitaţi: Sean Martin (ex-Hatebreed, Cage), Steve Von Till (Neurosis), Ulf Cederlund (Disfear, ex-Entombed), George Hirsch (Blacklisted), etc.
Mi-a plăcut tot albumul fără rezerve, este complex, brutal şi curge fără cusur, este un disc ce reflectă experienţa acumulată şi maturitatea unei trupe despre care am convingerea că o să auzim mult mai mult de acum înainte.

Revoluţia şi muzica Rock

Posted on by — 18 Comments ↓

Am spus că nu o fac şi uite, îmi încalc cuvântul din nou.
Am scris ieri despre decembrie ’89 – şi nu numai – 2 articole. Unul aici, „22 – cine a tras în noi?” şi unul la Mahmuri, „22 – ce a rămas din noi?”.
Nu, nu mă simt ciuruit nici măcar acum, dar cum am admis fără rezerve, am pierdut două revoluţii: una în stradă în noaptea de 22 decembrie ’89, şi încă o (posibilă) revoluţie în anii care au urmat, pe scenă. Am pierdut toate bătăliile, dar nu voi înceta să mă bat. Chiar de o fi cum spun ei, „ne-am împuşcat singuri” atunci şi – urmare firească – mă bat singur acum.

M-am trezit suspect de vesel în dimineaţa aceasta – fără motiv precis – , mi-am făcut cafeaua, am dat drumul la muzică şi m-am aventurat pe Metalhead unde am găsit însemnarea „Revoluţia şi muzica rock” al lui Rockhour.
Mi s-a urcat sângele la cap, admit, sunt un tip impulsiv, mă enervez uneori aparent inexplicabil din „nimic”.
Îmi permit să citez tot articolul (nu e foarte lung):

„Muzica rock a reprezentat ,prin unele trupe ,vocea unei generatii care refuza constrangerile impuse de un regim uzat d.p.d.v.  moral si material . Piese ca “Nori de hartie”  Voltaj 1982 , “Trenul fara nas”, “Cei ce vor fi”  Iris 1984 si multe altele care se regasesc pe compilatia “Cantece interzise” , au anticipat nevoia de schimbare . Printre primele victime la Bucuresti a fost un “roadie” caruia cei de la Conex 85 i-au dedicat melodia ” Tanar erou “. Muzica si versurile au constituit rezistenta in fata cenzurii regimului indoctrinat ideologic si militarizat care si-a pus lacheii inarmati contra dorintei de libertate . Regimul a fost inghitit de propriile rebuturi comuniste nomenclaturiste gen iliescu , p.roman sau brucan in timp ce generali senili razbunatori ca nicolae militaru (retrogradat in anii ”70 pt. colaborare cu kgb) incepea vanatoarea de vrajitoare omorand cu ajutorul unei armate indobitocite ( vezi masacrul de la Timisoara opera mapn ) si fara discernamant : civili nevinovati , trupe usla sau militari in termen…
Dupa 20 de ani timpul le-a rezolvat aproape pe toate . Generalii care au dat ordine sunt deja istorie sau in puscarii , executantii ordinelor sunt acum lacheii noii puterii in armata Romaniei democratice iar politrucii ca iliescu sau roman sunt in cosul de gunoi al politicii . Cel mai important lucru este ca libertatea de expresie e un fapt necontestat iar cenzura nu mai depinde decat de educatia fiecaruia .”

„Trenul fără naş” cântec interzis? Coooooaiiiee!!! Versurile piesei „incriminate” – atât de interzisă că se află pe albumul de debut al formaţiei scos la aceea vreme de „almighty” Electrecord – îi aparţin bardului (bufonului?) de curte al fostului cuplu dictatorial, Adrian Păunescu. A intrat într-o oarecare dizgraţie omul de la mijlocul anilor ’80, dar nu şi-a pierdut influenţa. Şi Păunescu, ca şi Vadim, celălalt pupincurist notoriu, s-au dovedit şi după ’89, supravieţuitori remarcabili şi nu şi-au pierdut nici influenţa. Nu, nu discut valoarea poetului Păunescu sau cultura lui Vadim. Vorbesc despre sistemul pe care l-au reprezentat, sistem care a supravieţuit bine merci şi funcţionează cu aceeaşi eficienţă şi acum.
O fi tot disidenţă şi piesa „Lumea vrea pace” de pe discul II scos în 1987: „Pace, lumea vrea, pacea o vom apăra!” ??! Cât despre povestea cu suspendarea/interzicerea formaţiei iris în 1988 după un incident la un concert din Miercurea Ciuc, aşa de tare i-au suspendat şi interzis că la fix 2 săptămâni după, Electrecord a lansat discul „iris III”.
Istoria se falsifică pe toate palierele fiindcă doar aşa lucrurile din perspectiva timpului devin credibile. Manipularea se foloseşte nu doar în chestiunile politice. Când ani de zile ţi se repetă obsesiv: iris, holograf, chiar începi să crezi că doar aceste trupe reprezintă “vârful”. Când un grup limitat de trupe are acces constant la media, începi să crezi că celelalte formaţii sunt de… “umplutură”. Avem trupe de valoare: Kumm, Byron, Blazzaj, Z.O.B., Brazda lui Novac – asta aşa la repezeală ce mi-a trecut prin cap – dar sunt ţinute, împinse în linia a doua, pe o linie moartă. Vrei mai “sus”, trebuie să intrii în “cerc”, să apleci capul, să faci compromisuri.
Eu îmi amintesc ce scârbă mi-au provocat holograf – trupa patronată de UTC (Uniunea Tinerilor Comunişti) – la începutul anului 1990 când au avut tupeul să lanseze o piesă intitulată „Good bye Lenin”… Dar cam asta exemplifică „rezistenţa” şi „disidenţa” multora. Nu, nu dau cu piatra, nu vreau nici să judec, cu atât mai puţin să condamn pe cineva. Te naşti cu vertebră sau nu te naşti, eşti vertical sau nu, ai sau nu… coaie. Nu întâmplător, Păunescu, Vadim, alţi poeţi, scriitori, pictori, sculptori şi muzicieni, s-au dat la fund o vreme – prea scurtă – la începutul anilor ’90. Apoi iliescu şi regimul său, treptat a dat semnalul că totul rămâne cum au stabilit, şobolanii au scos iar capul la suprafaţă. păuneştii, partoşii, moculeştii se pare că nu mor niciodată.
Nu sunt disident, victimă, revoluţionar şi departe de mine să mă consider „vedetă”. Am povestit istoricul formaţiei Pansament, cum repetam cu duba Miliţiei la colţul casei şi cum nu eram lăsaţi nici să ne apropiem de vreo scenă. Aşa au fost vremurile, am fost şi arestat în ’88, putea să se termine episodul mult mai urât, am scăpat, mi-am şi ne-am văzut de treabă, de cântat. Impresarul cântăreşte mai mult decât “artistul”.
Nu repet povestea, dar în ’90 Rock-ul autohton era în cel mai fericit caz un amalgam de Hard Rock şi Heavy Metal, copie palidă şi de cele mai multe ori nereuşită a muzicii din Vest. Îmi cer scuze să spun, dar ce făceam noi şi Tectonic a fost în felul său revoluţia din muzica Rock românească. A fost multă muncă, o şansă şi o conjunctură favorabilă că am ajuns din underground în mainstreem, am ajuns pe scenă şi nu în ultimul rând la televizor. Şi după noi am reuşit să atragem şi să tragem un val întreg de trupe noi, nu în ultimul rând, publicul vroia „altceva” decât ştruţo-cămila-oaie de până atunci.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Eff7d4uHvT0]

Revoluţia s-a ratat şi-n muzică ca şi-n societate. Tranziţia a fost gâtuită, structurile vechi s-au dovedit a fi şi structurile noi, minerii n-au bătut doar pletoşii prinşi la înghesuială în piaţa Universităţii, ci au redat puterea lacheilor din tot sistemul, regimul iliescu a dat semnalul clar că nu se schimbă nimic.

Spune Rockhour: „Cel mai important lucru este ca libertatea de expresie e un fapt necontestat iar cenzura nu mai depinde decat de educatia fiecaruia .” Fals!
Cenzura a supravieţuit, dar ca şi securitatea, are altă faţă, este mai subtilă şi mai perversă.
Exceptând 1-2 emisiuni de pe TVR 1 şi 2 unde mai au acces şi formaţii noi sau „mai mici”, acestea n-au acces în mass-media nici la alte posturi de televiziune, nici la radiouri şi nici în presă. Cumetria – despre care am tot scris – a supravieţuit şi funcţionează impecabil: contează pe cine cunoşti – şi pupi în cur – şi mai puţin ce şi cum cânţi. Există o mafie exclusivistă, aceleaşi nume apar când este vorba de concertele câmpeneşti unde trupele iau „caşcavalul” de la sponsori, aceleaşi trupe prind scena când vine vorba de a deschide concertele unor nume sonore ce ne vizitează. Este o reţea cu circuit închis.

„Generalii care au dat ordine sunt deja istorie sau in puscarii.” Greşit prietene. Mai sunt octogenarii Chiţac şi Stănculescu care ba sunt în Spitalul Penitenciarului – care este un loc de lux faţă de orice spital şi – mai grav – faţă de modul şi nivelul la care trăim majoritatea în libertate – ba sentinţa este suspendată şi se tratează-n libertate.
Spuneam şi ieri, nu că n-a fost condamnat nici un terorist, dar nici măcar nu există o singură persoană acuzată de terorism legat de evenimentele din decembrie ’89 iar în ceea ce priveşte posibilii vinovaţi – capii măcelului de după 22 decembrie, nici vorbă să se fi întâmplat ceva.
Amintea de iliescu şi roman. iliescu pare mai viril şi mai activ ca niciodată, este din nou pe val şi roman este un tătic fericit şi fără de griji.

Eu îmi asum faptul că am ratat revoluţiile, am pierdut bătăliile consecutiv, dar… „I’m still standing” şi nici căcat nu-mi curge din colţul gurii…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=u-Hlsd0z10M]

Robbie Williams – Reality Killed The Video Star

Posted on by — 10 Comments ↓

N-am să încerc să vă conving că Robbie este Rock cu toate că este. Are atitudine, are personalitate, carismă, este un băiat rău. Nu tatuajele te fac Rock, nu trebuie să fi biker să fi Rock, te naşti sau nu te naşti Rock. L-am remarcat pe Robbie Williams acum mulţi ani când a fost invitat să prezinte decernarea premiilor MTV Europe şi a apărut în cămaşă de forţă şi a făcut un circ teribil. Detest boy-band-urile, Take That n-au făcut excepţie de la regulă. Nu (prea) m-a interesat nici faptul că s-au spart, nici cariara solo al lui Robbie Williams. La 17 ani este oarecum firesc să fi rigid, apoi cu trecerea timpului sau te blochezi în lucrurile cunoscute şi devii un conservator fără să-ţi dai seama, sau barierele se şterg, dispar treptat. Dincolo de stil, de genuri, muzica este bună sau este proastă. Dacă nu la modul concret, măcar din propria ta perspectivă.
Robbie Williams de la primul album a avut piese bune: „Let Me Entertain You”, „Angels”, „Old befor I Die”.
Şi n-a avut disc fără măcar câteva piese bune: „Strong”, „Millenium”, „Strong”, „No Regrets”, „Supreme”, „Rock DJ”, „Feel”, „Sexed Up”, „Come Undone”, etc.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=b4Yxd9gJr_c]

Robbie a avut nu doar piese bune, dar are o voce puternică, are intensitate şi sensibilitate, are personalitate şi nu în ultimul rând o doză mare de (auto)-ironie, cinism şi umor.
După al 3-lea său album, Robbie Williams m-a cucerit definitiv cu discul „Swing When You’re Winning”, o abordare total diferită de ceea ce făcea, un disc realizat cu big-band şi care aliniază o serie de standarde Jazz (Swing) compuse de: Duke Ellington, Nat King Cole, C. Carson Parks, George Gershwin, etc, piese ca: „Somthing Stupid”, „Mack the Knife”, „Do Nothin’ Till You Hear from Me”, „It Was a Very Good Year”, „Ain’t That A Kick In The Head?”, etc.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=XpkCazstUhM&feature=related]

„In my mind and in my car, we can’t rewind we’ve gone to far.
Pictures came and broke your heart, put the blame on VTR.

You are a radio star.
You are a radio star.
Video killed the radio star.”

Piesa din 1979 al celor din The Buggles a marcat finalul unei epoci şi începutul unei noi ere: generaţia MTV.
Suntem în 2009 şi generaţia MTV a fost înlăturată de generaţia IPod. Realitatea – descărcatul de pe net – încet-încet va înlătura (încă) o serie de artişti. Nu poţi da timpul înapoi (can’t rewind) şi nici n-ar avea sens. MP3-urile, descărcatul ilegal de muzică de pe net are şi un avantaj: „artiştii” de plastic, produsele de serie, o să dispară, cei care într-adevăr au ceva de oferit vor supravieţuii cântând. The Rolling Stones, Madonna, U2 sau Metallica umple stadioanele, la palierul mai mic, alte trupe umple cluburile şi vor supravieţuii.
După albumul remix „Rudebox” din 2006, un disc destul de fad, Robbie pe 6 noiembrie 2009 a lansat al 8-lea album de studio din carieră, acest „Reality Killed The Video Star”, o revenire la stilul său colorat, intens şi sensibil. Discul – deocamdată – n-a spart clasamentele, dar sunt şanse să o facă treptat cu lansarea single-urilor.
Avem momente lirice, avem Rock, Pop, urme de Swing, groove-uri moderne, puţină electronică şi Disco, este un album 100% Robbie Williams şi Robbie este genul de artist pe care-l iubeşti sau urăşti şi cu asta am spus cam tot ce era de spus şi despre noul produs. Mie mi-a plăcut. Are naturaleţe, puls, viaţă şi farmec.
„Blasphemy”, „Morning Sun”, „You Know Me”,„Deception”, „Superblind” sunt piese lirice, dar nu leşinături, sunt condimentate diferit, „Morning Sun” bate-n Blues, „Superblind” aminteşte de un Pink Floyd remixat modern, „Blasphemy” probabil o să fie un hit. „You Know Me” poartă amprente Soul/Jazz de anii ’70-’80, este ca o umbră prietenoasă care ne face cu mâna de undeva din îndepărtare, cu toate acestea are prospeţime.  „Do You Mind?” este un Pop-Rock de anii ’80, o piesă simplă, lejeră, dar cu atât mai relaxantă cu cât pare mai scoasă din context. „Difficult for Weirdos” este tot o întoarcere-n anii ’80, dar la muzica electronică minimalistă, la confruntarea dintre New Wave şi Disco şi din aceeaşi categorie face parte şi „Last Days of Disco”, dar aceasta este ambalată în manieră mult mai modernistă. „Bodies” este tot electronică, însă mult mai modernă, mai incisivă şi cu un refren care răstoarnă piesa interesant, are amprente de anii ’80, puţine reverberaţii Depeche Mode, dar sună confortant. „Won’t Do That” este un amestec plăcut de atmosferă big-band, Rock şi Pop, aproape un clasic pentru Robbie Williams.
Textele au rămas cinice, sunt multe faze care te fac să zâmbeşti complice şi sunt multe lucruri simple, sentimente pe care Robbie mereu le-a abordat direct, natural şi asta face parte din şarmul său.
Într-o epocă „post”, Robbie reuşeşte să fie retro privind spre viitor, nu inventează beat-uri noi, nu ne vinde gogoşi ci face muzică, cântă cu plăcere.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=US8cgUq_XBY]