Trupa britanică, veterani şi supravieţuitori, nu sunt foarte cunoscuţi şi implicit nici apreciaţi pe la noi, în schimb au influenţat determinant evoluţia muzicii de la sfârşitul anilor şaptezeci şi până-n prezent, trupe mult mai faimoase se înclină în faţa lor şi-i amintesc ca fiind una din influenţele majore asupra muzicii lor. Metallica, Napalm Death, Prong, Soundgarden, Nirvana, Foo Fighters, Jane’s Addiction, Faith No More, Big Black, Tool, Primus, Porcupine Tree, Ministry, Nine Inch Nails, Godflesh, Pitchshifter, Lamb of God, Rammstein, Amen, Amebix, Opeth, The Banner, Blacklist, Shihad, Das Oath, sau Korn, toţi au absorbit ca buretele câte ceva de la Killing Joke, dacă ascultând noul „Absolute Dissent” veţi descoperii sonorităţi familiare, teme, riff-uri, soluţii cunoscute, nu Killing Joke sunt cei care le împrumută sau le re-folosesc, ci multe alte trupe s-au inspirat din patrimoniul Killing Joke.
Trupa a fost înfiinţată în 1978 de bateristul Paul Ferguson – la aceea vreme component al formaţiei Matt Stagger Band – şi vocalul Jaz Coleman. Ei l-au cooptat pe chitaristul Kevin “Geordie” Walker şi basistul Martin “Youth” Glover în urma unor anunţuri postate în reviste de specialitate. Pentru „Absolute Dissent”, după 28 de ani, prima oară cei patru şi-au reunit eforturile Read more Killing Joke – Absolute Dissent (2010)
ora de muzică
Lie Lady Lie
1969… Generaţia flower-power, idealurile hippie despre o lume a păcii şi iubirii în plin război din Vietnam, emanciparea chiar şi doar superficială şi de suprafaţă şi răbufnirile sexuale de din-înaintea bolii SIDA.
Sunt un tip agitat. Şi dubios. Să nu-i spun altfel fiindcă nici nu ştiu cum i-aşi putea spune. N-am stare. N-am linişte. E un virus, este-n sânge.
Lucrez la un set nou de piese şi planific o serie intitulată generic „Vintage” şi din care primul disc se va numi „Chasing Shadows”. Muzică… contemporană. Poate pe alocuri experimentală, puţin bizară, de ambient. De fapt nici nu are importanţă ce este. Scriu teme de pian şi le colorez, le aşez în făgaşe diferite. Muzică de film pentru o viaţă supra-realistă fără film în care decorul are rolul principal. Şi singurul.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=CQCnwkJFRlI]
„Lay Lady Lay”-ul lui Dylan a fost scrisă-n ’69, iniţial Read more Lie Lady Lie
World’s End Girlfriend – Seven Idiots (2010)
Dacă sunt şapte idioţi, unul din ei cu siguranţă sunt eu. Nu mă ascund, îmi plac tot felul de ciudăţenii, de la muzică clasică la dubioşenii avangardiste. În aprilie mi-am găsit deja trupa şi albumul anului: Shining „Blackjazz”, am trecut de mijlocul lunii septembrie şi cu toate că am mai devorat un morman considerabil de discuri şi au fost printre deşeuri şi suficiente perle, Shining rămân de nedetronat.
De câteva zile tot mestec „Seven Idiots”-ul şi nu prea ştiu ce aş putea scrie despre el, cu toate că-mi place.
World’s End Girlfriend este numele sub care îşi scoate discurile japonezul Katsuhiko Maeda despre care până acum nu ştiam nici că există, deşii primul album l-a lansat în 2000 şi actualul material este al zecelea disc în rând.
Mi-a amintit de Frank Zappa, totuşi comparaţia este inadecvată. În schimb există o paralelă cu „Flex-able” şi „Flex-able Leftovers”, primele 2 albume solo ale lui Steve Vai profund impregnate cu spiritul lui Zappa. Diferenţa constă doar în faptul că Katsuhiko Maeda nu este un chitarist extrem de virtuos, în schimb este un multi-instrumentist, cântă la chitară, clape şi foloseşte tehnica oferită de samplere.
Muzica lui este muzică contemporană. Greu de îndesat într-o cutie anume. La vârsta de 10 ani era fascinat de muzica clasică, la 12 ani deja experimenta la pian şi chitară şi inevitabil au apărut infuziile electronice şi Rock.
Noul material conţine Read more World’s End Girlfriend – Seven Idiots (2010)
Methods Of Mayhem – A Public Disservice Announcement (2010)
M.O.M. nu se adresează fanilor Manowar, nici măcar celor Motley Crue. Gaşca bateristului Crue, Tommy Lee s-a născut în 1999 după divorţul tumultuos de Pamela Anderson şi conform declaraţiilor lui Lee, majoritatea pieselor le-a compus în timpul detenţiei ca urmare a unei „corecţii” aplicate Pamelei…
La finalul anilor ’90 în State valul Rap Metal glorifica noile vedete Limp Bizkit şi Kid Rock. Tommy Lee, un declarat fan al muzicii de dans a pus în mişcare propria sa trupă şi albumul de debut auto-intitulat s-a dovedit un succes comercial de amploare, chiar dacă o parte a fanilor Rock/Metal au cam strâmbat din nas. Mai ales cei europeni. Dacă la Ozzfest M.O.M. a cântat cu succes, în Italia la festivalul Gods Of Metal au fost nevoiţi să abandoneze scena datorită fluierăturilor, dai mai cu seamă sticlelor aruncate pe scenă.
Albumul de debut mi-a plăcut, are câteva piese foarte bune şi momente de excepţie. Lee şi colaboratorii săi au făcut un menaj virulent din muzica contemporană amestecând cu eficienţă maximă elemente Rock, Metal, Industrial, Tehno, Rap şi Hip Hop. N-au inventat uşa la lift, dar au pus cap la cap un disc bun.
Lee s-a întors în Crue şi M.O.M. a fost dat uitării.
Anul acesta au apărut zvonuri că după 11 ani Lee reporneşte motoarele proiectului şi pe 21 septembrie urmează să fie lansat albumul „A Public Disservice Announcement”.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=6KFV9_pM2c0]
Cele 11 piese Read more Methods Of Mayhem – A Public Disservice Announcement (2010)
Eric Clapton – Clapton vs Neil Young – Le Noise (2010)
Iar am pescuit un morman de albume şi din nou am ascultat prea multe discuri. Multe proaste, majoritatea de uitat instantaneu, dar şi câteva „chestii mişto”.
Cine a împuşcat şeriful? Cu siguranţă nu Clapton. Ştiu, ştiu, ştiu! E o legendă, The Yardbirds, Mayall, Cream, adevărate repere muzicale. Din anii ’60. Suntem în 2010 şi după albumul Blind Faith din 1969, o colaborare cu Lennon şi The Plastic Ono Band, din 1970 – adică de 40 de ani – Clapton a scos 20 de albume solo, a colaborat la o serie de coloane sonore şi a cântat cu toată crema muzicii. A avut piese şi momente bune – nu că ar conta, mie mi-a plăcut cât de cât albumul „Pilgrim” din 1998 unde infuziile de sonorităţi moderne i-au prins bine lui Mr. Slowhand, „Unplugged”-ul din 1992 pe care „Layla”, piesa celor din Derek and the Dominos sună parcă cel mai bine, mi-a plăcut „It’s Probably Me” – colaborare cu Sting pentru soundtrack-ul „Lethal Weapon 3” şi… cam atât. „Cocaine” e piesa lu’ J.J. Cale din 1976 şi multe alte piese care i-au adus faimă, nu-i aparţin.
Doamnelor şi domnilor, Eric Clapton e un labagiu şi nimeni nu are argumente serioase să mă convingă de contrar. Mai ales Clapton n-are nici un argument. Clapton, în ciuda repetatelor sale ieşiri rasist-naţionaliste – sau poate de aceea – a „spălat” muzica neagră, a albit-o şi a transformat-o într-un produs comestibil, o muzică de salon pentru snobi, bătrânei nostalgici şi pseudo-elitişti. I-au fost de folos producătorii pricepuţi şi invitaţii, colaboratorii, toţi muzicieni de elită. Cu aceştia şi administratorul din bloc ar scoate discuri impecabile. Şi nu că ar fi un om rău – administratorul -, dar talent ioc.
Albumul „Clapton” Read more Eric Clapton – Clapton vs Neil Young – Le Noise (2010)
Flotsam And Jetsam – The Cold (2010)
Încă un produs Old School din zona Thrash/Speed de la o formaţie cult, dar destul de subapreciată.
De Flotsam And Jetsam majoritatea au auzit datorită lui Jason Newsted care s-a alăturat în 1982 trupei fondate în 1981 de bateristul Kelly David-Smith fiind basist şi vocal. În 1983 Kelly la remarcat pe vocalul Eric A. (‘A.K.’) Knutson şi l-a adus la microfon, acesta fiind până în prezent singurul membru constant al trupei. Moartea subită a basistului din Metallica, Cliff Burton i-a adus oportunitatea lui Newsted să se alăture în1986 formaţiei în plină ascensiune şi a părăsit trupa după lansarea în acel an al primului album „Doomsday for the Deceiver” lansat sub egida Metal Blade, un material extrem de bine primit atât de critică cât şi de fani.
Trebuie spus despre Eric A.K. că este dotat cu o voce puternică, cântă în maniera lui Ronnie James Dio şi Jeff Scott Soto (Talisman, Trans-Siberian Orchestra, W.E.T., Takara, Human Clay, Axel Rudi Pell, Humanimal, Yngwie Malmsteen).
„No Place for Disgrace” lansat în 1988 a fost la fel de bine primit, cover-ul Elton John „Saturday Night’s Alright for Fighting” Read more Flotsam And Jetsam – The Cold (2010)
Serj Tankian – Imperfect Harmonies (2010)
„Elect the Dead” – albumul de debut solo al lui Serj Tankian din 2007 a fost amplu aclamat de critică ca fiind discul anului şi ascultând noul „Imperfect Harmonies” cred că şi acesta va fi primit cu acelaşi entuziasm.
Probabil nu mai surprind pe nimeni dacă spun că Serj nu mi-a smuls capu’ cu primul său disc, un album ok, dar fără a fi ceva deosebit şi nici „Imperfect Harmonies” nu m-a doborât din prima. Şi parcă nici din a doua.
Serj îmi aminteşte tot mai mult de Sting: vrea să fie altceva decât ce este. Detaliez puţin. Sting era un punker simpatic, dar a ţinut morţiş să fie un artist rafinat. La debutul său solo, Sting a aliniat o armată de jazzmani cu greutate – Branford Marsalis, Kenny Kirkland, Darryl Jones, Omar Hakim, etc -, dar asta nu-l face pe Sting un jazzman.
Într-un alt mod, într-o altă direcţie, cam asta face şi Serj: vrea să arate că nu e un „roacăr nespălat”, ci un artist complex, sensibil, se poate adresa unui public mai elevat şi… mai larg decât fanii Heavy Metal.
Acum, nu sunt printre cei care consideră că-i rău să te adresezi unui public larg, dimpotrivă! Însă, da, sunt uşor sceptic când cineva peste noapte se dezice chiar şi indirect de trecutul său, de ceea ce a făcut şi încearcă să ne vândă acadele şi gogoşi. Ar fi multe de spus.
Serj Tankian s-a născut în data de 21 august 1967 la Beirut, Liban. Părinţii lui au emigrat în State, s-au stabilit la Los Angeles şi Serj a urmat şcoala Armeano-Americană „The Rose & Alex Pilibos School” unde i-a cunoscut pe viitorii săi colegi de trupă din Soil (1992-1995) transformată în System Of A Down: Daron Malakian şi Shavo Odadjian.
Serj este un artist, cântă la mai multe instrumente nu doar cu vocea, este compozitor şi producător, poet şi textier, are propria sa casă de discuri denumită ingenios Serjical Strike Records şi este un virulent activist politic, alături de Tom Morello (Rage Against the Machine) au înfiinţat organizaţia non-profit Axis of Justice.
Nu vreau să par îngust la minte, poate-mi scapă nişte lucruri, dar sunt Read more Serj Tankian – Imperfect Harmonies (2010)
Death Angel – Relentless Retribution (2010)
Filipinezo-americanii din Death Angel sunt una din cele mai ghinioniste formaţii. Au fost acolo când s-a născut valul american Thrash, au prins startul cu Anthrax, Metallica, Slayer, Exodus, Overkill, Megadeth şi toate celelalte nume care contau însă în ciuda faptului că au livrat materiale de calitate, succesul nu s-a lipit de ei.
S-au înfiinţat în 1982 în formula Rob Cavestany – chitară, Dennis Pepa – voce, bas, Gus Pepa – chitară şi Andy Galeon – tobe şi după numeroase schimbări de titulatură – printre care şi Dark Fury – s-au decis să folosească numele Death Angel. Pomenitele ghinioane au legătură şi cu această titulatură, mulţi crezând că sunt o formaţie Death Metal, i-au evitat. Trupa la aceea vreme explora sonorităţile NWOBHM (New Wave of British Heavy Metal) având punct de plecare trupe ca Iron Maiden şi Tygers of Pan Tang – o altă trupă marginalizată pe nedrept -, sonorităţile devenind mai brutale o dată cu trecerea la microfon al roadie-ului Mark Osegueda în 1984 care a debutat pe scenă la unul din cele 4 concerte în care Kerry King (Slayer) a cântat alături de Dave Mustaine în Megadeth. Istorie!
În 1986 imprimă demo-ul „Kill As One” al cărui producător a fost nimeni altul decât Kirk Hammett şi anul următur după semnarea contractului de disc cu Enigma Records lansează albumul de debut: „The Ultra-Violence”.
„Frolic through the Park” este scos tot de Enigma Records în 1988 şi datorită concertelor intense prin zona San Francisco şi interesul crescut pentru noul val brutal de Metal, multinaţionala Geffen pune ochii pe trupă şi le oferă un contract. Astfel este lansat „Act III” în 1990. Dacă eşti un roacăr cu trico’ Metallica, dar n-ai ascultat albumul acesta niciodată eşti un dobitoc la fel ca taximetristu’ în maiou care scuipă seminţe pe geam şi-n casetofon bubuie Guţă. Read more Death Angel – Relentless Retribution (2010)
Skunk Anansie – Wonderlustre (2010)
O plăceam pe Deborah Anne Dyer (aka Pea Narni, aka Skin) când era „băiat”. Să nu mă înţelegeţi greşit, ea este lesbi, eu hetero, adică la amândoi ne plac fetele. Îmi plăcea atitudinea ei, îmi plăceau Skunk Anansie când aveau coaie, adevărate imnuri furioase ca „Selling Jesus”, „Intellectualise My Blackness”, „Little Baby Swastikkka” (de pe albumul de debut „Paranoid & Sunburnt din1995), „Yes It’s Fucking Political”, „All I Want”, „Milk Si My Sugar” (de pe „Stoosh” din1996), „Charlie Big Potato”, „On My Hotel TV”, „The Skank Heads”, „And This Is Nothing That I Thought I Had” (de pe albumul „Post Organics Chill” din 1999) şi Skunk Anansie au livrat şi balade intense, deloc siropoase ca „Charity”, „Weak”, „She’s My Heroine”, „Just Because You Feel Good – Hedonism”, „Weep – Brazen”, „Tracy’s Falw” sau „Secretly”. Skunk Anansie găsiseră o reţetă extrem de revigorantă în care elemente Heavy cu rezonanţe Rage Against The Machine se combinau organic cu nuanţele mai alternative cu iz Post Grunge şi infuzii de Blues şi Rock.
M-am bucurat ca pentru banii găsiţi pe jos când anul trecut am citit că după destrămarea trupei din 2001, gaşca se reuneşte, au şi scos în noiembrie 2009 un Best Of „Smashes and Trashes” care a inclus şi 3 piese noi, „Because of You”, „Tear the Place Up” şi „Squander”, urmat de un „Best Of Remixes”. „Tear the Place Up” suna energic, promiţător, celelalte două fiind piese mai lente, mai lirice. Preferam două piese-n forţă şi o singură baladă, dar asta probabil rămâne problema mea. Trei piese nu sunt suficiente să-ţi faci o idee, dar premizele erau bune.
Azi este lansat al patrulea album de studio al celor din Skunk Anansie, acest „Wonderlustre” Read more Skunk Anansie – Wonderlustre (2010)
Get Cape. Wear Cape. Fly. – GCWCF (2010)
Noapte oraşul dispare: clădirile se prăbuşesc sub praful de stele, visele se rostogolesc peste parcările abandonate şi parcurile încremenite, pisicile fugăresc câinii şi şoarecii dorm în cuiburile păsărilor sub plapuma de nori. E un vis profund, scapă cine poate. Poate cine visează.
N-am auzit până azi în viaţa mea de Sam Duckworth aka Slam Dunkworth şi acest proiect GCWCF. N-am jucat nici jocul Batman în care soluţia de rezolvare al unui nivel este acest: „Get Cape. Wear Cape. Fly” (Găseşte pelerina. Poartă pelerina. Zboară.) Nu ştiu nimic!
În schimb ascult cu plăcere acest al treilea album al trupei şi mă surprinde cât de viu este ceea ce fac, cum se joacă cu stilurile, sunetele şi abordările, cum muzica cu rădăcini adânc înfipte în anii ’70 este reambalată în sonorităţi moderne. „All Falls Down” este un exemplu perfect care sună ca o piesă din vremurile bune ale celor din Manic Street Preachers reorchestrată de Editors şi interpretată eventual de Placebo. Clar? 😆
Ce mă fascinează că muzica este aparent extrem de simplă, dar de fapt complexă însă fără să devină agasantă, obositoare. Teme Dub se împacă şi îmbină cu momente cu iz Folk sau secvenţe electronice şi Rock. Acusticul nu exclude zgomotele industriale şi ritmurile dansante se combină cu armonii marcante. Pare o joacă, joaca însă mereu are ceva magic în ea şi GCWCF explorează şi exploatează perfect acest lucru.
„The Uprising” sună ca un imn New Model Army, elementele Folk se suprapun cu vehemenţa (Post) Punk şi infuzia de electronică complementată de viori formează un întreg unitar şi revigorant.
În „Collapsing Cities (feat. Shy Fx)” mi-am amintit (şi) de The Madness, dar mai ales de The Clash.
Şi fiecare piesă Read more Get Cape. Wear Cape. Fly. – GCWCF (2010)
