Probabil sunt destul de mulţi cei care aşteaptă cu sufletul la gură noul produs Disturbed ce urmează să fie lansat oficial în data de 31 august. Ştiu, mă vor înjura din nou toţi „roacării” conservatori, „Asylum” este un disc ok sau putea fi un album bun dacă era scos undeva la sfârşitul anilor ’80, începutul anilor ’90. De la primele până la ultimele acorduri sună ca discurile Heavy/Thrash ale acelor vremuri, mi-a venit în cap numele celor din Testament, excepţie face doar abordarea mai hardcore/post grunge/hip hop/etc al solistului David Draiman, sound-ul mai modern, folosirea subtilă a unor mici coloraturi de sintetizatoare, clape. Disturbed nu mai au nici prospeţimea, nici forţa de pe „The Sickness”, în fapt, de la disc la disc aceste elemente s-au estompat, s-au risipit treptat. Succesul pomenitului album de debut din 2000 probabil i-a împins conştient sau nu spre zona tot mai convenţională în dorinţa de a păstra sau mării succesul, dar – evident – lucrurile au „evoluat” fix pe dos şi vânzările au scăzut direct proporţional. Şi mi-a mai năzărit o paralelă, cea cu Godsmack (trupă ceva mai inspirată, dar cu care tinde să semene tot mai mult Disturbed) şi mă întreb dacă nu mediocritatea şi lipsa de personalitate, ce altceva te poate motiva în a-ţi dorii să fi Metallica 2, 3 sau 1794 în 2010?
Şi dacă mă gândesc mai bine, cu „Stupify” Disturbed se încadrează perfect Read more Disturbed – Asylum (2010)
ora de muzică
Pansament. Pentru portofel. Portofelul meu.
La 20 de ani de la intrarea noastră-n sistemu’ „liber”, m-am dumirit şi „io” la ce poate fi bun un card bancar, care-i treaba cu capitalismul, acum când nici coliva n-a mai rămas din ea…
Şi – m-am gândit bine – dacă nici moca n-a vrut nimeni muzica mea (exagerez!), poate vrea totuşi cineva pe bani. Sau să facă donaţii pur şi simplu. 😀
Bănuiesc că nu o să-mi plătesc ratele la bancă – bat executorii la uşă, n-o să-mi trimit copilul la grădi, ba, cred că nici de o ciungă nu-mi iese, în schimb acum pot fi ascultate gratuit în condiţii bune şi la calitate maximă atât piese vechi cu trupele mele Pansament şi Nation’s Slum, cât şi piese noi şi – contra cost 😀 – pot fi descărcate albumele sau piesele separat.
Din toate site-urile dedicate muzicii şi muzicienilor, oferta Bandcamp bate tot la distanţă. Şi e gratuit, n-are reclame, etc. Ptu, să nu-l deochi!
Nu ştiu dacă unul din prietenii mei are sau nu dreptate, dar Read more Pansament. Pentru portofel. Portofelul meu.
Eşti drăguţă…
Aia cu „bine că eşti tu deştept” e veche şi – între noi fie vorba – într-o ţară predominant manelistă este şi în afara interesului. Altfel se pune problema dacă spui „bine că eşti tu drăguţă” în aceeaşi ţară unde scuipatu’ de seminţe şi fluieratu’ după „gagici şto” pe stradă face parte din „bunele maniere” ale comportamentului urban.
Eşti drăguţă. Când ţi-o trag („io”). Şi mai bine. 😀
Ca şi maestrul Moculescu, şi eu compun – câteodată – şlagăre. 😀 Acesta-i un hit de vară după capu’ meu chiar dacă pariez de pe acum, nu o să-l dea nimeni vreodată la vre-un post de radio. 😀 Poate că am multe lipsuri şi defecte grămadă, dar de lipsă de atitudine nu pot fi nici măcar bănuit. Şi – zic eu dacă alţii tac – am calitatea de a scrie teme simple şi lipicioase. Cam aşa stă treaba şi cu acest „You’re Pretty [When I F.U.]” care este un Electro-Punk, adică ceva care-mi vine ca mănuşa. 😀 Faţă de mix-ul făcut pe fugă anul trecut (YouTube) acum am abordat piesa într-un ton mai Rave, mai Electro şi aşezarea, aranjarea vocilor este mai rotundă, mai nimerită. Ideea piesei mi-a venit anul trecut pe plajă-n Antalia şi am finalizat/concretizat-o ajuns acasă. Sunt mulţumit de ce a ieşit şi pentru mine asta contează cel mai mult. 😀
Încet-încet termin treaba la albumul „All the Best, from Bucharest!” – single-ul este în continuare pe Bandcamp (perioada promo – adică mocangeala – expiră cât de curând!) – şi dacă menţin ritmul, pe 2 septembrie îl lansez. 😀 Mai am câteva surprize-n mânecă. 😉 Era să uit: mişto faci, mişto găseşti. 😆
You’re pretty trala-la-la Read more Eşti drăguţă…
Murderdolls – Women and Children Last (2010)
În sfârşit un disc care sună bine de cum începe! (Şi sună bine cap-coadă!) Au trecut opt ani de la debutul cu „Beyond the Valley of the Murderdolls” şi acest al doilea material de studio s-a lăsat aşteptat cam mult, dar se pare că a meritat. Discul care are titlul cu referinţă directă la clasicul Van Halen „Woman and Children First” (1980) sună mai de grabă ca un Marilyn Manson dezbrăcat de mantaua industrial şi împins în zona extrem metalică a Rock’N’Roll-ului. Horror Punk cum spun criticii. 🙂 Ascultând piese ca „Nowhere” sau „Summertime Suicide” mi-am amintit şi de probabil cel mai bun moment al celor din Motley Crue „Generation Swine” (1997).
Murderdolls practică un Punk’N’Roll simplu, minimalist, dezbrăcat la esenţă, dar de impact, vânjos, au melodii lipicioase şi riff-uri făţoase, o combinaţie letală.
Trupa lui Joseph Poole (aka. Wednesday 13) şi al lui Nathan Jonas Jordison – el fiind baterist şi cel numerotat #1 în trupa Slipknot – a făcut furori la debutul din 2002.
Proiectul a plecat ca o colaborare colaterală între Jordison – prestând la chitară – şi Tripp Eisen – chitară, voce -, aceştia întâlnindu-se în cadrul turneului Ozzfest în 2001, Jordison fiind în promovarea albumului „Iowa” cu Slipknot, Eisen cu gaşca s-a Static-X. Iniţial au denumit proiectul The Rejects ca ulterior să schimbe numele în Murderdolls. Jordison l-a recrutat pe Wednesday 13 din trupa Frankenstein Drag Queens from Planet 13 la bas ca apoi să fie trecut la microfon şi a fost adus Ben Graves la tobe şi-n final Eric Griffin (ex- Synical) la bas.
Trupa a semnat cu Roadrunner Records şi-n 2002 este lansat EP-ul „Right to Remain Violent” ca în data de 20 august să fie lansat şi albumul de debut.
Gaşca a concertat şi a parcurs câteva turnee de promovare până pe 17 ianuarie 2004, moment după care Jordison şi-a concentrat atenţia şi energia asupra trupei de bază, Slipknot.
Trupa a fost promovată – evident – ca un proiect colateral Slipknot/Static-X, dar Read more Murderdolls – Women and Children Last (2010)
Eels – Tomorrow Morning (2010)
Everett a apăsat pe acceleraţie. Trilogia formată din „Hombre Lobo” (2 iunie 2009), „End Times” (19 ianuarie 2010) şi „Tomorrow Morning” (17 august 2010) s-a închis cu acest ultim material.
Din capul locului precizez că noul disc este probabil cel mai bun din cele trei însă – din păcate – rămâne mult în urma sonorităţilor cu care „unchiul” E m-a cucerit la mijlocul anilor ’90, începutul anilor 2000 şi mă refer aici la albumele Beautiful Freak (1996), Electro-Shock Blues (1998), Daisies of the Galaxy (2000) si Souljacker (2001) despre care am scris pe larg în ianuarie anul acesta: Eels – de la „Beautiful Freaks” la „Blinking Lights…” .
Din 2005, de la „Blinking Lights and Other Revelations” Everett a cotit-o spre o zonă Indie presărată cu nuanţe Blues, Folk şi Country şi a lăsat în urmă experimentele, sonorităţile bizare, au dispărut chitarele distorsionate, ritmurile mai incisive, dar odată cu ele s-au dus şi notele care-l distingeau pe E de restul masei inodor-incolore Indie. Decât lălăielile acustice, mult-mult mai incitant a fost proiectul MC Honky şi albumul „I Am the Messiah” din 2002…
Pe acest „Tomorrow Morning” E face un efort să readucă ceva din farmecul, şarmul de odinioară, a reuşit să compună piese mult mai convingătoare şi le-a presărat şi cu mici picanterii sonore, s-a mai „jucat” puţin şi cu sunetele neconvenţionale. Poate nu mai are nici pofta, nici motivaţia din anii ’90, deh, la dracu! îmbătrânim toţi! – dar vis a vis de ce se întâmplă în ultimii 2-3 ani pe segmentul Indie, cum mişcarea de garaj a devenit produs de duzină, pieptănat şi ambalat „comestibil”, E măcar ştie să scrie piese, are texte amar-amuzante – mature ce-i drept şi poate fără rezonanţă la puştii emo… – şi ştie să creeze atmosferă, muzica lui încă mai are farmec, se aşterne cumva plăcut şi se lasă ascultată.
Avem 12 piese (plus intro-ul „In Gratitude for This Magnificent Day” şi intermezzo-ul „After the Earthquake” ) şi un bonus EP cu încă 4 piese. Majoritatea pieselor sunt lente sau într-un ritm moderat-mediu, excepţiile nu sunt nici ele explozive, de exemplu „Looking Up” Read more Eels – Tomorrow Morning (2010)
Predictibilitatea impredictibilului
Am văzut nişte filme în ultimele zile – pe lângă faptul că am muncit de m-am rupt, dar despre asta mai târziu. Într-un film vizionat la un moment dat un personaj spune ceva ce mă obsedează şi pe mine de ceva timp, dar eu n-am reuşit să formulez ideea aşa scurt şi la obiect:
Problema nu este să alegi între bine şi rău – asta este simplu -, ci să alegi între două rele cel mai puţin rău.
Este un lanţ simplu: decizie, acţiune, consecinţă şi… responsabilitate. Responsabilitatea în general nu şi-o asumă nimeni când lucrurile au mers „prost”. Ştiţi, genul acela de „afară plouă”. Sau se vorbeşte în termeni generali, obscuri, mereu sunt „alţii” sau pur şi simplu există o „vină colectivă” nedefinită. Şi, la general vorbind, când ceva „merge prost” este consecinţa unui şir de „lucruri” (hm…) care toate converg ca lucrurile să rezulte în acel fel.
Putem vorbi despre politica proastă dusă-n anii ’90, a sistemului clientelar patentat de regimul Năstase şi perfecţionat de Băsescu şi actuala majoritate corelată cu guvernarea fără cap care ne-a adus unde suntem. La asta s-a mai adăugat şi criza mondială o altă „bulă” care era extrem de previzibilă, dar toată lumea se pare că a întors capul şi s-a prefăcut că nu există.
Putem vorbi despre Read more Predictibilitatea impredictibilului
Cop Shoot Cop – Release (1994)
Cop Shoot Cop – Site Oficial
Cop Shoot Cop – Pagină MySpace
Cop Shoot Cop – Pagină LastFM
The Tod Hole – Siteul lui Tod Ashley
Fac o excepţie de la regulă – de parcă aş avea aşa ceva – şi azi bag la rotisor un disc scos cu şaisprezece ani în urmă. N-am numărat la mustaţă, dar am, am ascultat vreo 220 de albume noi despre care n-am scris, produse lansate anul acesta şi calitatea, conţinutul lor nu rezervă nici surprize prea mari şi-n multe cazuri nici măcar un fior mic nu generează, este dezolantă mediocritatea în care mulţi artişti şi mult trupe se zbat şi se complac.
Acest „Release” lansat de Interscope în septembrie 1994 este – din păcate – ultimul album semnat Cop Shoot Cop şi cele 50 de minute de muzică – şi spun muzică fără nici o exagerare – pe mine m-au influenţat în mod determinant în anii care au urmat. După ce am plimbat prin player zilele acestea noile discuri semnate Arcade Fire, Black Vailed Brides, Eyes Set To Kill, Interpol, LCD Soundsystem, Project Pitchfork, Orange Sector, Liars, Blind Guardian, Izzy Stradlin, Klaxons şi alte câteva nume, mi-am amintit de CSC şi mi s-a făcut o poftă nebună să reascult acest „Release”.
N-am mai pus discul acesta de 3-4 ani, dar sună la fel de proaspăt şi convingător ca acum 14-15 ani când l-am ascultat pentru prima oară.
CSC a fost una din sutele de trupe creative din undergroundul newyorkez care din nefericire n-a reuşit să iasă din zona semiobscură. Neşansa lor s-a numit Grunge şi… show business. Cu toate că posturi de radio independente – mai ales cele studenţeşti – le-au difuzat piesele, au avut şansa de a-l însoţii şi pe Iggy Pop într-un turneu şi chiar şi MTV-ul a difuzat – cei drept rar – clipul piesei „$10 Bill”, după doar patru albume şi şase ani de activitate, gaşca s-a dizolvat.
Trupa a fost înfiinţată în 1987 de basist/vocalul Tod Ashley (aka Tod A.), clăpar/sampleristul David Ouimet şi baterist/percuţionistul Phil Puleo care în setul tradiţional de tobe încorpora şi diferite obiecte – predominant metalice – pentru a obţine sunete percutante, deosebite. În această formulă este scos primul EP „Headkick Facsimile” în 1989 de o casă de discuri obscură din Japonia (discul fiind re-editat în 1994).
Trupa abordează un Rock Industrial experimental, uneori cu sonorităţi destul de bizare ce amintesc pe alocuri de Crass şi alte experimente avangardiste.
Găştii se alătură încă un samplerist – Jim Coleman şi încă un basist – Jack Natz şi în această formulă este imprimat şi lansat albumul de debut „Consumer Revolt” în 1990, un material destul de „ciudat”, un experiment Rock cu note avangardiste şi sonorităţi industriale.
Fără David Outimet este scos un an mai târziu albumul „White Noise”, material care rămâne în zona experimentală însă elementele Rock (muzicale) îşi fac mai mult loc, echilibrul între avangardismul bizar şi construcţiile tradiţionale face materialul mult mai ascultabil şi percutant.
În 1993 este lansat „Ask Questions Later” materialul care cristalizează stilul, abordarea trupei şi atrage atenţia asupra lor şi din partea unui public mai larg şi mai puţin exclusivist. Cvartetul fără chitarist – şi evident fără solo-uri de chitară 😀 – şi cu două chitare bas au creat un sunet gros, pregnant, samplerele şi tobele colorate completând perfect peisajul sonor. Faţă de multe alte găşti din zona experimental-industrială, CSC au incorporat formule tradiţionale Rock, dar şi elemente Jazz/Swing şi au reuşit să construiască teme memorabile, piese pregnante cu iz de imnuri Rock.
Trupa lui Devin Townsend – Stapping Young Lad – pe albumul din 1997 „City” a prelucrat piesa „Room 429″ de pe „Ask Questions Later”. De altfel câte o piesă CPC a fost strecurată şi pe coloanele sonore ale filmelor Johnny Mnemonic şi So Fucking What.
În 1994 este lansat ultimul album CSC: „Release”. Spre surprinderea fanilor Read more Cop Shoot Cop – Release (1994)
Absolace – resolve[d] (2010)
Săpând după ceva interesant am găsit acest „resolve[d]” semnat Absolace. Cu toate că-mi amintesc de o grămadă de „chestii”, nu seamănă concret cu nimic, totuşi dacă ar fi să pomenesc nume aş spune Tool/A Perfect Circle şi Alice In Chains iar ce fac cei patru se încadrează în zona Progresiv/Experimentală a muzicii Rock/Metal.
Anul acesta i-am descoperit pe Orphaned Land trupă din Izrael care ne-a şi vizitat şi au cântat în cadrul festivalului Sonisphere, am avut o formaţie din Cairo – Destiny In Chains – , din Chile au „aterizat” Industrial Company Inc. , D’espairsRay ne-au introdus în lumea samurailor Rock şi am avut o mică revelaţie cu Apollo 18 din Republica Coreea.
Absolace sunt o gaşcă din Dubai, Emiratele Arabe. 🙂
Acest detaliu exotic evident mi-a sporit curiozitatea, dar dincolo de acest aspect ce fac Absolace şi acest „resolve[d]”, albumul lor de debut, merită toată atenţia.
Trupa îi are în centru pe bateristul Greg Cargopoulos şi chitaristul Jack Skinner. Greg a cântat la chitară, bas şi la tobe în diferite trupe din Dubai, concerte la care ca spectator a participat şi Jack. În 2006 Greg pleacă în Australia pentru a se alătura formaţiei Percuto şi la revenirea în Dubai în 2007 începe colaborarea cu Jack şi astfel pun bazele formaţiei Absolace. Experienţa bogată acumulată de Greg în cântările live este complementată de interesul lui Jack în muzica Jazz şi ce-i uneşte pe cei doi este pasiunea pentru acelaşi gen de Rock/Metal progresiv, experimental. Lor li se alătură un amic din copilărie al lui Greg, Kyle Roberts, un producător muzical cu experienţă şi tot odată clăpar şi dezvoltator de plug-in-uri audio, sound-designer şi samplerist. Componenţa trupei este completă cu cooptarea vocalului Nadim Jamal, „importat” din Beirut, Liban.
Lucrul la album începe în septembrie 2008 cu imprimarea tobelor şi adăugarea la acestea a clapelor şi samplerelor de către Roberts care are o experienţă vastă şi-n post-procesare, producţie şi compunerea de coloane sonore. În paralel Nadim scrie versurile şi îşi construieşte partiturile vocale, abordarea s-a fiind influenţată primordial de artiştii din zona Seattle şi în primul rând de Alice In Chains iar textele sale dezbat subiecte predominant legate de relaţii dificile, conflicte interumane, subiecte bazate pe experienţa personală.
Imprimările finalizate în 2009 iau calea Suediei unde-n celebrul Fascination Street Studio din Orebro, cunoscutul producător Jens Bogren (între multe alte materiale el este cel care a mixat şi ultimul material semnat Soilwork „The Panic Broadcast”) pentru a da „faţa” finală a materialului.
În 2010 formaţiei s-a alăturat şi Read more Absolace – resolve[d] (2010)
Accept – Blood Of The Nations (2010)
În anii ’80 erau la modă compilaţiile Heavy Metal mai ales cele scoase de case de discuri germane. Pe o astfel de compilaţie i-am cunoscut pe Accept cu uraganicul „Fast As A Shark” extras de pe albumul „Restless and Wild” din 1982 – pare că a trecut o eternitate de atunci! – şi ulterior am pus mâna şi pe vinilul „Balls to the Wall” (1983), un disc clasic care la aceea vreme s-a lipit de pick-up-ul meu.
„Metal Heart”-ul din 1985 în ciuda faptului că a fost larg aclamat nu m-a mai marcat atât de mult, mai mult mi-a plăcut următorul album, „Russian Roulette” din 1986, un alt disc pe care l-am avut pe vinil şi l-am ascultat până a pârâit.
Peter Baltes (bas) şi Wolf Hoffmann (chitară) au devenit tot mai interesaţi de scena şi piaţa americană petrecând tot mai mult timp în State şi departe de Germania şi restul formaţiei şi astfel, inevitabil s-a produs ruptara în urma căreia solistul Udo Dirkschneider şi-a format propriul grup denumit U.D.O. şi-n 1987 lansează şi primul său album „Animal House”.
Accept revin cu solistul american David Reece (ex-Dare Force) şi albumul „Eat the Heat” în 1989, disc de pe care merită pomenită piesa „Generation Clash”. Lucrurile însă n-au mers prea bine pentru trupă şi la sfârşitul anului anulează turneul şi trupa îşi suspendă activitatea.
După discuţii prelungite cu Udo, părţile cad de acord pentru o reuniune în formula originală şi în 1993 este scos noul disc „Objection Overruled”, urmat de „Death Row” în 1994 şi de „Predator” în 1996. Trupa însă părea tot mai obosită şi Udo decide să părăsească din nou formaţia.
În 2005 trupa a cântat câteva spectacole împreună în formula clasică, dar Udo a declarat ferm că nu se pune problema să lucreze la piese noi împreună fiindcă în aprecierea s-a mai mult ar strica decât ar putea adăuga la ceea ce au creat deja împreună şi sincer, cred că aici Udo a avut mare dreptate.
Însă-n 2009 au apărut zvonurile despre un nou album Accept şi pentru a doua oară în istoria trupei pentru Udo s-a găsit un înlocuitor în persoana lui Mark Tornillo (ex- TT Quick).
N-am aplecat urechile la cele povestite de cei care au văzut noul Accept la Sonisphere, dar recunosc, m-am apropriat cu rezerve de „Blood of the Nations”. Read more Accept – Blood Of The Nations (2010)
Amazing and Hot: Inna
Prin ianuarie, piesa “Hot” a cântăreţei românce Inna s-a clasat pe locul întâi în topul Billboard Hot Dance Airplay, clasament care monitorizează cântecele din genul electronic dance care sunt difuzate de radiourile din SUA.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=S8JsAYSFlHA]
Acum Inna ocupă prima poziţie a topului MTV Dance Chart din Marea Britanie cu piesa “Amazing” (putaţi vota piesa pe site!). Ea este urmată de Dj Fresh cu “Gold Dust” şi de Sweedish House Mafia cu “One (Your Name)”.
“Amazing” este al doilea single după “Hot” şi Read more Amazing and Hot: Inna
